in aceasta luna, in ziua a douazeci si doua, pomenirea celui intru sfinti parintelui nostru si intocmai cu apostolii Averchie, episcopul Ierapolei, facatorul de minuni.

Sfantul Averchie, Episcop si Facator de Minuni din Hieropolis, a trait in secolul al II-lea in Frigia, mai exact Ierapolea (Hieropolis) Frigiei Salutare, pe vremea imparatiei lui Marcu Antonin (161-180).

Orasul Hieropolis era plin de pagani si foarte putini crestini. Sfantul se ruga lui Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor si pentru a se numara printre cei alesi. Odata un inger i s-a infatisat si i-a poruncit Sf. Averchie sa distruga idolii din templul pagan, ceea ce a si facut cu multa ravna. Apoi, auzind ca inchinatorii la idoli il cautau ca sa-l omoare, sfantul a mers in locul unde s-au adunat oamenii si cu voce tare a vorbit despre ratacirile paganilor. Acestia au incercat sa-l prinda pe sfant dar in momentul acela, trei tineri posedati au inceput sa strige din multime. Oamenii au ramas inmarmuriti cand au vazut cum sfantul a izgonit duhurile necurate din acei tineri numai cu puterea rugaciunii. Vazandu-i pe indraciti reveniti la normal, locuitorii din Hieropolis i-au cerut Sfantului Averchie sa-i invete despre credinta crestina si au acceptat sfantul botez.

Sfantul Averchie a umblat prin orasele si satele vecine vindecind bolnavii si propovaduind cuvantul lui Dumnezeu. El a predicat in Siria, Cilicia, Mesopotamia, vizitind Roma si convertind peste tot multimi de oameni la crestinism. Multi ani sfantul a aparat biserica de eretici, a intarit crestinii in credinta, a revarsat din abundenta sfaturile sale despre cararea cea dreapta, a vindecat bolnavii si a propovaduit slava lui Dumnezeu. Pentru faptele sale minunate Sf. Averchie a fost socotit "intocmai cu Apostolii".

Sf. Averchie s-a intors sa moara acasa la Hieropolis. Dupa moartea sa multe minuni s-au infaptuit la mormantul sau. El si-a scris propriul epitaf care a fost gravat in piatra de mormant. Piatra este pastrata si azi in Muzeul Lateran.

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintilor sapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martian, Dionisie, Antonin, Exacustodian si Constantin.

Acesti sfinti au fost in zilele imparatului Deciu; si s-au sfatuit si si-au impartit averea la saraci si au intrat intr-o pestera; si rugandu-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada in mana imparatului si-au dat sufletele. Iar daca s-a intors Deciu la Efes, a intrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si afland ca au murit in pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, cand a fost in vremea imparatiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista inviere, la treizeci si opt de ani ai imparatiei lui, vazand imparatul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta indoit ce va face. Dezbracandu-se de haine, si culcandu-se jos la pamant, imparatul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapanul muntelui in care era pestera aceea, a vrut sa faca in aceeasi vreme staul pentru turma sa; si rasturnand pietrele de la pestera, spre zidirea staulului, s-a deschis usa pesterii; si din porunca lui Dumnezeu s-au desteptat acei sapte sfinti tineri ce fusesera savarsiti acolo si vorbeau intre dansii ca si cum ar fi fost adormiti de ieri neschimbandu-se nicidecum; atat cat nici hainele lor ce purtau, nu se stricasera cu nimic de pamant; si mai vartos aceasta aducandu-si aminte, ca si Deciu ii cerca ca sa-i chinuiasca vorbeau intre dansii, zicand Maximilian catre ceilalti: "De cumva ne vor si prinde, fratilor, sa stam barbateste si sa nu vindem bunul neam al credintei noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te si cumpara paine si ia mai multa, ca aseara ai adus putina si ne-am culcat flamanzi; si afla si de Deciu, ce gand are pentru nois" Deci, mergand Iamvlih la cetate, si vazand semnul Crucii la poarta, se mira; acelasi semn vazand si prin alte parti, si zidirile schimbate, si altfel de oameni, i se parea ca viseaza, sau ca nu-si este in fire. insa mergand catre cei ce vindeau paine, a luat si dandu-le argintul, se grabea sa se intoarca.

Vazand insa ca vanzatorii aratau intre dansii si pe la altii argintul, si cautand la dansul si zicand ca a gasit o comoara, precum argintul arata lucru de fata, avand chipul celui ce a imparatit mai inainte cu multi ani, il cuprinsese frica si grija si nu putea sa graiasca cugetand ca l-au cunoscut si-l vor prinde, si-l vor duce la imparatul Deciu. Drept aceea cazand la dansii cu rugaminte zicea: "Rogu-ma voua, daca ati luat argintul, luati si painea, numai pe mine ma lasati sa-mi caut de cale". Iar aceia ii ziceau:

"Arata-ne comoara si ne fa si pe noi partasi; sau de nu, te vom da spre moarte". Acestea zicandu-i si vazandu-l ca este pe ganduri, il legara de grumaji, si-l purtau prin targ, aducandu-l la proconsulul cetatii ca sa-si dea seama. Iar vazandu-l dregatorul ii zise: "Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cata este si undes" Iar el a raspuns: "Niciodata n-am aflat comoara, si banii imi sunt de la parinti si ce intamplare este aceasta nu stiu". Iar proconsulul zise: "Dar din care cetate estis" El zise: "Din aceasta sunt, de este acesta Efesul". Iar guvernatorul zise: "Dar care iti sunt parintiis Sa vina aici si daca se va cunoaste adevarul te vom crede". Iar el zise: "Cutare este tatal meu si cutare este mama mea si cutare imi sunt rudele si cutare este mosul meu". Iar dregatorul zise: "Nu vei putea tu sa ne faci sa credem spunandu-ne nume straine, care nu sunt acum, ci sunt afara din cele obisnuite". Iar Iamvlih zise: "De nu ma crezi ca spun adevarul, nu stiu ce sa zic alta". Atunci dregatorul zise: "Pagane, banul tau marturiseste dupa scrisoare ca este tiparit mai inainte cu trei sute de ani si mai bine, din zilele imparatului Deciu; si tu fiind tanar, nici treizeci de ani avand, te silesti sa ne amagesti". Atunci Iamvlih cazand la picioarele lor se ruga zicand: "Ma rog, domnilor mei, spuneti-mi unde se afla imparatul Deciu, care era intru aceasta cetates" apoi ei zisera: "in vremile acestea nu se afla Deciu ci a fost mai inainte cu multi ani". Si Iamvlih zise: "Si pentru aceasta v-ati mirat, domnii meis Veniti dar dupa mine si va voi duce la sotii mei care sunt in pestera si de la dansii doara se vor crede cuvintele mele; ca eu stiu ca am fugit de fata imparatului Deciu. Si ieri venind ca sa cumpar paine, am vazut pe Deciu intrand in cetatea aceasta". Acestea zise, si auzind episcopul Marin, zise catre proconsulul: "Pare-mi-se sa se fi intamplat vreo minune la aceasta povestire. Ci, sa mergem cu dansul impreuna sa vedem".

