Daca nu "m-a scapat" pana acum, poate ca inca mai (ne) asteapta, pe amandoi, sa mergem le El.... sau poate ma imbat cu apa rece, cum mi-au spus-o multi colegi de-a lungul timpului.
In nici o situatie,Dumnezeu nu trece peste liberul arbitru, daca o relatie se incheie e pentru ca unul sau altul asa a hotarat. Din pacate, cealalta finalitate, casatoria, nu poate fi un act de vointa unilaterala, precum despartirea. Cat despre sacralitatea ei, de asemeni, este o "sfanta taina" in masura in care si noi o consideram sfanta. Daca noi nu o consideram sfanta, ea nu insemna nimic, pentru noi. Ne putem cununa cu nevrednicie, la fel de bine cum putem lua si sfanta impartasanie cu nevrednicie. De asemeni, daca botezam copilul dar apoi nu-l mai ducem la biserica niciodata, si nici nu-i dam o educatie crestineasca, n-am facut nimic. Asa cum nimeni nu va osandi pe preotul care, fara sa stie, a dat sfanta impartasanie cuiva care i-a ascuns pacatele sale, la fel poate nu ar trebui osandit nici cel care s-a intovarasit cu cineva care nu a luat in serios taina sfintei cununii. Desi, de obicei e bine de stiut "ce ai la usa"...Ma rog, la noi e putin diferit, el crede in cununie in sine si in ce presupune ea, dar nu vede rolul preotului si al bisericii ca intermediar intre noi si Dumnezeu (sau cel putin asa sustine), si nu crede nici in sacralitatea spovedaniei. Nu stiu ce ar putea face mai mult nici un duhovnic in aceasta situatie, atata timp cat nu e recunoscut rolul lui in nici o treaba. E un fel de a crede ca esti ceva dar fara sa fii facut o scoala in acest sens.
Inteleg ca oamenii sunt diferiti, si ca trebuie sa invatam fiecare limba celuilalt, dar uite ca sunt situatii cand parca am face parte din specii diferite, intre care nu stiu daca e posibila (scuzati) imperecherea. Comuniunea, simbioza, da, dar nu si nasterea de produsi fertili. Nu stiu. Exagerz, desigur. Acum mii si milioane de ani, cand nu erau biserici si bisericutze, eram doar noi, oamenii, si Dumnezeu, si vorbeam toti aceeasi limba. Turnul Babel, bata-l vina!
Bat campii. Scuzati.

Adam a spus „femeia pe care Tu mi-ai dat-o, Doamne”, iar Eva a spus „sarpele m-a ispitit”.

Daca Adam ar fi spus „eu si numai eu fiindca nu am avut grija de Eva si din cauza mea ea a cazut in ispita”, amandoi erau salvati indiferent de ce atitudine ar fi avut Eva.

Daca Eva ar fi spus „eu si numai eu fiindca am cazut in ispita si l-am tras si pe Adam dupa mine”, amandoi ar fi fost salvati indiferent de ce atitudine avea Adam.

Au existat si exista minuni iar cele mai mari dintre ele se petrec inlauntrul nostru....sa ne rugam asadar.

tot ce am scris(cu nepricepere probabil) mai sus, nu e decat ceea ce imi repet mie insumi si ceea ce incerc si eu, cu insucces, sa inteleg si sa aplic.

Interesanta perspectiva ! Iata model de rugaciune unul pentru altul inca de la Adam si Eva. Iata model de jertfa pentru aproapele !

Da, Vlad, plauzibil ce spui despre sansa pe care au scapat-o Adam si Eva.
As adauga si opinia personala ca nu isi cunosteau suficient de bine Tatal... Asa-s copiii... Oricat de dureros pare, nu ii iubesc pe parinti asa cum nadajduiesc sau cum isi inchipuie parintii...
Azi mi-a zis Tudor: "tata, stiu de ce copiii ii iubesc de fapt mai putin pe parinti, decat parintii pe copii" ...???... "Pentru ca intr-o zi vor fi si ei parinti! Vor iubi atunci pe mama si pe tatal lor, mai mult, cu mult mai mult decat in copilarie..."

Apropos, de ce spunea Anna pe un alt thread, referitor la femeia ingrata care-si paraseste iubitul!

Ai vrea sa stii continuarea...? Femeia buna si ingaduitoare, rabdatoare care asteapta ...poate poate...s-o razgandi si el! Si da s-a razgandit..dar prea tarziu...!

Si-n ziua cununiei...ea...era ingropata!

Dumnezeu s-o ierte!

Pai, Fallen, este adevarat ca nu se poate casatorie cu fortza, dar nici in concubinaj nu este impins nimeni.. Deci fiecare este perfect responsabil.
Si alta afirmatie cu care nu sunt de acord:
"este o "sfanta taina" in masura in care si noi o consideram sfanta. Daca noi nu o consideram sfanta, ea nu insemna nimic, pentru noi. "
Ba este o distanta mare intre a fi cununat sau nu: cat de la binecuvantarea lui Dumnezeu pana la un pacat de moarte.

Articol:
http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...a-unor-tineri/

Ceva, ceva argumente strangi tu pentru a actiona spre o directie sau alta. O sa iesi la un liman. Dar cel mai rau este sa te minti singura.
In orice caz, cand nu stii ce sa faci sau nu ai putere, adu-ti aminte ca nu esti niciodata singura: Dumnezeu te vede si daca-L rogi iti pune in cale ce iti este de trebuinta (duhovnic, oameni potriviti, gandul bun, tarie sufleteasca...).

Pana la urma, casnicia (cea adevarata, nu concubinajul) e intr-adevar un razboi, pentru ca daca unul intra intr-o casnicie cu nevrednicie, fara sa ia in serios juramintele, sau le uita si nu le mai respecta, nu poate fi un sot si un crestin bun, si automat il impiedica si pe celalalt sa fie. Problema e ca nimeni nu le spune sotilor, la cununie, ca pe langa asta si pe langa faptul ca va trebui sa isi boteze copii si sa-si ingroape mortii, mai trebuie sa vina si cu alte ocazii la biserica. Doar cei care au mai fost si inainte stiu aceste lucruri. De ce s-a renuntat la spovedania obligatorie inainte de cununie? Mi-aduc aminte cand s-au casatorit niste vecini care erau catolici, cu cateva luni inainte au facut catehism. Probabil, sa invete, daca nu stiau, ce presupune sa fii sot/sotie. Din pacate, noi, majoritatea (nu cei de aici de pe forum), nu traim cu mult diferit fata de protestanti, ba chiar intr-o ignoranta si mai mare. Cel putin eu asa vad in jurul meu, si nu eram nici eu prea departe.

Eu nu consider casatoria un razboi. Numai cand nu iubesti cauti cearta. Asa ca o casatorie adevarata este straina de razboi, dupa cum si unirea dintre Hristos si Biserica este lipsita de cearta.

Nu ştiu dacă exemplul pe care îl voi da este cel mai potrivit dar citind postarea ta m-am gândit la viaţa Sfântului Grigore Teologul a cărui mamă (Nona) muuuulţi ani s-a rugat pentru ca soţul ei, Grigore, tatăl Sfântului Grigore Teologul să se boteze şi să devină creştin. Rugăciunea ei a fost atât de bineprimită de Dumnezeu încât sfinţenia a coborât asupra lui acolo în batisteriu unde a fost botezat.

Ideea este foarte simplă. Poţi pleca la drum cu gândul de a realiza o idee...dar la final te poţi trezi făcând chiar contrariul ei, datorită intelectului nostru structurat dilialectic.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.