Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: „Adesea, Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în
anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă . Uneori însă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”
( Andrei Andrecuț, Arhiepiscopul Alba Iuliei , Cuvintele Bătrânilor , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 6)

Omul mare se mişcă mental, egoist, din interes, lumeşte, în păcat, în răutăţi. Când creşte şi încetează cu desăvârşire să trăiască din inimă, copilăreşte, atunci „ştie pe deplin ce face”, atunci funcţionează cerebral, cunoaşte deplin şi din experienţă, precum au cunoscut Adam şi Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă, de Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne vrea copii şi de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Şi ţie, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îţi dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam şi Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu şi ea să răspundă copilăreşte la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâţia ani de făptuire păcătoasă, îţi poate spune, înveninată de către diavol, că primeşti în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu ştii ce faci”, deoarece acum ai crescut şi trebuie să ştii ce faci.
Precum să-ţi aminteşti că, atunci când vorbeşti din inima ta copilăreşte, atunci eşti adevărat. Atunci eşti un fiu binecuvântat al Împărăţiei Cerurilor, şi nu când vorbeşte „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii aşa cum erau Adam şi Eva înainte de cădere şi cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.
(Arhimandrit Spiridonos Logothetis)

Cel Care S-a întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, de vreme ce a asumat în ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor elemente proprietățile dumnezeiești, și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intrat caracterul theo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός].
A devenit Dumnezeu-Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că „Cel care-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”.
Numai când Îl are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu-Cuvântul sufletul omului se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau, mai degrabă, se află în nebunie, în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit.
(Gheron Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 37-38)

In vremea rugăciunii vin asupra noastră atâta ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.
De unde vin aceste ispite? De la draci.
Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui" (Psalmul 63, 6-7).
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)

Cine pune preţ peste măsură, nepotrivit, pe lucrurile stricăcioase, acela Îl dispreţuieşte pe Însuşi Dumnezeu şi dispreţuieşte sufletul său nemuritor, care a fost zidit pentru Dumnezeu, pentru Cer, pentru nemurire, pentru veşnica vedere duhovnicească a slavei lui Dumnezeu şi a fericirii veşnice.
Ce nevrednică de sufletul omenesc, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, este orice împătimire pământească, ce-l surpă şi îl ferecă de pământ şi de stricăciune ca să nu se înalţe la Dumnezeul său, Izvorul Cel dintâi și Viața Veşnică, și îl desparte de Dumnezeu şi îl face străin de El! Cât de zavistnic este ochiul omenesc, care doreşte să pună stăpânire pe întreaga lume şi pizmuieşte pe cei ce stăpânesc bunătăţile pământeşti, chiar dacă are şi el îndestul din ele! Ce batjocorire a firii sale duhovniceşti, ce trebuie să tindă spre bunătăţile duhovniceşti şi veşnice!
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 80-81)

Care este semnul că rugăciunea noastră a fost ascultată?
Semnul milostivirii față de noi a Domnului sau a Preacinstitei Sale Maici, după sau în timpul rugăciunii, este pacea din inimă, mai ales după lucrarea vreunei patimi, a cărei însușire este lipsa păcii din suflet. Prin pacea din suflet și printr-o anumită desfătare de sfințenie în suflet, putem afla ușor că rugăciunea noastră a fost ascultată și ne-a fost dat harul cerut. Reușita rugăciunilor se cunoaște și după puterea duhovnicească pe care o primim înlăuntrul nostru spre facerea faptelor spre care suntem chemați și prin lumina care în mod evident vine în suflet.
Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, în care noi nădăjduim mai mult decât în orice și pe care îl primim de la Dumnezeu, ca urmare a rugăciunilor noastre, este pacea sufletului, după cum spune Mântuitorul: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28).
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu. Sfaturi de urmat pentru toată vremea, traducere din limba rusă de Corina-Alexandra Toader, Editura Sophia, București, 2012, pp. 196-197)

