:( asta inseamna ca va trebui sa imi gasesc pe altcineva desi simt ca nu se mai leaga nimic cu nimeni...e f greu.....:(

Eu zic sa-i mai lasi un timp de gandire, apoi sa-l contactezi si sa-i propui
casatoria.
Daca nu doreste nici atunci, apoi nu mai ai ce sa faci.
Dar de obicei, dupa ce tu vei avea alta relatie, la un timp indelungat, te va
contacta el pe tine sa-ti spuna "ca a gresit", "ca vrea sa-si refaca viata cu tine"
etc, etc.
De multe ori cei care sunt dupa tipologia "baiatul mamei" , sunt si "fane incurca lume".
Cand ti-ai refacut viata personala, nu este exclus sa te trezesti cu el la usa,
facandu-ti multe promisiuni(inclusiv casatorie).Asa se trezesc astia, cu
cerere in casatorie cand tu ti-ai refacut demult viata personala.Cerere care
culmea la vremea respectiva(cand a avut sansa) au refuzat-o.

poate ai dreptate numai cand simte ca te-a pierdut incepe sa isi revina...acum sta linistit pt ca am stat singura "lasa ca ea sta acolo "..nu il stimuleaza momentan nimic....dar daca ii zic de casatorie sigur va refuza mai ales daca nu ia singur initiativa...mai las tp asa dar ,,,o vad ca pe o situatie din aia "doar o minune" altfel......

Parerea mea, geaninuta, este ca ati facut urmatoarele trei erori:
Prima, si cea mai serioasa, este legatura trupeasca inainte de casatorie. Sunt constient ca suna rau, poate chiar teribil, dar este vorba de pacatul grav al curviei.

Intre faptul ca acest pacat a devenit mai frecvent in zilele noastre decat in perioadele anterioare despre care avem date si constatarea demografica a prabusirii ratei nuptialitatii este urmatoarea legatura directa: de ce sa se mai casatoreasca barbatii, daca traiesc deja cu femeile ca si cand ar fi casatoriti ?

A doua este ca ati asteptat prea mult. Patru ani e enorm. "Dating time" e un timp al tatonarilor in vederea casatoriei. Sa nu ne ascundem dupa degete: motivul principal pentru care o fata devine prietena unui baiat este (sau ar trebui sa fie) cunoasterea in vederea casatoriei. Este intelept ca acest timp sa aiba o durata minima, sub care ar insemna graba la casatorie. Dar si o durata maxima: daca o cerere nu a venit in acest timp e semn ca probabilitatea de a veni scade mult, sau, daca va veni, ceva e in neregula cu baiatul respectiv. Ca repere absolut orientative, timpul minim al etapei de prietenie cu un baiat e cam de trei luni, iar timpul maxim cam de un an. Daca o cerere nu a venit dupa un an de la declaratia de dragoste, e vorba de timp pierdut. Nu va grabiti "ca fata la maritat", dar nici nu pierdeti vremea asa cum ati facut pana acum: viata e scurta, iar ceasul biologic al femeilor bate chiar mai repede, din motive legate de maternitate. Ca barbat, boti fi tata si la 50 de ani. Prin urmare, te poti casatori la 49. Dar, ca femeie, lucrurile stau un pic altfel.

A treia eroare este ca v-ati facut un fel de plan strategic, in care casatoria figureaza dupa terminarea studiilor. Sunt doua lucruri care nu au nici cea mai mica legatura. Momentul potrivit al casatoriei? Este foarte simplu: este cand iubiti un barbat care va iubeste si vedeti in el un bun tata pentru copiii dv. Ca asta se intampla la 16 ani, la 25 sau la 35 conteaza mai putin si nu are treaba cu niciun studiu. Studiile se pot face pe casatoritelea, fiindca o casatorie este un inceput si nu un sfarsit.

Avem aici un "caz de manual" in care se intalnesc cele mai frecvente erori care duc la necasatorie: legatura sexuala fara casatorie, prelungirea unei relatii care nu duce la nimic si amanarea casatoriei pentru impedimente improprii (studii, in alte cazuri impedimente materiale).

Ce trebuie facut ?
Mai intai, sa nu uitam ca atata ne asculta Dumnezeu cat Il ascultam noi pe El. Este, asadar, necesara hotararea de a termina cu practicile impure pentru totdeauna. Mai bine va taiati o ureche decat sa mai recadeti in pacatul curviei chiar si o singura data. Dupa ce luati aceasta hotarare, o spovada buna va va repune in stare de gratie si veti vedea ca rugaciunile vor avea alt spor.
Pe urma, explicati prietenului dv hotararea luata: nu il presati cu casatoria, ca din ce il veti presa, din aceea va fugi mai tare. Dar explicati-i ca data viitoare cand va veti mai culca cu un barbat va fi dupa casatoria dv. Il veti pune in fata unei alegeri. Daca se poate sa il pierdeti ? Se poate, dar veti afla acum ceea ce era bine sa fi aflat acum trei ani.

Nu mi-o luati in nume de rau si, va rog, nu imi purtati pica daca v-am vorbit mai pe sleau. Suntem la rubrica "raspunsuri duhovnicesti" si, din punct de vedere duhovnicesc, situatia e foarte clara si cere raspuns clar si nu bla-bla-uri.

Cu fratietate in Cristos,
M.D.

..
 

Aveti dreptate domnul Mihnea Dragomir si acum dupa toate astea sunt din ce in ce mai sigura ca l-am pierdut si aici s-a oprit totul....desi e foarte dureros pt mine....inima parca nu intelege parca nu vrea pe altcineva ...si nu stie ce o va alina pe viitor...e ca un puzzle ii lipseste o piesa si oricare alta nu se potriveste ....multumesc frumos

Cauzele Necazurilor si Suferintelor
 

Este bine sa ne pocaim de bunavoie, sa nu asteptam sa ne trimita Dumnezeu pocainta prin necazuri de tot felul, caci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt pacatele noastre. Deci, daca patesti necazuri in viata, afla ca ai facut greseli.
Cand Domnul va pedepseste, este drept sa ganditi ca are si de ce. Asadar cercetati motivul pentru care sunteti batuti si indreptati apoi ceea ce trebuie indreptat. Dreptilor le sunt trimise necazuri pentru incercare, iar noua, mai degraba ca pedeapsa si chemare la pocainta. Daca aveti incredere ca Domnul este un doctor care nu foloseste medicamentele in zadar, cand veti evita greselile nu numai in fapte, ci si in ganduri si sentimente, atunci si necazurile vor inceta.
Iata cateva feluri de necazuri si suferinte din viata oamenilor si pricinile care le favorizeaza:
1) BETESUGURILE TRUPULUI.

