Adormirea Maicii Domnului – intrarea în iubirea cea infinită
 

Un cuvant de folos al Parintelui Valentin Istrati:

În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Troparul Adormirii Maicii Domnului sintetizează teologic toată esenţa de valori sfinte ale Maicii Domnului. Fecioară fără de prihană şi născătoare de Prunc dumnezeiesc, Maria biruieşte prin curăţie hotarele firii, arătând minunea cea mai mare a istoriei, naşterea lui Dumnezeu ca Om din ea. Această minune a veacurilor nu este însă un accident ontologic, ci rodirea plină de lumină a umanităţii, care perseverând ân sfinţenie, a înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu. Prunca sfântă Maria a cultivat în inima ei atât de mult sfinţenia şi fecioria dumnezeiască, a ajuns să semene la suflet atât de mult cu Dumnezeu, încât Însuşi Hristos a primit să semene cu ea. În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede în mod plenar puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, puritatea gândului rugător, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului este actul teologic de supremă reciprocitate a iubirii, Fiul cel veşnic, fiind purtat în braţele sale de Maica Lui, acum, primind în braţele Lui sufletul feciorelnic al Mariei, sub chipul unui prunc. Răspunsul firesc al lui Dumnezeu, de îmbrăţişare a sufletului mamei, vine dintr-o viaţă de iubire nesfârşită, de suferinţă tăcută şi de smerenie adâncă a Maicii Lui. Adormirea ei înseamnă întoarcere la braţele părinteşti ale fiului ei, întâlnirea de taină dintre cei ce nu s-au despărţit niciodată, împlinirea vocaţiei de mamă şi finalitatea unirii omului cu Dumnezeu.
Maica Domnului L-a hrănit la sânul ei feciorelnic pe Hrănitorul tuturor, L- a spălat pe Cel ce curăţeşte toată făptura, L-a învăţat să meargă pe Călăuzitorul galaxiilor, L-a învăţat să vorbească pe Logos-ul întregului univers. Acum, primeşte darul intrării la Tronul slavei, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cuvintele troparului: „întru adormire lumea nu o ai părăsit” arată taina veacului viitor, aceea a simultaneităţii ontologice în iubire, al comuniunii totale prin rugăciune, al prezenţei spirituale în comapsiune şi al trăirii în sânul lui Dumnezeu. Deşi cu trupul şi sufletul la ceruri, Maica Domnului rămâne mai aproape de orice om, mai aproape de mama fiecăruia dintre noi. Nimeni şi nimic nu o mai pot împiedica să asculte rugăciunile şi lacrimile întregii lumi. Iar dorul ei, suferinţa ei – de a-şi vedea Fiul murind pe Cruce – se transformă acum într-o putere minunată, care ascultă cu luare aminte durerile lumii, le trece prin inima mai largă decât cerurile a Maicii şi ajunge la inima Stăpânului. Aşa că Maica nici nu are trebuinţă să Îl mai roage ceva, căci ascultă ca un Dumnezeu toate şoaptele inimii ei, toate suspinele de durere pe care le primeşte şi o iubeşte atât de mult încât le împlineşte, aşa cum a făcut în Cana Galileii.

Care este semnificatia verighetei ( raspunsuri oferite de Parintele Dan Damashin )
 

Părinte, care este semnificaţia verighetei?

Verighetele sunt inelele binecuvântate prin atingerea de Sfânta Evanghelie, în semnul Sfintei Cruci, în timpul Logodnei, slujbă încorporată în ritualul cununiei religioase, premergătoare Tainei Cununiei. Ele reprezintă semnul văzut al legământului sfânt încheiat în prezenţa harică a Domnului Iisus Hristos, având la bază dragostea, credinţa, înţelegerea şi respectul logodnicilor, legământ ce-i arvuneşte pe viitorii miri pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa veşnică.

Ce ne puteţi spune despre noile modele, cât mai împodobite, mai inscripţionate...? Se poate ca prin aceste alegeri să se piardă din adevăratul sens al acestui inel binecuvântat?

Pentru că verigheta sau inelul de logodnă devine şi semnul distinctiv al persoanelor căsătorite pentru tot restul vieţii, se cuvine ca să fie alcătuită dintr-un metal inoxidabil (poate fi şi un metal preţios). Forma specifică este cea circulară, la fel ca şi iubirea celor doi, neîntreruptă, nesfârşită.

Deoarece un creştin nu se evidenţiază cu podoabe exterioare, ci doar cu faptele sufleteşti, se recomandă ca dimensiunile şi greutatea verighetei să fie alese în duhul smereniei, fără a atrage atenţia, invidia sau chiar admiraţia celor din jur.

