Cel care şi-a luat drept scop al vieţii împlinirea voii lui Dumnezeu se străduieşte să cunoască amănunţit şi fără greş această atotsfântă voie prin cercetarea cu cea mai mare osârdie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor Părinţilor, stând de vorbă şi sfătuindu-se cu creştinii sporiţi, împlinind poruncile evanghelice cu purtarea cea din afară, cu mintea şi cu inima. „Legea slobozeniei”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „prin înţelegerea cea adevărată se cinsteşte, prin lucrarea poruncilor se înţelege şi se plineşte prin îndurările lui Hristos”. Atunci când creştinul începe să trăiască în potrivire cu voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului Testament, dintr-odată i se descoperă căderea şi neputinţa firii omeneşti. Neputinţa nu-i îngăduie să împlinească poruncile lui Dumnezeu în chip curat şi sfânt, precum o cere El, iar căderea se împotriveşte – adeseori cu cea mai mare înverşunare – împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Briancianinov

Entuziasmul şi fanatismul !
 

Entuziasmul e foc, dar şi fanatismul e foc. Însă primul este foc fără fum, iar al doilea este ardere cu fum.
Entuziasm înseamnă: omul întreg, îndreptat înainte, fără a privi înapoi. Când raţiunea judecă, inima îndrăgeşte şi sufletul vrea, atunci omul se întregeşte şi, ca o putere unită, porneşte la fapte mari. Un astfel de om este o mare putere în această lume, mai mare chiar decât i se pare omului că este.
Entuziastul este iubitor de oameni. Când entuziasmului i se alătură ura împotriva anumitor oameni, acesta nu mai este entuziasm, ci devine fanatism. Întocmai ca atunci când se aprinde primăvara o grămadă de gunoi, iar de sub gunoi se ivesc şerpii deşteptaţi, aşa este şi fanatismul.
Entuziasmul este totdeauna puterea care zideşte şi creează. Toate marile organizaţii sociale, arta, toate mişcările curat umaniste şi aducătoare de mântuire, toate acestea sunt create cu entuziasm. Nu trebuie să se uite niciodată faptul că nu există entuziasm fără iubire de oameni. Fanatismul îşi arată întreaga lui putere în trei cazuri: în politica de partid, în revoluţii şi în război. Precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebeşte entuziasmul de fanatism. Primul este cârmuit de dragoste şi zideşte; al doilea este cârmuit de ură şi dărâmă. Primul este sobornicesc, universal; al doilea este exclusivist, sectar.
Unui fanatic îi lipseşte întotdeauna ceva; când raţiunea, când inima. Entuziastul este totdeauna un om întreg.
Ia seama, suflete, să nu fii ştirbit și entuziasmul tău să se prefacă în fanatism...
Sfântul Nicolae Velimirovici

Prin rugăciune, și mai ales prin rugăciunea lui Iisus, se corelează câteodată diferite porniri și prefaceri în trupul și în duhul nostru, dar aceasta nu este un motiv să le dăm importanță. În tot cazul, la cei mai mulți dintre oameni nu se întâmplă ceva special. Rugăciunea curge liniștită, cu toată puterea ei, ceea ce este frumos și lipsit de pericol.
Sfântul Teofan Zăvorâtu

De ce se fac slujbe de pomenire și milostenii pentru cei adormiți?-arhim. M. Daniliuc
 

An de an, în sâmbăta de dinaintea duminicii Dreptei Judecăți, Biserica a rânduit pomenirea de obște a tuturor celor din veac adormiți în dreaptă credință, zi numită în popor Moșii de iarnă. Prin aceasta ne arătăm iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea și dragostea față de cei plecaţi dintre noi, ziua de pomenire oferindu-ne un binecuvântat prilej de a săvârși fapte bune în numele lor. Însă rugăciunile pentru ei pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”. Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârși. Dar, dacă ne vom gândi adesea la moartea vremelnică a trupului, ne vom izbăvi de moartea cea veșnică. În societatea contemporană, ce exaltă plăcerile și bucuriile înșelătoare ale existenței biologice, îndemnul de a medita la moarte pare utopic. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Scărarul glăsuiește: „cugetă la moarte și nu vei greși în veci”. Bătrânii noștri probabil aveau acces mai greu la astfel de cugetări dar simțeau, aveau convingerea că moartea nu înseamnă dispariție, ci mutare într-o altă lume. Așa îmi explic de ce acordau o atenţie aparte soroacelor la care Biserica cheamă poporul să-și cinstească strămoșii. Îmi amintesc cu câtă grijă pregăteau bunica și mama coșul cu plăcinte, cozonac ori colaci. De cu seară, puneau la fiert grâul, veghindu-l cu dragoste și rugăciuni. Tot atunci se întocmeau pomelnicele. Întocmirea pomelnicelor celor adormiți
Ați observat? Cei bătrâni au o memorie de invidiat. Aștern pe hârtie o mulţime de nume, într-o ordine doar de ei știută. Și acum întâlnesc asemenea mărturii ale neuitării, ale iubirii, purtate de mâini brăzdate de muncă și vremi, aduse cu lumânarea aprinsă către dumnezeiescul altar. Hârtiile cu numeroasele prenume așezate în coloane stau cuminți, așteptând să fie pomenite la Sfânta Proscomidie, Dumnezeiasca Liturghie și slujba parastasului. Vă mărturisesc că am lansat o provocare unor tineri: „Vă rog, scrieți toate rubedeniile voastre decedate, adăugând cunoștințe, colegi, prieteni, profesori trecuţi la Domnul”. Cu amărăciune, am constatat că rezultatul s-a arătat, de cele mai multe ori, dezamăgitor. Unii nu știau nici cum se numesc nașii de botez ori chiar străbunicii lor. Vedeți cât de important este să întocmești un pomelnic pentru cei adormiți? El adăposteşte un întreg arbore genealogic, alcătuit ad-hoc, dovedind puterea iubirii și a neuitării strămoșilor, mărturisind că moartea, oricât de dureroasă și înfricoșătoare s-ar arăta, nu ne desparte de cei dragi. Cred cu tărie că scrierea pomelnicului celor aflaţi în veşnicie reprezintă nu doar un act de cult, ci și de cultură, determinându-ne să nu ne uităm spița neamului.
Mărturii scripturistice și patristice în sprijinul rânduielilor pentru cei adormiți
Așadar, Moșii de iarnă constituie un popas duhovnicesc în care ar trebui să medităm mai adânc la semnificațiile slujbelor Bisericii pentru cei adormiți, dar și să învățăm să le împlinim corect, căci de-a lungul timpului au apărut obiceiuri străine de tradiția Sfintei Ortodoxii. În numeroase cazuri, credincioșii pun accent îndeosebi pe îndeplinirea unor cutume, unele chiar amuzante, uitând esențialul: rugăciunea, însoțită de faptele de milostenie făcute în numele morților celor ce au o reală nevoie de ajutor. Poate că din acest motiv unii tineri manifestă nedumerire sau chiar ezitare când îşi văd părinții sau bunicii preocupându-se constant de astfel de rânduieli.
De aceea se cade să aducem câteva mărturii menite să ne întărească în convingerea că slujbele de pomenire pentru repausați sunt absolut necesare. Bunăoară, în Vechiul Testament găsim îndemnuri la milostenie în numele celor adormiți. Pe lângă rugăciuni stăruitoare, se cereau și pomeni. Tobit, spre exemplu, aflându-se în ultimele clipe de viață, i-a spus fiului său: „împarte pâinea ta la mormântul drepților, dar celor păcătoși să nu le dai” (Tobit 4, 7), adică facerile de bine să vizeze pe cei nevoiași, dar și cucernici, credincioși. Isus Sirah învață: „dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de ea” (Isus Sirah 7, 35). O altă dovadă a necesității rugăciunilor pentru cei din lumea cealaltă o găsim în Cartea a doua a Macabeilor (12, 12-46), unde se subliniază cât de greu cântăresc rugăciunea și jertfele în slobozirea lor de păcate: „drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”. În Noul Testament ni se vădește posibilitatea iertării chiar după moarte a unor păcate, excepție făcând cele împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-22). Sfintele evanghelii ne arată că Hristos a săvârșit nenumărate fapte minunate asupra unor persoane la rugămintea altora, iar cele trei învieri le-a înfăptuit mişcat de plânsul și rugăciunile celor dragi ai lor. Ni se adevereşte astfel că, prin mijlocirea credinței și a dragostei, multe se împlinesc, deoarece, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nici măcar mormântul nu poate stăvili iubirea (I Corinteni 13, 8). Rugăciunile, milosteniile în numele repausaților devin, aşadar, o sfântă răspundere: „datori suntem să ne rugăm pentru frați” (I Ioan 15, 13).
Să amintim și câteva mărturii patristice, specificând că asemenea rugăciuni s-au săvârșit încă din Biserica primară, ele regăsindu-se în cele mai vechi liturghii cunoscute, ba chiar în Constituțiile Apostolice. Sfinții Părinți au lămurit în mod explicit necesitatea acestora: Sfântul Epifanie, trăitor în secolul V, spune: „pentru cei morți se fac pomeniri săvârșindu-se rugăciuni și milostenii”. Sfântul Chiril precizează că prin ele cei trecuţi dincolo „vor dobândi mare folos”, iar Sfântul Ioan Damaschinul afirmă cu tărie că rugăciunile orânduite în cadrul Sfintei Liturghii pentru cei adormiți „au un folos cât se poate de mare”. În fine, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă: „ dacă vrei să-ți arăți iubirea față de acel adormit, atunci folosește milostenia, căci ea va învia pe cel răposat și-l va acoperi cu slavă”.
Așadar, rugăciunile și pomenirile săvârșite pentru cei adormiți ajută sufletele lor spre ușurarea de păcate, pe care, ei nu au mai avut răgazul să arate pocăință, îndreptare, nici fapte bune pentru înduplecarea Preamilostivului Părinte. Se înțelege că cei morți în necredință nu pot beneficia de roadele acestor mijlociri ale Bisericii, rânduite, după spusele aceluiași sfânt părinte, prin Duhul Sfânt.

