În prealabil postat de Dianami (Post 247206)

Un subiect tare spinos, desi nu-mi place titlul...
Sa va expun insa un caz concret, al meu personal. E usor sa spui altora ce e bine sa faci, cand tu personal nu ai trecut prin acea situatie.
M-am casatorit la 21 de ani. La 23 de ani am nascut primul copil, sarcina ok, fara probleme, nastere naturala.
La 26 a venit al doilea, sarcina cu riscuri mari, stat in pat de la 24 saptamani, cu contractii si col deschis, nastere naturala la 36 sapt. si 2 zile.
Anul acesta am nascut si pe bebe 3, dupa o sarcina f. dificila, stat mult in spital de la 22 sapt, cand era sa-mi pierd copilul. Cu tratamente, un dr bun, rugaciune si mila Domnului am ajuns la 35 sapt cand s-a pornit o hemoragie masiva, mi-am pierdut cunostinta, am reusit sa ajungem la spital si mi s-a facut cezariana de urgenta. Bebe a fost ok, eu am primit transfuzii si am facut stop respirator pe masa de operatie.
Ne-am revenit, insa medicul mi-a spus ca alta sarcina este imposibil sa mai pot tine, riscurile vor fi extrem de mari si imi pot pierde si eu viata. Cu acest medic am nascut toti 3 copiii, este crestin si are si el 3 copii.

Nasterea a treia a fost un soc pt. mine si familia mea. Eu sunt medic (insa momentan imi cresc copilasii), iar sotul meu este preot. Ne-am intrebat mult timp de ce ni s-a intamplat asta, nu am gasit un raspuns.
In momentele in care imi pierdeam cunostinta am crezut ca atat mi-a fost. O experienta crunta, nu stiam la ce sa ma gandesc mai intai: la copiii nascuti, la cel nenascut, la sot, la sufletul meu nepregatit pt. moarte? Am realizat ca am fost la un pas...mi-am dat seama cat suntem de nepregatiti daca e sa vina clipa...
In drum spre spital nu reuseam sa duc rugaciunea "Tatal nostru" pana la capat, nu mai puteam gandi coerent, eram in soc hemoragic.

Abia am implinit 28 de ani. Ne-am casatorit din iubire si ne iubim f. mult. O alta sarcina este imposibila, dpdv omenesc. Nu e bine sa ma gandesc la cei 3 copii pe care i-am nascut si la sotul meu? Am dreptul sa risc sa-i las singuri si eu sa-mi risc viata, in mod constient?
Teoretic ar trebui sa fie usor: accept voia Domnului si fie ce-o fi. Insa eu sunt prea slaba si nu pot face asta, imi este mult prea frica si numai cine trece prin ce trec eu poate intelege.

Unii ar spune ca trebuie sa accept orice sau sa traim in abstinenta. Insa eu nu pot vedea lucrurile asa. Cand iubesti un om cu toata fiinta ta e imposibil sa nu te daruiesti din toate punctele de vedere. Relatia dintre barbat si femeie a fost lasata de Dumnezeu, a fost binecuvantata si cred ca nu doar pt. nasterea de copii. Bineinteles ca trebuie pastrate niste restrictii. Insa, daca doar aceasta este finalitatea corecta, de ce unii oameni nu pot avea copii? Oare ei nu se iubesc? Daca afla ca sunt sterili, ar trebui sa inceteze orice apropiere fizica intre ei? Pai cum ramane cu minunile Domnului? Cunosc destule cazuri in care a venit un copilas dupa ani intregi de ruga si asteptare.

Povara care imi apasa sufletul este f. mare. Nici nu va puteti inchipui cat de greu este de luat o decizie corecta si care sa nu-ti incarce constiinta.
O intrerupere de sarcina nici nu se pune in discutie, iar majoritatea metodelor de contraceptie ies din calcul.
Calendarul si alte metode acceptate de catolici - nici astea nu merg, am probleme mari si aici, cicluri neregulate, la distante f mari, riscul de sarcina este mare.
Raman metodele mai radicale, sa zic asa, care impiedica 100% conceptia. Sunt morale? Nu. Sunt "mai morale" (scuzati termenul) decat altele? Probabil.