Din trei pricini se imbolnaveste trupul:
a) De la otravuri (toxine), din lipsa postului;
b) Din nastere, pentru ca fie tatal, fie mama, cand s-a zamislit copilul, au fost sub influenta bauturilor alcoolice. In popor exista vorba: “copii facuti la betie”. Asadar, fugiti de barbati ca de foc, cand sunt ametiti de bautura;
c) Din desfranare, pentru ca nu si-au infranat poftele, intrecand masura cuvenita, talharidu-si asfel energia genetica. Este tocmai ca bogatul care saraceste. Asa si trupul care si-a mancat toata vlaga;
2) VRAJBA IN CASA.

Aceasta isi are izvorul tot in pacate:
a) Din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie. Atunci cand casatoria s-a inceput cu stangul, adica cu desfranarea, sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat le sparge casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul, care face acest lucru;
b) Daca sotii traiesc in casatorie nelegitima (concubinaj) sau fara cununie bisericeasca. Moda “casatoriei de proba” nu este altceva decat un atentat grav la adresa mantuirii, sanatatii morale, fizice si spirituale a persoanei, familiei si societatii, indepartandu-L pe Dumnezeu din viata omului;
c) Din desfranarea sotilor. Dar sotii cum desfraneaza, cand sunt legiuiti? In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de rostul acesta, este desfranare si pacat (perversiuni, avorturi, contraceptie);
d) Lacomia de avere a unui parinte cand si-a maritat fata sau si-a insurat feciorul. O asemenea casatorie nu tine, pentru ca s-a facut cu o lucrare a diavolului;
e) Nepotrivirea de varsta. Departarea cea mai mare ce poate fi ingaduita este de 7 ani. Ce trece peste aceasta, dovedeste patima desfranarii, care se razbuna. Vaduvii sa ia vaduve;
f) Din negrija fata de suflet a persoanelor din casa: negrija de spovedanie, de Sfanta Impartasanie si de randuielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Fiindca daca nu le pazesc pe acestea, pazesc pe cele ale diavolului si nu pot sa aiba liniste;
g) Din petrecerea fara post. Sotii nu mai tin seama de miercuri, de vineri, de zilele postului si de sarbatori. Nu mai tin nici o randuiala. Si bate Dumnezeu neranduiala, ca sa se faca randuiala;
3) PAGUBA IN AGONISEALA (AVERE).

Pricinile pentru care Dumnezeu arunca napasta asupra avutului nostru sunt:
a) Stapanii casei injura si dracuie. Atunci sa nu se mire ca li se implineste cuvantul, caci da Dumnezeu dupa cuvantul lor;
b) Lucreaza duminica. Caci daca vei lucra, vei pierde nu numai ce ai lucrat duminica ci si ceea ce ai lucrat in cursul saptamanii;
c) Se uita la agoniseala sa ca la ochii din cap. Si-a lipit inima de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca sa ti-o inpotmolesti in gunoiul lumii, ci ca sa ti-o indrepti spre Tatal, Cel din ceruri. Pe El sa-L iubim, de El sa ne lipim inima, caci neasemanata este plata lui Dumnezeu, fata de cea data de lume. De aceea nu-ti lipi inima nici de proprii tai copii, caci de vei patimi durere in cele iubite peste masura, cine te va mangaia?
d) Ai cumparat din mana rea, din mana patimasa, din mana care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea, mai inainte de a o amesteca cu ale tale, da-i cu putina apa sfintita, caci sa stiti, pacatele trec si asupra pamantului pe care-l calci si asupra avutului.
Cand a fost izgonit Adam din Rai, Dumnezeu a blestemat pamantul: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17-19). Iata cum o greseala a noastra atarna asupra intregii averi;
e) Cineva se tine de vraji asupra ta. Cineva lucreaza cu diavolul asupra ta si a averii tale, pentru ca n-ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Si ca sa nu mai poata lucra duhurile rele, curateste-ti trupul prin post si rugaciune, fa sfestanie, pune-ti o Sfanta Cruce in curte si roaga-te lui Dumnezeu sa te ocroteasca;
f) In curtea in care stai, sau pe pamantul pe care-l lucrezi, apasa juraminte, blesteme sau nedreptate. Sa luati seama, sa nu taiati o brazda din pamantul care nu este al vostru, caci aduce moarte, dar se mai poate sa ai asupra curtii si alte pacate. Poate ca ai cumparat aceasta curte cu bani munciti intr-o vreme cand traiai in desfranare. De acesti bani, desi i-ai muncit, nu te vei putea folosi, caci si asupra lor atarna si apasa pacatele din perioada cand i-ai obtinut si te urmareste Dumnezeu pana in panzele albe. Pentru ce? Pentru ca nu te marturisesti, pentru ca tii serpii in san si Dumnezeu lasa sa te muste;
g) Apasa blestemele parintilor sau ale altora asupra casei tale si asupra ta;
h) Omoruri sau sinucideri facute in curtea ta sau copii lepadati si ingropati ici, colo. Iar lepadarea copiilor este pacat strigator la cer;
i) Stapanii casei au pacate nemarturisite din tinerete sau de mult timp si nu le-au ispasit.
4) COPII INDARATNICI, NEASCULTATORI, NECREDINCIOSI SI DESFRANATI
Acestia vin din urmatoarele pricini:
a) Parintii nu au pazit postul si nu s-au putut infrana de la poftele trupesti si asa au calcat zilele si timpurile neingaduite, care sunt: miercurea, vinerea, duminica, sarbatorile de peste an si cele 4 posturi mari. Toti copiii care rezulta sunt neascultatori si indaratnici, pentru ca nici parintii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu sa pazeasca zilele sfintite;
b) Mamele nu s-au pazit pana la curatenie deplina. Iar daca in vremea aceea tata a mai fost si beat, se naste un copil care va fi slabanog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amandoua;
c) In vremea sarcinii, femeia nu s-a pazit de barbat. De aceea multi copii se nasc morti sau mor de tineri sau daca traiesc aluneca in curvie, pentru ca s-a intiparit pe ei pecetea curveasca inca din pantecele mamei lor. Caci toate prin cate trece mama, in vremea celor 9 luni de sarcina, fie bune, fie rele, se intiparesc in copil. Iar cand acesta va creste mare, toate ii vor rasari in cale.
In toate necazurile noastre nu putem gasi altundeva mangaiere decat in credinta ca totul ni se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu vrea pentru noi nimic mai mult decat mantuirea noastra si catre acest tel indreapta tot ceea ce ne chinuie.
Iar neplacerile si toate suferintele care va sunt date sa le simtiti, indurati-le cu blandete si Domnul cel milostiv vi le va include in canonul pe care fiecare trebuie sa-l duca pentru pacatele sale, dupa randuiala Bisericii.
Surse bibliografice:
Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;
Sfantul Teofan Zavoratul, “Sfaturi Intelepte”.

