Sfantul Ioan Rusul

Sfantul Ioan Rusul s-a nascut intr-un sat din Rusia, in jurul anului 1690. Sfantul Ioan Rusul a participat ca soldat in razboiul rusilor impotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de catre tatari in luptele pentru dezrobirea Azofului si vandut unui ofiter superior turc.

Tinerii luati prizonieri in acea zona, au ales sa renunte la credinta in Hristos si s-au facut musulmani. Sfantul Ioan Rusul a refuzat sa urmeze exemplul prietenilor sai si a rabdat cu mult curaj chinurile venite din partea asupritorilor.

Ca prizonier a fost randuit sa ingrijeasca de vite. Grajdul vitelor ii devine si locul de odihna. Desi i se ofera in timp o camera apropiata de graj, refuza si continua sa doarma alaturi de animale. Ii multumea lui Dumnezeu ca l-a invrednicit sa se faca urmator al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naste intr-o iesle saraca, langa Bethleem.

Prin rugaciunile Sfantului Ioan Rusul, grajdul se umplea de buna mireasma. Dormea putin, se ruga mult si se hranea cu putina paine si apa. In fiecare sambata mergea la o biserica inchinata Sfantului Gheorghe si se impartasea cu Trupul si Sangele Domnului.

A primit de la Dumnezeu darul de a cunoaste momentul trecerii sale la cele vesnice. Preotul care l-a impartasit inainte de moarte, i-a adus Sfanta Impartasanie intr-un mar, pentru a fi ferit de fanatismul turcilor. Dupa ce s-a impartasit, a trecut la cele vesnice, in anul 1730.

Mai tarziu, in anul 1773, Sfantul Ioan Rusul s-a aratat in vis preotului care il impartasise in fiecare sambata, si i-a descoperit ca trupul sau este intreg si neputrezit. Preotul, calauzit in chip minunat de Dumnezeu, a luat sfintele moaste ale Sfantului Ioan Rusul si le-a asezat in biserica "Sfantul Gheorghe”.

Amintim ca in 1832, Osman Pasa a jefuit biserica "Sfantul Gheorghe” si a aruncat in foc moastele Sfantului Ioan Rusul, dorind prin acest gest sa se razbune pe crestini. Trupul sfantului s-a miscat, in mijlocul flacarilor, ca si cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care se pastreaza si astazi ca marturie a intamplarii de atunci.

Dupa anul 1922, moastele Sfantului Ioan au ajuns in insula Evvia, in actualul oras Procopie.

Moaştele Sfântului Ioan Rusul

Moaştele Sfântului Ioan Rusul se află în localitatea Procopie din insula grecească Evvia. Grecii l-au adus aici pe sfântul atunci când au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia, în jurul anului 1924. La Sfântul Ioan Rusul, mare tămăduitor şi făcător de minuni, au evlavie credincioşii de pretutindeni.
Pe insula Evvia, în oraşul Procopie „cel nou“, Sfântul Ioan Rusul îi adună pe toţi în jurul moaştelor sale. La raclă, de dimineaţă până seara, se aude murmur de rugăciune. Până şi copiii îşi mai temperează zburdălnicia, apropiindu-se de el ca de un prieten.
Aici, grecii i-au ridicat o biserică impunătoare Sfântului Ioan Rusul, cel care a trăit toată viaţa ca un rob, în grajd, împreună cu animalele. S-au chinuit timp de 21 de ani (1930-1951) să o zidească. Este în formă de navă, zugrăvită cu fresce bizantine şi îmbrăcată în marmură. Impresionantă este şi catapeteasma prin filigranele în marmură albă.
Cu toate că este înconjurat de bogăţii, primite în semn de mulţumire de la credincioşii care i-au simţit ajutorul, sfântul îi întâmpină pe toţi în picioarele goale şi cu faţa întoarsă spre cei care îi şoptesc printre lacrimi şi frânturi de rugăciuni necazurile.
După ce şi-au descărcat inima, credincioşii merg la micul paraclis de lângă biserică, unde se încing cu centura şi se acoperă cu camilafca sfântului, şi apoi se închină, fac metanii şi plecăciuni în faţa icoanelor Sfinţilor Siluan Aghioritul şi Serafim de Sarov, prieteni şi împreună-rugători cu Sfântul Ioan Rusul. Din tinda paraclisului, de la nişte robinete special amenajate, credincioşii îşi iau acasă ulei sfinţit de la candela care arde neîncetat la racla sfântului tămăduitor şi făcător de minuni. Ultima oprire este la agheasmatarul cu apă sfinţită, aflat la câţiva paşi de paraclis.

