E loc pentru fiecare, frate! Mai ridic și eu din când în cănd piatra și dau după ei, însă nu e bine. Mai îmi amintesc de cuvintele părintelui care ne spune: ”E mai bine să suferi răul decât să fii pricina răului” sau ”Cuvântul pentru care se poate părăsi tăcerea, trebuie să fie foarte ziditor de suflet”. :1:

Absolut deloc nu mai citesc Dan Brown!!! :1: Mi-a ajuns o singura carte!

Dvs probabil ca v-ati adaptat istoria dupa o versiune convenabila si personala. Am mai spus: haideti in vizita prin Ardeal, si priviti de aici, acolo unde se mai vad urmele atrocitatilor comise impotriva romanilor care nu au vrut sa treaca la greco-catolicism.
(precum si a celor care dupa venirea la putere a comunistilor nu au vrut sa renunte la credinta lor, oricare ar fi fost aceea, ortodoxa sau greco-catolica)

"
Trădarea Mitropolitului
Succesul minim din cadrul negocierilor din anii 1698-1699, alături de faptul că mitropolitul Atanasie Anghel nu semnase actul de unire i-au făcut pe austrieci să creadă că opera lor nu era de natură să reziste. În plus o seamă de informaţii îi făceau pe habsburgi să se îndoiască de loialitatea lui Atanasie Anghel. De exemplu pe 15 iunie 1700 voievodul Constantin Brâncoveanu îi făcea cadou mitropolitului ardelean moşia de la Merişani, încercând să-l ţină de partea credinţei ortodoxe. Protopopul Avram îi informa pe iezuiţi că a citit o scrisoare a lui Atanasie Anghel către Constantin Brâncoveanu în care mitropolitul susţinea că nu este unit. Mai mult, în câteva momente de furie, Atanasie Anghel a strigat către protopopi “voi sunteţi uniţi, eu nu!”

Iezuiţii l-au convocat pe Anghel la Viena în ianuarie 1701 şi după mai multe luni de negocieri – care au inclus şi ameninţarea cu închisoarea pe viaţă – mitropolitul ardelean cedează şi este uns episcop greco-catolic pe 19 martie 1701. Curtea de la Viena îi acordă un salariu annual de 4.000 de florini şi îi înnobilează familia. În aceeaşi zi împăratul Leopold I semnează o a doua diplomă prin care privilegiile acordate preoţilor uniţi urmează să treacă şi asupra credincioşilor care vor trece la greco-catolici – privilegii care nu vor fi respectate de nobilimea transilvană, la fel ca privilegiile cuprinse în prima diplomă leopoldină."


Si vanduti si tradati!

Unde dai și unde crapă. Dacă citeai cu atenție mesajul meu te desprindeai o clipă de duhul polemicii te-a orbit. Când termini de adunat toate dovezile și statisticile te aștept la o discuție...dar vezi că sunt multe pe care numai Dumnezeu le știe...când le afli și pe astea să mă anunți și pe mine. :1:

Sa spunem citeva cuvinte despre asa-zisa biserica unita , grecocatolica .
In primul rind nu este o biserica isvorita din harul divin si nici nu lucreaza Duhul in ea .
Deoarece ea a fost infiintata nu de Hristos ci de imparatul Austroungariei. Si probabil ca fiind infintata astfel in ea lucreaza duhul imparatului si al Mariei Tresza.
Indata dupa ocuparea Transilvaniei de trupele habsburgice a si inceput o puternica actiune de consolidare a stapinirii acestora aici.Si pt. ca in Transilvania protestantismul ungar era masiv in detrimentul catolicismului , iar imparatii Austriei din contra, ocupantul a inceput actiuni masive de atragere a ocupatilor in biserica apuseana, ca in felul, acesta sa creasca numarul catolicilor in provincie, care anterior scazusera mult sub principii ungari calvini.
Dar prin aceiasi masura se urmarea izolarea forte a Transilvaniei fata de romanii din celelalte provincii , de voievozii acestora si de biserica ortodoxa mama, care de-alungul veacurilor au intarit si ajutat pe ardeleni pt. pastrarea credintei stramosesti ortodoxe.
Primul lucru facut in acest scop a fost venirea in Transilvania a preotilor si calugarilor iezuiti care aveau ca scop indemnarea cirmuitorilor bisericesti locali sa accepte unirea cu biserica romei.
Inca din 1697 , iezuitul Paul Baranyi, paroh in Alba Iulia , fagaduia mitropolitului ardelean Teofil sa il scoata de sub dependenta fata de superintendentul calvin (sub care fusese silit sa functioneze)daca se va uni cu roma . Si lucrurile au decurs insa incet-incet pina ce in vara aceluiasi an , mitropolitul Teofil a adormit .
In locul lui a fost ales mitropolitul Atanasie Anghel , hirotonit la Bucuresti.
Desi fusese precis informat si instruit la Bucuresti , noul mitropolit a cazut repede in mrejele iezuitilor si ale Curtii Imperiale de la Viena
In 1698, la 14 aprilie, imparatul emite prima Diploma in care defineste "religiile recepte" (recunoscute oficial de cotropitor) din Ardeal si ca pt. a le fi recunoscuta oficial religia , romanii puteau sa se uneasca/treaca la una din aceste religii (ortodoxia nefiind recunoscuta ca recepta ) . Preotii ardeleni , care acceptau sa adere , sa se uneasca , cu una din confesiunile declarate recepte,urmau sa beneficieze de toate drepturile confesiunii respective , subliniind in mod special ca aceia care vor accepta unirea cu biserica romei , recunoscind pe papa drept cap al bisericii vor beneficia de privilegiile clerului catolic .
Dar cei care nu isi paraseau credinta ortodoxa ramineau in situatia apasatoare de pina atunci .
Deoarece Diploma nu a avut efectul scontat , la 2 iunie 1698, arhiepiscopul de Esztergom din Ungaria, cardinalul Leopold Kolonici , a adresat un manifest preotilor romani (este clar ca romanii erau numai ortodocsi), prin care le garanta ca numai aceia , se vor bucura de privilegiile pe care le aveau preotii si bisericile catolice , care vor accepta 4 puncte din invatatura Bisericii Romano-Catolice si anume :
- papa este capul intregii biserici,
- Sf. Impartasanie se poate face si cu azima;
- Duhul Sfint purcede si de la Fiul;
- inafara de Rai si iad , mai exista si purgatoriul

Adica punctele florentine ( impuse si la sinodul de la Ferarra- Florenta 1438-1439).

La momentul oportun vom continua si despre cum a fost redactat si semnat actul de unire . Ca sa vedem care cum umbla cu soalda , vorba lui Creanga !

Acest thread se numeste "Sa ramanem ortodocsi pana la capat".
Cei care suntem ortodocsi. Nu altii (sau, ma rog, e problema lor)...

Oare vrea cineva sa ne convinga sa facem altfel?

Ma autocitez: "Adaug:""mi-a raspuns: apoi, aici intai au fost ortodocsii, apoi greco-catolicii, apoi iar ortodocsii, dar noi am ramas tot la fel..""

adica ucenici ai lui Iisus Hristos...

Adica , fara viclenii sectare , domnule pompier-instructor !

Fara, frate Cristi, fara.

Eu cred ca indiferent de scurgerea vremurilor si indiferent de succesiunea denominatiilor crestine, Hristos nu a ramas fara marturisitori.

