Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare
 

Un teolog cunoscut i-a spus odată că nu poate găsi un duhovnic potrivit. Atunci Părintele Epifanie îi zise:
- Iubitule, problema nu e cu duhovnicul. Problema e cu tine. Dacă ar fi fost problema cu duhovnicul, ai fi ieşit în stradă, ai fi luat-o la dreapta, ai fi mers 100 de metri, ai fi luat-o la stânga, ai fi mers alți 50 de metri, te-ai fi oprit şi ai fi aşteptat acolo până ar fi trecut primul duhovnic. I-ai fi făcut ascultare necondiţionată şi n-ai fi avut nici o problemă legată de duhovnic sau de mântuire. Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare. Asta ne lipseşte. Nu cumva toți sfinţii mari ai Bisericii au avut duhovnici sfinţi? Nu! Ceea ce au avut a fost sfânta smerenie şi sfânta ascultare. De aceea s-au şi sfinţit.
Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulous,

Ce este luminânda?
 

Luminândele reprezintă o categorie de stihiri sau tropare din slujba Utreniei, care se cântă înainte de Laude. Aceste cântări poartă denumirea aceasta deoarece, în trecut, începeau să se cânte când începea să se lumineze de ziuă, dar și pentru că în majoritarea acestora, tema predominantă este lumina (lumina naturală a zilei sau lumina cea adevărată şi veşnică, întruchipată de Iisus Hristos). O altă temă predominantă din cadrul acestor cântări, este aceea de „trimitere”, de unde vine și denumirea de exapostilarii. Pentru cele 11 luminânde ale Învierii cântate în cea mai mare parte a anului bisericesc, termenul de trimitere este mai potrivit pentru conținutul lor, în care se vorbește despre trimiterea Sfintelor Mironosițe la Apostoli, de către Iisus, în ziua Învierii Lui, precum și de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovăduire după Înviere. În aceste 11 luminânde sunt prezentate și comentate cele 11 Evanghelii ale Învierii, citite la Utrenia duminicilor. Aceste cântări se mai numesc exapostilarii (trimițătoare) pentru că, în trecut, în catedrala patriarhală din Constantinopol, se trimitea unul din cântăreți în mijlocul bisericii ca să execute aceste cântări.

Înțelesul rugăciunii „Învrednicește-ne, Doamne”
 

Rugăciunea „Învrednicește-ne, Doamne”, de la slujba Vecerniei, este o rugăciune de cereri adresată lui Dumnezeu Tatăl, deoarece noi, oamenii, avem nevoie continuă de ajutorul și darul dumnezeiesc în toate activitățile pe care le întreprindem în orice ceas al zilei. Caracterul deosebit al acestei rugăciuni, pe lângă caracterul doxologic și nota de smerenie pe care o reliefează, ce o face potrivită pentru introducerea ei în serviciul divin de seară (în rugăciunea de seară), este dat de cererile cuprinse in textul său, cereri menite să invoce mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru noi, pe parcursul nopții, ferindu-ne și întărindu-ne în fața ispitelor ce năvălesc asupra fiecăruia dintre noi. Se observă în această rugăciune sentimentul intens de nesiguranță și de îngrijorare al persoanei umane pentru ceea ce îi poate aduce lăsarea întunericului, sfârșitul zilei fiind simbolic asociat, asemănat, cu sfârșitul vieții noastre pe pământ. De aceea, cerem de la Dumnezeu, după cum rugăciunea arată, învrednicirea de a ne păzi fără de păcat în seara ce urmează, pentru a veghea și a fi pregătiți în orice moment precum fecioarele cele înțelepte care au fost primite de către Mirele Hristos în Împărăția Sa, ca răsplată pentru starea lor permanentă de priveghere.
Totodată, rugăciunea „Învrednicește-ne, Doamne”, este o rugăciune bogată în laude aduse lui Dumnezeu cel în Treime lăudat pentru înțelepciunea, bunătatea și dreptatea Sa, din care izvorăște și nouă, celor neputincioși, din multa și nesfârșita Sa milostivire și iubire de oameni. Totodată ea este o rugăciune penitenţială, de slavă adusă lui Dumnezeu şi de mulţumire pentru toate darurile dăruite de El.
( C.V. Toma )

Ce sunt catavasiile?
 

Catavasiile sunt un fel de rezumat al canoanelor din care fac parte. Ele sunt irmoase, adică primele strofe sau stihiri ale fiecărei ode din anumite canoane. Fiecare praznic împărătesc îs™i are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din canonul sărbătorii respective; unele din duminicile Triodului, ca s™i zilele din Săptămâna Patimilor, au, de asemenea, catavasii proprii.
Catavasia are înt›eles de pogorâre, coborâre, care vine de la faptul că în vechime sau în unele mănăstiri s™i azi, cântăret›ii celor două strane, după ce cântau troparele din odă, coborau din cafas în mijlocul bisericii unde cântau împreună irmosul, adică troparul de început.
În unele parohii, se cântă mai mult catavasiile în locul textelor odelor respective. În aceste cazuri, ecteniile mici, în mod normal intercalate în canon, sunt omise şi catavasiile sunt cântate una după alta fără întrerupere.
Catavasiile care se cântă de-a lungul anului se găsesc fie în Mineie, fie sunt culese într-o carte specială numită Catavasier sau Octoihul mic sau, în cazul catavasiilor pentru sărbătorile mari, împreună cu irmoasele, în cartea numită Irmologhion.

Este folositoare istovirea trupului?
 