Si mergand dupa cuvintele acestea intra inainte Iamvlih in pestera; dupa aceea episcopul. Si intorcandu-se spre partea dreapta a usii, vazu un sicrias pecetluit, cu doua peceti de argint, pe care il pusese Rufin si Teodor crestini fiind, ce fusesera trimisi impreuna si cu altii de Deciu, ca sa astupe pestera, scriind intru aceasta spre pomenirea sfintilor, insemnandu-le numele lor in table de plumb. Si strangandu-se toti cei alesi cu proconsulul le-au aratat lor. Si deschizand gasira tablele cele de plumb. Si citind se minunara si intrand inauntru in pestera, aflara pe sfinti si au cazut la picioarele lor si sezand ii intrebau. Iar ei povesteau mai intai despre ale lor; dupa aceea de ispravile imparatului Deciu; si se mirau toti si slaveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci proconsulul impreuna ca episcopul au scris imparatului Teodosie, si i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci imparatul luand scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o instiintare ca aceasta si a mers foarte degrab acolo la acel loc; si cum a intrat in pestera, a cazut la pamant si a udat picioarele sfintilor cu lacrimile lui si i se bucura sufletul, caci i-a ascultat Domnul rugaciunea, aratandu-i de fata invierea mortilor. Deci, facand imparatul nu putina vorba cu sfintii impreuna cu episcopii si cu mai-marii cetatii, sfintii au fost cuprinsi ca de un somn; si privind toti cum dormitau, iarasi au raposat catre Domnul. Atunci imparatul dand haine scumpe si aur si argint, se facu sapte sicrie intru cinstea sfintilor. Iar peste noapte s-au aratat imparatului si-i zisera: "Lasa-ne imparate pe pamant, unde o data am inviat". Si facandu-se adunare mare de episcopi, imparatul puse pe pamant, precum ei poruncise prin vedenie si facand praznic cu bucurie, au dat multa milostenie la saracii cetatii Efesului si se bucura cinstind pe tot poporul sau cu daruri. Si a slobozit pe episcopii care erau inchisi prin temnita, pentru propovaduirea invierii; si s-a facut de toti praznic obstesc, multumind si slavind pe Dumnezeu.

Tot in aceasta zi, Sfantul Mucenic Alexandru episcopul si Iraclie Mucenicul, Anna si Elisaveta, Teodota si Glicheria.

Sfantul mucenic Alexandru, episcop fiind si invatand si intorcand si botezand pe multi a fost prins de guvernator si fiind chinuit mult si silit ca sa jertfeasca la idoli, n-a vrut sa se supuna. Deci, vazand Iraclie ostasul rabdarea lui a crezut in Hristos si chinuindu-l si pe acesta mai intai mult, i-au taiat capul. Si facand Sfantul Alexandru minuni si tamaduindu-se de rani, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu a tras spre credinta lui Hristos si pe patru femei: Teodota, Glicheria, Anna si Elisaveta care inaintea guvernatorului stand si mustrand inselaciunea idolilor, li s-au taiat capetele. Apoi si Sfantul Alexandru s-a savarsit lovit de sabie.

Tot in aceasta zi, Sfantul Mucenic Zaharia, care in mare s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, Sfantul Ruf, care in pace s-a savarsit.

Tot in aceasta zi Cuviosul Lot cel ce in pace s-a savarsit.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Studitul Sfântul Mare Mucenic Mina; Sfinţii Mucenici Victor, Vichentie şi Ştefanida; Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Sfântul Mina a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian (286-305) şi era din Egipt, creştin cu credinţa, iar cu slujba ostaş din ceata tribunului Firmilian, aflându-se cu trupa sa în cetatea Cotiani din Frigia. În întreg Imperiul Roman creştinii erau aspru pedepsiţi cu chinuri şi cu moarte pentru credinţa lor. Atunci fericitul Mina a lepădat ostăşia şi s-a dus în munţi, în pustie, vieţuind mai bine cu fiarele sălbatice decât cu un popor care nu-L recunoaşte pe Dumnezeu. După multă vreme, în cetatea Cotiani s-a făcut praznic mare în cinstea zeilor păgâni, iar Sfântul Mina, umplându-se de râvnă pentru Dumnezeu, a venit în cetate şi L-a propovăduit cu mult curaj pe Hristos Iisus Mântuitorul. Pentru aceasta a fost prins şi dus înaintea lui Arghirisc dregătorul, care a poruncit să fie bătut şi chinuit. Pentru că nu s-a lepădat de credinţa creştină, închinătorii la idoli i-au tăiat capul Sfântului Mina. Fragmente din sfintele sale moaşte se află şi în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Mina”-Vergu.

Sfantul Ioan Gură de Aur
 

I oan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.
Trăsături fizice
În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront,
Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266) .
Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.
Opera Sfântului Ioan Hrisostom
În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială,
Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.
Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.
Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.
Conținutul scrierilor Sfântului Ioan
Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.
Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.
Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.
Corespondența Sfântului Ioan
În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.
Sf. Ioan – remarcabil teolog
În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.
Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

《 continuare 》
 

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi
În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.
Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi . Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.
Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.
Neîntrecut predicator
Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
( Geschihte der Altkirchlichen Literatur , 1923, p. 355).
Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit
Homer al oratorilor . El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.
Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.
Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti . Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner,
Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.
Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.
Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.
Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.
Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar
Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.
În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.
Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.
A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.
Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor
Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

《 continuare 》
 

Apelativul de Hrisostom
Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.
Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur,
a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.
Mare învățător al lumii
Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii.
Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.
Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.
O sumară caracterizare
Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.
Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.

Cu recunoștință :)
 

Materialul postat mai sus despre Sfantul Ioan Gură de Aur a fost posibil datorită Părintelui Liviu Petcu .
Mulțumiri Parintelui Liviu Petcu
Asistent Cercetător științific al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Doctor în Teologie la Facultatea de Teologie "Andrei Șaguna" din Sibiu cu calificativul "Magda cum Laude". Autorul mai multor cărți, compendii și antologii tematice patristice: „Lumina din inimi” etc.

Astăzi 3 Decembrie l-am sărbătorit pe Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica, un sfânt tare drag mie.

A fost un monah român originar din Transilvania, stareț al mai multor mănăstiri din Moldova și, mai târziu, din Țara Românească (Cernica și Căldărușani).

https://ro.orthodoxwiki.org/Gheorghe_de_la_Cernica

❤La multi ani ,Daniel,Daniela!❤

17 decembrie - Sf. Prooroc Daniel.