Nici nu ma mai gandesc cum am putea creste si educa mai multi copii, stam in chirie inca, spatiu mic, eu nu lucrez...nu mai spun pt. ca intotdeauna mi-am dorit casa plina de copii, inca sper ca odata si-odata vom avea o casa in care sa ni-i crestem si as renunta bucuroasa la orice ca sa pot fi sotie si mama, nu-mi trebuie cariera. Insa e tare greu sa traiesti doar dintr-un salariu si atat. Stiti si voi.

In cazul asta, dupa cum probabil banuiti, am discutat cu duhovnicul nostru, care ne-a spus ce sa facem. Insa tot nu am constiinta curata, ma intreb daca e bine asa cum spune el, desi cunosc ce inseamna ascultarea de duhovnic si ar trebui sa fie simplu. Insa nu e. E greu pt. ca te intrebi in continuare daca e bine ceea ce faci si ar trebui sa mergi pe cealalta cale...

Iertati-ma pt. postarea lunga, am vrut doar sa expun un caz. Nu e deloc usor sa pui in practica teoria pe care o stii. Pana la urma de la Dumnezeu sunt toate.

În prealabil postat de Miha-anca (Post 247249)

Andrei, si copiii reactioneaza asa, cand cineva vrea sa le ia jucaria.
E un mod copilaresc de a privi lucrurile, mai ales ca nu ti- luat nimeni nimic. Totul se face de bunavoie, nu obligat sau la indemnul cuiva. Ori ajungi la aceasta intelegere, ori continui ca pana acum; deci nu ai pierdut nimic.
Decizia de a actiona intr-un fel sau altul apartine individului.
Intrebarea e: care e Voia Domnului? Poate acolo mai avem ceva de aflat... caci cam bajbaim prin intuneric.
Asa credeam si eu ca tine, pana cand am citit Epsitola Sf. Apostol Iuda 1, 10: "Acestia insa defaima cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvantatoare, - stiu din fire, - intr-acestea isi gasesc pieirea."

În prealabil postat de Dianami (Post 247206)

Un subiect tare spinos, desi nu-mi place titlul...
Sa va expun insa un caz concret, al meu personal. E usor sa spui altora ce e bine sa faci, cand tu personal nu ai trecut prin acea situatie.
M-am casatorit la 21 de ani. La 23 de ani am nascut primul copil, sarcina ok, fara probleme, nastere naturala.
La 26 a venit al doilea, sarcina cu riscuri mari, stat in pat de la 24 saptamani, cu contractii si col deschis, nastere naturala la 36 sapt. si 2 zile.
Anul acesta am nascut si pe bebe 3, dupa o sarcina f. dificila, stat mult in spital de la 22 sapt, cand era sa-mi pierd copilul. Cu tratamente, un dr bun, rugaciune si mila Domnului am ajuns la 35 sapt cand s-a pornit o hemoragie masiva, mi-am pierdut cunostinta, am reusit sa ajungem la spital si mi s-a facut cezariana de urgenta. Bebe a fost ok, eu am primit transfuzii si am facut stop respirator pe masa de operatie.
Ne-am revenit, insa medicul mi-a spus ca alta sarcina este imposibil sa mai pot tine, riscurile vor fi extrem de mari si imi pot pierde si eu viata. Cu acest medic am nascut toti 3 copiii, este crestin si are si el 3 copii.

Nasterea a treia a fost un soc pt. mine si familia mea. Eu sunt medic (insa momentan imi cresc copilasii), iar sotul meu este preot. Ne-am intrebat mult timp de ce ni s-a intamplat asta, nu am gasit un raspuns.
In momentele in care imi pierdeam cunostinta am crezut ca atat mi-a fost. O experienta crunta, nu stiam la ce sa ma gandesc mai intai: la copiii nascuti, la cel nenascut, la sot, la sufletul meu nepregatit pt. moarte? Am realizat ca am fost la un pas...mi-am dat seama cat suntem de nepregatiti daca e sa vina clipa...
In drum spre spital nu reuseam sa duc rugaciunea "Tatal nostru" pana la capat, nu mai puteam gandi coerent, eram in soc hemoragic.