Cum să mă vindec de patima tristeții
 

„O mare patimă care îl preocupă pe omul contemporan este patima tristeţii celei lumeşti. Din nefericire, ținem înăuntrul nostru tristeţea, o mângâiem până ne omoară. Omul trebuie să se războiască şi să se vindece de patima tristeţii.” „Nimeni să nu asculte de gândurile sale, deoarece prin gânduri lucrează diavolul şi duhul satanic. Dacă omul va asculta de gândul său şi în cele mici, atunci diavolul va dobândi încet-încet putere şi stăpânire asupra lui şi îl va arunca şi în înşelări mari. Dacă diavolul îi spune să facă ceva şi el ascultă, apoi, după un timp, îi va spune şi să se sinucidă, şi omul îl va asculta.” (Părintele Sofronie de la Essex)
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica

Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.
Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi după înfăţişare concluzia că este mândru sau e smerit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Ioan 7, 24; Matei 7, 16). Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, după purtarea lor, după urmările faptelor lor.
„Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea” (Cartea I a Regilor 17, 28), îi spunea lui David aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: €žAflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Psalmi 88, 20). „Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inim〝 (Cartea I a Regilor 16, 7).
Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.
Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiutori pare mândru cel ce nu caută laudele şi răsplăt›ile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţa oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat al lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumnezeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

De ce nu este indicat să citim cărțile ereticilor?
 

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor depărtate de Biserică, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate.
Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. „Surpând izvodirile minţii, şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10, 5).
La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică.
Să nu-i îngădui minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh.
Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, „Despre dreapta-socotinţă”): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.
Sfântul Ignatie Briancianinov

Cine a adus păcatul în lume, o, Doamne, şi a îmbolnăvit întreaga lume, devenind hrană pentru moarte?
Mintea este poarta prin care a intrat păcatul. Prin minte, picătura de otravă a picurat în inimă şi în suflet. Despărţită de feciorie şi lumină, nemaifiind întreită, ci unidimensională, mintea s-a despărţit de Sfânta Triadă şi stă ca cea de-a „patra” – nonexistenţa. Cugetă la cele lumeşti, şi nu la cele dumnezeieşti.
Despărţită de fecioria sufletului şi de lumina inimii, mintea este umbra Fiului lui Dumnezeu şi reversul înţelepciunii. Această umbră întunecată îşi răspândeşte întunecarea în suflet şi în inimă. Şi de îndată ce toate trei s-au învăluit în întuneric şi s-au acoperit cu mucegai, ea se transformă apoi într-un soi de triadă lipsită de sfinţenie, o umbră a Sfintei Triade, întocmai precum nonexistenţa este o umbră şovăielnică a existenţei.
Care este cel dintâi păcat al minţii, o, Doamne, prin care ea a adus durerea şi suferinţa în întreg neamul omenesc?
Cel dintâi păcat al minţii a fost amăgirea de sine, iar cel de-al doilea mândria. Pironită de simţuri destinate non-existenţei, mintea a acceptat non-existenţa drept existenţă. Amăgirea de sine se uită la reflectarea lunii în lac de parcă ar fi luna adevărată şi dă buzna s-o apuce în apă. Amăgirea de sine vede o sfoară şi o ia drept şarpe, fugind de el. Amăgirea de sine a unui câine vede un câine în apă şi îl face pe câinele respectiv să latre la propria sa umbră. Amăgirea de sine cu privire la cenuşa iluzorie a acestei lumi îndeamnă mintea să-şi alipească esenţa de această lume şi o izbeşte cu uitarea adevăratei lumi existente.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

Afirmatii extraordinare, parca desprinse din textele budiste.

Avem aspectul cheie generator de suferinta (dezvaluit in doctrina de baza - Cele Patru Adevaruri - [al 2-lea] Originea Suferintei)

(*) Mintea ca poarta de intrare a pacatului! Amagirea de sine ca pacat originar / din care izvorasc toate celelalte pacate - care precede mandria.

Sunt specificate pana si analogiile budiste celebre privind pacatul radacina al mintii - confuzia innascuta : "sfoara-sarpe", reflectia lunii in apa!!!

Daca-i parca , parca sa fie Florine :)

Mândria se naşte din nebunie şi orbire sufletească; din chibzuinţă şi cunoştinţă se naşte smerenia. Dacă te-ai cunoaşte cu adevărat, atunci nu ai fi mândru: de te-ai cunoaşte, întru adevăr, atunci nu te-ai înălţa prin mândrie. Dar, aşa cum încă nu te cunoşti bine pe tine şi nu pricepi după cum se cuvine, tot aşa te şi mândreşti fără de minte - te mândreşti cu oarecare lucru de nici un preţ sau şi mai mult - pentru nimic. Fiind întru acest fel de mândrie şi îngâmfare - cunoaşte-te pe tine însuţi. Cunoaşte că Domnul „de cei batjocoritori râde, iar celor smeriţi le dă har” -spune Solomon (Pilde 3,34). Cunoaşte că Domnul îi primeşte pe cei blânzi, iar pe păcătoşii mândri îi smereşte până la pământ; pe cei smeriţi îi înalţă, iar pe cei mândri îi coboară; de la cel smerit primeşte şi puţinul, iar de la cel mândru leapădă şi cele mari - de la vameşul cel smerit a primit doar tânguirea, iar de la fariseul cel mândru a lepădat multe virtuţi. Înaintea lui Dumnezeu e mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru: „toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” - grăieşte Solomon (Pilde 16,5).
Sfântul Dimitrie al Rostovului

Parca sa fie Cristi!

Te tulbură gândul: „La ce bun îndrumarea unui stareţ? Alţii cum trăiesc, fără să se ducă la nimeni, decât la spovedanie o dată pe an, şi sunt liniştiţi?”, şi aşa mai departe.
Gândul acesta se dă deja în vileag că este de la vrăjmaşul, şi anume prin faptul că aduce tulburare. Dacă ar fi adevărat, de ce să te tulburi, ar trebui să te iei după el? Iar cât priveşte faptul că cei care nu se duc la nici un părinte duhovnicesc sunt liniştiţi, pe când tu nu, poate fi explicat astfel: oamenii care urmăresc ceea ce fac îşi văd neputinţele, se luptă şi, neaflând odihnă, caută dezlegare, după credinţa lor, la cei încercaţi sau în învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi de aceea vrăjmaşul se ridică împotriva lor cu uneltirile sale, aduce tulburare, nedumerire, îi porneşte pe unii împotriva altora. Neaflând mângâiere şi odihnă, se duc la cei la care, după credinţa lor, au evlavie, cer sfat şi se liniştesc; războiul se porneşte din nou, şi ei se folosesc din nou de acelaşi mijloc.
Iar asupra celor care nu simt nevoia legăturii cu un părinte duhovnicesc, ci umblă de capul lor şi li se pare că trăiesc bine, furaţi fiind de slava deşartă şi de părerea de sine, vrăjmaşul nici nu porneşte război, iar lor li se pare că au odihnă.
Sfântul Macarie de la Optina

Rugăciunea trebuie să aducă pacea lăuntrică, o destindere plină de linişte în mijlocul tristeţii, iubire, mulţumire, smerenie. Rugăciunea, cu tot ceea ce cuprinde ea ca mustrare de sine, să devină adevărata ta viaţă, pe care o menţii numai de dragul rugăciunii. A merge în calea Domnului (Facere VI, 9) este de acuma singurul lucru cu adevărat de valoare pentru tine, şi cuprinde toate cele pământeşti şi cereşti. Pentru cel ce-L poartă pe Hristos în sinea sa nu există nici moarte sau boli, sau ceva lumesc de care să se teamă: el a intrat deja în viaţa veşnică şi acolo este cu totul păzit.


Tito Colliander, Calea Asceţilor, traducător Preot Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002

Sa postim cu adevarat - Parintele Efrem Filoteitul
 

Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.

Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu*ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.

Când ne umbreşte puterea lui Hristos suntem foarte puternici.
Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de*monilor.

În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.
Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o mare măsură a virtuţii.
Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.

Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate ale noastre potrivit discernământului duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea“.

Să lepădăm păcatul osândirii
 

Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei?




Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.


(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

10 mijloace de luptă cu judecarea şi osândirea aproapelui
 

Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: „Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire”.
Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire?
Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.
1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, … ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, … călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.
Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.
2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.
4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.
5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești!
Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă!
Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!
6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească.
Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.
8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).
9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim.
Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).
10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).

Crescut la început ca frate, în obştea unor călugări descinşi din stăreţia Optinei, monahul Tadei avea să scrie peste ani:

"Dar iată, oamenii preţuiesc mai mult răul decât binele.
Firea căzută!... Cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici linişte - din pricina acestor gânduri.
Cât de mare este căderea noastră! Un dezastru. Înfricoşător! Nu ne putem veni în fire, nici nu putem face nimic de la noi înşine. Noi, îndeobşte, nu înţelegem cum ne chinuie gândurile căzute.
Credem că sunt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, şi aceasta prinde rădăcină puternică şi adâncă.
Acum trebuie să o smulgem din noi.
Trebuie să te preschimbi în dragoste! Să fii cu desăvârşire liniştit şi împăcat.
Nu este uşor, vedeţi ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?"

*
"Domnul a descoperit Cuviosului Antonie cel Mare raza de acţiune a gândurilor care ne înconjoară.
Şi când a văzut, Cuviosul a suspinat: "Doamne, cine poate să treacă de acestea? Şi a auzit un glas: "Numai cei smeriţi şi blânzi." De ei, nici nu se vor atinge acestea. Sunt alipiţi numai de pace, de linişte, de razele lucrării dumnezeieşti, semn al puterii desăvârşite a lui Dumnezeu. Nu se lipesc de cele rele."

("Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa" - Stareţul Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa, pag. 109-110)

Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracul, uite ce i-a făcut diavolul...” - și să nu judeci pe nimeni. Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun. Să nu osândești pe nimeni. Să-i ai pe toți mai buni decât tine. Și nu mai purta grijă de ce fac alții; ia seama la ce faci frăția ta.
Părintele Paisie Olaru

Judecata şi osândirea aproapelui-din Patimi şi Virtuţi - Cuv. Paisie Aghiorâtul
 

Odată Cuv. Paisie Aghiorâtul a fost intrebat: "Gheronda, atunci când văd la cineva o patimă, ce să fac? Să încerc să o văd cu un gând bun ca pe o virtute, ca să nu judec?", iar el a răspuns:" Nu, ci să spui că omul cutare este aşa şi aşa, dar să-i dai circumstanţe atenuante. Să spui că eu sunt mai rău decât acesta, deoarece acesta nu a fost ajutat. Căci dacă ar fi fost ajutat, ar fi făcut minuni.
Osândirea este plină de nedreptate

- Gheronda, judec şi osândesc cu uşurinţă.
- Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează şi aghiuţă ca să te facă să judeci şi să păcătuieşti. De aceea, până nu ţi se curăţă judecata şi până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalţi şi îi judecă, fără a-şi fi curăţat propria judecată, cade neîncetat în osândire.

- Şi cum mi se va curăţi judecata?