Acest fericit prooroc Daniel era din seminţia lui Iuda, dintr-un neam care se găsea în slujba împărătească. S-a născut în Vitora cea de sus. Încă de pe când era copil a fost dus rob din Iudeea în ţara haldeilor şi a proorocit 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea lui Hristos. Era bărbat tare înţelept, iar iudeii socoteau că este eunuc. A plâns mult pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului. Prin post se înfrâna de la orice mâncare dorită. Era uscăţiv la faţă, dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt.

Sfinţii 10 Mucenici din Creta; Sfântul Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei (Zi aliturgică) Arhid. Ştefan Sfarghie, 23 Decembrie 2016

Aceşti 10 sfinţi au pătimit pentru credinţa în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăţiei lui Deciu (251-253). Nu erau toţi din acelaşi loc, ci din mai multe părţi ale ţării. Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest şi Pompie din Ira*clion. Ei au fost daţi de necre*dincioşi dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe. Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiţi, batjocoriţi, loviţi cu pietre şi pălmuiţi, vreme de 30 de zile. În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duşi la jude*cată şi, stând ei tari şi neclintiţi în credinţa creştină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie. Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau şi, astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.

Soborul Maicii Domnului – Biserica a rânduit ca astăzi, a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea. Cinstirea deosebită pe care o aducem Macii Domnului este foarte importantă deoarece Maica Domnului reprezintă iubirea milostivă, smerită, ocrotitoare şi a devenit icoană vie a Bisericii. Fecioara Maria este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ocrotitoarea tuturor creştinilor, precum şi a familiei creştine.

Cuvant bisericesc, "sobor" insemneaza "adunare de oameni" si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul "sobor" ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului.
Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om.
E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, "frati mai mici" ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; "Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin."
"Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara."

Un odor de mare preţ al Bisericii Naşterii Domnului din Betleem este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Betleemita, ce este aşezată într-un frumos proschinitar, în dreapta scării care duce în Peştera Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Icoana este unică în lume atât pentru că Maica Domnului este reprezentată zâmbind, cât şi pentru faptul că Pruncul său binecuvântează cu mâna credincioşii. Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în această icoană debordează de nesfârşită afecţiune şi linişte, iar zâmbetul uşor de pe faţa ei veseleşte sufletele pelerinilor.
Nu există date precise despre originea icoanei. După tradiţie, icoana a fost zugrăvită de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.
Icoana este îmbrăcată într-o ferecătură din aur şi argint deosebit de frumoasă, împodobită cu pietre preţioase dăruite de ţarina Ecaterina ruşilor în urma unei minuni pe care a făcut-o Născătoarea de Dumnezeu cu ea. Când a vizitat Ţara Sfântă, ţarina a dăruit veşmintele ei ca să fie „îmbrăcată” Stăpâna lumii întregi. A oferit chiar şi bijuteriile personale, ca să fie aşezate în icoană şi a hotărât ca pe viitor ţarinele să nu mai poarte rubine, încât acest lucru să rămână un privilegiu exclusiv al Maicii Domnului.
De-a lungul timpului, Icoana Maicii Domnului din Betleem a fost dusă în procesiuni atât în Ţara Sfântă, dar şi Grecia şi Rusia.
Icoana Maicii Domnului Betleemita este prăznuită pe 26 decembrie, odată cu Soborul Maicii Domnului.

Si iar il uitam pe Sf. Iosif...
Tot azi este sarbatorit.
Eu tot nu ma lamuresc cine este acest sobor. Sunt sfintii din cer?

Vezi postarea 811

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefa
 

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte

Biserica pomeneşte mucenicia Sfântului Ştefan în data de 27 decembrie şi mutarea moaştelor lui în data de 2 august, dar şi în 15 iunie odată cu Sfinţii Fortunat şi Ahaic.

Martiriul sau a avut loc în valea lui Iosafat. Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.



Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.

Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.

El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.

Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi "le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor".(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. "Ştefan" în greceşte înseamnă cunună.

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat.

Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: "cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger".

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. "Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Continuare
 

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor... Să piară!... Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: "Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu". Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste "mai mare decât moartea" pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta." (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu", iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: "Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac."

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în "vas curat şi cinstit" devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic."

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.



Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.

Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

Sfântul Vasile cel Mare este prăznuit la 1 ianuarie.
 

http://www.click.ro/sites/default/fi...?itok=KkgxJELU













În prima zi a Anului Nou, creştinii ortodocşi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul săracilor. În tradiţia populară, Sfântul Vasile este cunoscut ca fiind Crăciunul cel Mic, fratele Crăciunului.



Un lucru mai puţin ştiut este acela că, tot în ziua de Anul Nou, este pomenită de Biserica Ortodoxă şi mama Sfântului Vasile cel Mare, Sfânta Emilia.
Ierarhul s-a născut în anul 330 într-o familie de creştini înstăriţi, foarte evlavioşi : tatăl său, Sfântul Vasile cel Bătrân, a fost un vestit orator în Pont; totodată, sora sa Macrina ca şi fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinţi.
Istoricul sărbătorii