Abia am implinit 28 de ani. Ne-am casatorit din iubire si ne iubim f. mult. O alta sarcina este imposibila, dpdv omenesc. Nu e bine sa ma gandesc la cei 3 copii pe care i-am nascut si la sotul meu? Am dreptul sa risc sa-i las singuri si eu sa-mi risc viata, in mod constient?
Teoretic ar trebui sa fie usor: accept voia Domnului si fie ce-o fi. Insa eu sunt prea slaba si nu pot face asta, imi este mult prea frica si numai cine trece prin ce trec eu poate intelege.

Unii ar spune ca trebuie sa accept orice sau sa traim in abstinenta. Insa eu nu pot vedea lucrurile asa. Cand iubesti un om cu toata fiinta ta e imposibil sa nu te daruiesti din toate punctele de vedere. Relatia dintre barbat si femeie a fost lasata de Dumnezeu, a fost binecuvantata si cred ca nu doar pt. nasterea de copii. Bineinteles ca trebuie pastrate niste restrictii. Insa, daca doar aceasta este finalitatea corecta, de ce unii oameni nu pot avea copii? Oare ei nu se iubesc? Daca afla ca sunt sterili, ar trebui sa inceteze orice apropiere fizica intre ei? Pai cum ramane cu minunile Domnului? Cunosc destule cazuri in care a venit un copilas dupa ani intregi de ruga si asteptare.

Povara care imi apasa sufletul este f. mare. Nici nu va puteti inchipui cat de greu este de luat o decizie corecta si care sa nu-ti incarce constiinta.
O intrerupere de sarcina nici nu se pune in discutie, iar majoritatea metodelor de contraceptie ies din calcul.
Calendarul si alte metode acceptate de catolici - nici astea nu merg, am probleme mari si aici, cicluri neregulate, la distante f mari, riscul de sarcina este mare.
Raman metodele mai radicale, sa zic asa, care impiedica 100% conceptia. Sunt morale? Nu. Sunt "mai morale" (scuzati termenul) decat altele? Probabil.

Nici nu ma mai gandesc cum am putea creste si educa mai multi copii, stam in chirie inca, spatiu mic, eu nu lucrez...nu mai spun pt. ca intotdeauna mi-am dorit casa plina de copii, inca sper ca odata si-odata vom avea o casa in care sa ni-i crestem si as renunta bucuroasa la orice ca sa pot fi sotie si mama, nu-mi trebuie cariera. Insa e tare greu sa traiesti doar dintr-un salariu si atat. Stiti si voi.

In cazul asta, dupa cum probabil banuiti, am discutat cu duhovnicul nostru, care ne-a spus ce sa facem. Insa tot nu am constiinta curata, ma intreb daca e bine asa cum spune el, desi cunosc ce inseamna ascultarea de duhovnic si ar trebui sa fie simplu. Insa nu e. E greu pt. ca te intrebi in continuare daca e bine ceea ce faci si ar trebui sa mergi pe cealalta cale...

Iertati-ma pt. postarea lunga, am vrut doar sa expun un caz. Nu e deloc usor sa pui in practica teoria pe care o stii. Pana la urma de la Dumnezeu sunt toate.

În prealabil postat de Fani71 (Post 247280)

Eu personal cred ca intr-o asemenea situatie sunt acceptabile metodele de contraceptie care nu presupun pierderea vietii... Dar sigur conteaza si sfatul duhovnicului.

În prealabil postat de andreicozia (Post 247282)

Este departe de mine gindul de a-mi construi viata pe vorbe celebre. Da, daca asa vezi tu, ca bijbii in intuneric, intradevar eu nu pot spune decit:
"Doamne tine-mi mintea intreaga pentru a NU ajunge la "intelegerea lucrurilor" de care se vorbeste aici" si in privinta asta ajuta-ma sa continui ca pina acum. Amin

În prealabil postat de Dianami (Post 247206)