Gheronda, cum trebuie să fac metaniile? - Este bine ca metaniile să le faci întregi. Adică după fiecare metanie să te ridici în picioare. În felul acesta Îi aduci lui Dumnezeu o plecăciune mai mare și este și mai odihnitor pentru trup. De asemenea, când pui mâinile pe pământ, să nu le pui cu palmele deschise, pentru că astfel se pot vătăma tendoanele, ci să le strângi pumni și să le sprijini cu partea exterioară. Iar ca să nu faci bătături la mâini, să faci metaniile pe un covoraș moale.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. VI Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, p. 74)

Cel mai mare bun al omului, singurul lui bun adevărat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Faţă de acesta, celelalte bunuri nu sunt vrednice a se numi „bunuri”. El este chezăşia sigură a veşnicei fericiri; până şi în pribegia noastră pământească, ea ne aduce cele mai înalte şi îmbelşugate mângâieri. În cele mai mari nenorociri şi necazuri, când toate celelalte mângâieri nu sunt de ajuns, sunt neputincioase, el îşi păstrează toată puterea. Cea mai fericită, cea mai înaltă slujire de pe pământ este să atragi în tine acest dar al lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor evanghelice, să-l împărtăşeşti semenilor. Fericit cel căruia i s-a încredinţat o asemenea slujire, oricât de nimicnic ar părea el! Cu grijile pământeşti această slujire nu se împacă. Ea cere ca slujitorul să fie simplu şi nevinovat ca pruncii, să-i fie tot atât de străină înclinarea spre dorinţele şi desfătările lumeşti pe cât le este de străină aceasta pruncilor. Trebuie să piardă însăşi ideea de rău, ca şi cum acesta nici nu ar exista, altfel ideea de bine nu poate fi deplină, curată, desăvârşită.


(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 192-193)

Sau poate fi pur si simplu o faza, un moment (perioada) de intrebari. Si eu cu sotul am iesit impreuna 7 ani inainte sa ne casatorim (cand ne-am cunoscut eu aveam 17 ani, el 20) si am avut si voi o perioada de rupere (in cazul nostru era monotonia si faptul ca, desi stateam in acelasi cartier, erau zile in care nu nevedeamn deloc - el avea 2 locuri de munca pe-atunci), perioada care, in cazul nostru, ne-a apropiat; culmea, ruperea s-a facut dupa vreo 4 spre 5 ani de relatie. Am incercat amandoi sa iesim cu altcineva, n-a mers in nici unul din cazuri, ne-am dat seama ca ne iubim unul pe altul si dupa ce ne-am impacat (a durat vreo 2 luni la noi despartirea), in anul acela, in Ajunul Craciunului a venit si cererea de casatorie, casatorie care s-a materializat anul trecut in august.

Domnul Mihnea, nu vorbiti dvs. prostii prin cele ce le ziceti, dar sincer, in ziua e azi, cine e nebun sa se casatoreasca la 16-18 ani, cand la varsta aia nici macar liceul nu l-ai terminat, esti acasa la parinti si habar nu ai sa faci nimic sa te intretii. Stai cu parintii sau socrii pana ajungi la divort, ca nu merge? Si noi am stat dupa nunta la ai mei timp de 3 luni si ne-am luat chirie pentru ca pur si simplu nu se putea asa. Ne-am certat in alea 3 luni cat nu ne-am certat in 7 ani; am acumulat frustrari in noi (dar mai ales eu) cat n-am acumulat toata viata. Ai mei sunt genul de oameni care comenteaza orice, nu le convine nimic, daca venea al meu obosit de la luru dpa 12 ore si se punea sa doarm incepea mam ca de ce nu iese din camera, ca de ce doarme atata, de ce aia si ai-lalta, ca nu-i convine cum isi aranjeaza pantalonii si chestii din stea care mi le turna mie, si orice nu-i convenea imi zicea mine; lui nu-i zicea nimic. Si eu ma certam mai apoi cu el ca eram frustrata si necajita. Si asa am ajuns noi la chirie; n-aveam intimitate deloc, nu puteam vb nimic fara sa asculte mama si altele asemenea; si cu vorba nu a inteles mama nimic; se lua de mine ca de ce ma intalnesc cu prietenele fara Sanyi, ca "cum iesi afara cand barbatul itilucreaza?!" si altele asemnea. Cu vorba nu a inteles nimic, asa ca ne-am mutat si am invatat sa ne descurcam...
De ne casatoream cand aveam io 17 ani, probabil deja eram divortati de vreo 4 ani din cauza ca ai mei se bagau. Si nici nu-mi mai faceam nici un studiu (deh, eram femeie maritata, la ce-mi mai trebuie scoala?)

E o situatie frecventa, e regula. De aceea, Domnul spune: "va lasa barbatul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa" (Marcu 10:8).
De aceea, bine este sa isi gaseasca cei doi tineri casatoriti macar o garsoniera cu chirie. Iar daca niciunul nu lucreaza, ci sunt studenti si nici ajutor de la familiile lor nu au, atunci este mai bine sa stea fiecare o vreme in casa in care a stat si pana atunci decat sa locuiasca amandoi la unul dintre ei.

De exemplu, dv, asa cum ati stat 7 ani la familia dv, iar viitorul sot la a lui, puteati foarte bine sa mai stati asa cateva luni.

Nu vad legatura. Eu, pe cand eram deja casatorit, am facut a doua facultate, un rezidentiat si un primariat. Imprejurarea ca am fost casatorit nu a fost deloc un impediment, ci, dimpotriva, am gasit mult sprijin la sotia mea si am avut, poate, mai multa libertate de miscare dacat as fi avut mai inainte.