Sfântul Vasile Cel Mare, episcopul Cezareei, este considerat unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Pruncul Vasile a fost un copil binecuvântat de Dumnezeu, fiind un înainte-văzător. Tradiţia creştină spune că, la scurt timp după naştere, pruncul Vasile nu sugea lapte de la sânul mamei în zilele de miercuri şi de vineri. Tot tradiţia creştină menţionează că micuţul a plâns continuu până când a fost botezat. Mai mult, din copilărie, pruncul a uimit prin unele gesturi: dacă atingea plantele ofilite, acestea se înviorau, iar atunci când mângâia animalele bolnave ele se însănătoşeau.
Mai târziu, fiind iubitor de învăţătură, Vasile cel Mare a studiat la cele mai importante instituţii de învăţământ din acele timpuri din Cezareea, din Constantinopol şi la cea mai importantă academie din Atena. Aici, tânărul Vasile a studiat cu pasiune astronomia, geometria, medicina şi retorica. De asemenea, la Atena l-a întâlnit pe Grigore de Nazianz, care a fost impresionat de inteligenţa şi de harul colegului său Vasile, iar între cei doi s-a legat o prietenie exemplară pentru tot restul vieţii. În acelaşi timp, cei doi buni prieteni au ales viaţa religioasă şi monahismul.
Exemplul lor a fost urmat de fratele mai mic al Sfântului Vasile, cel care a devenit Sfântul Grigorie de Nyssa. După moartea părinţilor, cei doi fraţi şi-au împărţit săracilor întreaga avere a familiei lor. Prin faptele lor de milostenie s-a deschis drumul unui şir de binefaceri pentru săraci şi pentru cei neputincioşi, consemnate de istoria creştinismului sub numele de "Vasiliade".
Sfântul Vasile -părintele monahismului
Sfântul Vasile cel Mare este cunoscut ca părinte al monahismului oriental, ca protector al familiei şi al săracilor. El a acordat o mare atenţie păturii sociale sărace, venind în ajutorul acesteia prin remarcabile acte de caritate. Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă biserică, azile şi spitale pentru săraci şi pentru bătrâni , solicitâd celor bogaţi să vină în ajutorul persoanelor nevoiaşe. În acelaşi timp, episcopul Vasile a acordat o mare atenţie pregătirii canonice şi spirituale a preoţilor. În timpul vieţii, ierarhul a făcut numeroase minuni. Istoria bisericească mai consemnează un fapt impresionant: Sfântul Vasile este considerat fondatorul moral al "Crucii Roşii"!
În data de 14 iunie 370, în momente dificile pentru Biserică, când ereticii lui Arie şi Macedonie l-au atras la această credinţă chiar pe împăratul Valens, Sfântul Vasile a fost înălţat la demnitatea de arhiepiscop al Cezareei. Prin scrierile sale, Sfântul Vasile a luminat creştinătatea şi a apărat cu dârzenie dogma Sfintei Treimi, fără să ţină seamă de mânia împăratului Valens.
Arhiepiscopul Vasile este primul părinte bisericesc care s-a adresat şi monahilor, chemându-i să se nevoiască atât în folosul personal, cât şi în folosul aproapelui. Credincioşii Capadochiei credeau că Raiul a coborât pe acele meleaguri, pentru că , după fiecare slujbă duminicală, Sfântul Vasile înfăptuia câte o minune.
În tradiţia ortodoxă este vestită o întâmplare petrecută în biserica în care slujea Sfântul Vasile: aici a venit o văduvă de faimă proastă, care se pocăise. Ruşinată de mulţimea păcatelor, femeia nu se putea spovedi. De aceea, ea a înscris pe o hârtie pecetluită cu ceară toate păcatele săvârşite în viaţa sa. Când a ajuns la altar, în faţa ierarhului, femeia a căzut în genunchi, a început să plângă în hohote fără să mai rostească măcar o vorbă. Atunci, Sfântul Vasile i-a luat sulul de hârtie pecetluit, apoi şi-a ridicat braţele spre bolta bisericii şi a strigat: "Doamne al Cerului şi al pământului, pentru rugăciunile netrebnicului Tău slujitor, iartă roabei Tale acesteia, după lacrimile ei!" Văduva s-a întors acasă şi, în grabă, a desfăcut ceara sigiliului. Atunci ea a descoperit că hârtia era albă, iar păcatele însemnate de ea dispăruseră.
Sfântul Vasile cel Mare a trecut la viaţa veşnică la data de 1 ianuarie în anul 379.
„Dintre scrierile cele mai importante ale Sfântului Vasile trebuie să amintim „Liturghia Sfântului Vasile" şi „Moliftele Sfântului Vasile." „Moliftele" care-i poartă numele se citesc de câte ori este nevoie şi aceste rugăciuni au puterea să vindece boli grave, să alunge duhurile necurate şi blestemele. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca persoanele care solicită să li se citescă aceste rugăciuni au nevoie de o pregătire lăuntrică specială: să ţină post şi să rostească rugăciuni; după o perioadă de curăţire sufletească şi trupească, credinciosul care doreşte să se coboare harul Sfântului Vasile asupra sa, poate să solicite preotului să-i citească Moliftele Sfântului Vasile.
De asemenea, Moliftele se citesc când sunt calamităţi naturale sau epidemii, pentru că acestea au puternice efecte terapeutice. Tot în ziua Anul Nou se continuă datinile străvechi, iar sorcovitul este o urare tradiţională; acum, membrii comunităţii, la sfârşitul slujbei, îşi adresează urări de sănătate şi bucurii pentru Noul An. Aceleaşi gânduri bune se adresează naşilor de botez şi de cununie", ne spune părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica „Sfânta Vineri Nouă" din Bucureşti (B-dul Nicolae Titulescu).
Ianuarie, prima lună a calendarului ortodox, este un răstimp benefic pentru ortodocşi, când în biserici şi în mănăstiri sunt citite Moliftele Sfântului Vasile cel Mare : ianuarie este o etapă binecuvântată din an, în care creştinii au şansa divină să se înnoiască sufleteşte o dată cu Noul An.

Sfântul Cuvios Teodosie (†529) era din ţinutul Capadociei şi, dorind să-I urmeze lui Dumnezeu, a îmbrăţişat viaţa călugărească, plecând la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde s-a întâlnit cu Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a binecuvântat. Ajuns la Ierusalim, s-a hotărât pentru viaţa de obşte şi a intrat sub ascultarea unui stareţ Longhin, care i-a dat în grijă o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind că laudele încep să-i schimbe inima, Sfântul Teodosie s-a retras într-o peşteră din munte. La început a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei care veneu la el. Cu toţi aceşti ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire, aproape de Betleem, unde pentru prima dată în Palestina a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde şi faima lui de „întemeietorul vieţii de obşte”. Timp de 30 de ani, Sfântul Teodosie nu a mâncat pâine, ci doar ierburi şi legume. Era apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit şi a fost învrednicit cu darul facerii de minuni. S-a mutat la Domnul în anul 529, la vârsta de 105 ani.

Sfânta Muceniţă Tatiana (†230) era din vechea Romă şi a trăit pe vremea împăratului Alexandru Sever (222-235). S-a născut din părinţi credincioşi, iar tatăl ei era consul. Sfânta Muceniţă Tatiana şi-a dedicat întreaga viaţă lui Dumnezeu, Căruia Îi slujea ziua şi noaptea, împodobindu-se cu fapte bune. Aceasta s-a învrednicit de cinstea de a fi diaconiţă a Bisericii din Roma, după rânduielile de atunci ale Bisericii. În acea vreme, pornindu-se prigoană împotriva creştinilor din partea necredincioşilor, a fost prinsă şi dusă în templul zeului Apolo, dar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi idolul a căzut la pământ, sfărâmându-se. Atunci, din porunca mai-marilor cetăţii, a fost supusă unor chinuri cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea la fiare, aruncarea în foc ş.a. Pe toate le-a îndurat cu putere de Sus, propovăduind neîncetat pe Hristos, încât mulţi necredincioşi veneau la adevărata credinţă. Atunci, au poruncit să i se taie capul, la fel şi tatălui ei. Capul sfintei se află astăzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova, fiind adus în ţară de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Luminat-ai strălucit întru pătimirea ta, răbdătoare de chinuri, ceea ce nu te-ai mohorât în schingiuirile tale, ci ca o frumoasă porumbiță către cer ai zburat, Tatiana! Roagă-te dar pentru cei ce pururea te cinstesc pe tine!
Amin +

Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; Sfântul Ierarh Iacob, Episcop de Nisibe Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; Sfântul Ierarh Iacob, Episcop de Nisibe Arhid. Ştefan Sfarghie :





Aceşti sfinţi erau de neam daco-roman, din cetatea Singidunum, şi au trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324). Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, Ermil a fost prins, şi întrebat fiind dacă este mărturisitor al lui Hristos, el a zis cu glas mare că este şi diacon al Bisericii. Pentru aceasta, a fost supus la chinuri groaznice. Era atunci străjer la temniţă Stratonic, şi el creştin şi prieten cu Ermil. Văzând chinurile îndurate de prietenul său, Stratonic a plâns pentru dânsul, iar slujitorii, pricepând că este creştin, l-au judecat împreună cu Ermil. Dregătorul a hotărât ca amândoi să fie înecaţi în Dunăre şi, fiind aruncaţi în adânc, au primit cununa muceniciei. Tot astăzi, pomenim pe Sfântul Ierarh Iacob (sec. IV), care după multe nevoinţe, descoperit fiind de creştini, a fost înălţat la treapta de episcop în Nisibe. A pătimit pentru Hristos pe vremea lui Maximian (286-305), apoi a osândit pe Arie, fiind de faţă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. A scris multe cărţi împotriva rătăcirii lui Arie, învăţând poporul dreapta credinţă.

Odovania Praznicului Botezul Domnului si Sfinții Mucenici din Sinai si Rait . . .
 

Odovania praznicului Botezului Domnului; Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Sinai şi Rait; Sfânta Nina Arhid. Ştefan Sfarghie


Aceşti Cuvioşi Părinţi au fost călugări şi pustnici, vieţuind în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în veacurile al 4-lea şi al 5-lea. În două rânduri, venind cete de barbari, unii dinspre Etiopia, iar alţii dinspre Arabia, au prădat aceste locuri sfinte şi i-au ucis pe cei care vieţuiau în ele. Prima năvălire a fost la înce*putul secolului al 4-lea, pe vremea Sfântului Sfinţit Muce*nic Petru, Arhiepiscopul Ale*xan*driei (300-311), şi este povestită de monahul Amonie. A doua năvălire a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (†407) şi este descrisă de un necunoscut din preajma Sfântului Nil Sinaitul (†450). Dintre toţi câţi au pierit atunci, Biserica pomeneşte cu precă*dere uciderea a 39 de pustnici din Sinai şi a 38 de călugări din Mănăstirea Rait, pentru moartea lor muceni*ceas*că, pentru viaţa lor sfântă şi pentru puterea lor de jertfă, deoarece nu au voit să desco*pere pe cei care se ascun*se*seră.

În această zi pomenim aşezarea în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol a lanţului cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru în temniţă. Cinstim acest lanţ, slăvind chipul minunat în care Hristos Domnul l-a eliberat pe Apostolul Său de la moarte. Acest eveniment minunat este arătat pe larg în capitolul al 12-lea, din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli. Sfântul Petru, fiind întemniţat de Irod Agripa (†44), a fost legat cu două lanţuri de fier, şi dormind el între doi ostaşi, în noaptea dinaintea zilei în care trebuia să fie ucis, îngerul Domnului, lovindu-l în coapsă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzând de pe dânsul lanţurile cele de fier. Unii creştini au aflat aceste lanţuri şi le-au păstrat cu mare grijă, cinstindu-le cu multă evlavie. Şi a ajuns această moştenire în mâinile Sfântului Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului (420-458). Iar când credincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie (408-450), împodobea Ierusalimul, Patriarhul Iuvenalie i-a dăruit cinstitele lanţuri. Pe unul l-a dus la Constantinopol, iar pe celălalt la Roma, unde a fost aşezat în Biserica Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare era egiptean de neam, din satul Coma, din Egiptul de Sus. S-a născut către anul 250, învăţând de la părinţii săi, care erau foarte bogaţi, credinţa în Hristos Iisus. Când avea 20 de ani a plecat în pustie, povăţuindu-se după viaţa pustnicilor care locuiau acolo. Fiind tânăr, Antonie a început a lupta cu trupul său, aprins fiind de ispita desfrânării. Atunci el s-a mutat într-un cimitir păgânesc, locuind în nişte morminte, şi abia după multă vreme Domnul i-a trimis raze de uşurare. Simţind nevoia de singurătate s-a suit într-un munte, unde 20 de ani a petrecut într-o cetate părăsită. Şi a ieşit de acolo Cuviosul Antonie învăţat de Dumnezeu şi mulţi oameni veneau la el pentru a fi povăţuiţi şi vindecaţi de boli. La cererea Sfântului Atanasie, a coborât în Alexandria, întărind acolo credinţa ortodoxă împotriva arianismului. Trăind 105 ani, s-a mutat la Domnul, viaţa sa fiind scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare.

Sfinții Atanasie si Chiril - 18 ianuarie
 

Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel de-al 20-lea episcop al Alexandriei şi rămâne unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Născut în 296, el este numit “campion al ortodoxiei” în lupta sa de o viaţă împotriva arianismului. Această erezie, propagată de un preot din Alexandria pe nume Arie, a pus la îndoială dumnezeirea Mântuitorului Hristos, spunând că Acesta a fost creat, deci este inferior Tatălui. Arianismul a fost condamnat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi de Sinodul al II-lea de la Constantinopol. De cinci ori Atanasie a fost exilat pentru apărarea credinţei în dumnezeirea lui Hristos. În timpul vieţii sale s-a bucurat de 10 ani de relativă pace – atunci a scris multe dintre operele sale şi a propovăduit credinţa cea adeăvărată în eparhia sa. Lucrările sale sunt polemice, împotriva diferitelor aspecte ale arianismului.

Sfântul Chiril a fost şi el Arhiepiscop al Alexandriei şi a trecut în veşnicie în 444. El este campionul luptei împotriva ereziei lui Nestorie. Această erezie propovăduia că umanitatea lui Hristos nu a fost deplină. La Sinodul de la Efes (431) Sfântul Chiril şi întreaga Biserică au condamnat nestorianismul, proclamând că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. Sfântul Chiril a fost şi întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal. El este numit “stâlp al ortodoxiei” şi “Pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru teologia bizantină.