"Dumnezeu a binevoit sa ne descopere taina voii Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremurilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant." (Efeseni 1:9,10)

Dar am fost de atâtea şi atâtea ori ! Am văzut urmele atrocităţilor comise de ortodocşi asupra românilor catolici. Cunosc mănăstirea Nicula, constuită de catolici, pe care ortodocşii au luat-o la japcă şi unde şi-a rupt patriarhul ortodox piciorul. Icoana Făcătoare de minuni de acolo, a trecut prin atâtea peripeţii până în urmă cu câteva decenii, când ortodocşii au izbutit să-i descopere ascunzătoarea! E adevărat, nu am ajuns în Maramureş, să vizitez Cimitirul Vesel, unde sunt înmormântaţi atâţia catolici maramureşeni, cimitir luat la japcă cu tot cu parohie. În fiecare vară merg în Ţara Făgăraşului, leagăn al românităţii transilvane şi al Unirii, şi văd bisericile pe care ortodocşii preferă să le ţină încuiate şi în paragină, decât să le restituie proprietarilor de drept, care le-au construit şi le-au îngrijit. Am trecut şi prin Gherla, şi cunosc Catedrala de acolo, construită de greco-catolici şi unde este înmormântat episcopul Vasile Hossu. Luată la japcă de ortodocşi, care au promis, în 2005, prin chiar vocea patriarhului lor, să o retrocedeze proprietarului de drept.

Dar ce contează cuvântul de vlădică dat,
Când poţi păstra ce ai furat ?

Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române
 

Cât priveşte în Basarabia, imediat după anexarea ei de către ruşi, a fost distrusă toată organizarea bisericească românească de până atunci, în locul Mitropoliei Basarabiei s-a înfiinţat o episcopie dependentă de Patriarhia Moscovei, cu sediul la Chişinău, cârmuită de ierarhi ruşi. Şi acelaşi lucra s-a întâmplat şi la Cernăuţi, unde în locul Mitropoliei româneşti s-a creat o Episcopie, cu ierarhi ruşi sau ucraineni. Eparhiile Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost considerate ca desfiinţate.

De arhipelagul ororii n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din România, în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de către armata roşie de ocupaţie, când s-a început sovietizarea ţării după modelul stalinist.
Cu privire la ierarhi, a fost emis decretul cu numărul 166 din 1947, care prevedea îndepărtarea acelora în care regimul comunist nu avea încredere. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Iar, din anul următor, 1948, regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Erau acei aşa-numiţi inspectori de culte? din cadrul Ministerului de Culte - devenit Departament al Cultelor în 1958 - care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.

La 15 mai 1948, avea să fie declanşată teroarea politică pe scară largă, prin arestările politice în masă, iar începând cu anul 1949 şi până în 1962, să se fixeze domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de persoane?. Aşadar, România începea să fie o insulă din Arhipelagul Gulag, o ţară pregătită să devină colonie sovietică, după cum scria, foarte recent, dl. Aurel Sergiu Marinescu.

Printre cele aproximativ 60.000 de persoane, cărora li s-au fixat domicilii obligatorii în perioada amintită, au fost şi clerici ortodocşi, preoţi şi ierarhi. Numai că domiciliile forţate pentru ierarhii ortodocşi depuşi din treaptă le-au constituit chiar mănăstirile şi schiturile, devenite loc de surghiun sau de recluziune monastică, şi în care Securitatea îşi avea, fireşte, informatorii ei. Ce-i drept, până în 1957, Securitatea nu reuşise încă să-şi aibă informatori în toate mănăstirile ortodoxe. Dovadă că în acel an, 1957, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, ?constata că, în cele 27 mănăstiri şi schituri din regiunea Bacău, exista doar în 8 câte un informator, în regiunea Piteşti, erau informatori doar în 13 din cele 33 mănăstiri, în cele 7 din regiunea Constanţa, niciunul.

Din motive tactice şi din cauza stării de spirit a populaţiei din ţară, care nu le era favorabilă, comuniştii au manifestat precauţie şi reţinere în ceea ce priveşte trimiterea ierarhilor ortodocşi în temniţe. Din cele cercetate, cunoaştem doar cazul episcopilor Nicolae Popovici al Oradiei şi Eugenie Laiu Suceveanul al Tomisului, care au fost întemniţaţi. În schimb, preoţii şi monahii ortodocşi umpleau închisorile. După o evaluare imediat postdecembristă, din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi sau trimişi la Canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste.