Întrebat de o creştină ce părere am despre darul oferit de viitorul soţ (de o valoare impresionantă), i-am răspuns că unii oameni, atunci când nu mai au foarte multe de oferit, se mulţumesc doar cu darurile. Din păcate…

Goana după verighete unicat, spre admiraţia cunoscuţilor, etalarea în cadrul ceremoniilor cât mai fastuoase, de cele mai multe ori - şi o spun cu tristeţe - după ani mulţi de concubinaj, schimbă mult semnificaţia adevărată a acestui inel.

Cum sfătuiţi pe cineva care vă cere părerea despre cum să-şi "făurească" verigheta?

Atunci când am fost întrebat despre calităţile şi importanţa verighetei le-am vorbit celor interesaţi despre frumuseţea şi curăţia bunicilor noştri, care se mulţumeau cu un inel caracterizat de simplitate, din argint, în cel mai fericit caz, căruia îi simţeau binecuvântarea tot restul vieţii.

Vă exprimaţi mai sus în legătură cu verigheta în termen de "inel de logodnă"; nu sunt două inele, cum vedem că poartă tinerele din zilele noastre?

Pentru tinerii creştini, inelul de logodnă trebuie să fie verigheta, aşezată pe deget de preot şi naş, în faţa lui Hristos, în biserică, în duh de rugăciune.


(Răspunsuri oferite de părintele Dan Damaschin, preot misionar la Spitalul Clinic Obstetrică-Ginecologie "Cuza-Vodă", Iaşi)

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

Mi-a placut mult imaginea cu albina si musca! O sa o tin minte.

„Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică”
 

„Cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui.”

„Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogeşte. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândeşte din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existenţial şi apofatic e o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume, care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate şi să urmăreşti binele, simţindu-L pe Dumnezeu ca susţinătorul binelui.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 293)

Sfantul Macarie Egipteanul din Omiliile duhovnicesti

"Dumnezeu asteapta cu rabdare convertirea si pocainta tuturor. El este gata sa ne ridice, sa ne sprijine, sa inflacareze avantul nostru, sa intareasca vointa noastra cea slaba, El singur lucreaza desavarsirea noastra numai si numai daca noi o dorim si o cautam. Sa nu mai amanam deci nici o zi pocainta noastra, fiindca orice amanare atrage dupa sine o ispasire in plus, o suferinta in plus. Nu stim ceasul cand ne va suna despartirea de trup si prezentarea in fata Judecatorului. Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci?! Sa ne predam deci Domnului, sa taiem voile si placerile noastre trupesti, sa renuntam pentru Hristos si Evanghelia Lui la toate bucuriile atat de trecatoare ale acestei lumi. Pe El si numai pe El sa-L iubim, sa-L dorim, sa-L cautam. Nimic altceva nu merita osteneala! Sa nu fie deci prea tarziu atunci cand ne vom da seama de acest mare adevar. Şi cata mila a avut si are inca Dumnezeu de noi! Cate indemnuri, cate apeluri nesfarsite nu ne-a adresat El in decursul veacurilor! Profetii, parintii, proorocii si chiar El Insusi au venit sa ne cheme, sa ne scape din condamnarea cea vesnica pe care am mostenit-o de la Adam. Iar noi, ca niste nesimtitori, ramanem mereu indiferenti la toate chemarile dumnezeiesti. Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite. Ne-a lasat libertatea, nu vrea sa ne constranga la pocainta. De ce nesocotim indelunga Lui rabdare si bunatate?!"

Cand nu-l "inghiti" pe aproapele tau tu esti problema.
 

Cand stomacul nu mai poate sa "digere" mancarurile pe care le inghiti, inseamna ca ai o problema, esti un om care sufera. Si, daca iti doresti sanatatea, va trebui sa te ingrijesti sa afli modul potrivit prin care sa-ti vindeci stomacul.

Acelasi lucru este valabil si cu "stomacul" care se numeste suflet. Cand nu-l "inghiti" pe aproapele tau, cand, asa cum se spune, nu-l ai la inima, tu esti problema, nu aproapele tau! Deci esti in postura celui care sufera! Si daca iti doresti sanatatea, tu va trebui sa te indrepti, nu aproapele tau. Arhimandrit Vasilios Bacoianis

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu
 

„Osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu.”