Cuviosul Macarie cel Mare (†390) s-a născut către anul 300, în nordul Egiptului, şi murindu-i soţia şi părinţii, a împărţit averile sale săracilor şi s-a făcut ucenicul unui monah bătrân, care vieţuia în pustie. Sfântul Macarie, petrecând mulţi ani în nevoinţe aspre, s-a dus la Sfântul Antonie pentru a-l cunoaşte şi i-a devenit ucenic apropiat. A fost povăţuit de marele Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire. Către vârsta de 40 de ani, Macarie a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, ajungând chiar să învieze pe unii oameni din morţi. La vârsta de 90 de ani s-a mutat în pace la Domnul. Celălalt Macarie (†395) era din Alexandria şi a vieţuit în pustie timp de 60 de ani, ajungând la înalte virtuţi şi făcând minuni mari. A trăit mai întâi în pustiul Tebaida, apoi în Egiptul de Jos, în post aspru şi rugăciune. Auzind Sfântul Antonie de viaţa sfântă a Cuviosului Macarie, i-a trimis cuvânt zicându-i: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi de acum vei fi moştenitor lucrărilor mele”. Şi astfel, ajungând la adânci bătrâneţi, a adormit întru Domnul, la vârsta de 95 de ani.

Da, lantul Sf Petru a fost asezat in basilica Sf. Petru, dar numai pana cand a fost gata biserica Sf Petru Inlantuit (San Pierro in Vincoli), ridicata din porunca imparatesei Evdochia (Eudoxia) special ca sa adaposteasca lantul. Ei bine, acea biserica ridicata in anul 430...exista si azi. Situata intre Forum Romani si basilica Santa Maria Maggiore, e un obiectiv de prim rang al oricarui pelerinaj in Cetatea Eterna. Cele doua lanturi ale Sf Petru, cel cu care a fost legat la Ierusalim si cel cu care a fost legat la Roma s-au sudat miraculos unul de altul cand Papa Leon, ajuns in posesia amandurora, le-a apropiat unul de altul. In aceasta stare se pastreaza pana azi acolo unde au fost asezate din porunca imparatesei Eudoxia si pot fi vazute intr-un splendid relicvariu.

Dar biserica imparatesei Eudoxia mai este, azi, cunoscuta si dintr-un alt motiv: adaposteste mormantul Papei Iuliu al II-lea, o capodopera a lui Michelangelo: un complex statuar dominat de statuia lui Moise.

Sfantul Lavrentie de Cernigov

http://www.doxologia.ro/sfantul-lavr...igov#nodeviata

Sfântul Maxim s-a născut către anul 580 în Constantinopol şi a primit o învăţătură temeinică de la cei mai vestiţi dascăli ai vremii. Către anul 610, împăratul Heraclie l-a făcut mare sfetnic al său, dar din cauza ereziei monotelite, pe care însuşi împăratul o îmbrăţişase, Sfântul Maxim a plecat la mănăstirea din Hrisopole, s-a făcut călugăr şi învăţa pe toţi dreapta credinţă ortodoxă. Rătăcirea monoteliţilor spunea că în Hristos este o singură lucrare şi o singură voinţă, dar Sfântul Maxim învăţa că după întrupare Persoana Domnului Hristos are două firi (dumnezeiască şi omenească), două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui. În 638, Heraclie a dat hotărârea Ectesis, prin care se afirma că în Hristos cele două firi sau naturi (divină şi umană) sunt unite într-o singură voinţă. În 648 Constans a dat hotărârea numită Typos şi astfel s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Sfântul Maxim a mărturisit cu mult curaj credinţa cea dreaptă şi pentru aceasta a fost exilat, apoi i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă. S-a mutat în pace la Domnul în 662, având 82 de ani.

Sfântul Clement era din Ancira Galatiei şi s-a născut către anul 280. A intrat în mănăstire la vârsta de 12 ani, iar pentru viaţa sa înţeleaptă a fost făcut arhiereu la 20 de ani. S-a nevoit în propovăduirea dreptei credinţe pe timpul lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305). Sfântul Agatanghel era roman de neam şi a fost botezat de însuşi Sfântul Clement pe când acesta se afla la Roma. Deci, fiind ei prinşi de păgâni, au fost întemniţaţi şi trimişi apoi la locurile lor natale pentru a fi judecaţi. Însă Agatanghel s-a ascuns în corabia care-l ducea pe Clement, fiindcă nu voia să se despartă de dânsul, şi astfel amândoi au ajuns la Ancira. Acolo au fost judecaţi, şi pentru că L-au mărturisit cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, au fost cumplit chinuiţi. Nevrând ei să se lepede de credinţă, dregătorul a poruncit să li se taie capetele şi aşa au primit cununa muceniciei.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul
 

Marele Grigorie s-a născut în cetatea Nazianz, către anul 328. În tinereţe, a studiat la cele mai înalte şcoli ale vremii: la Cezareea Capadociei, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi Atena. A fost sfinţit episcop de Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, pentru cetatea Sasima. Sfântul Grigorie era un cuvântător înnăscut. El a rostit vestitele cinci Cuvântări teologice în care a tălmăcit învăţătura despre Sfânta Treime. A fost o vreme şi întâistătător al Noii Rome şi a adus dovezi contra ereziilor dezbătute în timpul Sinodului 2 Ecumenic. S-a mutat la Domnul în 389. Astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului, cel care a luptat împotriva arianismului în timpul lui Valens (364-378). Venind împăratul arian la Tomis, Sfântul Bretanion l-a înfruntat spunându-i că nu este alt crez decât cel de la Niceea şi, ieşind din biserică împreună cu poporul, l-a lăsat pe Valens singur cu alaiul său. Pentru aceasta a fost exilat, dar a fost readus pe scaunul său la insistenţele credincioşilor. La cererea Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Bretanion a trimis în Capadocia moaştele Sfântului Sava. În 380 a trecut în pace la Domnul.

Fericitul Xenofont :
 

Fericitul Xenofont s-a născut în Constantinopol şi, ca mirean, a ajuns senator în timpul lui Iustinian cel Mare (527-565). El avea multe averi materiale, dar era şi mai bogat din punct de vedere spiritual. Soţia sa, Maria, îl urma întru toate, căutând să placă lui Dumnezeu. Şi aveau doi fii, Ioan şi Arcadie, pe care i-au crescut în dreapta credinţă şi pe care i-au trimis la Beirut, din Fenicia, pentru a studia la şcoli înalte. Pe drum spre Beirut s-a stârnit o furtună mare, care a sfărâmat corabia, încât nu se ştia dacă a mai scăpat cineva cu viaţă. Aflând despre aceasta, Xenofont şi soţia sa au plecat să-şi caute fiii pe care îi credeau morţi şi mult s-au minunat aflând, după îndelungate căutări, că Arcadie şi Ioan erau călugări în Ierusalim. Cei doi feciori intraseră în mănăstire, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat din valurile puternice. Deci, fericindu-şi fiii, Xenofont şi Maria s-au făcut şi ei monahi şi mergând fiecare în mănăstirea sa, atât au sporit în bunătăţile sufletului, şi ei şi fiii lor, încât Dumnezeu lucra prin ei minuni mari.