Sfantul Nichita Marturisitorul, Episcopul Calcedonului

Sfantul Nichita Marturisitorul a ales din tinerete sa urmeze calea vietii monahale, cea plina de nevointe sufletesti si trupesti. Pentru viata sa duhovniceasca imbunatatita, Sfantul Nichita Marturisitorul a fost numit Arhiepiscop al Calcedonului. In timpul slujirii arhieresti, Sfantul Nichita s-a evidentiat mai ales prin virtutea milosteniei, hranind pe cei flamanzi, imbracand pe cei goi, primind si odihnind pe cei straini. In Sinaxar este pomenit ca "tata al sarmanilor, aparator al vaduvelor si izbavitor al celor napastuiti".

De asemenea, Sfantul Nichita s-a remarcat ca aparator al sfintelor icoane in timpul prigoanei din vremea imparatului Leon Armeanul. Sfantul Nichita s-a aratat marturisitor al lui Hristos, vadind invataturile eretice ale iconoclastilor si popovaduind dreapta credinta cu privire la cultul cinstirii sfintelor icoane. Din aceasta cauza a fost trimis in temnita, suferind numeroase chinuri. Dupa multi ani si dupa multe osteneli de marturisitor, s-a mutat la Domnul.

Sfânta Mucenita Teodosia
 

Muceniţa Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, pe când se afla în Cezareea Palestinei, a mers la palatul dregătorului Urban, la temniţa unde erau înlănţuiţi creştinii, şi-i îmbărbăta pe aceştia pentru suferinţele lor pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea (265-339), care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia, scrie: „...o fecioară credincioasă, care nu avea încă 18 ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos şi le grăia lor cu îndrăzneală despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti. Iar ostaşii care păzeau, auzind pe fecioară grăind asemenea cuvinte celor legaţi pentru Hristos, au prins-o ca şi cum ea ar fi făcut un mare rău, şi au dus-o la dregătorul Urban. Acesta a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii cu gheare de fier, până la oase. Sfânta a suferit toate aceste chinuri cu bucurie, iar dregătorul văzând-o că încă este vie a poruncit să fie aruncată în mare şi înecată. Şi astfel s-a mutat la Domnul.

Sfântul Isaachie
 

Sfântul Isaachie era din Asia Mică şi a trăit pe vremea împăratului Valens (364-378). Din slăbiciunea minţii, acest împărat a căzut din adevăr în mrejele rătăcirii lui Arie şi a prigonit Biserica lui Hristos, închizând sfintele locaşuri, iar pe unele dărâmându-le. Sfântul Isaachie, auzind de jalea creştinilor şi de năvălirea goţilor, a lăsat pustia şi s-a dus la Constantinopol, nădăjduind să poată intra la împărat să-l roage să deschidă sfintele locaşuri de închinare. Nefiind lăsat să intre, sfântul l-a aşteptat pe Valens la porţile cetăţii, iar când acesta a ieşit cu oştirea la război, împotriva goţilor, sfântul i-a spus că dacă nu va redeschide bisericile închise, va pieri în luptă. Împăratul mâniindu-se de îndrăzneala lui, a poruncit să fie bătut şi aruncat într-o mlaştină, dar Sfântul Isaachie, scăpând de acolo, iarăşi a ieşit înaintea împăratului şi i-a spus că, dacă nu va redeschide bisericile creştinilor, va pieri în luptă prin foc. Şi aşa a fost, Valens a murit ars într-o şură de paie, iar Sfântul Isaachie, trăind în sfinţenie încă mulţi ani la Constantinopol, s-a mutat în pace la Domnul.