„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. în judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)

Parintele Arsenie Boca
 

Într-o clipă pe pământ şi-n cer!
De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele… puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!
Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte.
Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor… . Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.
Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor.
Cu hoţii nu se face târg ci se alungă !
Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană.
Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.

O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate?
De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?…
Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce.
Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleştele în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.

Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare.
Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.
- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.
- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor.

De ce uităm?
Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem.

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi.
Călugăria nu e numai un cuier de haine negre.
Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături.
Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc.
Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.

Maica Domnului este raiul : pr. Ioan Valentin Istrati
 

Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii.
Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, s-a născut astăzi. Răsare din lacrimile rugăciunii, din bătrâneţe binecuvântată de bunătate şi din curăţie sfântă. Străluceşte în lume ca rod a minunii lui Dumnezeu, o Pruncă mai mare decât cerurile, care se pregăteşte să-L nască pe Creatorul tuturor.
Bebeluşul mic, care plânge abia auzit astăzi, va deveni Mijlocitoarea neamului omenesc. Prunca uşoară ca un fulg este toată mai desfătată decât cerurile. Copila care stă la sânul bunicii lui Dumnezeu se pregăteşte să devină Biserică sfinţită şi rai cuvântător.
Ea e Biserică, pentru că în ea a încăput şi s-a odihnit Împăratul cerurilor. Ea e Catedrală a veşniciei pentru că în ea ia fiinţă de om Însuşi Dumnezeu. Creatorul galaxiilor încape întreg din smerenia iubirii în pântecele mic şi feciorelnic al mamei Sale. Ea este Altar preacurat al Mielului lui Dumnezeu, pentru că poartă legânându-L pe cel ce odihneşte toată făptura. Maica Domnului e Maica Bisericii, pentru că nimeni niciodată nu-L poate moşteni pe Hristos dacă nu-L naşte tainic în suflet, aşa cum L-a născut cu Trup Fecioara cereştii iubiri. Nimeni nu poate primi pe Izvorul vieţii, dacă nu simte dumnezeieşte lacrimile înmiresmate de feciorie din ochii celei ce L-a născut. Nimeni nu îl poate iubi pe Iubitorul de oameni, dacă nu devine duhovniceşte mamă în suflet, ca să-L nască în taină. Îndumnezeirea firii umane este chipul şi extensia Întrupării Domnului din Preacurata. Când Îl leagănă ea pe Dumnezeu, miriadele de îngeri suspină. Când Îl sărută ea pe Fiul ei, universul se umple de iubire dumnezeiască. Când Îl îngână duios pe Pruncul cel veşnic, lumea toată îşi găseşte Logosul ascuns.
Însă mai mult decât Biserică, Maica Domnului este rai cuvântător, paradis mistic, care vorbeşte despre vocaţia supremă a omului de iubire veşnică. Fecioara este Rugul cel aprins, în care materia se sfinţeşte şi se izbăveşte pe vecie de stricăciune, arzând de dorul de Dumnezeu, dar nemistuindu-se de stricăciune. Fecioria ei roditoare arată fiinţa raiului, în care materia se pătrunde de har şi biruieşte legile creaţei prin legile iubirii. Curăţia născătoare de viaţă este metafora teologică a raiului, chipul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu, Calea spre care se îndreaptă universul împovărat de păcate. Orice om moştenitor de rai este de fapt cel ajuns să iubească pe Dumnezeu cu iubire de mamă, să-l privegheze şi să-l crească în adâncul inimii, pentru a deveni totul în el.
Fecioara sfântă este izvor de iubire, pentru că plineşte în sine toată iubirea plânsă a omului dezbrăcat de har şi tot dorul lui Dumnezeu de unirea cu noi. Îndurările ei curg către umanitate fără a aştepta confirmare sau cerere, ci necontenit revărsând dulceaţa iubirii din inima ei de mamă. Universul întreg, însărcinat cu Dumnezeu, priveşte cu dor la ceea ce L-a născut şi învaţă să se umple de lumina care izvorăşte din Cel veşnic. Umanitatea pătrunde tainele istoriei şi învaţă transformarea euharistică a materiei în energie prin har, ca naştere ce fecioreşte şi moarte ce arvuneşte viaţa.
Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii. Sărutăm cu sufletul un bebeşuş, dar ucenicim la Cathedra de teologie a veacurilor. Tăcerea ei e mai de preţ decât toate cuvintele acestei lumi. Căci cea mai mare putere a universului este iubirea care dă viaţă, jertfirea de sine născătoare de prunc. Şi cea mai mare lumină din univers este puterea de iubi o veşnicie pe cei care ţi-au ucis copilul.