Astăzi pomenim aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur de la Comane şi aşezarea lor în Biserica „Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol. Această faptă vrednică de laudă s-a săvârşit în timpul împăratului Teodosie cel Mic (408-450), fiul împăratului Arcadie, în anul 438. Pentru că asupra cetăţii şi a împărăţiei veniseră în acea vreme multe nenorociri, poporul socotea că toate relele erau o pedeapsă dumnezeiască, pentru nedreptăţile pe care împărăteasa Eudoxia le făcuse Sfântului Ioan Gură de Aur, căci ea uneltise ca el să fie îndepărtat din scaun şi trimis să moară în exil. Deci, Sfântul Proclu, noul patriarh, l-a îndemnat pe împărat să aducă moaştele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Astfel, cinstitele odoare au fost luate şi puse într-o raclă de aur, iar când soborul a ajuns la Constantinopol, însuşi împăratul a îngenuncheat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul Ioan să ierte fărădelegea mamei sale, Eudoxia, care fusese pricina morţii lui. Pentru că aceasta s-a petrecut în ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotărât ca să se prăznuiască în fiecare an aducerea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom, spre veşnica sa pomenire.

Sfântul Efrem Sirul (†373) era din Mesopotamia, născut la Nisibe, sirian de neam şi din părinţi creştini. A fost hirotonit diacon de Episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat noua Şcoală siriacă din Edesa, care a cunoscut o mare strălucire sub conducerea sa. Tradiţia spune că a luat parte la lucrările Sino*dului I Ecumenic de la Niceea şi că a fost hirotonit preot de Sfân*tul Vasile cel Mare. Sfântul Efrem a fost un poet inspirat, un cuvântător înflăcărat, un aspru nevoitor şi un om mare rugător. Pentru darurile sale a fost numit „harfa Duhului Sfânt”. A cântat cu mare strălucire credinţa, rugă*ciunea şi mai ales pocăinţa. Părţi din scrierile lui se află şi în rugăciunile Bisericii noastre, precum rugăciunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, rostită în timpul Postului Mare. Astfel, scri*ind multe cărţi şi pe mulţi învăţându-i, la adânci bătrâneţi ajun*gând, s-a mutat în pace la Domnul.

"Ceasul judecatii pururea mai dinainte vazandu-l, ai plans cu amar, parinte Efrem, ca un iubitor de liniste; si indemanatic invatator ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru aceasta, parinte preafericite, pe cei lenesi ii ridici spre pocainta. Harul ce izvoraste din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vietii Biserica, si lumii a izbucnit rauri de cucernicie, revarsand asupra noastra apa pocaintei; ci invatandu-ne cu cuvintele tale, parinte Efrem, roaga-te lui Hristos, Dumnezeul nostru sa se mantuiasca sufletele noastre."

30 ianuarie: Ziua Sfinților Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan

În ziua de 30 ianuarie, sunt prăznuiţi Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ei au trăit la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor şi fiecare dintre ei a avut o contribuţie esenţială la teologia creştină, fiind numiţi „Protectori ai învăţământului teologic”. Cei trei teologi sunt prăznuiţi şi separat, însă, pentru a arăta unitatea de învăţătură, Biserica a rânduit şi o zi de prăznuire comună.
Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur sunt prăznuiţi pe 30 ianuarie. Deşi Biserica i-a pomenit separat în luna ianuarie, pe Sfântul Vasile în 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie în 25 ianuarie şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt prăznuiţi împreună pe 30 ianuarie. Motivul? Pentru a le descoperi creştinilor că nu este unul mai mare decât altul.
În vechime, apăruseră neînţelegeri între creştini pe tema – cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. După câţiva ani de la declanşarea neînţelegerilor, cei trei sfinţi au început să i se arate unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, Sfântului Ioan Mauropos i-au apărut cei trei sfinţi împreună şi i-au grăit:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, ca noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem.„

În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi.
Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi este o sărbătoare a comuniunii. Ea ne descoperă că după cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu duce la dezbinare şi nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemaţi să trăim separat unii de alţii sau să ne ridicăm unii împotriva altora, ci să trăim după modelul Sfintei Treimi – unul în celălalt.
Sfântul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a născut în jurul anului 329. A studiat cu retori şi filosofi celebri în Cezareea Palestinei, Constantinopol şi Atena. Avea o statură înaltă, era slab şi negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră. Părinţii spun că nu a avut timp să se înălbească pentru că a trăit numai cincizeci de ani. Ne-a lăsat în biserică o Sfântă Liturghie care se serbează de 10 ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia Patimilor, în ajunul Sfintelor Paşti, al Crăciunului şi Bobotezei, şi pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfântului Vasile. Cu excepţia unor rugăciuni, ritualul este acelaşi cu al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
A făcut incursiuni în Mesopotamia, Şiria, Palestina şi Egipt pentru a cunoaşte modul în care vieţuiau călugării în singurătate. El i-a adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind şi o rânduială pentru acest mod de vieţuire. În anul 358 pune temelia primei comunităţi de obşte, pe malul raului Isis, lângă Neocezareea. Aici redactează împreună cu Sfântul Grigorie Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum, concepe Regulile monahale mari şi mici.
În Cezareea Capadociei a înfiinţat instituţii de asistenţă socială cunoscute sub numele de Vasiliade, cum ar fi: azile, case pentru reeducarea fetelor decăzute, spitale pentru leproşi etc.
Sfântul Vasile cel Mare a luptat împotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos şi a celor care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh. A trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie, în anul 379.

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a născut în jurul anului 330, în Arianz, lângă Capadocia. Primele studii le-a făcut în familie. În Capadocia studiază gramatica până la vârsta de 12 ani, iar între 350-358 este prezent pentru studii la Atena. A fost hirotonit preot de tatăl său şi episcop de către Sfântul Vasile cel Mare. Legase o prietenie atât de strânsă cu Sfântul Vasile cel Mare, încât se spunea despre ei că „sunt două trupuri, însă un singur suflet”. Sfântul Grigorie de Nazianz era de statură mijlocie şi avea un ochi bolnav, din cauza unei lovituri venită de la arieni (cei care negau dumnezeirea lui Hristos), când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime.
Numele de ”Teologul” îl primeşte după susţinerea celor cinci Cuvântări teologice în anul 380, la Constantinopol, în Biserica ”Învierii”.

Sfântul Grigorie de Nazianz a prezidat cel de-al II-lea Sinod ecumenic din anul 381.