Asa cum spuneam mai la deal, chestiunile de tip "daca ne casatorim, unde vom sta?" ori "daca ne casatorim, nu cumva vom lasa studiile de caruta ?" sunt false intrebari care nu vin de la Dumnezeu, ci de la acela care nu vrea ca oamenii sa se iubeasca, de la Despartitorul. Toti credinciosii pe care ii cunosc, fara nicio exceptie, care au inteles ca a te casatori inseamna a porni la un drum impreuna si nu un sfarsit de drum, au fost ajutati in cele mai felurite si neasteptate moduri, care par, de fiecare data, coincidente. Acela care hraneste pasarile cerului si crinii campului, cu atat mai mult ne va hrani pe noi, care suntem icoane ale Lui.

Cum îşi începe ziua un creştin?
 

Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie !“ Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa Sfintelor Icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui“, la pântece: „al Fiului“, la umărul drept: „al Duhului Sfânt“ şi pe umărul stâng, zicând: „Amin“.

Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl băgaţi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri înălţime şi 3,80 metri lăţime.

Drept să faci crucea. Dacă nu, nu eşti ortodox, că iţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.

Fă crucea dreaptă şi când treci pe lângă o biserică; să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo este de faţă Trupul şi Sângele Domnului, permanent pe Sfânta masă. Acolo Hristos este viu în Sfântul Altar. În toate bisericile ortodoxe, Preacuratele taine stau pe Sfânta Masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!

Să vă văd în Rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămâna la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile Raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac şi să vă pot da drumul în grădinile raiului! Ştiti voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel: Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit! Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-L iubesc pe El.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Cleopa)

De ce Dumnezeu nu răspunde imediat rugăciunilor noastre?
 

Din vreme în vreme, ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporționat cu scurtimea existenței noastre; și atunci, un strigăt irumpe din piept: „Grăbește-Te!”. Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră. Se întâmplă cu noi ca și cu un oarecare fruct dintr-un pom. Hristos lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vânturile reci și arzătoare, torente de ploaie și să se istovească de sete. Dar dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune.
Este de trebuință să stăruim în rugăciune, pe cât este cu putință vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă întru noi și să ne împotrivim tuturor influențelor distrugătoare. Și atunci când această putere va crește în noi, și bucuria nădejdii în biruința finală va străluci în noi.



Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune

Războiul ispitelor
 

Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta, de dragostea Mântuitorului, şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau în lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată, satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta” (Lc. 22, 31-32). Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să se dea în stadiul vieţii acesteia. El are legi, pe care trebuie să le urmăm întocmai, ca la sfârşitul alergării să consfinţească Dumnezeu biruinţa noastră, cea slujită de el şi pe potriva puterii noastre, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zic Sfinţii Părinţi: „Ridică ispitele şi îndată nu mai e cine să se mântuiască” (Pateric). Războiul ispitelor lămureşte ca un foc ce suntem fiecare: lemne, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de lume, de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut, izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.


(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 41-42)

Ce înseamnă să dăm din ce nu avem?
 

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: - Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde:
- Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină. Dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău, eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 197-198)

Cum aflăm care sunt gândurile lui Dumnezeu
 

Eu am zis că ar fi bine ca toți credincioșii noștri care pot citi și care au Noul Testament să citească în fiecare zi două capitole din el. Nu ține mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, hai să zicem un sfert de oră cel mult, uneori, când capitolele sunt puțin mai lungi, dar e o chestiune de mare importanță! De ce?
Pentru că prin aceasta ți se împodobește mintea cu gândurile lui Dumnezeu.
(Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 33)

Momentul critic dinaintea căderii
 

„Înaintea căderii merge cugetarea la rele” (Pilde 16, 18). Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gândurile rele, n-ai a te teme de cădere. Şi, cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor, şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în această învălmăşeală lăuntrică se furişează vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul.
Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi...
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 52-53)

Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.
 

Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mănăstire postim luni (dacă-i luni şi vreau să postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mănăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni”.
Dacă nu-i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu-i nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e post şi trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie s-o-mplinească şi ei.
Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.
Au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când. Dar, ce se întamplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănânci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!?”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decât cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mâncaţi cum se cade. Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 112-113)

cum sa facem milostenie
 

Cu ceva timp in urma, am primit un raspuns deosebit pe care, chiar daca nu l-am implinit, vi-l impartasesc si voua spre folos sufletesc.

"Miluieste pe cine gasesti in cale, nu-ti intoarce fata de la cel care iti cere, ba inca si renunta din ceea ce ai nevoie pentru cei mai oropsiti decat tine. Banutul dat insoteste-l de un cuvant cald iar fiecare merinda pe care o dai saracilor da-o in numele unui raposat din familie sau dintre prieteni. Nu te sfii si pune mana ta in mana saracului atunci cand ii daruiesti ceva, sa-i simti frigul din oase iarna si mana nespalata vara, sa simti cum ne iubeste Domnul pe noi atunci cand ne impartasim cu Preacuratele Sale Taine.

Cand nu ai nici bani si nici mancare cu care sa miluiesti, atunci ai cuvantul cald, o incurajare si mai ales rugaciunea fata de sarman, orice chip ar lua el. Roaga-te pentru orice sarman pe care il vezi in cale si vei capata inima de mama cu dragoste fierbinte pentru toti oamenii."

Frumos cuvant , si mai ales de folos.
Sa ne ajute Dumnezeu sa-l punem in practica !
Doamne ajuta !