Să chibzium timpul! "Răscumpărați vremea, că zilele rele sunt!" Trebuie să avem grijă pentru că vedem ce se petrece în jurul nostru. Să dea Dumnezeu să fie un an liniștit, cu pace, cu bine, cu spor cu roadă, cu ploaie, cu lumina soarelui și nori la bună vreme. Noi avem nevoie de timp și de rugăciune. Să fim mai buni, să fim mai blânzi, mai aleși, mai binecuvântați... să sfințim și noi ceva, pentru că "Omul sfințește locul!". Omului i s-a dat puterea să transforme în Rai, pământul.. și noi îl distrugem. Istoria fără Dumnezeu, este un zgomot surd și gol. Pământul fără oameni este doar o planetă antropologică. De aceea și bietul Darwin, pentru un pârlit de Premiul Nobel, a spus că maimuța s-a bărbierit și a devenit om... și asta după ce s-a speriat de un fulger. Și a înlocuit puterea creaționismului lui Dumnezeu, pentru că toate le-a făcut din Cuvânt, "A poruncit și s-au făcut!" din iubire și din dragoste pentru om! Și a vrut să ne arate nouă, că ne-am coborât din nou, la starea de regn animal - lucru neadevărat! V-ați întrebat vreodată ce ar simți o maimuță să vadă că poate iubi, poate ierta, poate comunica.. că nu mai trebuie să stea prin copaci și să mănânce banane.... sa aibă casă, masă! Dacă noi ne-am întreba lucrul ăsta, nu ne-am mai dori să știm că ne tragem din maimuță! Noi nici nu știm cât de greu trăiește o maimuță.. și cu cât suntem net superiori unei maimuțe! Chiar dacă, uneori, ea este net superioară nouă, prin comportament. Pentru că o maimuță nu avortează, nu înjură, nu ucide, nu violează, nu face acte de terorism. Cred că le-ar fi rușine să se numească "om" dacă ar vedea toate acestea cumulate. Aici este războiul între Darwin, știință, Dumnezeu și om! Pentru că nici omul nu-și dorește stadiul de maimuță, vrea mereu mai bine, mai prosper, mai frumos. Astăzi, nici bine nu a ieșit copilul din mă-sa, și el este cu touch-screen-ul în mână. Nici bine nu ai reușit să-l înveți limba română, ca el cunoaște și manipulează toata tehnica. Ăsta este Darul Înțelepciunii Dumnezeiești! Ai putea tu, un copil din ăsta să-l urci în copac și să-l ții cu banane? Niciodată! Trebuie să avem logică, logica minții, logica divină, dumnezeiască, a științei, a culturii teologice, logica lui Dumnezeu.. să ne găsim sensul creației. Aș face ți o glumă și aș spune așa: Ce prost s-ar simți extratereștrii, să fie vecini cu niște oameni, care din rațiune pură și din cultură înaltă, să-și dorească să fie niște maimuțe evoluate, care odinioară se ascundeau prin scorburi și mâncau rădăcini. Noi mereu căutam să ne întâlnim cu extratereștrii..
Treziți-vă fraților că suntem facuți de Dumnezeu, frați cu Hristos! Suntem făcuți să folosim timpul la maxim și nu numai casa să ne-o sfințim, trebuie să sfințim tot în jurul nostru. Pe unde trece omul, să cânte îngerii, nu să domine moartea durerea, praful de pușcă și răutatea!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=N20Q22p9fLI

Se intâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă, a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită. Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă.
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de dragoste; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Zămislirea de prunci este un dar, nu e o pacoste, nu-i un blestem, nu-i prilej de ceartă, nu-i prilej de omor, nu-i prilej de divorț, nu-i prilej de crimă. Irod umblă să caute pruncii să-i omoare. Și Irozii de astăzi ignoră cuvântul familiei și al Scripturii și vin și explică faptul că "Nu toți pruncii trebuie născuți!" și foarte fericit.. nu știu cine a afirmat o dată: "Nu trebuie nimeni să te învețe câți prunci trebuie să naști!" Nu trebuie să te învețe nimeni dar nu cred că îți trebuie mare teologie să știi că nu trebuie să faci crimă. Cred că e mai simplu! Nu cred că scrie undeva "Ucide!", ci scrie taman invers "Nu ucide!". Și e suficient!
https://www.youtube.com/watch?v=ECr7...79HjuAaJtE2r-6