- Trebuie să o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenţie bună şi o anumită putere de a judeca, şi crezi că judeci întotdeauna corect. însă judecata ta este omenească, lumească. Străduieşte-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare şi judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu şi nu după dreptatea omenească, după dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu şi nu după logica omenească.

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare", din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-1 nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă"( Ioan 7, 24.)

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta 1-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-1 osândesc şi acum.


Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.
Cum ajungem la osândire

- Gheronda, de ce cad adeseori în osândire?

- Pentru că te preocupi mai mult de ceilalţi. Le urmăreşti pe maici şi eşti curioasă să afli ce face una sau alta. în felul acesta îi aduni lui aghiuţă material de lucru ca să te arunce în osândire.

- De ce, Gheronda, în timp ce la început nu vedeam neajunsurile celorlalţi, acum le văd şi îi osândesc?

- Acum vezi neajunsurile celorlalţi, fiindcă nu le vezi pe ale tale.

- De unde provin, Gheronda, gândurile de osândire?

- Din părerea înaltă pe care o avem despre noi înşine, adică din mândrie, şi din tendinţa de a ne îndreptăţi.

- Gheronda, osândirea provine din lipsa dragostei?

- Păi din ce altceva? Din lipsa dragostei şi a ruşinii. Dacă nu ai dragoste, nu vezi greşelile celorlalţi cu îngăduinţă. Şi aşa îi umileşti în sinea ta şi îi osândeşti. După aceea merge aghiuţă şi îi pune să facă şi altă greşeală, iar tu o vezi, îi osândeşti din nou, după care te porţi fără ruşine.

- Uneori, Gheronda, maica cu care lucrez mă supără şi o osândesc.

- De unde ştii tu cu câţi demoni se războieşte maica în momentul acela? Se poate să o fi războit cincizeci de demoni, ca să o doboare, iar pe tine să te facă să spui: „Aha, asta-mi erai!". Apoi, când văd că ai osândit-o, vor veni cinci sute de demoni ca să o doboare iarăşi în faţa ta şi astfel să o osândeşti şi mai mult. Se poate, de pildă, să-i spui: „Soră, nu pune lucrul acesta acolo! Aici este locul lui!". A doua zi va face aghiuţă să uite ce i-ai spus şi să îl pună iarăşi în acelaşi loc. Va face şi vreo altă neorânduială, iar tu vei spune în sinea ta: „Bine, dar ieri i-am spus să fie atentă, iar astăzi 1-a pus iarăşi acolo! A mai făcut o neorânduială!". Şi astfel o osândeşti şi nu te poţi abţine să nu-i vorbeşti urât: „Nu ţi-am spus, soră, să nu-l pui acolo? Aceasta este lipsă de rânduială. M-a smintit purtarea ta!". Aceasta a fost! Diavolul şi-a făcut treaba lui. Te-a pus să o osândeşti, dar şi să te răceşti faţă de ea. Iar aceea, deoarece nu ştie că tu ai fost pricina neatenţiei ei, va avea mustrări de conştiinţă pentru faptul că te-a smintit şi va cădea în întristare. Vedeţi cu ce viclenie lucrează aghiuţă, iar noi ascultăm de el?

De aceea străduiţi-vă să nu judecaţi pe nimeni, ci numai pe demoni care, deşi au fost îngeri, au ajuns diavoli şi în loc să se pocăiască, devin tot mai vicleni şi mai răi, pornindu-se cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Adică cel viclean îi îndeamnă pe oameni să facă ciudăţenii şi neorânduieli şi tot el aduce altor oameni gânduri de judecată şi de osândire. în felul acesta el îi biruieşte şi pe unii, şi pe alţii. Dar cei care sunt biruiţi şi fac neorânduieli, îşi simt apoi vinovăţia şi se pocăiesc, pe când ceilalţi, cei ce osândesc, se îndreptăţesc pe ei înşişi, se trufesc şi ajung să cadă în păcatul în care a căzut şi cel viclean, în mândrie.
Osândirea alungă Harul lui Dumnezeu

Judecata şi osândirea aproapelui-din Patimi şi Virtuţi - Cuv. Paisie Aghiorâtul
 

<<continuare>>

- Gheronda, ori de câte ori îmi vine un gând împotriva cuiva, aceasta înseamnă întotdeauna că osândesc?

- Nu îţi dai seama în acel moment?

- Uneori nu-mi dau seama imediat.

- Caută să-ţi dai seama cât mai repede de căderea ta şi să-ţi ceri iertare atât de la maica pe care ai osândit-o, cât şi de la Dumnezeu, căci aceasta se face piedică la rugăciune. Osândirea alungă îndată Harul lui Dumnezeu şi aduce răceală în comunicarea ta cu Dumnezeu. Pe urmă cum să te mai rogi? Inima se face gheaţă, marmură.

Osândirea şi clevetirea sunt cele mai mari păcate care îndepărtează Harul lui Dumnezeu mai mult decât orice alt păcat. „Aşa cum apa stinge focul, spune Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi osândirea stinge Harul lui Dumnezeu"
- Gheronda, tare mai moţăiesc la slujba de dimineaţă.

- Nu cumva ai osândit vreo maică? Tu vezi lucrurile după aspectul exterior şi osândeşti, de aceea moţăieşti apoi în timpul slujbei. Adică din clipa în care cineva osândeşte şi nu înfruntă lucrurile duhovniceşte, începe a se răci duhovniceşte şi îi slăbesc puterile. Şi atunci fie moţăieşte, fie are insomnie.

- Gheronda, cad adeseori şi în lăcomia pântecelui.

- Ascultă, lucrul la care trebuie să iei bine aminte acum este osândirea. Dacă nu vei tăia osândirea, nu te vei putea izbăvi nici de lăcomia pântecelui. Omul care osândeşte, deoarece alungă Harul lui Dumnezeu, rămâne neajutorat şi nu poate să-şi corecteze defectele. Iar dacă nu-şi dă seama de greşeala lui, pentru a se smeri, va avea mereu căderi. Dacă însă înţelege şi cere ajutorul lui Dumnezeu, atunci va veni din nou Harul lui Dumnezeu.

Cel care îi osândeşte pe ceilalţi cade în aceleaşi greşeli

- Gheronda, cum se face că, atunci când judec o maică pentru o oarecare greşeală de-a ei, peste puţin timp fac şi eu aceeaşi greşeală?

- Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care 1-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.

Ca să te ajut, îţi voi spune ceva despre mine. Când eram la Sfânta Mănăstire Stomiu, am aflat despre o colegă de-a mea din şcoala primară că apucase pe o cale greşită şi făcea multe suflete să păcătuiască în Koniţa. Am început aşadar să mă rog să o lumineze Dumnezeu şi să-i dea în gând să urce la mănăstire, ca să-i vorbesc. Am pregătit şi câteva pasaje despre pocăinţă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor. într-o zi a venit împreună cu alte două femei. I-am vorbit, şi părea că a înţeles. A continuat apoi să vină adeseori împreună cu copilul ei şi aducea lumânări, untdelemn, tămâie pentru biserică. Odată nişte cunoscuţi de-ai mei, închinători din Koniţa, mi-au spus: „Părinte, femeia asta se preface. Aici aduce lumânări şi tămâie, iar acolo jos continuă să păcătuiască cu ofiţerii". Când aceea a venit din nou, am găsit-o în biserică sărutând icoanele. Atunci am început să strig la ea: „Pleacă de aici! i-am spus. Ai pângărit tot ţinutul!...". Ea, sărmana, a plecat plângând. Nu a trecut mult timp şi am început să simt un mare război trupesc. „Ce este asta? mi-am spus. Niciodată nu am avut o astfel de ispită. Ce se întâmplă?". Nu puteam să găsesc pricina. Am făcut rugăciune. Nimic. Atunci am luat-o la deal spre Cămila(Aşa se numeşte un vârf de munte din munţii Pindului, care are forma asemănătoare unei cămile.). „Mai bine să mă mănânce urşii", mi-am spus. Şi am înaintat destul în munte, dar războiul nu mă slăbea. Am scos o secure mică pe care o aveam agăţată la brâu şi mi-am lovit de trei ori piciorul, crezând că prin durere va fugi ispita. Pantoful s-a umplut de sânge, dar nimic! Deodată mi-a venit în minte acea femeie şi cuvintele pe care i le spusesem. „Dumnezeul meu, am spus atunci, eu am trăit acest iad numai pentru puţin şi nu-1 pot îndura, dar această femeie, sărmana, trăieşte continuu acest iad... Iartă-mă că am osândit-o!". Şi îndată am simţit o răcorire dumnezeiască şi războiul trupesc a dispărut. Vezi ce face osândirea?
Dacă trecem cu vederea greşelile celorlalţi, atunci şi Dumnezeu le va trece cu vederea pe ale noastre

- Gheronda, astăzi, la alesul măslinelor, judecam pe unele maici, deoarece vedeam că nu-şi făceau treaba cu atenţie.

- Caută să laşi deoparte judecările şi osândirile, căci apoi te va judeca şi pe tine Dumnezeu. Tu nu pui la un loc cu cele bune nici măcar o măslină puţin stricată?
- Nu, Gheronda, sunt atentă ca să nu pun.

- Dacă şi Hristos ne va alege astfel la Judecată, suntem pierduţi! Dar dacă trecem acum cu vederea greşelile celorlalţi şi nu îi osândim, îi vom putea spune lui Hristos: „Hristoase al meu, pune-mă şi pe mine într-un colţ de Rai!". Vă amintiţi ce scrie în Pateric despre acel monah nepăsător care s-a mântuit pentru că nu osândea pe nimeni? Când a sosit ceasul morţii, era foarte bucuros şi împăcat. Atunci Stareţul său, ca să se folosească părinţii ce se adunaseră de la chiliile de primprejur, 1-a întrebat: „Frate, cum de nu te temi de moarte, de vreme ce ai trăit în nepăsare?". Iar fratele i-a răspuns: „Este adevărat că am trăit în nepăsare, însă de atunci de când am devenit monah, m-am străduit să nu osândesc pe nimeni. De aceea îi voi spune acum lui Hristos: «Hristoase al meu, sunt un ticălos, dar cel puţin am păzit porunca Ta «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!»". „Fericit eşti, frate, i-a spus atunci Stareţul, căci te-ai mântuit fără osteneală!"(Vezi Patericul cel Mare, voi. I, cap. 3, pf. 51, Ed. Sihăstriei „Naşterea Maicii Domnului", Panorama - Tesalonic, 1994, p. 344.).

Judecata şi osândirea aproapelui-din Patimi şi Virtuţi - Cuv. Paisie Aghiorâtul
 

<<continuare>>

- Gheronda, unii oameni duhovniceşti, atunci când văd pe cineva trăind în păcat, spun: „A, acesta, după cum merge, este pentru iad!".