Sfântul Mucenic Eremie era un ostaş creştin, mare la stat şi cărunt de bătrâneţe, care a trăit în Comane, în zilele împăratului Antonin Piul (138-161). Find prins pentru că Îl mărturisea pe Hristos, a fost dus înaintea dregătorului Sebastian pentru a fi judecat. Din ordinul dregătorului, mai întâi i-au zdrobit faţa, i-au despuiat obrajii şi i-au dezrădăcinat dinţii, apoi l-au aruncat într-un cuptor încins, dar ieşind de acolo nevătămat, i-au dat să bea otravă. Sfântul Ermie a rămas nevătămat şi văzând aceasta mulţi păgâni au crezut în Mântuitorul Iisus Hristos, lor li s-au tăiat capetele. Iar pe sfânt, după ce i-au scos ochii, l-au spânzurat trei zile cu capul în jos. Apoi, văzând că nu moare, i-au tăiat capul, şi aşa a trecut la Domnul

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou
 

Sfântul Ilarion a trăit pe vremea împăraților iconoclaști, intrând de la vârsta de 20 de ani în mănăstirea ce se numea „a lui Dalmat”. După 10 ani de ascultare a fost binecuvântat cu darul facerii de minuni. Pentru aceasta a fost hirotonit preot și timp de opt ani a fost ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul. În timpul împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), a pătimit mult pentru credința sa. Următorul împărat, Mihail Travlu (820-829), a eliberat din temnițe pe ortodocși. Deci ieșind sfântul, a aflat adăpost la o bătrână credincioasă ce i-a zidit pe moșia ei o chilie, slujindu-l șapte ani. Dar în timpul domniei lui Teofil (829-842), fiul lui Travlu, Sfântul Ilarion a pătimit din nou, fiind izgonit pe insula Afusia, unde a viețuit opt ani. În timpul împărătesei Teodora, Sfântul Ilarion a fost eliberat din surghiun și a mai viețuit încă trei ani la mănăstirea sa numită „a lui Dalmat”, mutându-se în pace la Domnul.

Sfântul Mucenic Teodot
 

Sfântul Mucenic Teodot a trăit în Ancira Galatiei (care astăzi se numeşte Ankara) şi a fost pârât dregătorului Teolechi că a scos trupurile sfintelor fecioare muceniţe, cele aruncate în lac, şi le-a îngropat. Pentru această pricină a fost adus înaintea dregătorului şi acolo, a zis cu îndrăzneală că, deşi este simplu şi smerit, pentru credinţă şi mărturisirea lui Hristos este mai presus şi mai puternic decât împăraţii lumii. Pentru aceasta, deci, l-au bătut cumplit, apoi l-au spânzurat sus pe un lemn, l-au jupuit pe coaste şi la sfârşit i-au tăiat capul. Şi aşa a luat fericitul cununa mucenicilor, în vremea împăratului Diocleţian (284-305).

Sfinții Nicandru și Marcian
 

Sfinţii Nicandru şi Marcian erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi îşi îndeplineau slujirea ostăşească în cetatea Durostorum (astăzi Silistra), pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). În acea vreme, în cetăţile de la Dunăre a venit cezarul Maximian Galeriu, care a îndepărtat pe toţi ostaşii creştini din armata romană, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. Pentru că Sfinţii ostaşi Nicandru şi Marcian au mărturisit împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valention, Isihie, şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, au fost aruncaţi în închisoare. Apoi, au fost cercetaţi şi siliţi să se lepede de Hristos, dar ei, nevrând să apostazieze, au fost bătuţi şi chinuiţi în multe feluri. Văzând împăratul că nu-i poate îndupleca să se închine zeilor, a poruncit să se taie capetele Sfinţilor Nicandru şi Marcian la 8 iunie. Şi aşa aceşti sfinţi au primit de la Hristos-Domnul cununa muceniciei.