O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, releva că, în Biserica Ortodoxă Română, deja, în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu. Ultima măsură a fost aplicată celor doi episcopi, de Roman şi de Constanţa, care refuzau să se retragă, deşi fuseseră somaţi s-o facă de către ministrul Cultelor?.

Publicaţia Cuvântul Românesc din Canada, în numărul său pe aprilie 1987, insera un interviu al d-lui Sergiu Grossu, acordat cotidianului francez Présent, din 19 şi 29 februarie 1987, în care declara că 13 episcopi şi arhierei (ortodocşi, n.n.) au fost îndepărtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie.

Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950, 15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui, potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din tron. Deşi, o lună mai târziu - septembrie 1992 - acelaşi mitropolit scria că cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara că ...pentru că erau contra regimului, contra comunismului... în 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în mănăstiri. Multe dieceze au fost dezafectate, iar unele complet distruse.

Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu - întemniţat în 1952 - într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, şi anume:

1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil.

2. Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia - nume care spune destul.

3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea.

4. Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu.

5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu.

6. Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu.

7. Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici.

8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu.

9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor.

10. Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă.

11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu.

12. Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal.

13-14. Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe.

15. Vicarul de laşi, Valeriu Moglan.

16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ.

Şi, conchidea părintele Ciuhandu:
Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul luliu Scriban, toţi au murit suspect în jurul anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după toate probabilităţile, otrăvit. De precizat că părintele Ciuhandu nu a trecut în lista sa de 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă, pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte printre ierarhii care au murit în condiţii neelucidate. După cum părintele Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.
[...]
Autorul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor Mircea Păcurariu, scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că, după ce în 1948 s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de ierarhi vicari, au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi, dar fără a-i menţiona.

Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist declara, printre altele, că în perioada comunistă din România peste 20 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost scoşi din scaunele chiriarhale.[...]
articolul este mai lung il; gasiti complet aici: Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române

Da.....e bine cand vezi numai dintr-o parte sau numai o parte...

Domnule Mihnea n-am sa intreb ce-a fost intai: oul sau gaina, cam asa devine subiectul acesta.

Doar atat: ce au fost inainte de 1700, inainte de a deveni greco-catolici, romanii din Ardeal?

Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului – Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din*tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând aproape toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm*părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi*mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie*tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec*tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici a Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm*plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „onestitatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in*stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398d e preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea covârşitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem*nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu*mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în*chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem*plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condamnaţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi*si*toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre*ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu*vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec*tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan*dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legionare, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri*cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slujitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi*date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex*cepţii lăturalnice, zelul şi vred*nicia. Ei au lucrat, sub oblăduirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre*dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum*părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subversivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin*telui Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare orientalist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo*losit cunoscuta formulă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro*mâ*nia, pentru sănătatea şi mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuindo firesc, curajos şi invariabil cu „şi pentru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideologic impus de re*gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni decât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vrednici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea*mu*lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai secolului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu strălucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade*vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâine.

Răzvan CODRESCU


sursa: Sfintii Inchisorilor

Înainte de 1700, majoritatea românilor din Ardeal au fost ortodocşi şi un număr relativ mic erau catolici.
Şi mai înainte de această perioadă, toţi românii au fost catolici.

Nttttt... dvs vorbiti aici de altceva.
De Imperiul Roman de Rasarit.
Dar nu la nordul Dunarii.

Acuma va spun: Noapte buna!

Noapte bună !