Sfântul Grigorie Teologul cere spre bătrâneţe de la împăratul Teodosie cel Mare să trăiască retras, în linişte: ”Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun… Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu”. În această retragere scrie ceea ce împărtăşise credincioşilor în biserică. S-a spus despre el că mai întâi a citit, apoi a vorbit şi abia apoi a scris. A trecut la cele veşnice pe 25 ianuarie în anul 389/390.

Sfântul Ioan Gură de Aur sau Ioan Hrisostom s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354. A rămas orfan de tată din copilărie. După moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage în munţii din apropiere, devenind monah sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuţi lângă acest sihastru, se retrage vreme de doi ani într-o peşteră. Este hirotonit diacon în anul 381, de către episcopul Meletie, şi preot în anul 386, de către episcopul Flavian, urmaşul lui Meletie. Vreme de doisprezece ani, predica în Antiohia în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, luptând împotriva păgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul şi iudaismul. În anul 397 este numit arhiepiscop al Constantinopolului. A predicat şi a scris un număr impresionant de comentarii la Sfânta Scriptură. A înfiinţat instituţii de ajutoare a bolnavilor, săracilor şi oamenilor în vârstă, primind numele de ”ambasadorul săracilor”.
În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur nu există un formular fix, aşa cum există în prezent, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan a adunat într-un formular actele cultice şi rugăciunile şi a dat naştere Liturghiei care îi poartă numele şi care este cel mai des folosită.
Se crede că în vremea când era diacon a scris cel mai cutremurător tratat despre preoţie. Este conceput în şase cărţi, sub forma unui dialog. Redam câteva rânduri din acest tratat: ”Când preotul invoca Sfântul Duh şi săvârşeşte jertfă cea prea înfricoşată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obştesc al tuturor, spune-mi, în ce rang îl vom aşeza? Câtă curăţie şi câtă evlavie vom cere de la el? Gândeşte-te, ce mâini trebuie să fie acelea care săvârşesc aceste lucruri, ce limbă trebuie să fie aceea care rosteşte acele cuvinte? Cât de curat şi de sfânt trebuie să fie sufletul care primeşte un aşa de mare Duh? În acele momente, îngerii asistă pe preot şi întreaga ceată a puterilor cereşti strigă cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce stă aşezat” (Despre preoţie, cartea VI, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut la cele veşnice pe 14 septembrie 407, zicând: ”Slava lui Dumnezeu pentru toate!”.

Prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinţii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituţiilor de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume.

Sfinţii Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan









Fericitul Chir era din Alexandria Egiptului şi ajunsese cu darul lui Dumnezeu, după multă învăţă*tură, doctor iscusit, încât tămă*duia bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor. Stârnindu-se pri*goană împotriva creştinilor, Sfân*tul Chir a plecat din Egipt în Arabia, intrând în viaţa pustni*cească. În vremea aceea, s-a întâmplat să se afle la Ierusalim un dreptcredincios, anume Ioan, care lăsând toate, chiar şi dregă*toria sa, voia să devină creştin. Acesta, auzind de minunile lui Chir, l-a căutat şi găsindu-l a de*venit ucenicul său. Astfel, îm*preună cutreierau cetăţile şi satele, învăţând cuvântul lui Dumnezeu şi vindecând toată boala. Atunci, o femeie creştină, Atanasia, a fost prinsă de pă*gâni, împreună cu cele trei fiice ale sale, Teo*dota, Teoctista şi Eudoxia. Deci, Chir şi Ioan, te*mându-se ca nu cumva cele patru femei creştine să se le*pede de Hristos, au mers la ele în temniţă şi le îmbăr*bătau. Aflând dregătorul cetăţii că cei doi Îl mărturisesc pe faţă pe Hristos, i-au supus la multe şi cumplite chinuri, apoi a poruncit să li se taie capetele.

Sfântul Partenie
 

Sfântul Partenie († 318) a trăit pe vremea Împăratului Con***s*tan*tin cel Mare şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole. Neînvăţând carte la vreme, Partenie ducea viaţa unui om de rând. Fiind pescar, se ostenea pe vreme bună şi rea, ca să poată fi de folos semenilor săi. Aflându-l fericitul Filip, Epis*copul Melitopolei, a poruncit unor dascăli de seamă să-l înveţe citirea Sfintelor Scripturi, apoi l-a hirotonit preot în cetate. Deci, făcându-se pildă tuturor cu binefacerile sale şi învredni*cindu-se* de darul facerii de minuni, Partenie a fost sfinţit Episcop al Lampsacului de către Ahile, Mitropolitul Cizicului. Şi aşa, păstorind cu înţelepciune Biserica lui Hristos, pe mulţi păgâni aducându-i la dreapta credinţă, la adânci bătrâneţi, Sfântul Partenie s-a mutat în pace la Domnul.

Sfântul Teodor a trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324) şi era în oaste stratilat adică gene*ral, iar împăratul îi încre*din*ţase cârmuirea cetăţii Heracleea din ţinutul Pontului. Auzind Liciniu că Teodor era creştin şi că se oste*nea cu propovăduirea credinţei în Hristos, îndem*nân*du-i pe toţi să renunţe la închinarea la idoli, a hotărât să îl cerceteze el însuşi. A mers, deci, împăratul în Hera*cleea şi, la cererea Sfântului Teodor, i-a dat acestuia îngă*duinţa să ia idolii de aur acasă la el spre a-i cinsti după datină. Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăţi şi i-a împărţit săracilor. Auzind aces*tea, împăratul l-a supus pe Sfântul Teodor la chinuri groaz*nice şi în cele din urmă a po*runcit să i se taie capul. Sfintele sale moaşte au fost duse în anul 1260 la Veneţia, unde se află şi astăzi. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Proroc Zaharia († 520 î. Hr.), care era din neamul lui Israel, din semin*ţia lui Levi, fiu al lui Varahia. El este al 11-lea dintre prorocii „mici“ ai Vechiului Testament iar numele lui înseamnă „Dumnezeu Și-a adus aminte”.

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit pe vremea împăratului Sever (222-235) şi era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. El era vestit pentru râvna cu care îl mărturisea pe Mântuitorul Iisus Hristos, deci, auzind despre el dregătorul păgân Luchian, a poruncit ostaşilor să-l prindă şi să-l aducă la judecată. Sfântul Haralambie a mărturisit în faţa dregătorului cu mult curaj dreapta credinţă creştină şi pentru aceasta a fost cumplit chinuit, jupuindu-i-se tot trupul cu unghii de fier. Văzând cei de faţă răbdarea mucenicului, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos, iar pentru aceasta li s-au tăiat capetele. Atunci, însăşi fiica împăratului, Galina, s-a botezat cu botezul creştin. Istovit fiind de atâtea chinuri, Sfântul Haralambie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe când se afla în temniţă.