Sfântul Ierarh Chiril Arhiepiscopul Alexandriei
 

Sfântul Chiril a trăit în timpul domniei împăratului Teodosie al II-lea sau cel Tânăr (408-450), fiind nepot de soră al Arhiepiscopului Alexandriei, Teofil, şi urmaşul acestuia în scaunul arhieresc. A fost un mare apărător al Ortodoxiei la Sinodul al treilea ecumenic care a avut loc la Efes în anul 431 şi a condamnat învăţătura eretică a lui Nestorie, care nu recunoştea că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Strălucind în multe bune lucrări, după cum mărturiseşte cartea Proloagele, s-a mutat la Domnul.
Sfântul Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific. Atât scrierile sale, cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi. El a trăit între anii 378 şi 444, fiind unul dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii din secolul al V-lea. Pomenirea lui se face şi la 18 ianuarie, împreună cu a Sfântului Atanasie cel Mare.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonia
 

Sfinţii Alexandru şi Antonina erau din Asia Mică. Sfânta Antonina îşi ducea viaţa în curăţie şi pentru că era creştină, nevrând ea să se lepede de Hristos, a fost prinsă de dregătorul Festus şi dusă într-o casă de desfrânare. Prin descoperire dumnezeiască, în acea casă a desfrâului a intrat şi tânărul Alexandru, prefăcându-se că merge acolo pentru păcat. Acesta a scos-o afară pe Antonina, dar dregătorul i-a prins pe amândoi, le-a tăiat degetele de la mâini şi de la picioare, apoi, ungându-le trupurile cu catran, i-a aruncat într-o groapă cu foc, şi acolo şi-au luat fericiţii mucenici fericitul sfârşit. Prăznuirea lor se făcea la Mănăstirea Maximin din Constantinopol, unde erau aşezate sfintele lor moaşte. Tot astăzi pomenim pe Sfântul Mucenic Timotei, Episcopul Prusei, care a propovăduit cuvântul lui Hristos în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). Pentru viaţa sa curată, a fost binecuvântat cu darul facerii de minuni. Sfântul Timotei a fost prins şi întemniţat, şi pentru că pe mulţi i-a învăţat să creadă în Hristos, chiar şi atunci când era închis, din porunca împăratului i s-a tăiat capul.

Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. La început a stat o vreme într-o mănăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, însă după pilda Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul a ieşit din viaţade obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om timp de 60 de ani. Pe Onufrie l-a aflat Pafnutie, care a călătorit în toată pustia să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Umblând el 17 zile prin pustie şi ajungând la locul unde era Cuviosul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i povestească viaţa sa. Sfântul Onufrie a murit chiar când Pafnutie era cu el, deci l-a îngropat acolo, şi îndată a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul şi secând apa izvorului care erau în preajmă.