Romanii erau ortodocsi nu catolici. Si Papa probabil daca-l intrebati o sa va spuna ca e ortodox.:1:

Fiind în comuniune cu Papa, românii erau catolici. A fi catolic înseamnă a fi în părtăşie cu Papa.
Mai mult, există suficiente dovezi că, pe actualul teritoriu al României, s-a oficiat Sf Missă după ritul romano-catolic, înainte de a se adopta ritul răsăritean şi dovezi încă şi mai multe că limba în care se oficia era latina, înainte (cu mult) de slavonă. De fapt, slavona a devenit prevalentă abia în secolul al IX-lea.

Bun, asa toti crestinii am fost o mare familie in care toata lumea era in partasie cu toata lumea dar totusi credinta era ortodoxa, nu spunea nimeni ca e catolic ci asa se numea biserica.Biserica noastra inca este catolica.Deci uite ca noi putem fi catolici si fara a fi in partasie cu Papa.:10:
Dumneavoastra puteti fi ortodox ? :1:

Desigur. Eu mă consider ortodox. Cred în tot ceea ce credeau Sfinţii Părinţi. Dar nu sunt în părtăşie cu episcopii care au adoptat denumirea de "ortodox". Pentru mine, unitatea creştină s-a realizat deja: sunt, în acelaşi timp, ortodox şi catolic, adică am dreapta credinţă pe care Sf Vasile, Sf Ioan şi ceilalţi cu ei au avut-o şi mă împărtăşesc cu Papa, văzând în el urmaşul lui Petru.

pe atât de concis pe atât de implicit...!

Sigur era doar o gluma de-a mea dar cred ca e aceeasi problema pentru care noi spunem acum soborniceasca,atunci cand ne referim la biserica una.:1:
Aceeasi problema o aveti dumneavoastra cu credinta pentru ca a fi "catolic " nu inseamna nimic atunci cand va referiti la credinta iar a spune ca santeti ortodox poate creea confuzii. :1:

Asa sustin si unii din neoprotestanti.
Daca esti suficient de selectiv poti fi "ortodox" chiar si cu "Sola Scriptura".
Doar Scriptura e ortodoxa, nu?? Iar cu "Sola" alaturi esti chiar ultra-ortodox.

Secolul al 9lea??
Pai atunci si Biserica de Apus era ortodoxa (ma rog, cu mici deviatii).
Abia in secolul 11 a devenit "catolica" in sensul in care il stim in ziua de azi (schismatic).

Deci, rafinam intrebarea intre 1054 si 1700 care era legatura dintre romanii din Transilvania si scaunul papal?
Spuneti ca erau in comuniune cu Papa?

Concret, pe ce se bazeaza acesta afirmatie?

Am scris si pe topicul despre BRU mesajul.
De fapt unirea a fost mai mult pe hartie la inceput. Imediat dupa cucerirea tansilvaniei stapanirea habsburgica si iezuitii incep convingerea ierarhilor ortodocsi. Probabil acestia sperau sa fie macar ca pe timpul calvinilor, cand avau un supraveghetor calvin dar isi pastrasera toata credinta (mai ziceau cateodata ca ei si faceau tot cum stiau). Nu s-a reusit, mitropolitul fiind parat la Viena ca nu tine nicio unire. Asa ca e chemat acolo si amenintat, se converteste la catolicism. Dar la primul semn de eliberare de sub habsburgi, la revolta maghiara, atat Atanasie cat si sinodul hotarasc sa se intoarca la ortodoxie. Revolta maghiara fiind pe cale sa fie reprimata, dupa un timp se reintorc la uniatie. Atanasie moare la scurt timp si apoi vreme de zece ani nu va mai exista episcop, fiind doar supraveghetorul iezuit. Patachi, noul episcop, se plange ca nu-l asculta nimeni, ca preotii se duc in Tara Romanesca sa fie hirotoniti. Moare dupa patru ani, iar in certificatul de deces se menționează că în popor a existat opinia cum că ar fi murit otrăvit „din ură față de credință și față de unirea bisericească” (probabil nu a fost asa, dar arata ca se cunostea o impotrivire fata de uniatie).
Dupa alti trei ani vine episcopul Micu-Klein in timpul caruia apar si impotrivirile pe fata. Atunci vine si sfantul Visarion si se spune ca ortodocsii ii alungau pe preotii uniti si radeau pamantul din bisericile unde au slujit preotii uniti. Protestele devin tot mai numeroase si puternice, pana la urma habsurgii acorda de ochii lumii o libertate religioasa (la interventia si a imparatesei Rusiei). Are loc revolta condusa de sf. Sofronie, care cuprinde pe toti romanii, este trimis Buckow, iar in recensamantul facut de acest doar o cincime sunt trecuti la uniti, restul declarand ca raman ortodocsi. Apoi se reia munca de convertire, ajungandu-se in cativa zeci de ani sa fie un procent egal.