M-am casatorit la 21 de ani. La 23 de ani am nascut primul copil, sarcina ok, fara probleme, nastere naturala.
La 26 a venit al doilea, sarcina cu riscuri mari, stat in pat de la 24 saptamani, cu contractii si col deschis, nastere naturala la 36 sapt. si 2 zile.
Anul acesta am nascut si pe bebe 3, dupa o sarcina f. dificila, stat mult in spital de la 22 sapt, cand era sa-mi pierd copilul. Cu tratamente, un dr bun, rugaciune si mila Domnului am ajuns la 35 sapt cand s-a pornit o hemoragie masiva, mi-am pierdut cunostinta, am reusit sa ajungem la spital si mi s-a facut cezariana de urgenta. Bebe a fost ok, eu am primit transfuzii si am facut stop respirator pe masa de operatie.
Ne-am revenit, insa medicul mi-a spus ca alta sarcina este imposibil sa mai pot tine, riscurile vor fi extrem de mari si imi pot pierde si eu viata. Cu acest medic am nascut toti 3 copiii, este crestin si are si el 3 copii.

Nasterea a treia a fost un soc pt. mine si familia mea. Eu sunt medic (insa momentan imi cresc copilasii), iar sotul meu este preot. Ne-am intrebat mult timp de ce ni s-a intamplat asta, nu am gasit un raspuns.
In momentele in care imi pierdeam cunostinta am crezut ca atat mi-a fost. O experienta crunta, nu stiam la ce sa ma gandesc mai intai: la copiii nascuti, la cel nenascut, la sot, la sufletul meu nepregatit pt. moarte? Am realizat ca am fost la un pas...mi-am dat seama cat suntem de nepregatiti daca e sa vina clipa...
In drum spre spital nu reuseam sa duc rugaciunea "Tatal nostru" pana la capat, nu mai puteam gandi coerent, eram in soc hemoragic.

Abia am implinit 28 de ani. Ne-am casatorit din iubire si ne iubim f. mult. O alta sarcina este imposibila, dpdv omenesc. Nu e bine sa ma gandesc la cei 3 copii pe care i-am nascut si la sotul meu? Am dreptul sa risc sa-i las singuri si eu sa-mi risc viata, in mod constient?
Teoretic ar trebui sa fie usor: accept voia Domnului si fie ce-o fi. Insa eu sunt prea slaba si nu pot face asta, imi este mult prea frica si numai cine trece prin ce trec eu poate intelege.

Unii ar spune ca trebuie sa accept orice sau sa traim in abstinenta. Insa eu nu pot vedea lucrurile asa. Cand iubesti un om cu toata fiinta ta e imposibil sa nu te daruiesti din toate punctele de vedere. Relatia dintre barbat si femeie a fost lasata de Dumnezeu, a fost binecuvantata si cred ca nu doar pt. nasterea de copii. Bineinteles ca trebuie pastrate niste restrictii. Insa, daca doar aceasta este finalitatea corecta, de ce unii oameni nu pot avea copii? Oare ei nu se iubesc? Daca afla ca sunt sterili, ar trebui sa inceteze orice apropiere fizica intre ei? Pai cum ramane cu minunile Domnului? Cunosc destule cazuri in care a venit un copilas dupa ani intregi de ruga si asteptare.

În prealabil postat de Daniel777 (Post 247288)

Se spune foarte limpede ca unirea este pentru nastere de prunci.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir (Post 247315)

În cazul dv, situaţia este obiectiv suficient de gravă (după părerea mea, dar este preferabilă opinia unui preot, altul decât soţul) ca să practicaţi metodele de planificare familială naturală permise în asemenea cazuri. Sunteţi medic şi, desigur, ştiţi că metoda simptotermică este practic la fel de sigură ca şi prezervativul, având şi mari avantaje colaterale pe care prezervativul nu le are. Metodă 100 % sigură, în afară de abstinenţa totală, nu există. Ligatura trompelor sau sterilizarea masculină oferă 99,5 % protecţie.

În Cristos, Domnul nostru,
M.D.

În prealabil postat de Fani71 (Post 247357)

Dle Dragomir, este totusi cam absurd sa ii dati sfaturi care tin de doctrina catolica unei ortodoxe practicante sotie de preot.. ;-)

Dianami a spus doar ca metoda simtotermica nu ar functiona pentru ca are cicluri foarte neregulate (sau poate nu cunosc eu destul de bine aceasta metoda.. am citit ca este mult mai nesigura cand ai cicluri neregulate).