Franţa nu mai e ce-a fost odată pentru cultura şi ştiinţa lumii. Nu ştiu ce-ar mai face azi Ionesco, Cioran ori Eliade la Paris. Şi chiar mă preocupă chestiunea asta: de ce nu mai e Franţa, în doar juma de secol, ce a fost câteva veacuri la rând în lume? Din pricina socialiştilor, oare?....

*
Îmi bate gândul în altă direcţie... Ne arăta profesorul G. Ionescu o deosebire majoră între psihologia franceză şi cea americană, cu aplicaţie la nivelul psihopatologiei: pe cât de conservatoare, sobră, elegantă şi vagă/speculativă (în chip fericit, cum şade bine ştiinţelor spiritului) e psihologia franceză (clasică), pe atât de grăbită, comportamentalistă, îngustă şi vulgară, dar rapid eficace este psihologia americană.
Două stiluri de a fi, cugeta şi simţi a două lumi atât de diferite ar fi explicaţia pentru aparenta decadenţă a Franţei şi momentana gomflare musculoasă şi zgomotoasă a Americii.
Altfel spus, lumea californizată de astăzi, lumea cisburgărului şi a lui Coca-Cola, nu mai are vreme să gesteze oameni de înaltă cultură, între frontiere ori aiurea. Ce cultură să îţi mai trebuiască atunci când ai banu, nene, sticla de Cola şi friptanu rapid făptuibil?
Or, îmi pare, Franţa însăşi a fost treptat atrasă în mrejele californiene... Simultan cu ea au luat drumul râgâitului şi al pârţului spontan şi alte ţări care, printre mode şi zgomotoase iamgini pompoase au uitat cine sunt, cine au fost şi cine ar fi putut deveni.

În concluzie, modelele de ieri made in France astăzi nu mai sunt nici viabile nici vandabile.
Franţa ar putea redeveni capitala culturii europene doar dacă lumea reuşeşte să se scuture de minciuna facilă a bisnismenilor americani. Dar nu sunt semne că oamenii de azi doresc întoarcerea la cultură ci, mai degrabă, cufundarea tot mai amplă în labirintul pompos al ornamentaţiilor unei civilizaţii sterile. Când stomacul şi coinacul au fost bine aranjate, cui îi mai arde de-un panseu, de o meditaţie, de-o poruncă... America ne-a învăţat că morţii şi proştii pot fi fascinanţi şi puternici. America delirează de zeci de ani, dar mai grav e că toate popoarele lumii au prins a o îngâna şi iată, azi, tot pământul se zvârcoleşte, spasmodic, într-un delir sistematizat pe tema putere, glorie, sex.

Cine va reinventa, oare, haloperidolul?.... Să nu fie între ditamai zgârie-norii ăia nici un creier a cărui idee să străpungă tavanul şi să intre în cer?..... Apoi să se scoboare şi să ne spuie şi nouă. Amin!

Doamne ajută!
 

Really?!... Eu cunosc o alta Americă. :)

Se pare că haloperidolul este "fumat" chiar și în patria (noastră) mumă.

Anyway, chiar crezi că ar fi de folos revenirea la un asemenea drog? :) eu zic mai bine să ne lăsăm de pastile, dacă putem.

Ei, Ahil, nici Ellada nu mai e ce-a fost odata. Pe cetetatea ta iubita, pe faimosul Pergam, flutura, astazi, steagul lui Mahomed. Am citit despre faptele tale intr-o carte de demult, in Iliada. Acolo, Poetul Orb canta vitejia ta in Razboiul Troiei. Am avut curiozitatea sa caut pe harta ca sa vad unde e Troia asta. Si mi-a venit sa plang. Cum vii de la Pamukaleh, o iei un pic la dreapta si nu mergi mult.

Unde ai disparut tu, Patrocle, Sarpedon, dar si ceilalti, Hector, Priam, Paris ? Unde va sunt femeile frumoase pentru care v-ati razboit atunci ?