- Ah, dacă oamenii lumeşti vor merge în iad din pricina vieţii lor neînfrânate, oamenii duhovniceşti din pricina osândirii... Nu putem spune despre nimeni că va merge în iad. Nu ştim cum lucrează Dumnezeu. Adâncuri de neajuns sunt judecăţile lui Dumnezeu. Să nu osândim pe nimeni, căci altfel luăm judecata din mâinile lui Dumnezeu şi ne facem pe noi înşine dumnezei. Dacă ne întreabă Hristos în Ziua Judecăţii, atunci să ne spunem părerea... Lupta împotriva osândirii
Dacă ne vom întoarce către noi înşine, nu vom mai osândi pe ceilalţi

-Gheronda, atunci când văd o oarecare neorânduială la ascultare, osândesc în sinea mea.

- Tu să cauţi la buna ta rânduială, iar nu la neo-rânduielile celorlalţi. Să fii aspră cu tine însăţi şi nu cu ceilalţi. Ce treabă ai făcut astăzi?

- Am şters praful.

- Ai şters praful de pe ceilalţi sau de pe tine însăţi?

- Din păcate, l-am şters de pe ceilalţi.

- Ascultă, vei începe să faci treabă în tine însăţi când vei înceta să te preocupi de ceea ce fac cei din jurul tău. Dacă te ocupi de tine însăţi şi încetezi să te ocupi de ceilalţi, vei vedea numai greşelile tale, iar la ceilalţi nu vei vedea nici o greşeală. Atunci te vei deznădăjdui, în sensul cel bun, de tine însăţi şi te vei osândi numai pe tine însăţi. îţi vei simţi păcătoşenia şi te vei nevoi să te izbăveşti de propriile slăbiciuni. Apoi, când vei vedea la ceilalţi vreo slăbiciune, vei spune în sinea ta: „Oare eu mi-am biruit slăbiciunile? Aşadar, cum să am o asemenea pretenţie de la ceilalţi? De aceea să te cercetezi şi să veghezi pururea asupra ta ca să te izbăveşti de mândria ascunsă, dar să ai şi prihănire de sine cu discernământ, ca să nu îi osândeşti în sinea ta pe ceilalţi. în felul acesta te vei îndrepta.

- Gheronda, Sfântul Isaac Şirul scrie: „Dacă iubeşti curăţia, intră şi lucrează în via inimii tale, dezrădăcinează din sufletul tău patimile, străduieşte-te să nu cunoşti răutatea omului". Ce vrea să spună?

- Vrea să spună că trebuie să te întorci către sine şi să lucrezi asupra propriei persoane. Cum s-au sfinţit Sfinţii? S-au întors către ei înşişi şi îşi vedeau numai patimile lor. Prin prihănirea de sine pe care o aveau, au făcut să cadă solzii de pe ochii sufletului lor şi au ajuns să vadă limpede şi adânc. Se vedeau pe ei înşişi mai prejos decât toţi oamenii şi îi considerau pe toţi mai buni decât ei. Greşelile lor le vedeau mari, iar ale celorlalţi foarte mici, deoarece vedeau cu ochii sufletului, iar nu cu ochii pământeşti. Aşa se explică faptul că spuneau: „Eu sunt mai rău decât toţi oamenii". îşi curăţiseră ochii sufletului, care deveniseră telescoa-pe; de aceea îşi vedeau micile greşeli - paiele - ca pe nişte bârne. Noi însă, nu vedem greşelile noastre, deşi sunt bârne sau le vedem ca pe nişte paie(Vezi Matei 7,3). îi privim pe ceilalţi cu microscopul şi vedem păcatele lor ca fiind mari, pe când pe ale noastre nu le vedem, fiindcă ochii sufletului nostru nu s-au curăţit.

Totul este să se curăţească ochii sufletului. Când Hristos 1-a întrebat pe orb: „Cum îi vezi pe oameni?", acela I-a răspuns: „Ca pe nişte copaci", fiindcă nu-şi dobândise încă cu desăvârşire lumina ochilor. A putut să vadă limpede abia când şi-a căpătat cu desăvârşire vederea. Vreau să spun că omul, atunci când ajunge într-o stare duhovnicească bună, pe toate le vede curate, iar greşelile celorlalţi le îndreptăţeşte, în sensul cel bun, fiindcă le vede cu ochi dumnezeiesc, şi nu cu ochi omenesc.
Dacă îi vom îndreptăţi pe ceilalţi, nu-i vom mai osândi

- Gheronda, când îmi vin gânduri de mândrie şi de osândire, încerc să-i îndreptăţesc pe ceilalţi. Aceasta înseamnă cădere sau luptă?

- E luptă. Dacă cineva stă şi cască gura şi intră o muscă în ea, o va scuipa. Dar mai bine este să fie atent să nu-i intre musca în gură.

- Adeseori însă îi osândesc pe ceilalţi văzând ce fac.

- Nu poţi să nu vezi ce se întâmplă în jurul tău. Trebuie însă să dobândeşti discernământ, astfel încât să le acorzi celorlalţi circumstanţe atenuante şi să-i îndreptăţeşti. Atunci îi vei vedea într-o lumină bună.

Judecata şi osândirea aproapelui-din Patimi şi Virtuţi - Cuv. Paisie Aghiorâtul
 

<<continuare>>

- Gheronda, în timpul slujbei mă luptă gândurile pentru faptul că o maică nu vine la strană să cânte, o alta cântă încet, şi ajung să osândesc mereu.

- Bine, dar nu te gândeşti că poate acea maică este obosită sau a durut-o ceva şi nu a mai putut dormi, şi de aceea nu cântă? Cunosc maici care, chiar dacă sunt atât de bolnave încât nu-şi pot târî picioarele din cauza febrei, se străduiesc să nu se vadă lucrul acesta, ca să nu li se spună să plece de la ascultarea pe care o fac şi astfel să nu o împovăreze pe o altă maică, care să vină în locul lor la ascultare. Aceasta nu te mişcă deloc?

- Mă mişcă, Gheronda, dar nu reuşesc întotdeauna să îndreptăţesc o maică atunci când se poartă urât.

- Te-ai gândit vreodată că e posibil ca acea maică să se poarte urât ca să-şi ascundă virtutea? Eu cunosc oameni care fac înadins neorânduieli şi sunt defăimaţi de aceia care nu se ocupă de ei înşişi. Sau se poate ca o maică să se poarte urât pentru că este obosită, dar se căieşte îndată. Tu o osândeşti, pe când aceea deja s-a pocăit pentru purtarea ei urâtă. în ochii oamenilor este umilită, însă în ochii lui Dumnezeu este la înălţime.

- Gheronda, îmi vine greu să mă pun în situaţia celuilalt ca să-i găsesc îndreptăţire.

- Să-l priveşti cu durere pe cel care greşeşte şi să-L slăveşti pe Dumnezeu pentru că în Ziua Judecăţii s-ar putea ca Dumnezeu să-ţi spună: „Eu, copilul Meu, ţi-am dat atâtea, însă tu de ce Mi te-ai purtat fără îndurare?". Să ai o vedere mai largă asupra lucrurilor. Să te gândeşti la trecutul omului, la prilejurile care i s-au dat pentru a se face mai bun şi la avantajele pe care le-ai avut şi tu, dar nu le-ai pus în valoare. în felul acesta vei fi mişcat sufleteşte de darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, îl vei slăvi şi te vei smeri, deoarece nu te-ai arătat vrednic de ele. Totodată vei simţi dragoste şi durere pentru fratele care nu a avut avantajele tale şi vei face pentru el o rugăciune din inimă.

Există oameni care săvârşesc crime grozave, dar au multe circumstanţe atenuante. Cine ştie cum sunt aceşti oameni înaintea lui Dumnezeu? Dacă nu ne-ar fi ajutat Dumnezeu, poate că şi noi am fi ajuns nişte tâlhari. De pildă, un ucigaş a făcut douăzeci de crime, iar eu îl osândesc, dar nu mă gândesc ce trecut a avut. Cine ştie câte crime a făcut tatăl său? Câte furturi l-au pus să facă de mic... După aceea, când a fost tânăr, câţi ani o fi trăit în puşcării şi câte ticăloşii o fi învăţat de la alţi puşcăriaşi mai experimentaţi. Se poate ca el să fi avut ocazia să săvârşească nu douăzeci de crime, ci patruzeci, dar s-a abţinut. Pe când eu, cu ereditatea şi cu educaţia pe care le am, ar trebui să fac acum minuni. Am făcut? Nu. Prin urmare, nu am cuvânt de apărare. Dar chiar de săvârşeam douăzeci de minuni - însă puteam face patruzeci - tot n-aş avea cuvânt de apărare. Cu aceste gânduri alungăm osândirea şi ne înmuiem inima cea împietrită. Să nu tragem uşor concluzii

- Gheronda, ce anume mă va ajuta să nu osândesc?

- Oare întotdeauna toate sunt aşa cum le gândeşti tu?

- Nu.

- Ei, atunci să spui: „Nu gândesc întotdeauna corect; de multe ori greşesc. Iată, în cazul acesta am gândit aşa, dar s-a dovedit că nu aveam dreptate. în cazul celălalt am judecat într-un fel, dar m-am înşelat, şi astfel l-am nedreptăţit pe celălalt. Aşadar nu trebuie să ascult de gândul meu". Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, a avut cazuri când s-a înşelat în judecata sa. Dacă-şi aduce aminte de cazurile când a judecat şi s-a înşelat, atunci va evita să osândească. Dar chiar dacă nu s-a înşelat niciodată, ci a avut dreptate, de unde ştie intenţiile celuilalt? Ştie cum s-a petrecut un lucru sau altul? Să nu tragem uşor concluzii.

Şi eu, când eram tânăr, osândeam la tot pasul. Pentru că trăiam cu puţină luare-aminte şi aveam o falsă evlavie, judecam tot ceea ce mi se părea a fi greşit. Căci, atunci când cineva trăieşte în lume puţin mai duhovniceşte, poate vedea multe cusururi la ceilalţi, şi mai deloc virtuţile. Pe cei care cultivă virtutea nu-i poate vedea, deoarece trăiesc în ascuns, dar îi vede pe cei care fac neorânduieli şi îi osândeşte. „Ăsta face aşa, ăla păşeşte aşa, celălalt priveşte aşa...".