Patima de a comanda - etapa a treia în dezvoltarea mândriei
 

Încrederea în sine se transformă rapid în patima de a comanda; el atentează la libertatea altora (fără să suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atenţia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic şi tupeist. Treaba lui este importantă, treaba altuia e un fleac. De toate se apucă, în toate se bagă. În stadiul acesta, dispoziţia celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînţeles, rezistenţă; apar irascibilitatea, încăpăţânarea, arţagul; este convins că nimeni nu-l înţelege, nici măcar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizează, şi cel mândru face alegerea definitivă: „eu” împotriva oamenilor, însă deocamdată nu şi împotriva lui Dumnezeu.
Sufletul devine mohorât şi rece; în el se instalează îngâmfarea, dispreţul, răutatea, ura. Mintea se întunecă, distincţia dintre bine şi rău de vine tulbure, întrucât ea e înlocuită cu distincţia dintre „ceea ce e al meu” şi „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil în orice societate; scopul lui este să iasă ca el, să-i impresioneze, să-i facă să se simtă inferiori pe ceilalţi; el caută cu sete notorietatea - fie aceasta şi de scandal - , răzbunându-se astfel pe lume pentru că nu-l recunoaşte şi luându-şi revanşa în faţa ei.
Uneori, această forţă de autoafirmare este orientată spre câştigul material, spre carieră, spre activitatea socială şi politică, iar uneori, dacă există talent, spre creaţie -, iar aici cel mândru poate repurta, datorită energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvoltă, de asemenea, schismele şi ereziile. (Pr. Aleksandr Elceaninov)


(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 56-57)

- Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc întotdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
- Să-ţi faci cruce, copilul meu cel bun, şi să faci ceea ce ţi se spune! Dacă spui: €žPentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri€, oare dintre atâţia Sfinţi, unul dintre ei nu te va ajuta?
Să nu-ţi pierzi niciodată încrederea în Dumnezeu! Nu te limita la logica ta omenească şi strâmtă, ca să nu te chinuieşti şi să împiedici astfel ajutorul dumnezeiesc! Atunci când te vei încredinţa pe tine şi lucrarea ta lui Dumnezeu, după ce cu prudenţă vei acţiona omeneşte, El te va ajuta mult, dar va ajuta şi pe alţii. Încrederea în Dumnezeu este mare lucru. Odată, trebuia să-mi ia sânge. Erau patru doctoriţe. Vine prima, se chinuieşte, dar nu-mi poate afla vena. Vine a doua, la fel. Vine a treia, care era specializată în aceasta, dar nimic. În clipa aceea trecea pe acolo a patra doctoriţă. A văzut cum mă chinuiau şi a venit să încerce şi ea. Mai întâi şi-a făcut cruce şi imediat a aflat vena, pentru că a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Celelalte, într-un anumit fel, aveau încredere numai în ele însele.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnices™ti.

Așa cum mândria este izvorul tuturor patimilor, așa și smerenia este maica tuturor virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia, temelia pe care „se poate înălța fără nici o primejdie orice altceva” bun și mântuitor pentru noi. „Și iarăși, dacă această temelie lipsește, chiar dacă cineva s-ar înălța, prin viața sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu ușurință se nimicește și rău sfârșit va avea.”
Omul a fost zidit pentru smerenie, nu pentru mândrie. O cunoaștere de sine mai adâncă și mai adevărată îl poate încredința de aceasta. Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât să-i slujească spre smerire, nu spre mândrie.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 193)

Bărbații să nu ridice mâna asupra femeii
 

Şi către voi, bărbaţilor, aceea spun. Să nu aveţi un asemenea păcat care să vă silească să vă loviţi femeia. Dar ce zic de femeie? Nici pe slujnică nu-i este îngăduit bărbatului liber să o lovească sau să-şi pună mâinile pe ea. Iar dacă a lovi o roabă este ocară mare pentru un bărbat, cu mult mai mult să-și întindă mâna asupra celei libere. Şi asta ar putea-o vedea cineva şi de la legiuitorii din afară, care nu silesc pe cea care a pătimit astfel de lucruri să mai locuiască cu cel ce a lovit-o, de vreme ce este nevrednic de locuirea cu ea. Căci este cea de pe urmă nelegiuire ca să necinsteşti ca pe o roabă pe tovarăşa de viaţă, care este legată strâns de tine prin cele de trebuinţă şi prin Cel de sus. De aceea, un astfel de bărbat - dacă mai trebuie să-l numim bărbat şi nu fiară - este socotit la fel cu ucigaşii de tată şi de mamă. Căci dacă ne-a fost poruncit ca pentru femeie să lăsăm şi tată, şi mamă, nu nedreptăţindu-i pe aceia, ci plinind legea dumnezeiască - ba şi înşişi părinţilor le este atât de dorit acest lucru, încât, părăsiţi fiind, au şi bucurie şi se învoiesc la aceasta cu multă sârguinţă -, cum nu este cea de pe urmă nebunie ca să o înjosim pe aceasta [pe femeie] pentru care Dumnezeu ne-a poruncit să-i lăsăm până şi pe părinţi? Deci, oare numai nebunie este aceasta? Dar ruşinea cine o va suferi, spune-mi? Ce cuvânt o va putea înfăţişa, când ţipete şi urlete se aud pe stradă, şi vecinii şi trecătorii aleargă la casa celui ce face aceste necuviinţe ca la o fiară vătămată la cele dinăuntru. Mai bine să se deschidă pământul pentru cel ce face asemenea lucruri decât să mai fie văzut după aceea în for.
- „Dar femeia este obraznică“, ar zice [careva].
- Dar gândeşte-te că este femeie, vas slab, iar tu bărbat. Căci de aceea ai fost „hirotonit“ conducător şi ţi s-a dat funcţia capului, ca să porţi slăbiciunea celei conduse. Fă-ţi, dar, strălucită conducerea. Şi va fi strălucită când nu necinsteşti pe cel condus.


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 56-57).

Milostenia este primită când o faci cu blândeţe, nu cu asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu bombănind în sinea ta; când nu îţi pare rău că dai, ci te bucuri, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună (2 Cor. 9, 7). Şi de ce ţi-ar părea rău să ajuţi un om nenorocit? Pentru că se împuţinează banii tăi?
Dacă gândeşti astfel, atunci nu mai fă milostenie deloc! Dacă nu crezi că banii pe care îi dai se înmulţesc în cer, aşa cum am spus mai înainte, nu mai fă niciodată milostenie. Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuţinezi comoara ta cerească.


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2007, p. 288)

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?
 

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Stie cineva ce inseamna "Sfant Patron al meu"? Dar "Sfant Patron al casei"?
Am gasit intr-o rugaciune care se refera la Sfinti si se cere numele lor.

Sfantul Patron al tau este sfantul al carui nume il porti. Iar Sfantul Patron al casei este sfantul care a fost ales de comun acord in familie, la casatorie, pentru a apara casa de primejdii (Sf Nicolaie, Sf Gheorghe, Sf Ilie, etc).

Expresia "sfânt patron" este un împrumut nefericit din limbajul de lemn pietist catolic....La ortodocşi mai potrivit se vorbeşte de "sfânt ocrotitor", adică cel care veghează şi focalizează harul Duhului Sfânt asupra unui creştin sau protejează şi se îngrijeşte din nevăzut de o familie, casă, aşezământ, comunitate, breaslă etc.