- Omoară-te pe tine şi vei ȋnvia. Ah! Eu ȋnsumi simt cum, atunci cȃnd sunt deplin sănătos şi nu mă deranjează nimic, şi nu mă istovesc greutățile, mor sufleteşte, atunci nu se află ȋn mine Ȋmpărăția cerurilor, atunci se bucură de mine trupul, iar de trup se bucură diavolul. Trupul nostru descurajează şi apleacă capul cȃnd suferă de slăbiciune, iar cȃnd este sănătos şi are parte de plăceri trupeşti, atunci se entuziasmează, saltă şi iese din fire. Nu trebuie să dai atenție simțirilor ȋnşelătoare ale trupului, ci ȋn general trebuie să sfidezi orice pornire trupească, care are exaltare. Trebuie să rabzi cu calm necazurile şi bolile trupeşti, să ai curaj cu duhul şi nădejde ȋn Dumnezeu. Nu te bucura atunci cȃnd chipul tău va străluci de la bucate şi băuturi plăcute, pentru că atunci chipul sufletului tău este obraznic şi mort, şi de această dată ți se potrivesc cuvintele Mȃntuitorului Hristos: Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, ȋnăuntru ȋnsă sunt pline de oase de morti (Matei 23, 27) pentru fățărnicie şi nelegiuire. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

Este periculos oare belşugul pămȃntesc?
 

- Atunci cȃnd vrăjmaşul nu reuşeşte să-l oprească pe creştin de la drumul mȃntuirii prin necazuri, frici, sărăcie şi prin diverse alte lipsuri, boli şi alte varii năpaste, el apelează la altceva: aduce cele mai sănătoase, liniştite, ȋncȃntătoare destinderi ale sufletului, nesimțiri sufleteşti ale binefacerilor duhovniceşti sau bogăția vieții pămȃnteşti. O, cȃt este de periculoasă această ultimă stare! Ea este mai periculoasă decȃt prima stare, starea necazurilor şi a temerilor, starea de boală. Prin aceasta uităm uşor de Dumnezeu, ȋncetăm a mai simți milostivirea Sa, ațipim şi dormim duhovniceşte. Dar mirele ȋntȃrziind, au ațipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiți ȋn ȋntȃmpinarea lui! (Matei 25, 5-6). Ȋnsă ȋn necazuri ne ȋndreptăm spre Dumnezeu involuntar pentru mȃntuire, simțim continuu faptul că Dumnezeu este Dumnezeul mȃntuirii noastre, Dumnezeul mȃntuitor, că El este viața noastră, suflarea noastră, lumina noastră, ȋntărirea noastră. Astfel, este mai bine pentru creştin să treacă prin tot felul de necazuri. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

Ce ne ȋndepărtează pe noi de Dumnezeu?
 

- Ai parte de diverse pericole ȋn această viață atunci cȃnd trăieşti după Dumnezeu. Fie de mănȃnc ceea ce este de prisos – sufletul se ȋnăspreşte şi se răceşte față de Dumnezeu. Fie de irosesc fiecare minut – de asemenea. Ori de este vremelnică această ȋnclinație trupească şi pămȃntească pe care o am – imediat mă depărtez de Dumnezeu. Sau cărțile laice şi revistele pe care le citesc cu pasiune – iarăşi mă răcesc față de Dumnezeu şi față de cer, şi peste tot şi de la tot ȋntȃmpin pericole pentru viața duhovnicească.
Fii treaz şi cu luare-aminte, omule, ȋn fiecare clipă şi să păstreze fiecare sufletul său. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

Care este rolul tăierii împrejur? ( Lucian I. Radu )
 

După acest ritual, Pruncul a primit numele Iisus, așa cum Arhanghelul Gabrieli-a spus Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,în ziua Bunei Vestiri (Luca 1, 31-33). Părinții Bisericii explică faptul că Domnul a fost circumcis, pentru ca mai târziu, nimeni să nu seîndoiască de faptulcă El și-a asumat cu adevărat trup omenescși că întruparea Lui nu a fost doar o iluzieașa cum învățau unii eretici. Instituirea actului tăierii împrejur
Potrivit menţiunii din cartea Facerea (capitolul 17), actul circumciziunii (în ebraică mulá) a fost instituit ca un semn văzut al legământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam şi cu urmaşii acestuia, act ce trebuia îndeplinit la toţi copii de parte bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (vv. 10-14). Ca urmare, toţi bărbaţii şi copiii din casa patriarhului şi Avraam însuşi, în vârstă de 99 de ani pe atunci, împreună cu fiul său Ismael de 13 ani, s-au supus tăierii împrejur chiar în ziua instituirii actului propriu-zis (vv. 23-27). După aceea a urmat Isaac (21, 4) şi toţi urmaşii lui. În baza legământului încheiat cu Dumnezeu, patriarhului i s-a schimbat numele, din Avram - tatăl înălţimii, în Avraam - tatăl neamurilor sau tată al mulţimii (Facerea 17, 5-6). Mai târziu, în cartea Levitic se spune că Dumnezeu a poruncit, prin Moise, să fie circumciși toţi copiii israeliţi la opt zile de la naştere. Cu acest prilej se punea şi numele copilului. Deoarece circumciziunea era un semn al legământului cu Dumnezeu, cel ce se sustrăgea voit acestui act nu mai făcea parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis (Facerea 17, 14).
De ce în a opta zi de la naștere?
Ziua a opta este o tranziție de la starea infantilă la perfecțiunea personală, pentru că în această zi, în conformitate cu dispozițiile religioase evreiești, pruncul devine copil și dobândește anumită o personalitate. Sfântul Andrei Criteanul separă primele 7 zile de după nașterea unui copil de cea de a opta, spunând că a opta zi este completarea celor șapte și începutul viitorului. În conformitate cu contextul religios evreiesc, a opta zi constituie o etapă extrem de importantă pentru existența umană a fiecărui nou-născut, prin faptul că ea completează vârsta infantilă și deschide vârsta maturității, care duce la perfecțiune. „Aceasta se face, spune Sfântul Părinte, prin intermediul numelui, care este dat în ziua a opta”. Punerea numelui, cu alte cuvinte, oferă pruncului o anumită identitate personală. Acest act recunoaște, în mod solemn, dreptul natural al copilului de a fi o existență personală, adică o ființă umană perfect constituită, printre celelalte ființe umane. Perfecțiunea despre care vorbește Sfântul Andrei aici, face referire la identitatea personală pe care o dobândește copilul atunci când își primește numele.
De ce este legată punerea numelui de tăierea împrejur?
Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părți din organism presupune respingerea unei condiții trupești, în care fiecare ființă umană se naște, în timp ce înlocuirea sa cu numele implică intrarea ființei umane într-o altă stare, spirituală, care duce la perfecțiune.
Sfântul Andrei Criteanul face referire la Avraam și tatăl său Terah, cu scopul de a clarifica aceste două condiții. Terah, care era idolatru, reprezintă condiția carnală a idolatriei, care are în vedere lumea materială, trupească, desprinsă de Creatorul său. Avraam reprezintă starea spirituală, care este în legătură cu Creatorul lumii, ca punct principal și esențial de referință pentru viața omului și care îl face pe om membru al poporului lui Dumnezeu. Deci, Sfântul Părinte spune: „Pentru că natura avea să fie frământată cu idolii de Terah, tatăl lui Avraam, a fost necesar ca un popor din Avraam să fie pus deoparte pentru Creator, prin intermediul unei peceți, până la venirea Lui, pecete necesară omului pentru a fi reînnoit. Tăierea împrejur respinge un reziduu al cărnii și oferă un sigiliu pentru a opta zi, care are în vedere lucrurile viitoare”.
Așadar, aceste două evenimente, Tăierea împrejur a Domnului și primirea numelui, ne reamintesc nouă, creștinilor, că am intrat într-un legământ nou cu Dumnezeu și că am fost tăiaţi împrejur „cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11). În acest sens, chiar numele „creștin” (următor al lui Hristos) este un semn al intrării a omenirii într-un legământ nou cu Dumnezeu.