Ştiţi ce am păţit odată? Am plecat cu un cunoscut de-al meu ca să participăm la Sfânta Liturghie la o mănăstire de la Monodendri, aflată la nouă ore distanţă de Koniţa. Când am intrat în biserică, cunoscutul meu s-a dus la strană ca să cânte, iar eu am intrat în strana din spatele psaltului; urmăream de acolo slujba şi psalmodiam încet. La un moment dat a venit o femeie destul de tânără îmbrăcată în negru, s-a aşezat lângă mine şi mă privea continuu. Mă privea şi îşi făcea cruce. Mă privea şi îşi făcea cruce... începusem să mă tulbur. „Măi, spuneam în sinea mea, ce soi de om o fi şi femeia asta? De ce mă priveşte cu atâta neruşinare tocmai în biserică?". Eu nici pe surorile mele nu le vedeam când treceau pe lângă mine pe drum. Se duceau apoi şi se plângeau mamei mele: „M— am întâlnit cu Arsenie(Numele de botez al Stareţului.), spuneau ele, dar nu mi-a vorbit!". „Bine, îmi spunea mama, te întâlneşti pe drum cu surorile tale şi nu le vorbeşti?". „Oare eu mă uit să văd dacă cea care trece pe lângă mine este sora mea? i-am spus eu. Avem o mulţime de rude(Stareţul avea şapte fraţi. în acea vreme cele trei surori mai mari ale lui îşi întemeiaseră deja familie.). N-am altă treabă de făcut?". Vreau să spun că la astfel de extreme ajungeam. Să treacă pe lângă tine sora ta şi să nu-i vorbeşti! în sfârşit... De îndată ce s-a terminat Sfânta Liturghie, femeia aceasta în negru s-a dus şi 1-a rugat pe preot să-mi spună să merg acasă la ea, deoarece semănăm mult cu fiul ei care fusese ucis în război. Când am ajuns la casa femeii, am văzut fotografia fiului ei. într-adevăr, semănăm de parcă am fi fost fraţi. Sărmana femeie mă privea în biserică şi îşi făcea cruce ca şi cum l-ar fi văzut pe fiul ei. Iar eu îmi spuneam: „De ce mă priveşte femeia asta astfel tocmai în biserică, fără nici o frică de Dumnezeu?". însă după aceea ştiţi cât de mult m-a schimbat lăuntric această întâmplare? „Ia te uită, mi-am spus, tu să ai astfel de gânduri cum că cine ştie ce fel de femeie este de nu se ruşinează deloc în biserică..., iar ea, sărmana, îşi pierduse copilul şi era îndurerată!".

Altă dată l-am judecat pe fratele meu care pe atunci era militar. Furierul unităţii îmi trimisese un mesaj: „I-am dat fratelui tău două bidoane cu untdelemn. Ce s-a întâmplat cu ele?". „Dar el, am spus în sinea mea, aducea acasă soldaţi şi-i găzduiam. Cum de-a făcut asta acum, să ia untdelemn de la armată?". Şi îndată, plin fiind de indignare, i-am scris fratelui meu o scrisoare. Iar el mi-a răspuns: „Bidoanele să le ceri de la paraclisierul bisericii din vale!". Acesta trimisese untdelemnul în Koniţa la biserica din vale, fiindcă era săracă. „Bravo, Paisie! mi-am spus atunci. Cealaltă dată ai judecat-o pe acea sărmană, iar acum pe fratele tău. Altă dată să nu mai judeci pe nimeni!". Vreau să spun că atunci când vedeam că mă înşelam în judecata mea, mă cercetam pe mine însumi: „în cutare situaţie am spus despre celălalt că a acţionat într-un fel, dar lucrurile stăteau altfel. Altă dată am tras o concluzie, dar era greşită". în felul acesta m-am pus pe mine însumi la punct. „Altă dată, mi-am spus, nu vei mai judeca deloc! S-a terminat! Ai mintea strâmbă şi pe toate le vezi anapoda. Caută să devii un om corect!". După aceea, când mi se părea ceva strâmb, îmi spuneam: „Cred că altfel stau lucrurile aici, dar eu sunt cel care nu înţeleg bine. Ori de câte ori am pus gândul de--a stânga, m-am înşelat". Am ajuns să-i îndreptăţesc pe toţi abia când am început să mă scârbesc de mine însumi; pentru ceilalţi găseam întotdeauna circumstanţe atenuante şi numai pe mine mă judecam. Dar dacă omul nu se supraveghează pe sine, pe toate le tratează cu nepăsare, iar apoi la Judecată nu va avea cuvânt de îndreptăţire.

În Duhul lui Dumnezeu toate sunt altfel. În el toate cele ale celorlalţi sunt îndreptăţite. Toate! Ce am spus? Hristos plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Eu îţi găsesc ţie greşeala, oricât mi-ai spune tu că greşeşte cutare sau cutare. În cele din urmă greşeşti în ceva, şi-l afli atunci când îţi spun. Acest discernământ trebuie să-l dobândiţi în viaţa voastră. În orice trebuie să vă adânciţi, să nu priviţi doar la suprafaţă. Dacă nu mergem spre Hristos, dacă nu răbdăm când pătimim pe nedrept, atunci vom fi chinuiţi neîncetat. Secretul este să înfrunţi împrejurările duhovniceşte. Ceva asemănător scrie Sfântul Simeon Noul Teolog: „Pe toţi credincioşii, noi, credincioşii, trebuie să-i vedem ca pe unul, şi în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă de el, încât să fim gata să ne punem sufletul pentru el. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toţi să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăşti pe fratele, ci patimile care-l războiesc. Iar dacă îl vezi tiranizat de pofte şi de gânduri greşite, să ai şi mai multă milă de el, ca nu cumva să fii şi tu ispitit (cf. Col. 6, 1), ca unul ce te afli supus materiei nestatornice”.
Iubirea pentru fratele te pregăteşte să-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu. Aşadar, secretul iubirii către Dumnezeu este iubirea către fratele. Căci, dacă nu-l iubeşti pe fratele tău, pe care îl vezi, cum este cu putinţă să-L iubeşti pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?


Părintele Porfirie

Mergeţi la biserică — e bine; şi acasă totul va fi bine rânduit: ba să citiţi câte puţin, ba să vă rugaţi un pic, ba să lucraţi câte ceva. Dar distracţiile, mai cu seamă cele zgomotoase, trebuie evitate în fel şi chip: ele strică pacea sufletului şi seamănă dorinţele rele.
Ceea ce aţi întâlnit la N.N. a fost bun. Să vi se întâmple cât mai des astfel de lucruri! Atunci aţi văzut că nu sunteţi bună de nimic şi că aţi fost părăsită. Acest simţământ trebuie să-l încălzim şi să-l înălţăm în noi, ca să devenim într-adevăr pribegi şi străini pe acest pământ. Cum? Cu ajutorul unor întâmplări asemănătoare. Căci nouă ne tot place să trâmbiţăm în jurul nostru si ne credem aureolaţi în lumină. Și atunci ni se va spulbera ceaţa aceasta!
Aşadar, este bine; dar că o oarecare filozoafă şi un oarecare filozof s-au cunoscut, nu ştiu dacă e bine. Acum nu se vede, după aceea veţi vedea singură. Dacă vor dori să ştie adevărul, să le spuneţi cu smerenie ceea ce ştiţi, iar dacă vor să fie cu dumneavoastră numai aşa, de dragul petrecerii plăcute a timpului, atunci mai bine să-i părăsiţi.
Astronomia este un lucru simplu: putem afla şi din cărţi cele accesibile tuturor. Căutaţi cartea lui Naum despre lumea lui Dumnezeu. Acolo este scris totul, poate inţelege şi un ţăran, în cărţile de acest fel ce apar în zilele noastre te poţi încurca. Necazul este că astronomii noştri adaugă faptelor teoriile lor, şi cel mai adesea se încurcă şi cad în neadevăr, potrivnic cuvântului lui Dumnezeu. De aceasta trebuie să vă temeţi.
Este un fapt binecunoscut că trebuie să facem cunoştinţă numai după ce ne-am încredinţat în comuniunea de cuget şi de intenţii, iar, fară aceasta, înmulţirea cunoştinţelor nu este decât o distrugere. Câte cunoştinţe aveţi dumneavoastră! N.N., N.N. şi altele, ca ele să tot fie cu sutele, că nu le mai știi numărul! Aici, numărul nu înseamnă nimic: toţi sunt ca unul şi chiar să n-ai unde arunca un fir de ac, eşti tot singur. Să nu-ţi faci pe nimeni prieten dacă nu l-ai încercat.
Dar aceasta nu-i încă lucrul cel mai însemnat. Sunt altele mai importante. Îmi scrieţi „Abia mă mai pot ruga; vorbind deschis, citesc așa, fără chef, și cartea îmi cade din mâini”.
Cum aţi adormit aşa? Nu trebuie să treceţi cu nepăsare pe lângă aceste momente. Trebuie să vă mai sporiţi frica, să vă mai mişcaţi memoria. Este bine că apoi vi s-a mai înmuiat puţin inima în biserică, altminteri vă paşte pierzania. Cu frică şi cu cutremur conlucraţi-vă mântuirea. Sigur că nici nu este în puterea dumneavoastră să aveţi totală stăpânire peste o asemenea înverşunare a sufletului; însă nu trebuie să rămâneţi indiferentă la această stare, ci cel puţin chemaţi-L pe Domnul şi pe Stăpâna noastră.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Spovedania ta trebuie făcută fără de amăgitoare ruşine. În această lume, aproape fiecare dintre noi trăim într-o făţărnicie fariseică! Într-un fel suntem şi alt fel dorim să părem; astfel, nu ne arătăm în afară după cum suntem înăuntru. Dorim ca lumea să aibă o părere bună despre noi şi de aceea ascundem părţile rele şi le arătăm doar pe cele bune. Şi dacă nu avem părţi bune, ne lăudăm cu părute virtuţi. De aceea, vom întâlni, nu o dată în viaţă, oameni care au pe chip bunătatea, nu însă şi în inimă. Nu ne înşelăm noi aproape toţi, unul pe celălalt, în această viaţă? Nu ar trebui să minţim şi atunci când mergem la spovedanie? E adevărat, nu e uşor să descoperi duhovnicului păcatele tale, când în faţa oamenilor te arăţi bun, îţi este ruşine să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar cum te vei tămădui dacă-ţi tăinuieşti boala? Tu îţi birui ruşinea când mergi la doctor să te consulte şi astfel îţi tămăduieşti trupul. Atunci de ce te ruşinezi când mergi la duhovnic pentru vindecarea sufletului? Tu nu vezi că ruşinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea, aruncă ruşinea şi întrarmează-te cu îndrăzneala! Trebuie să te ruşinezi când greşeşti şi nu când îţi mărturiseşti greşeala ta! Dumnezeu a legat ruşinea de păcat, iar îndrăzneala — de spovedanie. Nu asculta pe cel rău, care a stricat rânduiala lui Dumnezeul şi-ţi insuflă ruşine la spovedania păcatului tău, iar îndrăzneală la săvârşirea lui. El a dat totul peste cap, ca să te piardă!