Unde să trăim, ca să ne mântuim?
 

Biserica noastră Ortodoxă învaţă că harul este dat tuturor oamenilor, deoarece Dumnezeu voieşte ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Și iarăși, „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Psalmul 144, 18). Omul se mântuieşte şi aici [în mănăstire], şi în oraş, şi în sat, şi oriunde, dacă are trei fapte bune: credinţa dreaptă în Iisus Hristos, faptele bune şi smerenia. Omul se mântuieşte oriunde, dacă are aceste trei lucruri.


Arhimandrit Cleopa Ilie

Cum să mă eliberez de păcat, când sunt atât de pătimaș?
 

Această transformare a părţii pătimitoare a sufletului, precum şi reîntoarcerea sa la o viaţă firească, au constituit obiectul unei controverse dogmatice între Sfântul Grigorie Palama şi filosoful Varlaam, în secolul al XIV-lea. Varlaam, care condamna rugăciunea practicată de isihaşti, considera că nepătimirea este o mortificare a părţii pasionale a sufletului şi nimic mai mult.
Sfântul Grigorie însă, care avea experienţa personală a rugăciunii isihaste şi exprima întreaga experienţă a Bisericii, a respins această interpretare: „Dar noi, o, filosofule, am fost învăţaţi că libertatea de patimi nu este omorârea părţii pasionale, ci îndreptarea ei de la cele rele la cele bune, spre cele dumnezeieşti”. Astfel, liber de patimi „este cel ce a lepădat obiceiurile rele, dar e bogat în cele bune, cel care-şi supune partea irascibilă şi concupiscentă – care la un loc formează partea pasională – părţii cugetătoare a sufletului, aşa cum cei pătimaşi îşi supun partea cugetătoare celei pasionale”. Omul nepătimitor este „plin de virtuţi”, iar cel pătimitor e „covârşit de plăceri păcătoase”.
Cu ajutorul părţii cugetătoare a sufletului şi a înţelegerii duhovniceşti a lucrurilor create, omul dobândeşte cunoştinţa despre Dumnezeu, în timp ce, cu ajutorul părţii pasionale, omul „câştigă virtuţile, în concupiscenţă [înclinare către plăceri senzuale, trupești] sădind iubirea curată, iar în partea irascibilă – răbdarea”.
Astfel, nepătimirea înseamnă transformarea părţii pasionale a sufletului, cucerirea sa de către raţiune, care este prin fire menită să conducă în aşa fel încât „să evite tot ce e rău, cultivând amintirea lui Dumnezeu şi împlinind poruncile Lui – calea spre desăvârşita iubire de Dumnezeu”, înţelegem deci că partea pasională a sufletului nu e defel mortificată, ci se bucură de viaţă şi de o putere deosebită.


(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 344-345)

Cum să înfrângem gelozia din noi? Ce atitudine are Biserica faţă de acest păcat? Ce rugăciuni este mai bine să citesc? Sunt sleită cu totul de puteri. De curând, soţul meu a plecat în concediu în Egipt cu fratele şi fiul nostru, dar fără mine. După ce a ajuns acasă, am aflat că ei au stat la soare împreună cu o femeie, s-au plimbat cu ea, ea s-a dus la el în cameră (aşa mi-a spus fiul). Am bănuieli. Ce să fac? Cel mai grav este că nu-l mai cred. Suntem căsătoriţi de 13 ani, cununaţi. Vă cer rugăciunile dumneavoastră.
Gelozia şi zavistia sunt doi şerpi care sug sânge din inima omului, iar în momentul acela relațiile dintre oameni nu se construiesc pe încredere şi respect, ci pe suspiciuni permanente; soţii se prind unul pe altul cu minciuna şi îşi fac viaţa ca un fel de chin prelungit.
Gelozia este una din părţile întunecate, părtinitoare ale sentimentelor, care se numeşte incorect iubire. Acest sentiment trebuie eliminat sau limpezit prin iubire duhovnicească. Soţia creştină trebuie să vadă în soţ, nu doar un soţ, dar şi un prieten al său şi să creadă că acesta nu o trădează, să vadă în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să vadă în acelaşi timp şi personalitatea predispusă la slăbiciuni omeneşti; să încercaţi cu răbdare, blândeţe, fără supărare să îl ajutaţi să îşi îndrepte greşelile şi să se lupte cu păcatele. Când soţul este vinovat de ceva, uitați-vă la el ca la un bolnav, arătați-i mai multă căldură. Reproşurile pot atrage doar enervare şi minciună; dar iubirea întotdeauna ajunge la inima celuilalt. Domnul să vă ajute!


Arhim. Rafail Karelin

STARETUL TADEI
- Care este cel mai important lucru în viaţa duhovnicească?
- Cel mai important lucru, cred că este paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea.
Haosul gândurilor este starea duhurilor căzute – (demonii, duhurile căzute de la Dumnezeu). Mintea noastră, între altele, trebuie să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui singurul Dumnezeu.

„Pocăinţa se leagă de teologie. Întotdeauna există pocăinţă în om, dar își schimbă forma. La început, este pocăinţă din pricina depărtării de Dumnezeu, a lipsei dumnezeiescului har, şi apoi e pocăinţă pentru a găsi mai mult har. Când cineva se pocăieşte, primeşte har de la Dumnezeu; când primeşte harul, lumina, atunci îşi vede mai mult păcatele, de vreme ce ajunge în lumină şi devine el lumină. În vederea luminii vede stricăciunea, deşertăciunea, mortalitatea proprie şi-şi sporeşte cu mult mai mult pocăinţa. Astfel, pocăinţa conduce la teologie şi primeşte însufleţire din aceasta. Pocăinţa nu se opreşte niciodată.” (Părintele Sofronie de la Essex)

Există oameni binecuvântaţi şi nebinecuvântaţi?
 