Nu exista de fapt nicio dovada ca aveau ritul latin, chiar in istoria de pe site-ul greco-catolic scrie ca aveau ritul rasaritean. Dar asta am mai discutat, chiar si ungurii aveau ritul rasaritean, prin sec. XIII intr-o scrisoare a papei sau catre papa (nu mai stau sa caut acum) se scria ca manastirile din Ungaria aveau ritul rasaritean (afara de una parca) si se cerea sa fie aduse la ritul latin.
P.S. Sa nu uitam ca si ungurii au fost la inceput ortodocsi, tinand de patriarhia Constantinopolului, pana ce regele si-a luat o sotie poloneza care a cerut papei sa trimita emisari.

Sunteti foarte, foarte, foarte sigur ?

Mai vreti niste citate de pe site-uri (nu zic dinainte, ortodoxe sau catolice) in care se arata care este provenienta lexicala a celor mai importanti termeni din limbajul bisericesc roman ?

Dar nu este vorba numai de substratul latin şi de adstratul bulgaro-ruso-fanariot al termenilor bisericeşti. Este vorba de atâtea documente care atestă că în ţara noastră s-a oficiat ritul ROMANO-catolic şi că legătura dintre preoţii proto-români şi Sfântul Părinte a fost o legătură vie ce a durat secole.

Domnului Mihnea , cu dedicatie . . . !
 

In fiecare zi , in fiecare ceas , seara de seara , sa cititi acest mesaj venit din partea unui cunoscator al persoanei dvs., si nu numai ! Sa-l cititi pana va intra-n cap , asta bineanteles daca si dvs. voiti . Iata mesajul cu pricina :
tikkun_olam

"Asta este opinia dumneavoastră, ca de obicei schismatică şi eretică, şi contrafactuală, şi împotriva adevărului istoric. Iar când mai îndrăzniţi să afirmaţi că ortodocşii nu erau nici atunci şi nu ar fi nici acum uniţi cu Hristos nu doar că huliţi împotriva adevărului şi a lui Hristos, dar huliţi inclusiv împotriva cardinalului Ratzinger care a declarat Bisericile Ortodoxe biserici adevărate particulare ale Bisericii Universale. Cu alte cuvinte, cu o mândrie inimaginabilă huliţi nu doar pe Hristos, ci şi pe Benedict-Ratzinger, adică vă ridicaţi şi huliţi orice tip de autoritate vă stă în cale. Cred că este normal în ceea ce îi priveşte pe nişte simpatizanţi ai schismaticilor lefevrieni (SSPX-işti, aşa zişi tradiţionalişti catolici) care se pretind greco-catolici. Unii au pur şi simplu în sânge acest duh al schismei pe care, deşi acest duh schismatic este o lepră spirituală, nu vor să îl lepede cu nici un chip şi să primească izbăvirea de boală.