Cum se ia aghiasma şi anafora?

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”.

În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

Felurile aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.
Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei.

Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o întreită chemare a Sfântului Duh.
Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.
Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.
Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

Anafora


Anafora este piinea ramasa de la prescura din care s-a scos Sf. Agnet, numita “atidoron”, pentru ca “da darul harazirii lui Dumnezeu”. Dupa ce preotul o binecuvanteaza la Axion, se da spre sfintire- celor ce nu s-au impartasit, de acelasi preot care a slujit. Ea simbolizează trupul Maicii Domnului .

Nu pot lua anafora: cei ce au mincat; cei ce au avut scurgere, femeile în perioada lunară (Lev. 22, 4); cei ce nu sint vrednici sa li se primeasca darurile la biserica din pricina pacatelor publice etc, (Lev. 7,19-21); cei rataciti de la credinta (Mat. 7,6; Const. Ap.VIII, 31).

Care este ordinea luării celor sfinte?

E bine să ştie creştinul că mai întâi decât toate se ia Sfânta Împărtăşanie, cu cuvenita pregătire ( spovedanie şi canon de rugăciune) apoi se ia Agiasma Mare, de asemenea pe nemâncate şi cu binecuvântarea preotului , apoi Anafora şi Aghiasma mică.

Anafora şi aghiasma mică se pot lua de creştin în fiecare dimineaţă pe nemâncate după rugăciunile dimineţii , pentru folos duhovnicesc şi binecuvântare

Cum folosim Agheasma Mare? ( arhim. Mihail Daniliuc )
 

Bucuria sărbătorilor de iarnă continuă prin sărbătoarea Bobotezei și a Sfântului Ioan, iarăși momente de referință pentru obștea credincioșilor, care, odinioară, dar și astăzi, marchează cele două zile de praznic prin tradiții deosebite, pline de simțire și trăire creștinească. Sfințirea cea Mare a apei, sau Agheasma Mare, este o slujbă săvârşită numai de Bobotează. Potrivit rânduielii din Minei, cu prilejul Arătării Domnului, slujba de sfințire a apei se poate săvârși de trei ori: la finalul Sfintei Liturghii din ajunul praznicului, după terminarea slujbei Utreniei Bobotezei și, desigur, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii din ziua sărbătorii Epifaniei. Dacă primele două slujbe se oficiază cu precădere la catedralele chiriarhale și mănăstiri, în parohii mulțimea credincioșilor participă și se împărtășește cu Aghiasma Mare după Sfânta Liturghie din ziua Bobotezei. Obiceiurile atât de frumoase și diverse ar merita un studiu amplu, însă acum mă voi limita doar la câteva lămuriri privind folosirea Aghesmei Mari în decursul celor opt zile de praznic, dar și pe parcursul întregului an bisericesc.
După tradiție, vom gusta de opt ori din această apă sfințită; cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. Nu mâncăm nimic înainte de împărtășirea cu Agheasma Mare pentru a arăta că nimic din cele lumești, trecătoare nu este mai important decât hrana cea spirituală. După Sfânta Liturghie, întâi gustăm din Aghiasma Mare, apoi luăm sfânta anaforă. Chiar atunci când ne împărtășim putem gusta din ea, bineînțeles după ce am primit dumnezeiasca Euharistie.
Însăși rânduiala slujbei de sfințire a apei din cadrul praznicului Epifaniei ne lămurește de ce este necesar să ne împărtășim din apa sfințită la Bobotează: rugăciunile şi cântările reliefează iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, arătată concret prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Botezul Său în Iordan, făcând legătura între Crăciun și Bobotează, dar şi între Botezul Mântuitorului şi botezul nostru.
De vom asculta cu atenție rânduiala sfințirii celei mari a apei, vom afla beneficiile împărtășirii cu ea: ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca, învățătura. Prin această sfințire a naturii, a tot ce-l înconjoară pe om, Sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. De aceea, prevederile tipiconale îndeamnă preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă. Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile, prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.
Revenind la modul de folosire a Aghesmei Mari de la Bobotează, din rugăciunile rostite de preot aflăm că ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim vremuri în care omul înfruntă felurite boli ale trupului ori sufletului, adeseori cele fizice fiind generate de suferințele sufletești, de păcate și patimi. Să nutrim convingerea că apa sfințită ne vindecă, întrucât ne sporește credința, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Tot din cuprinsul rugăciunilor din rânduiala sfințirii Aghesmei Mari aflăm că ea se arată izbăvitoare de patimi și izgonitoare a duhurilor celor rele. Avem nevoie de ea, căci adesea diavolul caută cu orice chip să ne piardă, îndemnându-ne la păcat; apa sfințită la Bobotează ne dă putere să biruim ispitele, să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al iubirii.
Se cade, aşadar, ca fiecare creștin să aibă în casă un vas cu Aghiasmă Mare, să-l țină la loc curat, după cum ne învăță bătrânii noștri, să guste cu evlavie din ea în zilele de post, în vreme de necazuri, ispite, nevoi sau grele suferințe, dar numai după ce primește dezlegare de la duhovnic. Unii preoți rânduiesc celor pe care-i spovedesc Agheasmă Mare înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Sunt credincioși, care în Postul Mare, se nevoiesc postind aspru sau negru , primind dezlegare de la povățuitorul lor spiritual să guste spre seară câteva guri de Agheasmă Mare. Cei pe care duhovnicul îi oprește de la dumnezeiasca Euharistie din pricina unor păcate grave, pot lua Agheasmă Mare, cu încuviințarea duhovnicului ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, ca leac spre tămăduire și îndreptare în vederea apropierii de potir.

Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos. Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinţei, în această viaţă, nu se sfârşeşte niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minţii” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă” să devină din ce în ce mai profundă.
Episcop Kallistos Ware

Viaţa în general, şi mai ales viaţa duhovnicească, nu poate să crească şi să sporească în chip uniform, treptat şi armonios fără ajutorul unei reguli. Bebeluşul se înfăşa ca să nu crească diform sau cocoşat; la fel să facem şi cu viaţa duhovnicească - să o înfăşăm în reguli, cu multă chibzuinţă, pentru ca ea să crească curgător şi armonios.Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvaşe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră şi să strice întreaga aşezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcţie greşită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă şi să crească tot astfel. Cel ce creşte fără nici o regulă este neînvăţat şi neîncercat; nu ştie să facă mai nimic, iar pe cele ştiute le face strâmb. Pe altele le face după pravilă, dar nu la momentul şi locul potrivit.
Acest pericol nu e deloc de neglijat: fără o regulă, fără un sprijin, neînvăţatul se prăbuşeşte şi căderile urmează de îndată. Pentru el, toată lucrarea depinde de prezenţa de spirit, de pricepere şi de dorinţă, însă cum să crezi că acestea sunt nişte temelii statornice, pe care să poţi zidi oricând? Nu poţi avea necontenit aceeaşi prezenţă de spirit, iar priceperea are nevoie de mult sfat şi, în afară de asta, nu este mereu trează şi pătrunzătoare - se poate înşela foarte uşor. Şi arată-mi pe cel care are o dorinţă statornică la nesfârşit.
Iată de ce, unde nu este o regulă, se ivesc fără întârziere abaterile, greşelile, omisiunile, întreruperile, pe când regulile au următoarea lucrare: fie că vrei, fie că nu vrei, continuă după regulă şi vei spori, întreruperi nu există ruperi de ritm, iar lucrarea merge înainte. Şi altceva, cum altfel vei putea să-ţi biruieşti bunul plac şi părerea de sine, aceste înclinaţii extrem de primejdioase?


Sfântul Teofan Zăvorâtul

Păcatele tale ascunse vor fi mustrate înaintea Îngerilor şi a tuturor Sfinţilor. Acolo vor fi cu toţii de faţă, vei fi singur cu faptele tale. Ele fie te vor osândi, fie te vor îndreptăţi. Ce e raiul, ce e iadul!… În rai e fericirea cea de negrăit; în iad e chin fără uşurare şi fără de sfârşit – poartă pecetea izgonirii de către Dumnezeu. Caută să simţi toate acestea cu putere şi sileşte-te să rămâi în ele până ce te vei umple de frică şi cutremur.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Nu trebuie niciodată să ne lăsăm pradă delăsării duhovnicești, nici să nesocotim pravila noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în întreaga noastră viață duhovnicească suntem înconjurați de aprigi vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare.
Pe câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit să stai în lenevire și delăsare. De vrei să-l biruiești pe vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l biruieşti.
Arhimandrit Serafim Alexiev

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL: Simplitatea, primul vlastar al smereniei
Primul vlastar al smereniei este simplitatea. Iar cand in om exista simplitate, exista si dragoste, jertfa, bunatate, marinimie, evlavie. Omul simplu are curatie sufleteasca si o incredere neiscoditoare in Dumnezeu.
“Este foarte obositor atunci cand nu exista simplitate si incredere! In vremea noastra insa, cu cat se raspandeste politetea lumeasca, cu atata se pierde bucuria adevarata si zambetul firesc”

De ce este important postul?
 