Biserica noastră Ortodoxă îl sărbătoreşte astăzi pe Sfântul Ierarh Metodie Mărturisitorul. De numele lui se leagă Sinodul din 843 de la Constantinopol prin care s-a restabilit cultul sfintelor icoane şi au fost condamnate toate ereziile, instituindu-se Duminica Ortodoxiei. În anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești, se cuvine să amintim contribuția sa la biruința Ortodoxiei în disputa iconoclastă.
Sfântul Metodie s-a născut în Siracuza (Sicilia), în ultima decadă a secolului al VIII-lea, într-o familie bogată, care l-a trimis la Constantinopol spre a-și continua educația și pentru a obține o funcție la curtea imperială. Când a ajuns la Constantinopol, Metodie a ales să urmeze viaţa monahală şi s-a călugărit la o mănăstire din insula Chios, unde mai târziu a devenit stareț.
În acele vremuri, Imperiul Bizantin era frământat de erezia iconoclastă, care își are începutul în timpul împăratului Leon al III-lea (717-741). Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeaşi acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor, uneori se vorbește de iconomahie, adică de lupta împotriva icoanelor. Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, reținerea față de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică, care a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri teologice timp de mai bine de un secol. Această dispută a început cu dinastia isauriană (717-802) și s-a încheiat în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanți ai Dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726, se încheie în timpul împărătesei Irina și al fiului ei, Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul, la începutul secolului al IX-lea, și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din Dinastia de Amorium, sub tutela mamei sale, Sfânta Împărăteasă Teodora. În a doua fază a iconoclasmului, timp în care se remarcă în apărarea icoanelor Sfântul Metodie, luptători împotriva acestora erau împăraţii Leon al V-lea, Mihail al II-lea şi Teofil.
Odată cu venirea pe tronul Bizanţului a împăratului Leon al V-lea au reînceput persecuțiile împotriva iconodulilor (cinstitorii icoanelor), între care se găseau și majoritatea membrilor comunității monahale din Constantinopol şi imperiu. Patriarhul Nichifor I a fost îndepărtat în anul 815, deoarece se pronunțase împotriva legilor iconoclaste și a fost alungat din Constantinopol. Se pare că Sfântul Metodie a fost trimis de Patriarhul Nichifor la Roma în anul 815 pentru a-l informa pe Papa Pascal despre cele ce se întâmplau în Constantinopol. Sfântul a rămas la Roma până când împăratul Leon a fost asasinat în anul 820. La întoarcerea sa la Constantinopol în anul 821, Sfântul Metodie a fost arestat de împăratul iconoclast Mihail al II-lea, biciuit și trimis în exil la Antigoni, în Propontida. În anul 828, Sfântul Metodie este pus în libertate de împăratul Mihail, la puțin timp înainte de moartea sa.
Fiu și urmaş al lui Mihail, împăratul iconoclast Teofil i-a urmat exemplul şi în anul 829 a reluat persecuțiile împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Metodie a apărat teologia ortodoxă despre sfintele icoane, înfruntându-l pe noul împărat. Acesta a poruncit să fie biciuit și arestat, fiind reținut la palatul imperial. Văzând că Sfântul Metodie rămânea neclintit în convingerile sale, împăratul Teofil a încercat să-l convingă să se dezică de sfintele icoane, însă, în urma disputei teologice argumentate, sfântul l-a convins parţial pe împărat de importanţa cinstirii icoanelor şi l-a determinat să reducă persecuțiile împotriva iconodulilor. Perioada de liniște a continuat până la moartea sa în anul 842.
După moartea împăratului Teofil, starea de pace a continuat. Sfânta Împărăteasă Teodora, o susținătoare convinsă a icoanelor, a devenit regenta fiului său minor, Mihail al III-lea, și a restabilit hotărârile Sinodului VII Ecumenic din anul 787. Patriarhul iconoclast Ioan al VII-lea, care a refuzat să renunțe la erezia sa, a fost îndepărtat şi în locul său a fost ales Sfântul Metodie. Victoria finală a Ortodoxiei asupra iconoclasmului din anul 843 are în prim plan pe Sfânta Împărăteasă Teodora, care a decis, în înțelegere cu Sfântul Patriarh Metodie (4 martie 843 – 14 iunie 847), să reintroducă cultul icoanelor în Biserică. La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de Sfântul Patriarh Metodie, la care au luat parte toți episcopii, egumenii și monahii care au suferit de-a lungul persecuțiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor. La sfârșit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor din decursul istoriei, începând cu Simon Magul. Acest text, alături de toate dogmele, a fost citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul Mare, când restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la Biserica „Sfânta Sofia”. Această zi s-a numit „Duminica Ortodoxiei”, ca amintire a biruinței Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Data a fost 11 martie 843, când Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, din încredinţarea Sfintei Teodora, Împărăteasa Bizanţului, a organizat pentru prima oară sărbătorirea solemnă a dreptei credinţe în cea dintâi duminică din Postul Mare. A fost prăznuită, de fapt, biruinţa învăţăturii ortodoxe despre cinstirea sfintelor icoane, în care se sintetizează întreaga învăţătură a Bisericii. Această sărbătoare este celebrată de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an în prima duminică din Postul Sfintelor Paști.
Sfântul Metodie a trecut la Domnul în 14 iunie 847 la Constantinopol, fiind unul dintre cei mai mari apărători ai teologiei sfintelor icoane şi un mare mărturisitor al ortodoxiei credinţei din istoria Bisericii, care îl cinsteşte astăzi prin cuvintele imnografului: „Pe pământ te-ai nevoit ca un fără de trup și cerurile ai moștenit, Metodie, ca cel ce ai apărat până la margini închinarea icoanelor, că în dureri și osteneli peste seamă petrecând, n-ai încetat, cu îndrăzneală mustrând pe cei ce se leapădă de icoana lui Hristos”.