Ţin încă o dată să reamintesc că nu Biserica Ortodoxă din Transilvania a făcut falsa unire cu Roma (apropo catolicii din ziua de astăzi au acceptat foarte clar că uniatismul, din punctul lor de vedere, nu mai constituie un model prin care să se facă adevărata unire, dacă aceasta va avea loc vreodată) (apropo, încă o dată vă ridicaţi împotriva propriilor dumneavoastră autorităţi) ci schismaticul Atanasie şi cei împreună cu dânsul. Ieşind afară din Biserica Ortodocă, unindu-se în chip mincinos, în urma uneltirilor diavoleşti şi în urma silniciilor istorice la care au fost supuşi românii ortodocşi atât de către catolici cât şi de protetsanţi, atât de unguri cât şio de austrieci, cu schismaticii şi ereticii latini s-au separat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Biserica Ortodoxă din Transilvania, în ciuda tuturor prigonirilor la care a fost supusă, a continuat să merargă mai departe, în ciuda durerii imense pe care i-a provocat-o căderea în schismă a lui Atanasie (Dumnezeu să îl ierte, dacă se mai poate), a celor împreună cu dânsul şi a acelei părţi din popor care nu ştia adevărata stare a lucrurilor, mulţi dintre ei neştiind măcar că au fost trecuţi prin minciună la altă religie. Deci, una este Biserica Ortodoxă din Transilvania şi alta este schisma falşilor uniţi. Cele două fenomene nu se identifică. În clipa în care Atanasie & co. s-au lepădat de Biserica Ortodoxă, în acea clipă el şi cei împreună cu dânsul au căzut din Biserica Ortodoxă iar mişcarea lor nu are nici cea mai mică reprezentativitate pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania; este vorba doar despre schisma falşilor uniţi însetaţi şi ei, săracii, de secole de-a rândul de silnicire de privileghiomurile popilor catolici. Mai mult decât atât falşii uniţi au "trecut la unire" cu condiţia respectării Legii lor, care nu se reducea la ritual, calendar, sărbători, ci includea şi doctrina de credinţă, adică aceea a Bisericii Ortodoxe; mai apoi documentele absolut dubioase ale falsei uniri au fost contrafăcute de schismaticii iezuiţi traducerea opţiunii falşilor uniţi din română în latină fiind falsificată şi dându-se falsa impresie că greco-catolicii ar fi acceptat vreodată învăţătura de credinţă a schismaticilor catolici."

Domnule Mihnea, domnule MihaiG si ceilalti, si de-as afla ca strabunii mei au fost budhisti ori musulmani, ori ozenisti, care se inchinau/slujeau dupa ritul papuas ori madagascarian ori selenar... tot in ortodoxie as vrea sa raman! :1:

Desi e mult pana sa ma mai invrednicesc (e mult de lucru in acest sens!) ca-s prea nevrednica pentru o Biserica atat de inaltatoare!

Pentru Cristi:

"Dar pentru ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispretuiesti tu pe fratele tau? Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos." (Rom.14:10)

Dar de ce-ti mai chinuiesti sufletul? Vino la Hristos, care zice:

"Deci daca Fiul va face liberi, veti fi cu adevarat liberi." (Ioan.8:36)

Adriana e venita la Hrisos cel Adevarat , marturisit in si prin BISERICA ORTODOXA !

Nu inteleg... De unde ati dedus ca-mi chinuiesc sufletul?

Curatandu-l de pacate, de patimi, dupa invatatura ortodoxa? Asta credeti?

In egala masura pot si eu sa spun ca, indiferent ce credinta ar fi avut strabunii mei, tot in Una, Catolica si Apostolica Biserica a lui Isus Cristos vreau sa raman.

Respect alegerea fiecaruia.

Dvs. va curatati sufletul? Cu ce?

Hristos ne curateste. Noi trebuie sa ne straduim sa facem voia Lui.

Amice parcă erai ucenic, cel puțin asta afirmai acum câteva zile. Ai devenit între timp mare învățător?

Hristos... Domnul nostru. In sfarsit am ajuns la un punct comun. El sa ne binecuvinteze si la cunostinta Lui deplina sa sjungem.

Da, in Sangele Sau sunt spalate hainele noastre.