Biserica Ortodoxă a stabilit patru posturi: postul Naşterii Domnului, postul Mare, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi postul Adormirii Maicii Domnului. Pe lângă acestea se ţine post în fiecare miercuri şi vineri, exceptând câteva, şi în anumite sărbători. Postul Mare este precedat de duminica iertării, când rudele şi prietenii, preoţii şi credincioşii îşi cer iertare unul de la altul pentru supărările pricinuite. Aceasta se face seara, în ajunul primei săptămâni din Postul Mare. Seara, când familia se întoarce acasă de la Vecernie, este bine ca pe lângă pravila de seară să se citească şi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul („Doamne şi Stăpânul vieţii mele”), iar la sfârşit, toţi membrii să-şi ceară iertare unul de la altul.
Prin post se manifestă partea tainică a omului: la unii observăm rugăciunea fierbinte, şi astfel ei pot vedea păcatele rămase ascunse ochilor lor duhovniceşti, la alţii, mânia şi răutatea. Mânia este un semn al lipsei rugăciunii sau a respectării postului din punct de vedere trupesc; copiii pot fi supăraţi şi din cauza exagerării postului.


(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 188)

Binecuvântarea durerii
 

Binecuvântate întrebări „De ce?”...! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul.
Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.
Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?
Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.

Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune
Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.

Răspunsul se naște înlăuntrul nostru
Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.
Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.

Durerea ne scoate din măsurile omenești
În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.
În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.
De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.
Unicul prilej
Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.
Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui. Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.
Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.
Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.
- Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.
- Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?
- Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.


Din Cartea: Omul la granițe, a Mitropolitului Nicolae de Mesogheas și Lavriotikis.

Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților
În Ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil.
Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.
În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăvit firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu ca unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci ca unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei). (Maica Siluana)

Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie făcută corect. Adică, cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.
Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Părintele Porfirie

Mânia împotriva aproapelui vine din trufie. Domnul ne-a poruncit să ne învăţăm de la El, că este blând şi smerit cu inima, ca să aflăm odihnă sufletelor noastre (Matei 11, 29). Ca să afli cum te poţi împotrivi mâniei, citeşte la Sfântul loan Scărarul treptele 8 şi 24 din lucrarea Scara, la Sfântul loan Casian, în Filocalie, despre cele opt gânduri pătimaşe, precum şi la Cuviosul Nil Sorski: împotriveşte-te, aşadar, şi dacă eşti biruit(ă), smereşte-te.
Sfântul Macarie de la Optina

Părinte, este mai bine să ne înfrânăm trupul de la desfătări, sau să ne înfrânăm gândurile?
Şi trupul, şi gândurile! Trupului să i se dea cu măsură, gândurile rele să dispară de tot. Tocmai asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se cureţe mintea, gândurile. Şi cu trupul – să i se dea cu măsură: hrană, somn, pentru că nu trebuie sluţit cu un post exagerat, pentru că este de Dumnezeu „bine făcut”, cum zice: „Bine l-a făcut Marele Meşter!”
Atunci, noi avem obligaţia să nu-l sluţim, să nu-l slăbim. Să-i dăm cu dreaptă judecată, cu postire, cu hrană, care sunt rânduite de Biserică.
(Părintele Arsenie Papacioc)

Avva Dorotei despre defăimarea de sine
 

Găsesc potrivit să adaug aici un cuvânt al Avvei Dorotei, pe care ar trebui să-l avem în minte mai ales atunci când relațiile dintre noi devin tensionate: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură [...]. Adevărul vă zic, că de se va ispiti (cerceta) cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcate ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă se cuvenea a fi gata a primi întristarea. [...] Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patimă avea în sufletul său și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.”

Libertate nu înseamnă Fac orice vreau!, ci Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială. Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm miraţi sau înspăimântaţi de ceva rău făcut de ei şi, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voinţa lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: Roagă-te şi fă cum te luminează Dumnezeu!, şi să adăugăm: Eu nu te voi reţine, dacă mergi la petrecere după rugăciune. Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învăţăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor.”
€žLibertatea joacă un mare rol în educaţia copiilor. (...) Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea inspiraţie, însufleţire. Dumnezeu luminează pe toţi oamenii, mai ales pe mame, le dă inspiraţie. Numai aşa putem să-i creştem pe copii, să-i educăm.€ (Părintele Sofronie de la Essex)

Între nevoinţe – metanii, privegheri şi celelalte rele pătimiri – se află şi postul. „Pântecele gras nu naşte minte subţire.” Eu ştiu asta de la Părinţi. Toate cărţile patristice vorbesc despre post. Părinţii stăruie să nu ne hrănim cu mâncăruri greu digerabile sau grase, căci ele fac rău şi trupului, dar şi sufletului. Ei spun că oiţa mănâncă numai ierburile pământului, şi este atât de liniştită. Aţi văzut cum zic, „ca o oaie”. În vreme ce câinele, pisica şi toate celelalte carnivore sunt animale sălbatice. Carnea face rău omului. Fac bine ierburile, fructele şi altele de acest fel. Pentru aceasta Părinţii vorbesc despre post şi osândesc multa mâncare şi plăcerea pe care o simte cineva din mâncărurile cele bogate. Să fie mai simple mâncărurile noastre. Să nu ne îngrijim aşa de mult de ele.
Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viaţa sfântă, viaţa lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult şi nu au avut nici o boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri şi ouă şi lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar şi ştiinţa medicală spune asta acum. Postitorii postesc şi nu păţesc nimic; nu numai că nu păţesc, dar se şi vindecă de boli. Însă, ca să le faceţi pe acestea, trebuie să aveţi credinţă. Altfel vă ia ameţeala. Postul ţine şi de credinţă.
Părintele Porfirie