Prorocul Amos a trăit pe vremea regelui Ieroboam al 2-lea (786-746 î.Hr.), născându-se cu aproape 800 de ani înainte de venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. El nu trebuie con*fundat cu Amos, cel de neam împărătesc, tatăl Prorocului Isaia. Prorocul Amos a fost chemat de Dumnezeu, asemenea lui Moise şi David, şi a fost trimis să meargă în pământul lui Israel, pentru că acesta se închina la idoli, adică la cei doi viţei de aur din Dan şi din Betel. Mergând acolo, Sfântul Amos vorbea poporului rugându-l, îndemnându-l şi înfricoşându-l cu pedepse cumplite şi cu mânia lui Dumnezeu, ce aveau să vină asupra lor. În apărarea idolilor şi împotriva lui Amos s-a ridicat Amasia, slujitorul idolului din Betel, care l-a prigonit pe prorocul lui Dumne*zeu, bătându-l adeseori şi în cele din urmă rănindu-l de moarte. Profeţia lui Amos se află în Vechiul Testament, în cărţile profeţilor mici.

Neofit Cretanul:
 

Precum lumina nu poate fi pusă sub obroc, la fel nici faptele luminate ale ierarhului Neofit Cretanul, Mitropolit al Țării Românești din 1738 până la mutarea sa la Domnul, în 16 iunie 1753. Mai puțin cunoscut decât alți asemenea mari cărturari din secolul al XVIII-lea, ierarhul originar din insula Creta (născut în anul 1690) a păstorit într-un context politic, social și economic deloc dezirabil. Însă tocmai acest fapt l-a făcut să fie un zelos propovăduitor al Evangheliei Domnului Hristos, iar roadele credinței și faptelor sale au străbătut negurile vremurilor, pentru a fi mărturie tuturor generațiilor că orice lucru săvârșit pentru Hristos dăinuie veșnic.
Epoca fanariotă în Ţările Române se caracterizează ca fiind paradoxală, cu realizări remarcabile, mai ales în cultură, dar și cu o fiscalitate foarte ridicată, din cauza perindării domniilor fanariote. La Bucureşti au fost 40 de domnitori, iar la Iaşi 36, mare parte dintre ei fiind preocupaţi mai mult de recuperarea cheltuielilor mari pe care le-au făcut pentru obţinerea tronului şi de adăugarea unui spor cât mai însemnat, de aici şi fiscalitatea din ţările noastre. La acest context se adaugă şi politica de ricoşeu în relaţiile internaţionale, întrucât Principatele Române erau văzute ca nişte „ferestre” spre Europa de către Imperiul Otoman, iar pentru celelalte două imperii - cel habsburgic și cel țarist - doar niște „obiecte de schimb şi de com*pensaţie” (prof. univ. dr. Gheorghe Platon, „Între imperiile otoman, austriac şi rus, secolele XVI-XVIII”, Cluj-Napoca, 1998, p. 161). În acest context a fost adus în țară ieromonahul Neofit, ca dascăl al copiilor domnitorului Constantin Mavrocordat. Acesta, datorită culturii sale, l-a sprijinit să fie ales mitropolit titular al Mirelor Lichiei (27 ianuarie 1737), iar după trecerea la Domnul a Mitropolitului Ștefan II al Țării Românești, este numit urmașul pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, nu prin alegerea soborului, ci prin transfer. Cu toate acestea, Mi*tropolitul Neofit Cretanul nu s-a asemănat acelor ierarhi și călugări „streini de țară și cu inima și cu limba” (G. M. Ionescu, „Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei”, vol. II, București, 1914, p. 83), iar drept mărturii sunt implicările lui concrete în întărirea în credință și în dezvoltarea culturală și socială a societăţii româneşti.
Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre principalii susținători ai desființării „rumâniei”, instituţie socială nedreaptă străveche în ţările noastre „de nici un folos, ba chiar de mare pagubă sufletului creştinesc, de vreme ce fraţii noştri cei întru Hristos nu trebuie să fie supt jugul robiei noastre” (Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, vol. III, București, 2007, p. 201). Până la desființarea ei prin cele două hrisoave din 1/12 martie 1746 și 5/16 august 1746, fiscalitatea tot mai mare determinase o emi*grare în masă a ţăranilor, numai din Oltenia trecând Dunărea 15.000 de locuitori. Astfel, desființarea „rumâniei” e „primul act în opera de eliberare treptată, juridică şi materială, a ţărănimii” ( Ibidem, p. 201).