Fireşte că există. Căci dacă nu ar exista, nici nu ar avea rost să cerem binecuvântare ori să vorbim despre binecuvântare. Binecuvântat sau nebinecuvântat: aceasta face marea deosebire între oameni. Legătura nedespărţită cu Dumnezeu aduce binecuvântare, iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă nebinecuvântare. Asta ne învaţă şi istoria evanghelică despre fiul ascultător şi cel risipitor. De la un ins binecuvântat, întreaga casă poate spori în toate, iar de la unul nebinecuvântat întreaga casă poate da înapoi în toate. Ai citit în Sfânta Scriptură minunata povestire despre Iosif cel binecuvântat, pe care fraţii pizmaşi l-au vândut negustorilor egipteni? Potrivit bunei Pronii a lui Dumnezeu, care întotdeauna apără pe cel drept, Iosif a fost revândut lui Pentefri, dregătorul împăratului egiptean. Iar acest dregător, dându-şi seama de cinstea lui Iosif, l-a pus peste toată averea sa. Şi după ce l-a pus pe el peste toată casa sa şi peste toate câte avea el, a binecuvântat Domnul casa egipteanului pentru Iosif, şi a fost binecuvântarea Domnului întru toată avuţia lui, în casă şi în ţarina lui (Facere 39, 5). Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna. Sau nu ai auzit niciodată în satul tău pe cineva zicând: „De când mi-a intrat omul ăsta în casă, binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a intrat în casă?” Pătrunzătoarea înţelegere a poporului, insuflată de Duhul lui Dumnezeu, pătrunde mai adânc în tainele existenţei şi al celor ce se întâmplă în lume decât „creierele obosite ale celor care măsoară şi judecă în afara Duhului Dumnezeiesc.
La fel sunt pe lume şi persoane nebinecuvântate, sau, cum ar spune turcii, ghinioniste. Sufletul necredincios şi moralmente necurat este întotdeauna ghinionist. „Dacă se apucă de pom verde, şi pe acela îl usucă.” Proorocul Iona a fugit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncii Dumnezeieşti. Prin aceasta, el s-a rupt de binecuvântarea lui Dumnezeu. Drept aceea, aproape că a pierit în urma furtunii corabia pe care călătorea, îndată ce l-au îndepărtat pe Iona de pe corabie, furtuna a încetat. Pe de altă parte, datorită binecuvântatului Pavel s-a mântuit de furtună altă corabie, care plutea spre Roma, şi pe acea corabie, 276 de suflete, după cuvântul îngerului lui Dumnezeu care i-a spus în vis lui Pavel: Nu te teme, Pavele! Trebuie să te înfăţişezi cezarului; şi iată că ţi s-au dăruit ţie de către Dumnezeu toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte 27, 24).
Mai ales în vreme de război se gândeşte şi se vorbeşte mult despre oameni norocoşi şi nenorocoşi. Aceştia sunt oamenii cu binecuvântare sau fără binecuvântare. Isus Navi a pierdut o bătălie lângă cetatea Gai din pricina ghinionului unui hoţ oarecare, Ahan Ben-Harmia.
Sau nu ai auzit pe nimeni zicând: „De când mi-a intrat în casă acel om” sau: „De când m-am întovărăşit cu acel om, toate îmi merg pe dos?” Când se întovărăşesc un om de rău şi un om de bine, cum să înainteze când unul trage înapoi, iar celălalt înainte? Câtă vreme împăratul Solomon slujea singurului Dumnezeu Adevărat, a fost bine pentru el şi pentru casa lui şi pentru poporul lui. În cele din urmă, împăratul Solomon şi-a luat ca soţii însă şi câteva egiptence păgâne, care au adus ghinion şi lui, şi casei lui, şi împărăţiei lui. Fiindcă din pricina acelor femei a rămas Solomon ruşinat pentru totdeauna: casa lui a fost înroşită cu sânge frăţesc, iar împărăţia lui s-a fărâmiţat. Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna.
Tu, însă, nu te teme, numai să asculţi acele cuvinte ale părintelui lui Solomon, pe care Solomon n-a vrut să le asculte până la capăt: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut (Psalmul 1).
Episcop Nicolae Velimirovici

Părintele Stăniloae relatează despre ţinta omului spre care trebuie să tindă în această viaţă: „Omul este făcut pentru a înainta continuu, dar pentru a înainta în singura infinitate a existenţei şi a bunătăţii, care nu dezamăgeşte şi care este Dumnezeu.
Această înaintare a omului în Dumnezeu răspunde şi trebuinţei lui, convine şi modelului fiinţei lui. Omul nu-i făcut să înainteze prin el însuşi, într-o lume finită, circumscrisă, monotonă.
Unde poate să înainteze într-o astfel de lume? Nu înaintează nicăieri. I se pare numai. Şi aici se petrece şi iluzia. Toată aşa-zisa civilizaţie modernă nu a adus nici o noutate de înţelegere oamenilor. Toate filosofiile, ideologiile şi toată literatura, deci toate progresele omului, nu ştiu dacă sunt progrese, nu ştiu dacă mai degrabă nu sunt o continuă diminuare a înţelesurilor omului” (7 dimineţi cu Pr. Stăniloae, p. 168).
Filosofia, în decursul istoriei, într-adevăr, nu a deluşit lucrurile neînţelese ale omului, ci, dimpotrivă, a deschis alte orizonturi, fără înţelesuri şi fără sensuri. În loc să descurce enigmele Universului şi să le împuţineze, le-a încurcat mai mult şi le-a înmulţit. Atunci, dacă nu ne scoate la liman, ci ne duce în mijlocul mării şi ne depărtează din ce în ce mai mult de ţărm, ce rost mai are să mergi cu această corabie, căci în loc să-ţi salvezi viaţa, ţi-o vei pierde.
Protosinghelul Ioachim Pârvulescu

Despre prezicere
 

La mănăstire vin de multe ori credincioşi care ar vrea să le spunem viitorul. Bineînţeles că nu li-l spunem pentru că nu putem să ne spunem nici viitorul nostru. N-avem cum să li-l spunem. Este totuşi o practică prin unele locuri ca, pentru a cunoaşte viitorul cuiva să deschizi o carte. Sau să-şi deschidă el o carte, cartea pe care i-o prezintă cel care urmează să o interpreteze. O fac şi unii treaba asta şi omul îşi deschide cartea şi după aceea, desigur, el nu citeşte nimic de acolo, ci cartea este doar un pretext şi-i spune anumite lucruri care privesc trecutul, în înţeles de influenţe negative. La mine vin destui oameni care la urmă, după ce stau de vorbă cu ei, zic: „Părinte, da’ cartea nu mi-o deschideţi?”.
Bineînţeles că le spun tuturor că nu. Totuşi mi-a venit odată în minte o idee pe care, bineînţeles că dacă aş pune-o în practică nu ar aduce nici o rezolvare pentru cei care ar dori să le deschid cartea. Şi anume, m-am gândit că ar fi tare bine să le deschid Sfânta Evanghelie de la Matei la capitolul 25, de la versetul 31 pană la 46, despre Judecata de apoi. E ceva sigur din viitor. Toată lumea o să meargă la Judecată. Este mai sigur decât orice altceva ce le-ai putea spune oamenilor în legătură cu viitorul, căci acolo se arată cum trebuie să se pregătească omul ca veşnicia să-i fie bună. M-am gândit că ar fi bine să le deschid cartea totdeauna oamenilor la acest text, şi încă la un text, şi anume la cel despre spălarea picioarelor. Este ceva extraordinar de frumos, de instructiv.
Arhimandritul Teofil Părăian