Aceasta este încoronarea tuturor sforţărilor de a dobândi virtutea răbdării şi a urma lui Hristos:
1. Sufletul lui Hristos, totdeauna atent la Dumnezeu-Cuvântul, se îngrozea când vedea acea nemărginită şi neînţeleasă mărire, faţă de care toate făpturile sunt nimic, cum suferă pe pământ atâta necinste (deşi rămâne nemişcat în slava Sa), de unde n-a primit decât necinste şi ocări, căci câte necinstiri a făcut omul lui Hristos-Omul, Cuvântului lui Dumnezeu, care l-a creat pe pământ, cu care El era unit după ipostas.
2. Dumnezeu-Tatăl a voit și a îndemnat sufletul lui Hristos Iisus, al Fiului Său, să sufere astfel de patimi pentru noi: pălmuiri, hule, bătăi, spini, iar apoi moarte de cruce.
3. Socoteşte că, sufletul lui Iisus, văzând cu luminata Lui minte, cât e de plăcut aceasta lui Dumnezeu, şi iubind cu dragoste perfectă dumnezeiasca Lui mărire, îndată ce a fost chemat la patimă pentru iubirea faţă de noi, şi exemplul nostru, a primit cu bucurie şi S-a supus cu sârguinţă sfintei Lui voinţe.
Cine poate pătrunde cu gândul adâncile dorinţi de-a pătimi? Acolo erau ca un abis, ca un labirint de chinuri, căutând totdeauna (şi neaflând cum dorea) noi chinuri şi noi căi de pătimire. De aceea Şi-a dat în întregime şi carnea Sa cea nevinovată să fie măcelărită.
4. Apoi, vezi pe Iisus al tău, Cel ce cu blânzi şi milostivi ochi se întoarce şi îţi zice: „Iată, fiule, unde am ajuns cu patimile Mele, ca tu să nu te împotriveşti pătimilor tale. Iată la ce suferinţi m-au dus pasiunile tale dezordonate! Iată cât pătimesc! Şi cu câtă bucurie pentru dragostea ta şi pentru a-ţi da pildă de adevărată răbdare! Deci, te rog, fiul Meu, pentru toate ostenelele Mele, ridică şi tu de bunăvoie această cruce şi orice îţi place, lăsându-te complet în mâinile acelor oameni ce te prigonesc cu vrăjmăşie, pe care Îi voi trimite asupra cinstii şi trupului tău. O, şi să ştii ce bucurie Îmi vei face cu această răbdare! Aceasta uşor o poţi pricepe din rănile ce le-am primit cu covârşitoare bucurie, ca pe nişte lucruri de mult preţ şi iubite, pentru a împodobi cu virtuţi de mult preţ sufletul tău cel sărac, sufletul tău cel atât de drag Mie, mai mult poţi înţelege!
„Şi dacă Eu am ajuns la atâta patimă pentru tine, tu de ce, mireasa Mea iubită, să nu voieşti a pătimi orice, ca să vindeci inima Mea; să-Mi îndulceşti rănile produse de nerăbdarea ta, care m-au amărât mai mult decât înseşi rănile Mele.”
5. Ia seama bine cine vorbeşte astfel cu tine şi vei vedea că este Însuşi Împăratul Slavei, Hristos Adevăratul Dumnezeu şi Om deplin! Consideră şi mărimea chinurilor şi ocărilor Lui, nedemne nici de cel mai grozav tâlhar din lume!
Nicodim Aghioritul

Sfânta smerenie
 

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Părintele Porfirie

Împlinirea patimilor devine pentru om o cerinţă dăunătoare, care este mai puternică decât cele fireşti. Şi una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuieşte firea, asemenea cancerului care înlocuieşte celule obişnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele fireşti, cuprind organele, corup ţesuturile trupului omenesc. Organele şi vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuşi oarecare funcţii, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieţii normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.
Tot astfel acţionează fiecare patimă în parte. Ea ocupă locul mişcării fireşti a sufletului şi se preface într-un ţesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care începe să trăiască prin patimi, în loc să vieze întru însuşirile lui legiuite ce i-au fost hărăzite. Sfinţii Părinţi spun că fiecare patimă este o lucrare a demonilor în om, o lucrare a celui rău, omul devenind întotdeauna schimbat după atacul demonilor.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

Cât de des ne este permis să ne împărtășim?
În primul rând, luați legătura cu duhovnicul vostru, care va stabili ritmul de împărtășire potrivit pentru voi. După spusa Sfântului Nicodim Aghioritul, să știți că există două soiuri de împărtășanie: unul aflat în altarul inimii noastre în fiecare clipă a vieții noastre și unul, o dată în zi și numai o dată în zi, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu vă puteți împărtăși cu Hristos la prânz, dimineața și seara. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Împărtășania nu trebuie să fie nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie. No, acea vrednicie o stabiliți împreună cu părintele duhovnic. El vă poate spune cum, când, de câte ori, în ce clipă vă puteți împărtăși.
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Păcatul este nimic pentru că el se iartă, pentru că toate păcatele noastre au fost iertate mai înainte de a le săvârşi noi. Dar şi lucrul acesta înfricoşător şi duios nu este destul. Iertarea de păcate nu ne-ar folosi la nimic, dacă noi înşine nu ne schimbăm gândul în bine şi, prin gândul acesta bun, toată fiinţa noastră să o schimbăm, până când vom ajunge la „măsura vârstei bărbatului desăvârşit”, întru Hristos Iisus. Păcatul este nimic, dar acest nimic este armă în mâinile diavolului, tocmai că este nimic. Singurul scop cu care diavolul abate păcatele asupra noastră este acela de a ne arunca, în cele din urmă, în deznădejde, de a ne aduce în starea să hulim iubirea lui Dumnezeu. Dar dacă cineva se va întoarce de la păcatul său, el risipeşte toată lucrarea întunericului şi a neiubirii şi căderea lui se preface în izvor de lumină şi de înţelepciune, că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul” (Romani 5, 20).
Ieromonah Savatie Baştovoi