Dar cei de mai tarziu, neasemutii teologi ai Elladei, fauritorii primelor sapte concilii ecumenice ? Unde este Gura de Aur ? Dar Confesorul, cel care mai degraba primeste sa-i fie taiata limba decat sa primeasca invatatura eretica a patriarhului schismatic ? Unde este marele Vasile, unde sunt eremitii la care veneau si imparati sa ceara sfat, precum Stalpnicul ?

Frumoasa Ellada, leagan al civilizatiei Europei si lumii ! Jumatate din tine zace inlantuita in haremul lui Erdogan, unde pana si amintirea ti-a fost uitata. Jumatatea cealalta se zbate in nevoi si nici nu poate, nici nu vrea sa iasa din robia imprumutului, in care te-au adancit conducatori democrati si de regi alungatori!

In Evul Mediu, un poet francez, fost vagabond, canta, avant la lettre, despre Incalzirea Globala cu nemuritoarele cuvinte: "ou sont les neiges d'antan ?" Unde-ti sunt, Evropa, zapezile de mai an ?

Inspirate, vesele postările voastre.... Ziceam şi eu cum mi-a venit şi îmi place cum aţi dat replica...:)
Mulţam şi Doamne ajută!

crestinul de azi nu mai e cel de altadata

Despre Conflictul din Siria: https://www.youtube.com/watch?v=x9SS3XK2oMA

Pe scurt, razboi mondial. Al 3-lea.

incet, incet, se apropie si al 3-lea razboi mondial

...:) Presupun că te referi la Villon... Nostalgia lui pentru vremurile de demult faţă în faţă cu mizeria, decadenţa vremii... Se plângea şi el cam ca Eminescu al nostru în Scrisori.

Numai că acele zăpezi pot sugera şi ceva din ...mecanismul uitării sau al trecerii în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Nu este acolo, cred din postura cititorului, doar un regret pentru vremuri şi valori apuse, pentru caractere nobile, pentru oameni întregi, ci şi un frumos procedeu pentru a sugera, cu adevărat poetic, universul tainei.
Zăpada care se aşază peste lume ca o mare mănuşă, troienind câmpuri, sate, oraşe, munţi întregi - îmi pare o manifestare colosală, şi totdată de o delicateţe extremă, a Mâinii lui Dumnezeu. Şi totodată un răspuns discret, în mica făptură omenească, a mecanismului uitării, prin iertare!
Iertarea, curăţirea sufletului omenesc, descătuşarea lui din muncile ordinare ale grijilor şi resentimentelor, îmi pare prin versul poetului a fi un gigantic, colosal mecanism care operează saltul de la o condiţie la alta, de la o viaţa la alta. Căci o lume fără zăpadă şi aceeaşi lume înmănuşată în troiene - sunt lumi cu totul diferite.
Cred că Villon, sugerează printre altele, că a uita cu adevărat, prin iertare, e un fenomen grandios, de renaştere, care nu întâplător va putea, în curăţie de astă dată, să facă minunea unui nou răsărit: al ghiocelului, al firului de iarbă nouă, a unui zâmbet nou. Al speranţei.
Villon se plânge, cred, că lumea lui a picat în mediocritate. Că nici o mişcare cu adevărat colosală, prin fireasca şi mărunta ei acumulare, nu pare a mai via în lumea decăzută.
Villlon cheamă, din adâncul inimii, la iertare, la pocăinţă. El suferă cumplit că oamenii au pierdut gestul simplu şi urieşesc al ierării. Al reînnoirii prin lacrimile curăţitoare. Prin zăpezile uitării şi reînvierii.

Mulţumesc, Mihnea, că mi-ai prilejuit acest minut de cugetare în zarea poeziei franceze. Să fiu iertat pentru că am dat cu vorba şi cu simţământul pe aproape...:) Sau, poate, cu mult prea departe!

E si normal, dupa 3 vine 3. Ca doar nu o sa inceapa direct 4.