Arhimandritul Serafim Alexiev

Boala
 

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2392.htm

Crizele psiho-spirituale nu se trateaza medicamentos, ci duhovniceste ! Sufera ego-ul nostru.Traiti in bucurie.Daca inima ar avea minte, s-ar sinucide iar daca mintea ar avea inima, ar face infarct.Comunicare permanenta.Informatia se muta din generatie in generatie.Daca stam prea mult in trecut ne cuprinde depresia.Daca stam prea mult in viitor ne cuprinde anxietatea.Sa ne traim prezentul cu respect pentru trecut si cu speranta pentru viitor.Depresia se trateaza pe verticala, nu pe orizontala.Stresul nu este ceea ce ti se intampla, ci modul in care privesti ceea ce ti se intampla.

Unii psihoterapeuti afirma ca se moare de frica si de oboseala, nu de cancer.Cancerul este o boala care apare pentru cei care au conflicte interioare nerezolvate.Boala este un conflict intre minte si suflet.Fiecare vrea sa transmita ceva, iar cealalta parte intelege altceva.Lovim in organe in functie de fricile noastre.Tratam trupul, dar sa tratam si sufletul.

Cel mai des intalnite tipologii "toxice" sunt:Manipulatorul, Narcisistul, Deprimatul, Judecatorul, Ucigasul de vise, Mincinosul, Nerespectuosul si Nemultumitul.La baza unei emotii se afla un gand.Pozitia de observator.Cine se grabeste este deja.

Cine nu poate trece peste un eveniment neplacut din viata poate face cancer de stomac.Cineva are resentimente si il loveste un cancer renal.Altcineva se teme ca va muri de foame si va face cancer hepatic ca nu are cu ce sa-si hraneasca familia.De la lehamite apare cancerul pancreatic.Cancer ovarian sau de san pe motive de pierdere.Trauma primului act sexual poate distruge o persoana pentru ca nu este asa cum si-a inchipuit.Celule maligne, modificate genetic, noduli, reactioneaza la stimulii creierului.Conflicte de devalorizare interioara.Natura este inteligenta si se poate regenera daca este adaptata corect.

Frica si furie sau dragoste si recunostinta.Emotiile toxice trebuie sa le scoatem din corp.Mintea spune nu, inima spune da.Uneori antidepresivele ne tin in standbay ca e bine, problema nu s-a rezolvat si este efectul de anestezie.Frica este o problema sufleteasca si nu a mintii.Agresivitatea este o forma a fricii.Este si apoi furia.Uneori lacrimile nu vin pentru ca plansul nu poate fi manipulat usor.

Cainta, multumire si transformare spirituala.Boala ne trimite spre introspectie.Faptul ca esti cu cineva si te simti singur se datoreaza ca nu suntem in relatie buna cu Dumnezeu.Dependentele sunt dureri de factura sufleteasca.Ele sunt acoperite cu carja adictiilor.

Orice i se intampla sufletului afecteaza si corpul.Orice i se intampla mintii afecteaza si corpul si viceversa, minte-suflet-corp.Daca apelezi la divin, la spiritualitate, exista o solutie.Dumnezeu nu este imbuteliat ca sa nu avem acces la El.Oricine are acces la Doamne.Nu stim sa accesam, nu ca nu putem.Hristos nu se ascunde in Potir sau in icoana, ci se descopera.Taiem pacatele de la tulpina, dar ele se tin de radacini.Respiram in eprubete.Boala ne este prietena.Este o dizarmonie care trebuie armonizata.Vindecare inseamna crestere spirituala.

Autostrada sufletului ne ofera semnale de circulatie.Suferinta poate oferi multe lucruri sufletului nostru pe care fericirea nu le poate oferi.Adeseori fericirea ne stoarce, ne dilueaza, iar suferintele ne curata, ne purifica.Suferinta are ceva special, iar fericirea este un bun comun.Smerenie, pocainta.Genunchi.Vrem sa-L cunoastem pe Dumnezeu sau dorim sa ne facem cunoscuti ?

Sursa : din cartea Putine lacrimi, multa bucurie de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Ce facem când nu mai găsim calea?
 

Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea”. Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat, şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare; lumina lor s-a ascuns, şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor. Acest tâlc l-a dat cuvintelor Sale Domnul Însuşi: „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veţi tângui, dar tânguirea voastră se va preface în bucurie”.
Se spune că orice suflet aflat pe drumul spre desăvârşire trece printr-o întunecare asemănătoare. Bezna îl învăluie din toate părţile şi nu ştie încotro să se îndrepte; dar vine Domnul şi tânguirea sa se preface în bucurie. Pare-se că acest lucru este neapărat trebuincios, aşa cum femeia trebuie neapărat să se chinuie mai înainte de a aduce om pe lume. Oare nu se poate trage de aici învăţătura că în cel care n-a trecut prin asta încă nu s-a născut adevăratul creştin?


Sfântul Teofan Zăvorâtul

Cum s-a ajuns la învârtoşarea inimii? Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul de n-ar mai vedea nimic, apoi s-ar izbi într-un stâlp sau s-ar ciocni cu altă maşină. E un dar de la Dumnezeu faptul acesta că mintea nu stă la un singur gând. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet – gândiţi-vă, cei care v-aţi uitat la necuviinţe, la filme necuviincioase, cu ele te întâlneşti când te rogi, în loc să-ţi vină în minte Dumnezeu în lumina de pe Tabor, îţi vin în minte spurcăciunile întunecate de la televizor.


Arhimandrit Teofil Părăian

Despre îndreptare și întrebări la Spovedanie - arhim. Mihail Daniliuc
 

Ne aflăm pe cărarea cea strâmtă a Postului Mare, presărată cu anevoioase lupte menite să ne dezrobească de patimi. Pe lângă rugăciune, fapte bune, apelăm mai des la taina mare și sfântă a Pocăinței, curățindu-ne ființa de tot ce ne desparte de voia și iubirea preamilostivului Dumnezeu, ca să întreţinem în noi necontenit dorul către desăvârşire şi aspiraţia de a ne asemăna, pe cât ne stă în putere, cu Dumnezeu. Una din problemele cu care cred că s-a confruntat orice duhovnic este modul în care credincioșii își spun păcatele. Unii, mai zeloși, din dorința unei mărturisiri complete, apelează la îndreptarul de spovedanie – un fel de chestionar ce-i ajută să parcurgă în amănunt diferitele modalități omeneşti de a greși. Există numeroase astfel de broșuri, compuse de duhovnici proveniți din rândul monahilor sau al preoților de mir. În plus, în Molitfelnic, la rânduiala Tainei Spovedaniei, preotului i se oferă un scurt ghid, care să-i faciliteze cercetarea corectă a penitentului aspirant la „botezul lacrimilor”. Este sau nu de folos să recurgem la această modalitate de a ne spovedi, lecturând lista de păcate din respectivele cărți? Unii spun că da, alții, dimpotrivă, arată o serie de neajunsuri decurgând dintr-o asemenea practică.


Îndreptarul de spovedanie ajută sau încurcă?
Consider că un aspect pozitiv incontestabil rezidă în faptul că, aflați în fața înşiruirii detaliate a greşelilor posibile, vom reuşi să ne facem un examen de conștiință extrem de minuţios. Am putea descoperi, bunăoară, păcate uitate ori ascunse, săvârșite fără a ști că respectivele fapte constituie abatere. Se conturează totuși un impediment deloc neglijabil în utilizarea îndreptarelor de spovedanie: îngrădirea libertății noastre. Fiecare dintre noi, săvârșind un păcat, îl „personalizăm”, înfăptuindu-l într-un anume context, stare, predispoziție interioară, așa încât ghidul ar trebui doar să ne atenționeze asupra lui, iar noi, trecându-l pe o hârtie, să-l mărturisim ținând seamă tocmai de factorii enumerați anterior. Altfel, spovedania se va preschimba într-o înșiruire rece, formală, a greşelilor noastre, lipsindu-ne participarea afectivă, emoția, părerea de rău, dar, îndeosebi, truda de a ne analiza viața interioară, cu scăderile ei inerente. O banală citire a îndreptarelor de spovedanie evidenţiază încă un aspect semnificativ: unele, prezentând detaliat diverse păcate, riscă să smintească sau chiar sugerează ele însele săvârșirea lor. Dornici de a se spovedi „ca la carte, după pravilă”, o serie de credincioși iau un îndreptar și, ajunşi înaintea duhovnicului, abuzează uneori de timpul ori de răbdarea lui, făcând o lectură searbădă a tot ce scrie acolo. În atare situație, nu simpla înșiruire a unor evenimente „eficientizează” spovedania: dacă nu participăm cu toată ființa la mărturisirea păcatelor, ci ne rezumăm la a le rosti doar cu buzele, riscăm s-o transformăm într-o inculpare lipsită de eficiență.


Este bine să ți se pună întrebări la spovedit?
O altă problemă privitoare la Taina Pocăinţei este legată de obiceiul duhovnicilor de a pune sau nu întrebări. În genere, se cuvine să ne mărturisim greşelile fără a aștepta să fim chestionați. Preotul, uneori, se folosește de întrebări ca să se lămurească asupra gravității păcatului, a intensității lui, dar niciodată spre a-și împlini anumite curiozități ori interese. Şi aici părerile se arată împărțite: unii consideră necesară chestionarea penitentului, alții, dimpotrivă, n-o încurajează. Bunăoară, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă clar: „duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel care se mărturiseşte ce a făptuit..., ci însuşi cel care se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească de la sine păcatele ca să capete iertare pentru ele”. Există situații când creştinii, fie din lipsa examenului de conştiinţă, fie tocmai din pricina gravităţii greşelilor comise, vor aştepta ca părintele să-i întrebe. Să precizăm, însă, că nu se cuvine să aibă reţinere faţă de duhovnic, ci numai faţă de păcat. În sprijinul preotului vine lungul formular de întrebări din Molitfelnic, instrucţiunile tipiconale arătând: „şi aşa să-l întrebi pe el cu de-adinsul pe rând, una câte una şi să-l aştepţi până când va răspunde la fiecare întrebare”. Se conţin aici şi întrebări privitoare la dreapta învăţătură a Bisericii, de la care nu trebuie să se abată cel ce se spovedeşte; însă tocmai fiindcă ele se perpetuează din perioada creştinismului primar, considerăm bine venită o diortosire canonică a lor. În numeroase cazuri, părintele duhovnicesc va fi nevoit să pună întrebări, mai ales în urma constatării că fiul, fiica duhovnicească nu este în stare să-şi facă mărturisirea cursivă din diferite motive. Pe aceştia se cuvine să-i ajute prin întrebări potrivite, în continuarea spuselor lor. Dacă credinciosul nu ştie cum să înceapă destăinuirea, următoarele întrebări pot viza datoriile elementare şi greşelile cele mai obişnuite pe care creştinii de o stare cu el le săvârşesc frecvent. Duhovnicul încearcă să determine motivele şi scopul săvârşirii păcatelor, să afle căile prin care a pătruns în fiinţa penitentului şi raportul în care se găseşte cu voinţa, mai ales dacă este un penitent pe care nu-l cunoaşte.
Am încercat să expun câteva aspecte legate de Taina Spovedaniei, dorind să evidențiez că a merge la spovedit nu reprezintă împlinirea unei simple tradiții, ci este un proces complex prin care urmărim să ne tămăduim de rănile pe care păcatul ni le-a lăsat în suflet. Înțelegerea și împlinirea corectă a acestui act mântuitor rezidă din faptul că Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul.