Rugăciunea, chiar dacă este una în firea ei, se manifestă în diferite chipuri şi forme, aşa cum se vede în istoria mântuirii. Această atotvirtute este descrisă prin diferite numiri, care totdeauna au aceeaşi semnificaţie. Numirea generală este aceea de rugăciune. Potrivit cu scopul şi cu modul în care se manifestă se numeşte rugă, mijlocire, implorare, chemare în ajutor (Paraclis), rugăciune, chiar şi strigare dacă nevoia care o impune este urgentă.
Însă, în prezentul nostru exil, rugăciunea nu este doar necesară, ci şi impusă, întrucât Domnul nostru ne asigură că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Împreună-lucrarea cu El doar rugăciunea o poate izbândi prin „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Modurile rugăciunii ni le predau Sfinţii noştri Părinţi, întrucât ei au fost lucrători adevăraţi şi cuceritori ai darurilor şi ai harismelor ei. Orice întoarcere şi înălţare a minţii către Dumnezeu este rugăciune. Cu cât mai liniştit (isihast) şi mai cu atenţie este făcută, cu atât mai mult rodeşte.
Cel mai practic mod al rugăciunii, care domină în plinătatea Bisericii creştine, este psalmodierea din sfintele biserici cu ajutorul cărţilor speciale de slujbă. Un alt mod este rugăciunea „particulară” sau împreună cu doi sau trei, cu diferite rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi sau din psalmii lui David. Alt mod foarte practic de rugăciune este rugăciunea „particulară”, cu concentrare (adunare) şi luare aminte. În care rugătorul se mărturiseşte cu zdrobire şi sileşte, prin implorarea sa stăruitoare, împreună-pătimirea cea iubitoare de oameni a Domnului nostru. Un alt mod al rugăciunii este metoda întoarcerii spre cele dinăuntru, pe care au aplicat-o şi au învăţat-o Părinţii noştri monahi. Cu alte cuvinte, să se ţină mintea nerăspândită în inimă prin aşa-numita rugăciune de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Mai întâi Apostolul Pavel ne-a adus la cunoştinţă că nu este cu putinţă mântuirea fără credinţă şi fără chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin rugăciunea de un singur gând căutăm ajutorul dumnezeiesc şi ne predăm pe noi înşine lui Hristos. Mărturisim, precum Petru, că Domnul este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este cuprinzătoare a Sfântului Duh, căci „nimeni nu poate să zică Domn: este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3).
Abordarea rugăciunii este ostenitoare din pricina robiei minţii faţă de multe şi rele obişnuinţe, care nu dau lesne înapoi; este astfel nevoie de stăruinţă şi silinţă. De aceea Apostolul Pavel îndeamnă: „Stăruiţi în rugăciune”. Stăruinţa înseamnă insistenţă şi prelungire a rugăciunii. În cursul acestei stăruinţe se întâmplă de multe ori să apară mici piedici, fie de la osteneala fizică, fie din pricina lipsei de obişnuinţă, fie de la diavol. Nu trebuie să le acordăm atenţie, de vreme ce scopul şi lucrul căutat este în mod direct Hristos, viaţa noastră.
În chemarea cu stăruinţă a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cineva poate să simtă că îl dor umerii sau capul. Acest lucru se datorează invidiei diavolului, care are ca scop să întrerupă strădania noastră, şi de aceea nu le vom da atenţie. Acel „neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) este o poruncă şi cunoaştem că „poruncile Domnului nu sunt grele” (I Ioan 5, 3). Cum vom cunoaşte altfel în chip făptuitor cuvântul Domnului nostru: „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), şi acel: „Mă cheamă pe Mine in ziua necazului şi te voi izbăvi” (Psalmi 49, 16).
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos

Căderile în păcat ne smeresc
 

Căderile noastre ne arată mândria duhovnicească și, fără să vrem, ne smeresc. Trebuie să avem parte de multe încercări până să ne cunoaștem neputința cu adevărat și să ne smerim.Iar acest lucru nu se dobândește în puțin timp, ci de-a lungul vremii. Căderile noastre înfrânează aroganța noastră și, fără să vrem, ne smeresc. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se pocăiește decât un drept care se mândrește.

Sf. Macarie de la Optina

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Dacă pomenim pe cineva care este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit.
Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

A dobândi rugăciunea Numelui lui Iisus înseamnă să dobândești veșnicia. În cele mai grele clipe ale descoperirii organismului nostru fizic, rugăciunea „Iisuse Hristoase” devine veșmânt pentru suflet; când activitatea creierului încetează și toate celelalte rugăciuni devin imposibile pentru memorie și pronunțare, atunci lumina vederii de Dumnezeu izvorâtă din numele lui Iisus devine organică duhului nostru. După ce am văzut sfârșitul părinților noștri, adormiți în rugăciune, nădejdea noastră rămâne puternic încredințată că pacea cerească, ce covârșește toată mintea, ne va îmbrățișa pentru vecie. „Iisuse Hristoase miluiește, mântuiește... Iisuse, mântuiește-mă”.
Arhimandritul Sofronie

Am evitat de multe ori sa fac macar o adnotare la acest fir si inca la citeva asemanatoare, din... nu stiu din ce cauza. As fi indrasnit sa zic din prudenta, dar acest gind al meu se intrevede mult cazut fata de minunata bogatie a darurilor acestor parinti trecuti aici.
Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma bucur. Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma intreb: daca se gaseste totusi cineva care face dragoste de frati si posteaza aici mereu cite un pahar de Viata, de ce noi citindu-le nu ne este suficient si inca continuam sa ne infruntam pe tarimul cugetarii in diferite idei. Daca citim cu luare aminte si daca sorbim tot nectarul duhovnicesc din acesti sfinti si parinti , ce ne mai lipseste sa nu cadem de acord pe orice subiect daca toti ne numim ortodocsi ?
F. frumos site si ciudat paradox! acela al neintelegerii intre noi desi avem aici, spre pilda, de toate, mai ales cind totusi se gaseste cineva care se indeletniceste cu scoaterea lor de prin slove si sa le puna aici pe tava !

