Pe de alta parte, sa stiti ca nu am vrut sa-mi pacalesc sau manipulez barbatul, stie ca nu iau anticonceptionale, deci totul depinde doar de el, practic. Iar cand am zis ca vreau (copil), am gandit ca daca el nu vrea, sa fie sanatos, imi iau copilul si plec. Dar atunci a zis si el ca vrea, si apoi s-a razgandit, si-a dat seama ca o sa trebuiasca sa munceasca mai mult, ca eu n-am sa mai pot, si nu va putea dormi din cauza copilului, etc... Apoi m-ati incurajat si voi, ca ma va convinge sa fac avort, mai ales ca m-a mai convins odata. Speram a doua oara sa nu mai reuseasca, dar am inceput sa ma indoiesc. Am zis ca daca scap de data asta nu mai imi doresc copil asa curand, sau poate niciodata. Pana la urma am mai vb cu el odata, am zis dc o fii poate il dam la cineva care isi doreste si nu are si a zis ca nu, il pastram noi, dc e. Dar din pacate nu e, si nu stiu dc imi pare rau sau bine (:. Nustiu cum sa ma impac cu oamenii astia care azi zic ceva maine altceva, azi te iubesc si te apreciaza, maine te dispretuiesc si te ranesc. Adev e ca si mie mi-e drag cand e cuminte si ma asculta, si ma respecta, iar cand e nesimtit si nerecunoscator si nedrept, impertinent, imi vine sa nu-l mai vad in ochi.

De fapt nu sunt fericita deloc, sunt chiar deprimata :(. Probabil Dumnezeu a stiut, a vazut ca nu suntem pregatiti sau nu meritam copii...(sau e inca suparat ca nu am vrut de la inceput). Apoi si altii mi-au zis ca nu suntem pregatiti, mai ales eu, si daca nu-s acum, la 36 ani, inseamna ca n-am sa fiu niciodata :(. Si mie nu mi se par deloc smechere femeile care nu se marita si nu fac copii, chiar daca,poate, "isi traiesc viata" sau "fac cariera"(cum mai zice mama la neamuri :)), pt ca la batranete cand ajung constata ca nu pot trimite catelul sau pisica la farmacie si la piata sa le aduca medicamente si mancare :), ba din contra, tot ele treb sa le poarte de grija...

E o amăgire să te gândești că îți faci copii ca să ai oarece mângâiere sau ajutor la bătrânețe. Copiii nu ți-i faci pentru tine, ci pentru ei, dacă e să urmăm pilda dragostei lui Dumnezeu, care nu pentru Sine ne-a creat, ci pentru noi, având, fiecare, rostul și rodul său.

Nu puțini sunt bătrânii rămași singuri, măcar că au avut copii mulți. Însă aceștia, mai ales în vremea noastră, pleacă adesea departe, în unul din cele mai bune cazuri călugărindu-se, de exemplu. Era o întrebare adresată părintelui Papacioc în legătură cu alegerea unui tânăr între călugărie și grija de părinți. Și spunea Părintele că părinții sunt datori față de copii, iar nu invers.

Iar în privința bătrâneții, Părintele Petroniu spunea: Nici să nu te gândești la ea. Cred că în sensul: Îngrijește-te de cele ale lui Dumnezeu și Dumnezeu se va îngriji de ale tale.

Mă bucur să întâlnesc păreri asemănătoare cu ale mele în privința copiilor, a bătrâneții și a vieții în general.
Nu știam că există afirmații așa radicale din partea unui părinte călugăr, precum cea accentuată mai sus.

Da chiar si eu sunt uimita sa aflu aceste viziuni de origine ortodoxa,mai ales in contextul geografic in care ortodocsii vietuiesc de generatii si au perpetuat aceasta lege nescrisa a indatoririlor nestirbite fata de parinti.

Este vorba, totuși, de un sfat pentru cei ce aleg călugăria. Și aceia nu trebuie să mai privească înapoi, trebuie să se desprindă radical de legăturile familiale.

Nu cred că neagă datoria creștinească pe care oricine, trăind în lume, o are față de părinți (la care cred că se referă și porunca a 5-a). Însă asta e datoria copilului - să nu fie nepăsător față de părinți. Este altceva decât grija părintelui față de sine însuși.

În orice caz, consider că și creștinul care trăiește în lume este dator înainte de toate să asculte de Dumnezeu. Și dacă o pricină binecuvântată îl cheamă departe de casă, chiar și de țară, este dator să îi dea curs.

"Legea nescrisă" reflectă de fapt o judecată dubioasă: nasc copii, investesc în ei şi la bătrâneţe îmi "recuperez investiţia", cu un niţel profit dacă se poate. În mod sigur a considera copiii drept nişte alternative la poliţele de asigurare în caz de bătrâneţe şi neputinţă, arată o gândire primitivă şi uşor subumană. Din nefericire, legile nescrise nu se pot şterge uşor, mai ales când sunt transmise din generaţie în generaţie şi sacralizate prin forţa "tradiţiei".

Deci pot sa plec la manastire si sa-i las pe ai mei in plata Domnului? Nu o sa primesc permisie nici macar daca se opereaza vreunul din ei sau moare??? Acum, ca sa-l citez pe Alin, de data asta, totul depinde de dragostea pe care au cultivat-o acestia in noi, si nu cum zic altii, "da' ei ce mi-au dat mie?"

S-ar putea ca, dacă părinții ne-au iubit curat, jertfelnic, să deprindem și noi această dragoste și să o ducem mai departe, întorcându-le-o, eventual. Dacă, însă, ne-au „iubit” egoist, probabil nu vom fi în stare nici noi să iubim dumnezeiește. Scăparea din cercul ăsta vicios ar putea fi prin Hristos, primind iubirea Lui și învățând și noi să iubim asemănător.
P.S. Presupun că întrebarea cu mânăstirea este cu totul ipotetică.

Si de ce n-as face-o, pana la urma? Daca asta e voia lui Dumnezeu pt mine? In privinta parintilor, nu stiu care e treaba, exact, de iubit m-au iubit, poate au si gresit , m-au si necajit, insa eu mereu ma rog pt iertarea lor, chiar daca ma intristeaza foarte tare atitudinea lor fata de credinta, in special