Însemnătatea postului
 

În Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau un anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28). „Patruzeci de zile și patruzeci de nopți” a postit și profetul Ilie pe măsură ce înainta spre muntele Horeb (III Regi, 19, 8-12). Postului aspru s-a dedicat și proorocul Daniil. El însuși ne spune despre sine că: „Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea (Dan. 10, 2-3)”. Cu post și pocăință au răspuns locuitorii Ninivei propovăduirii lui Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona, 3, 5). Astfel au scăpat de nimicire.
Însemnătatea postului o scot în evidență și Profeții Vechiului Testament. Prin post trebuiau israeliții să se întoarcă la Dumnezeul cel viu și adevărat: „Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru... Sunați din trâmbiță în Sion, gătiți postiri sfinte, vestiți adunare sfântă” (Ioil, 2, 12-15). Proorocul Isaia observă pericolul postirii formale și expune elementele acelea din care constă postul cel adevărat, postul pe care îl primește Dumnezeu și care poate șterge păcatele: „Postirile și zilele de odihnă, lunile noi și sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu. M-am săturat de voi! Nu voi mai ierta păcatele voastre!...Mâinile voastre sunt pline de sânge: Spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei! Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!) (Is. 1, 13-17)
„Nu știți voi postul care Îmi place Mie?- zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău El va zice: Iată-Mă!”


(IPS Symeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când şi cum postim?, Editura Apostoliki Diakonia, Athena, 2011)

Păcatul grăirii în deşert
 

Dacă păcatul grăirii în deşert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noastră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, şi Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deşert, să ne ţinem cât mai departe de ei, să căutăm părtăşia puţinilor înţelepţi, care îşi deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deşarte, vătămătoare de suflet.
Trebuie să vă supravegheaţi cu foarte mare atenţie, să dobândiţi obiceiul de a examina ceea ce vreţi să spuneţi, să vă deprindeţi cu ţinerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceţi aminte ce aţi spus ziua, să vedeţi dacă n-aţi trăncănit, dacă n-aţi jignit pe cineva, dacă n-aţi minţit, dacă n-aţi bârfit. Dacă vă veţi însuşi obiceiul acesta, vă veţi obişnui să vă supravegheaţi orice mişcare a limbii şi s-o înfrânaţi.
Aduceţi-vă aminte: cu cât omul este mai concentrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!
În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii)

Cum sa traim in Postului Sfintelor Pasti
 

Ajungi, aşadar, acasă. Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
După ce te-ai odihnit, să te îndeletniceşti cu ceva, fie cu rugăciunea, fie cu lucrul de mână. Nu are prea mare importanţă ce lucru de mână faci, tu ştii deja ce îţi place. Este, după cum vezi, imposibil să te ocupi tot timpul cu lucrurile duhovniceşti; este nevoie să ai şi un lucru de mână plăcut. Cu lucrul de mână te ocupi când sufletul îţi este obosit, când nu ai puterea de a citi sau de a te ruga. Dacă, desigur, îndeletnicirile tale duhovniceşti merg bine, nu este necesar lucrul de mână, care nu face decât să valorifice timpul care altfel s-ar risipi în trândăvie. Şi trândăvia este totdeauna dezastruoasă, mai cu seamă în timpul postului.
Cum trebuie să se roage cineva acasă? Bine te-ai gândit că în timpul Postului Sfintelor Pasti suntem datori să adăugăm ceva la canonul obişnuit de rugăciune. Cred, totuşi, că în loc să citeşti mai multe rugăciuni din cartea de rugăciuni, este mai bine să măreşte durata comunicării tale directe cu Domnul.
În fiecare zi, înainte de a începe şi după ce termeni slujba de dimineaţă şi cea de seară, să te adresezi cu propriile tale cuvinte Domnului, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi îngerului tău păzitor, mulţumindu-le pentru ocrotirea lor şi rugându-i să te ajute în împlinirea nevoilor tale duhovniceşti. Cere-le să te ajute, aşa încât, înainte de toate să te cunoşti pe tine însăţi, să dobândeşti cunoaştere de sine şi, dobândind-o, să îţi dăruiască râvnă şi putere, ca să-ţi tămăduieşti rănile sufletului.
Cere-le încă să umple inima ta cu simţământul smereniei şi al zdrobirii de inimă. Smerenia este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. Aşa să te rogi. Nu îţi impune însă un canon de rugăciune lung şi greu, un canon care va depăşi măsurile puterilor tale sufleteşti şi trupeşti şi te va slăbi. Mai bine este să te rogi mai des şi scurt pe durata zilei, iar când te ocupi cu orice altă lucrare să ai mintea la Dumnezeu.
După rugăciune, citeşte puţin cu concentrare de sine. Studiul duhovnicesc nu urmăreşte încărcarea minţii cu diferite informaţii şi cunoştinţe, ci este spre folosul şi zidirea ta sufletească. De aceea, nu este nevoie să citeşti multe. Citeşte însă cu mare atenţie şi cu participare a inimii.
„Ce să citesc?”, mă vei întreba. Doar cărţi duhovniceşti, desigur. Lectura atentă a unor asemenea cărţi insuflă sufletul mai mult decât orice altceva. Dacă, totuşi, pe durata studiului se naşte dorul de rugăciune, să laşi cartea şi să te rogi.
Vei citi, aşadar, apoi te vei ruga, vei face metanii. Dar, prin toate aceste lucrări, totuşi, nu vei putea să îţi ţii mintea şi inima în stare de luptă continuă şi intensă. Este inevitabil că vei obosi. Atunci, aşa cum ţi-am spus, te vei ocupa cu o lucrare practică.
Te gândeşti, de asemenea, după cum îmi scrii, să micşorezi cantitatea mâncării zilnice. Corectă şi folositoare este intenţia ta; corectă, pentru că trupul, care prin abaterile lui te obligă să te pocăieşti, este dator să înţeleagă pe durata Postului Sfintelor Pasti care sunt ostenelile care i se cuvin; şi folositoare, pentru că prin post trupul se supune, mintea se curăţă, inima se înmoaie, patimile se omoară. Numai să nu întreci măsura cu nemâncarea. Deja mănânci atât de puţin. Trebuie să ai putere să stai în biserică şi să te nevoieşti acasă. Caută să mănânci atât cât ai nevoie, ca să nu te vlăguieşti.
Bine ar fi, de asemenea, să micşorezi puţin timpul somnului şi al odihnei tale. Este o jertfă pentru tine, dar orice fel de jertfă se potriveşte în acest răstimp.
Şi cu vorbirea cu ceilalţi ce va fi? În timpul Postului Sfintelor Pasti cel puţin, discuţiile cu ceilalţi să se limiteze la teme duhovniceşti.
Încă mai bune decât citirile personale sunt citirile duhovniceşti de obşte, care oferă prilejuri pentru schimbul de gânduri ziditoare şi pentru exprimarea concluziilor de folos sufletesc. Potrivite pentru acest scop sunt mai cu seamă Vieţile Sfinţilor.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

10 reguli pentru Postul Mare
 

De multe ori se vorbeşte despre perioada Postului Mare ca despre una specială în viața Bisericii: mai mult timp pentru rugăciune, înfrânare în diverse sfere ale vieții, o atenție sporită la propria stare spirituală.