Nu doresc cu aceasta interventie sa fiu comentat, sau dau nastere la vreo discutie noua. Sa ne pastram toti cugetul dar sa deschidem larg sufletul si sa ne hranim cu Viata pe care sfintii ne-o dau numai ca sa fim Vii.
Si eu as fi avut mai multe de zis, spre bine toate, dar tocmai din aceasi idee ma opresc aici !

Pace si bucurie tuturor !

Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învăţătura Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).
Jean Claude-Larchet

Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari !
 

Sfântul Marcu Monahul (sec. V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căieşte de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinţei. (…) Căci nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”. Cum spune Avva Isaia (sec. IV-V): „Cunoscând de la început Domnul nostru Iisus Hristos cât de mare este răutatea vrăjmaşului, ne-a dăruit pocăinţa până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăinţă, nimeni nu s-ar mântui”. Iar Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) ne învaţă, la rândul său: „Avem nevoie de căinţă în fiecare clipă a celor douăzeci şi patru de ore ale zilei şi nopţii”.
Îndrumătorii duhovniceşti contemporani acordă şi ei o la fel de mare importanţă pocăinţei. Astfel, Sfântul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Iar părintele Serafim Papakostas, conducătorul mişcării greceşti „Zoe”,din 1927 până în 1954, îşi începe opera cea mai cunoscută cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniştită, obosită şi agitată, nimic nu este mai important ca pocăinţa. Nu există ceva la care omul să aspire mai profund. Singura problemă este că nu avem o idee prea clară despre ea”. Este momentul să menţionăm că rugăciunea lui Iisus, care este mult mai practicată astăzi decât acum cincizeci de ani, este o rugăciune specifică pocăinţei:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.


Episcop Kallistos Ware

Nu te duci la mănăstire ca să găseşti mănăstire, ci ca să faci tu mănăstire
 

- Vorbind despre tânărul creştin, orice tânăr creştin îşi pune problema găsirii unui drum în viaţă şi se gândeşte şi la varianta călugăriei şi la cea a căsătoriei. Cum poţi şti care e chemarea?
- Asta e o întrebare pe care o puneţi foarte uşor şi o repetaţi mereu.
Nu poţi şti care e chemarea, decât ce gusturi şi ce porniri ai tu.
Mai întâi de toate, drumul spre mănăstire e cel mai mare posibil. Cuvintele Scripturii, care îndeamnă spre mănăstire, se află în vârful ei: „Vrei să fii desăvârşit?... Cine nu mă iubeşte pe Mine..., cine nu Mă urmează..., cine nu lasă tot pentru Mine...”
Nu se pleacă la mănăstire numai dintr-o înaltă raţiune, ci dintr-o chemare, adică o nebunie pentru Hristos. Atunci când „înnebuneşti” pentru Hristos, nu mai stai de vorbă cu nimeni, în legătură cu „stau sau nu stau”, ci „Plec!”
Deci, plecarea la mănăstire e o nebunie pentru Hristos, fără nici un fel de discuţie. Şi, ca orice nebun, nu stai acasă.
Şi nu te duci la mănăstire ca să găseşti mănăstire, ci ca să faci tu mănăstire, prin comportarea ta, prin tăierea voii, prin ascultări, care sunt de o mare frumuseţe.
Poate nu înţelegeţi lucrurile acestea, pentru că sunteţi în laicitate. Drumul la mănăstire e o intrare în cer. O ieşire din lume; căci de aceea se spune „cin îngeresc”, şi asemenea cu îngerii trebuie să asculţi.
Trebuie să ştiţi că există două posibilităţi: ori te duci, ori nu te duci. Ca să rămâi în lume duci viaţa de care am mai vorbit: cum să fiu eu creştin. (Părintele Arsenie Papacioc)

De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte în fiecare an cele mai mari evenimente ale lumii creştine, cum ar fi: Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, Învierea şi celelalte?
Pentru a încălzi şi întări credinţa noastră, nădejdea noastră creştinească, recunoştinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi Maica Domnului, mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu, cea nefăcută de ruşine, ca să ne amintim şi să nu uităm de patria noastră cea cerească, veşnică, şi să nu avem împătimire de viaţa de aici, care e doar pregătitoare şi şcolitoare, vremelnică, trecătoare.
De nu ar fi aceste praznice creştineşti, creştinii ar uita că ei sunt anume creştini, chemaţi la patria cerească, şi nu ar şti de ce trăiesc, de ce au fost înscrişi în obştea (comunitatea) creştinească, altfel spus în Biserica lui Dumnezeu, care e ţelul vieţii lor, pentru ce este nevoie să credem în Hristos, în Sfânta Treime, pentru ce trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi să-i chemăm pe sfinţi.
Iar praznicele bisericeşti ne explică toate aceste lucruri şi ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim şi totdeauna să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.
Sfântul Ioan de Kronstadt

„Smerenia are multe grade. Primul este recunoaşterea păcătoşeniei. Al doilea este comparaţia pe care o face omul între legea făcută de el însuşi şi legea desăvârşită, în urma căreia vede că este mai rău decât întreaga lume. Iar gradul al treilea este primirea harismelor ca daruri ale lui Dumnezeu. Al patrulea este vederea smereniei lui Hristos.” (Părintele Sofronie de la Essex)