Rădăcinile păcătoase, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, sunt patimile. Sistematizarea învăţăturii despre patimi ne este descrisă în multe opere ale acestora. Să enumerăm câteva patimi ca exemplu: îmbuibarea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, grija de multe, slava deşartă, mândria. Putem să denumim aceste patimi şi în alt mod. Putem să vorbim încă şi despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste – însă, în linii generale, acestea sunt diferite chipuri ale patimilor ori patimi înrudite, care pot să fie desemnate cu felurite nume.
Învăţătura despre viaţa duhovnicească a omului nu este cuprinsă nicăieri cu o aşa de binecuvântată plinătate, într-atât de minunat, ca la Sfinţii Părinţi ai Răsăritului. Şi orice creştin care vrea să ducă viaţă duhovnicească, şi cu atât mai mult orice păstor, trebuie nu doar să ia cunoştinţă de ascetismul Sfinţilor Părinţi, ci trebuie necontenit să fie în părtăşie cu Părinţii nevoitori, necontenit să citească învăţăturile lor, ca să vieze în inima lui experienţa vieţii duhovniceşti. Şi nu doar să le citească, ci să le şi pună în practică, să ducă o viaţă duhovnicească, spre a cunoaşte din experienţa duhovnicească cele spuse de Sfinţii Părinţi. Atunci preotul va putea să-i explice omului care se pocăieşte: „Da, păcatul săvârşit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Însă important nu este doar să te căieşti de acest păcat, de această faptă ori greşeală săvârşită, ci mult mai important este să ajungi la pocăinţa pentru patima care a născut ori naşte permanent acest păcat, şi care pentru tine a a devenit o boală primejdioasă. Trebuie să înţelegi ca tocmai această patimă trebuie să o dezrădăcinezi din inima ta, pentru ca astfel să-ţi schimbi sufletul, să-ţi schimbi viaţa. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci când în viaţa ta duhovnicească săvârşeşti mai întâi această schimbare”.
Protoiereu Vladimir Vorobiev

Ce este harul dumnezeiesc? Este cu putinţă a fi descris acesta?
 

Ceea ce aparţine persoanei dumnezeieşti mai presus de fire nu poate niciodată să fie descris (cuprins) de făpturile zidite. El poate fi înţeles de om într-un chip întunecos şi umbrit, pentru că Dumnezeiescul este de neînţeles şi de necuprins. Har dumnezeiesc numim puterea (lucrarea) prin care Dumnezeu a zidit şi susţine universul. Se numeşte har tocmai pentru că vine de la Dumnezeu în dar.
Acesta este şi pentru noi singura nădejde şi mângâiere. De el (de har) ne-am lipsit prin cădere. L-a readus însă Domnul nostru prin venirea Sa pe pământ. Acesta, potrivit cu credinţa şi cu acribia ţinerii dumnezeieştilor porunci, ne izbăveşte din robia omului vechi, a celui pământesc, şi ne transfigurează zidind înlăuntrul nostru chipul celui ceresc. Aici însă trebuie să subliniem că toate depind de Dumnezeu, iar nu de strădania omului.
Cugetul smerit şi mai cu seamă faptul de a arăta dragoste şi împreună-pătimire provoacă mijlocirea şi prezenţa harului.
Gheronda Iosif Vatopedinul

După naşterea unui copil, în relaţia dintre soţi se schimbă foarte multe lucruri. Care dintre probleme şi din ce cauză este cea mai importantă?

Cel mai mare pericol care paşte tânăra familie este răcirea relaţiilor, îndepărtarea unuia de celălalt. După naşterea copilului, este foarte important ca soţul să nu trăiască o viaţă separată şi să considere că trebuie doar să câştige bani, fiind străin de problemele pe care le are familia pe plan afectiv. Este necesar să se reţină că în această perioadă, ca şi în general, de fapt, toate trebuie să fie lucrate în comun. Dacă cel mic plânge noaptea, trebuie ca soţii să se trezească pe rând şi să-l legăne, iar dacă vrea să fie luat în braţe, să nu-l ţină doar mama, ci și tata, așa cum trebuie să procedeze şi cu baia, schimbatul ş.a. Acest lucru nu este important doar pentru copil, ci şi pentru soţi.
Important este ca soţii să nu se îndepărteze unul de celălalt și să nu apară un „zid”, în spatele căruia fiecare să trăiască după cum vrea. Dacă începi să faci astfel de lucruri, poţi ajunge la starea în care oamenii din casă sunt ca nişte străini ce discută doar probleme casnice. Tinerii trebuie să înţeleagă că astfel de relații după naşterea unui copil pot duce, din păcate, la grave probleme familiale, dacă nu sunt tratate cu discernământ.
Pr. Maxim Kozlov

Când îți vor veni ispite pe neașteptate, nu învinui pe cel prin care ți-au venit, ci caută pricina lor și astfel vei afla îndreptare. Căci sau prin acela, sau prin altul, trebuia să te supui judecăților lui Dumnezeu.
Dacă ai obiceiuri rele, nu ocoli reaua pătimire, ca prin aceasta, smerindu-te, să dobori mândria. Unele ispite aduc oamenilor plăceri, altele aduc întristări, iar altele – dureri trupești. Căci după felul patimilor care zac în suflet, doctorul sufletelor dă leacul potrivit, prin judecățile Lui neștiute.
La unii, ispitele vin pentru iertarea păcatelor săvârșite în trecut, la alții, pentru cele lucrate acum, iar la alții, pentru a fi opriți de la cele ce vor să le facă. În afară de acestea, mai sunt cele date pentru încercare, precum s-a întâmplat lui Iov.
Sfântul Maxim Mărturisitorul