.......
 

.....................

Suferinţele mărturisitorului Virgil Maxim
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/9...np1365b4qa.jpg

În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria şi decăderea, biruinţa în teritoriile dezrobite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, dintre aceştia numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi suferinţele din închisori. Invocând consolidarea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităţile statului au trecut la arestări masive, cu acuzaţii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Şcoala Normală din Buzău acuzaţi de organizare în Frăţiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, judeţul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Şcolii Normale în iunie 1942.

Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deşi în actele Siguranţei este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău şi la 1 decembrie mutat la Ploieşti în vederea înfăţişării la proces. Prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor şcolare, pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii în scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituirea de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat“. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temniţelor de la Ploieşti şi Aiud (din decembrie 1942). La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfăşura pe trei faze: „regimul celular“, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun“, alături de alţi 10-20 de deţinuţi, în celule mari, cu obligaţia de a participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în grădini de zarzavaturi. Deţinuţii aveau dreptul la duhovnic, dintre preoţii închişi, care să slujească în capela penitenciarului. Însă din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutăţirea hranei şi numeroase pedepse corporale. Credinţa a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să supravieţuiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educaţie religioasă în cadrul Frăţiilor de Cruce, evident marcată de motivaţia patriotică, dar şi politică legionară. La Aiud a avut şansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creştină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de detenţie s-a ameliorat, într-o perioadă deţinuţii putând duce o intensă activitate meditativă şi viaţă duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, candele de lemn, cruci şi troiţe în miniatură. Din 1946, alături de colegii de suferinţă, Maxim a lucrat la Galda, una din fermele agricole pe care penitenciarul le luase în arendă. După 1948, Maxim este transferat la Târgşor, unde cunoaşte începutul reeducării în rândul tinerilor. În 1950 este mutat în Reduitul de la Jilava şi din 1951 la Gherla. În mai 1954 este mutat la Văcăreşti, pentru a fi anchetat ca martor în procesul reeducării, refuzând însă să depună mărturie în sprijinul acuzării. Din acest motiv a fost trimis din nou la Aiud şi supus reeducării orchestrate de colonelul Crăciun. A fost eliberat la 1 august 1964, printre ultimii deţinuţi. Totuşi, libertatea a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit permanent până în 1989.

Evenimentele acestor zile, in care s-a inceput urmarirea penala a unui mic numar de tortionari, arata clar ca memoria poporului este inca vie. Si asa trebuie sa fie.
Pe de alta parte, cei in cauza, care sunt pusi fata in fata cu actele comise de ei insisi impotriva umanitatii, raman impietriti, ne avand nici un regret. Acestia considera ca doar si-au facut datoria. Intr-adevar, si-au facut datoria, dar mai intai si-au adormit constiinta. Altfel nu e de inteles, ca nu au mustrari de constiinta pentru moartea a sute de persoane.

"Amintirea poporului" - cine a deschis de fapt urmarirea penala?

Si cum a ramas cu "Nu ne razbunati"?

Cam cinic!
Aici nu e vorba de razbunare, in cazul in care nu ai inteles acest lucru. Ma indoiesc ca vor plati cu ani grei de temnita sau cu viata, ca vor fi expropriati, ca vor fi torturati, batjocoriti, etc. Doar dezonoare.
In rest, e mai bine sa stea drepti in fata lui Dumnezeu la Judecata, caci a Lui este razbunarea.

Pestisorul tot lunecos a ramas.

Praf în ochi, ca să nu spun că ne mai atrage atenția de la adevărata problemă - canonizarea mărturisitorilor. Și apoi care este folosul acestei acțiuni?

Pacat, daca asa vezi problema. Folosul? Vom vedea...
Mi-e teama ca acest mod de a privi lucrurile, ii impiedica pe romani sa schimbe ceva in bine. Prea multa blazare si pesimism. Si doar speranta moare ultima...

Doamna Aspazia Otel Petrescu face o diferenta clara intre educatia propusa de Miscarea Legionara si partidul politic legionar:

,,Păi eu sunt una dintre adeptele constante ale acestei mişcări, dar a Miscării Legionare, nu a partidului politic legionar. Că sunt două linii, de care oamenii nu ştiu. Era o linie educativă, spirituală, Mişcarea Legionară a Arhanghelului Mihail şi Gavriil şi Garda de Fier, Totul Pentru Ţară (a avut mai multe denumiri) latura politică a luptei legionare. Noi n-am avut nimic de-a face cu lupta, pentru că eram prea cruzi, prea tineri și încă neformați. Noi trebuia să fim educaţi în spirit legionar.


Căpitanul, ca vizionar (până şi masonii îl consideră vizionar), asta a și fost, într-adevăr – şi-a dat seama că n-ai ce să faci, n-ai cum să înnoieşti viaţa unui popor dacă nu-l educi, dacă nu-l creşti în sensul ăsta, dacă nu-i dai o educaţie, dacă nu-l înveţi ce-i aia caracter, ce-i aia onoare, ce-i aia demnitate, ce-i aia hărnicie.



Degeaba, n-ai cum să-l schimbi. De pildă, dintr-un beţiv n-ai cum să faci un om normal decât dacă-l convingi că beţia este un lucru rău şi trebuie părăsit. Şi atunci Codreanu a înfiinţat cele două şcoli de educaţie legionară numită mişcare spirituală: Frăţiile de Cruce pentru băieţi şi Cetăţuile pentru fete. Eu am făcut parte din Cetăţuie, am cunoscut, într-adevăr, preceptele de educaţie legionară pe care nu pot să mi le schimb nici azi, nici mâine, nici poimâine, fiindcă sunt perfect creştine, se suprapun perfect pe cele creştine.



Cele şase legi pe care noi trebuia să le realizăm în fiecare moment şi în fiecare clipă ne faceau buni creștini și buni români. Dacă nu era cineva care să observe greşeala noastră trebuia noi s-o identificăm, s-o corectăm, s-o pedepsim. Era foarte severă educaţia în Cetăţui. N-aveai voie să fii laş, să fii mişel, să spui minciuni, să furi, să copiezi la şcoală, să-ţi pârăşti colegul. Începând de la lucrurile mici, educaţia mergea până la a realiza, într-adevăr, un om creştin de caracter. Cred c-aţi auzit din memoriile scrise despre principiile educative care ne-au civilizat viata în închisoare. Creștinismul deprins în viața noastră legionară ne-a ajutat. Iisus ne-a întărit și ne-a salvat."


Continuare:

Aspazia Oțel Petrescu despre Educația legionară