Mitropolitul cretan a fost deosebit de activ şi pe tărâm cultural, având un rol important în continuarea operei de introducere a limbii române în cult, prin înființarea tipografiei noi a Mitropoliei din București. Astfel au fost puse în tipar numeroase cărți de cult și de învățătură în limba poporului, traduse fie din greacă, fie din slavonă, „spre îndreptaré și spre povățuiré către căștigaré moștenirii noastre cei cerești”. În una din prefețele cărților apărute la București, Mitropolitul Neofit aseamănă cartea cu „o floaré sufletéscă, ca dinu grădina cé plină de flori mirositoare ale raiului. Care atâta iaste de luminată, câtu cu mirosulu celu pré scumpu și cu gustulu roduriloru ei însănătoșază și veselește sufletele noastre, care până acumu nici s-au mai săditu, nici nu au mai crescutu în grădina aciasta (adecă întru aciastă sfântă și Dumnezeiască Biserică a Ungrovlahiei cariia sântemu păstori și purtători de grijă)” („Cazaniile lui Ilie Miniat” în BRV, tom II, p. 58).
Mitropolitul Neofit a fost un precursor al cercetărilor istorice, de la care avem astăzi primul „Corpus” de inscripţii, datorită însemnărilor preţioase despre viaţa religioasă şi socială a societăţii româneşti de la jumătatea secolului al XVIII-lea, la care se adaugă numeroase însemnări istorice, geografice şi etno*grafice, copiind pisanii și inscripţii (realizate în timpul celor două vizite pastorale din anii 1746 și 1747 prin județele eparhiei sale). Și în aceste însemnări este evidențiată râvna pastoral-misionară a ierarhului cretan în predicarea Evangheliei Mântuitorului Hristos și îndrumarea duhovnicească a preoților și credincioșilor. Mulţi istorici accentuează „identificarea mitropolitului Neofit cu interesele poporului român”, însă nu este vorba despre o simplă compătimire. Ca un vrednic slujitor al Domnului Hristos, pentru el nu a contat nici etnia, nici starea socială a păstoriților săi, nici alte interese, ci doar râvna pentru chemarea oricărui om de la întuneric la lumină, de la păcat la apropierea de Dumnezeu: „Că nici unu lucru nu iaste mai bunu și mai Dumnezeescu suptu soare de câtu binele și folosulu de obște alu tuturoru, și nici unu lucru nu iaste mai slăvitu și mai lăudatu în lume de câtu dinu neștiutu a face știutu și a căștiga pre cei ce n-au cu ceia ce le lipsește. Și nici iaste mai sfântu și mai plăcutu lui Dumnezeu de câtu a povățui neștine la lumină pre cei ce trăescu întru întunereculu necunoștinții și alu neștinții” („Cazaniile lui Ilie Miniat”, p. 59).
Personalitatea sa marcantă l-a determinat pe domnitorul Grigorie Ghica să emită, la 17 ianuarie 1749, un hrisov pentru reorganizarea şcolilor din Bucureşti, pentru ca Biserica să susţină financiar învăţământul. Astfel, Mitropolitul Neofit Cretanul a fost numit „ispravnic al dascălilor”, ca să aibă „purtarea de grijă a şcoalelor, strângând de la preoţii ţării darea după an, care s-au orânduit lor şi dintr-aceea să împartă didascălilor simbriile cele tocmite” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 2, Bucureşti, 1994, p. 325)
Luminat cărturar și cu spirit întreprinzător, Mitropolitul Neofit nu a uitat nici de răspândirea cunoştinţelor de carte în mediul sătesc, dorind ca prin cultivarea minții aceștia să caute cunoștința cea adevărată. Astfel, el însuşi a înfiinţat o şcoală de învăţătură românească la Schitul Buliga din Piteşti, dar și o şcoală la Pătroaia cu învăţământ gratuit pentru copiii din mediul rural, iar banii pentru susținerea ei îi obţinea din venitul vămii târgului anual de la Pătroaia: „Nu numai Dumnezeiasca Bogoslovie, ce și filosofia cé iscoditoare celoru firești, socotéște și adeveréză pre Dumnezeu celu de săvârșitu a fi cumpănă adevărată și îndreptare săvârșirii tuturoru lucruriloru” („Penticostar”, 1743, în BRV, tom II, p. 71).
Zelul său pastoral s-a arătat și în implicarea Mitropolitului Neofit în mişcarea împotriva domnitorului Matei Ghica (1752-1753), care abuza de poporul român prin impozitele tot mai mari: „Neofit [...] a poruncit să tragă clopotele şi strângându-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mână şi a strigat: «Urmaţi-mă!» S-au îndreptat cu toţii spre trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnului. În urma acestei mişcări, Matei Ghica a fost mutat în Moldova” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit. , p. 325). La câteva zile după aceea, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, fiind otrăvit.
Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre marii ierarhi cărturari ai veacului al XVIII-lea care, în pofida faptului că a fost „strein de țară” și nu a păstorit sub auspiciile unui domnitor de anvergura Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, precum Sfântul Antim Ivireanul, a suferit împreună cu poporul român, deoarece inima marelui ierarh nu era străină de Hristos.