Pentru ca să petrecem Postul cu Hristos și ucenicii Săi, dar nu să-l transformăm într-o lună și jumătate de dietă aspră și inutilă, vă recomandăm să urmați câteva reguli importante.
1. Bucuraţi-vă pururea!
« Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate» (1 Tes.5:16-18), — sfatul înţelept al apostolului fiind şi mai actual şi relevant în zile Postului Mare.
Este mare şi pericolul de a cădea în disperare: „Cum pot trăi fără mâncare bună! Acum nu voi avea parte de divertisment! Ce slujbe lungi ne aşteaptă! „- în timp ce nici motive pentru deznădejde nu există. Durată lungă a slujbelor – e o posibilitate în plus de a reflecta la locul omului în veşnicie, și totodătă posibilitatea de a simţi unitatea în rugăciune cu alţi creştini, dar şi comunicarea cu Dumnezeu însuși.
Alte afirmaţii adesea întâlnite ar fi : „Eu nu pot ţine postul după rânduiala existentă. Nu pot participa la toate slujbele. Mă sustrag lucrurile lumești. ”
Un lucru cunoscut parcă de noi toţi, dar de la aceasta nu mai puțin adevărat: amintiți-vă că Dumnezeu nu are nevoie de stomacul și picioarele noastre, ci de inima noastră, El vede în noi dorința sinceră de a-I sluji, şi ne vede slăbiciunele.
Iată această amintire constantă despre Dumnezeu – și va fi bucuria noastră neîncetată în El.
2. Rugaţi-vă neîncetat!
Desigur, cu nu trebuie să devenim pe parcursul postului toţi isihaşti, dar să încercăm să fim mai aproape cu jumătate de pas de ideal, ar fi posibil.
Rugăciunii ar trebuii să-i acordăm puţin mai mult timp, decât o facem de obicei. Cu o mai mare atenţie să fim sa slujbe – uneori poate ar fi necesar să luăm o carte cu textele sfintei liturghii. Cu o atenţie sporită să ne îndeplinim pravila, să ne ridicăm de la calculator cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a avea mai mult timp pentru rugăciunile de seară. Să adăugăm rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Dacă petrecem mult timp pe drum, să ascultăm sau să citim în acest răstimp Psaltirea.
Iar rugăciunea lui Iisus să ne devină arma de bază în lupta cu numeroasele ispite : iritarea, furiea, disperarea.
3. Rugăciunea în Biserică.
Grijile casei, drumul către casă în timpil traficului din orele de vârf, problemele la locul de muncă – chiar dacă noi am reuşit să ne organizăm astfel viața, ca să consumăm doar alimentele permise, să ne facem zilnic pravila de rugăciune, de la toate acestea adesea obosim foarte mult. Și aici în ajutor ne vine Biserica.
În mănăstiri, şi în multe parohii din orașele mari în perioda Postului Mare slujbele se săvârşesc zilnic, dimineața și seara. Ar merita după posibilitate înainte sau după programul de muncă să intrăm pentru puţin timp în biserică şi să asistăm la o parte a slujbei. Acestea ne-ar ajuta mult pentru stabilirea unei stări sufleteşti complet diferite.
Iar pentru unele slujbe din Postul Mare nu ar fi rău şi să plecăm puţin mai devreme de la serviciu. Acestea sunt – Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în primele patru zile ale Postului Mare, Acatistul Maicii Domnului în seara de vineri, slujbele din Săptămâna Patimilor …
Cel puțin o dată pe parcursul postului ar fi bine de participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite – apropo, în unele biserici ea se face şi seara.
4. « Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!»
Este bine cunoscut: că de post nu are nevoie Dumnezeu, dar noi. Postul Mare este format din două părți: Patruzecimea și Săptămâna Patimilor. Prima parte – este timpul de pocăință, şi a doua – timpul de purificare, pregătire pentru Paști.
Nu în zădar biserica de două ori în Postul Mare ne propune lectura canonului Sf. Andrei Criteanul. Nu în zădar auzim în Biserică în fiecare sâmbătă din Postul Mare « Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!». Cu bună știință Biserica cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, ne cheamă la pocăință: prin parabola fariseului și a vameșului, a fiului risipitor, şi prin amintirea Judecății de Apoi și a alungării lui Adam din Rai.
Anume pentru pocăinţă şi avem nevoie de acest răstimp. Dacă nu intenţionezi să te căieşti de viaţa şi faptele tale, nu are nici un rost nici postirea, va fi doar o risipă de sănătate.
5. Ai grijă de sănătatea ta!
Apropo, de sănătate. Dacă în timpul postului îţi apar problemele de sănătate, gradul de abstinenţă ar trebui să fie imediat discutat cu duhovnicul.
Nu poate fi vorba de nici un post după rânduiala din pravila, în cazul unor boli a sistemului digestiv sau a metabolismului. În condițiile moderne, chiar și în mănăstiri, nu se posteşte doar cu mâncare uscată, nu-l va judeca Dumnezeu nici pe mireanul, care are grijă şi de starea sănătăţii sale.
(Merită să ne amintim că în biserici în timpul Postului Mare se săvârşeşte taina Sf. Maslu – ungerea cu ulei sfinţit unită cu rugăciune pentru vindecarea bolnavilor.)
Nici într-o modalitate nu ne va apropia de Dumnezeu ulcerul dobândit din râvnă peste puteri, dar poate chiar şi ne va îndepărta, căci e prea fin hotarul între o dorință reală de ascultare față de pravile, şi mândria pentru propriul efort.
6. „Uită-te în farfuria ta!”
„Vanitatea postirii” este periculoasă și merge la braţ cu condamnarea. Fratele tău mănânca pește în prima săptămână a Postului Mare, în timp ce tu stai pe pâine și apă? Nu e treaba ta. El bea lapte, dar tu nici zahăr nu pui în ceai? Tu nu ai de unde să cunoşti caracteristicile organismului său. A mâncat o crenvuşcă și a doua zi a mers la împărtăşire, atunci când tu ţii post euharisic început înainte de Priveghere? Este hotărârea sa și a duhovnicului său, care i-a permis împărtășania.
„Vanitatea nepostirii” care ne aduce în faţă şi un alt personaj actual, vameşul care se mândreşte că nu e fariseu. El nu foloseşte untdelemn – în schimb eu fac o sută de metanii înainte de somn! El nu consumă deloc alcool – în schimb eu mă căiesc în fiecare duminică!
Prin urmare, aș dori să repet apelul pentru cadrele didactice ale grădiniței, „Uită-te în farfuria ta!”
7. Nu numai cu pâine va trăi omul
Şi în genere, mai puțin să discutăm despre alimente. Nu contează cât de ştiut nu ar fi acest adevăr, totuşi îl vom repeta perioada Postului Mare – nu este doar o schimbare a regimului alimentar. Vegetarienii nu mănâncă niciodată produse animaliere şi de Dumnezeul aceasta nici nu-i apropie, nici nu-i îndepărtează.
Continuarea versetului : « ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu», — este perfectă pentru perioada Postului Mare, când lecturii sfintei scripturi -a Cuvântul lui Dumnezeu – i se acordă o atenție deosebită.
Pentru Postul mare ar fi posibilă recitirea întregii Evanghelii. De asemenea, în această perioadă în biserici se citește zilnic Vechiul Testament. Este util a se citi din Sfinții Părinți – „Scara Raiului „, Filocalia, tâlcuiri la Evanghelie .
8. Grăbiţi-vă să faceţi fapte bune
Ar fi bine să învăţăm şi să combinăm scăderea interesului faţă de conținutul farfuriilor ale altor oameni cu o sporire a atenției faţă de aproapele nostru în general.
Acordând o atenţie sporită la propria stare spirituală, nu ar trebui să devinim indiferenți față de ceilalți. Mesajul Postului ar trebui să meargă înspre cultivarea ambelor virtuți – iubirea faţă de Dumnezeu și iubirea față de aproapele.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca banii economisiţi pe mâncarea de post să-i folosim la ajutorul celor nevoiaşi. Din câteva prânzuri de post s-ar putea de cumpărat nişte mănuși pentru un cerșetor ce îngheaţă sau o jucărie pentru casa de copii.
Nu este necesar în timpul postului să întrerupem comunicarea şi cu cei care au nevoie de sprijinul nostru, o prietenă însărcinată, un vecin în suferinţă, o rudă singuratică. Conversația cu ei la un ceai – nu este o distracţie, dar un ajutor pentru aproapele nostru.

10 reguli pentru Postul Mare ( continuare )
 

9. Iubirea de oameni fără de încercarea să le fim mereu pe plac
Relațiile bune cu apropiaţii, uneori sunt însoţite şi de o latură neplăcută: încercarea să le fim mereu pe plac. De fapt, nici o atitudine bună aici nu poate exista, – existând doar lipsa de caracter și dependența de opiniile altor oameni. Anume în post această patimă poate să devină mai accentuată.
„Hai să ne întâlnim vineri după serviciu într-o cafenea” – te invită o prietena, şi iată deja ai comandat împreună cu ea o prăjitură – doar nu poţi să o superi!
„Vino-o în vizită sâmbătă seara” – te invită vecinii, și nu mai mergi la slujbă, în loc să-ţi ceri scuze și să amâni pentru un timp mai târziu sau pentru seara de duminică.
„Mănâncă o bucată de pui, de altfel mă supăr” – te indeamnă o rudă, și s-ar putea cu respect să refuzi, dar nu o faci, deşi să te ascunzi după falsa nedorinţă de a merge la un conflict, nu mereu înseamnă să dai dovadă de iubire față de aproapele.
Pentru a ne elibera de această patimă de a fi plăcuţi altora, ne putem aminti de sfatul dat de cuviosul Paisie Aghioritul: noi trebuie să ascundem propria postire, ca să nu ne postim de văzul lumii, dar postul bisericesc – este o trăire şi o mărturisire a credinței. Noi nu trebuie doar să-i respectăm pe alţii, dar şi să tindem ca şi pe noi şi credinţa noastră să fie respectată.
Cei mai mulți oameni înțeleg explicația politicoasă și acceptă poziţia noastră. Dar şi adesea se adevereşte că interpretarea noastră este neîntemeiată. Prietena în cafenea nu va fi deranjată de faptul că vom comanda doar o cană de cafea, vecinii vor fi bucuroși să ne întâlnim și după participarea noastră la slujbă, iar cu ruda putem servi cu placere şi nişte cartofi cu ciuperci.
10. Să-l urmăm pe Hristos
Şi în cele din urmă, cea mai importantă regulă a Postului Mare – să nu uităm pentru ce există această perioadă.
Postul Mare – este timpul așteptării Învierii Mântuitorului. Dar nu o simplă aşteptare, ci una de acţiune. Vom încerca să trecem cele patruzeci de zile împreună cu Hristos, să venim la mormântul lui Lazăr, cu Domnul să intrăm în Ierusalim, Îl vom asculta în Biserică, ne vom împărtăşi împreună cu apostolii la Cina cea de Taină, îl vom urma în ducerea Crucii spre Golgota, unde ne vom alătura suferinţei Maicii Domnului şi ucenicului iubit …
În cele din urmă, împreună cu mironosiţile ne vom apropia de mormântul deschis şi din nou vom trăi bucuria:
Nu este aici. Hristos a inviat!

sursă www.pravmir.ru

Părinte, nu se poate ca oamenii să-şi revină în alt fel şi nu prin încercări?


Mai înainte ca Dumnezeu să îngăduie o încercare, a căutat să-i îndrepte cu blândeţe, dar aceia nu au înţeles şi de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeţi, când un copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu binişorul, îi face toate mofturile, dar văzând că nu se schimbă, atunci se poartă cu asprime faţă de el, ca să se îndrepte. Tot astfel şi Dumnezeu, adeseori, atunci când cineva nu înţelege de bună voie, îi dă o încercare ca să-şi revină. Dacă nu ar fi existat puţină durere, boli etc., oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropiat deloc de Dumnezeu.



Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinte, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viaţa noastră, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?


Nu. Să nu amestecăm voia lui Dumnezeu cu ispita şi cu cele pe care le aduce ea. Dumnezeu îl lasă pe diavol liber să-l ispitească pe om până la un punct, iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul. Dar nu Dumnezeu este vinovat pentru răul pe care îl va face omul. Iuda, de pildă, era ucenicul lui Hristos. Dar oare putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină vânzător? Nu, ci luda însuşi a îngăduit diavolului să intre în el.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Încercările care ne vin sunt uneori „antibioticul” pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. (...) Dumnezeu ştie foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Pentru că, de ar trece cu vederea patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, şi acolo am crea probleme. De aceea, Dumnezeu îngăduie diavolului să creeze aici ispite, ca să ne scuture, astfel încât să se smerească şi să se curăţe sufletul nostru prin mâhniri, după care ne umple de har.
Cuviosul Paisie Aghioritul