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul Mitropolitul Țării Românești
 

Sfântul Ierarh Grigorie s-a născut la Bucureşti în 1765 şi a primit la botez numele Gheorghe. A fost ucenicul Sfântului Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns în monahism, primind numele Grigorie. A mers la Muntele Athos, apoi, întors la Mănăstirea Neamţ, a început a tălmăci dumnezeieştile cărţi ale Sfinţilor Părinţi. După aceasta s-a aşezat la Mănăstirea Căldăruşani, unde, fiind găsit în 1823 de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, a fost adus la Bucureşti şi ridicat în scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti. Ca mitropolit a zidit biserici, a hirotonit preoţi şi a întemeiat şcoli de luminare a poporului. A stat în exil peste 4 ani, trimis fiind de conducerea rusească, aşezată în acea perioadă în Principatele Române. A purces pe drumul pribegiei la Chişinău, la Buzău, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. S-a mutat în pace la Domnul pe 22 iunie 1834.

Sfânta Mucenita Agripina
 

Sfânta fecioară Agripina (â€*257) s-a născut la Roma şi, tânără fiind, pe mulţi păgâni îi învăţa să se lepede de idoli şi să se închine Domnului Iisus Hristos. În anul 257 s-a pornit prigoană împotriva creştinilor, în timpul împăratului Valerian (253-260), şi a fost prinsă şi Agripina şi dusă înaintea prigonitorului. Mărturisind cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost bătută cu toiege, a fost întinsă până la smulgerea oaselor, iar în timpul acestor cumplite chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa muceniciei. Trei fecioare creştine: Vasa, Paula şi Agatonica, luând pe ascuns trupul sfintei, l-au dus în Sicilia, unde sfânta a săvârşit multe minuni.

Biserica Ortodoxă prăznuieşte astăzi Naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, vestită de Arhanghelul Gavriil, în chip minunat tatălui său, pe când slujea în Templul de la Ierusalim. Deoarece s-a îndoit că va mai putea avea copii la o vârstă înaintată, Zaharia nu a mai putut vorbi până în ziua când, după naşterea fiului său, a fost rugat să scrie pe o tăbliţă care va fi numele copilului. După ce a scris Ioan, și-a recăpătat darul vorbirii şi a profeţit în legătură cu misiunea pe care o va avea, de Înaintemergător. Astăzi pomenim şi aducerea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, petrecută în anul 1402, în timpul lui Alexandru cel Bun, la Biserica Mirăuţilor, unde au rămas până în anul 1589, când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană, Biserica „Sfântul Gheorghe”. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Niceta, care a păstorit în Remesiana (Dacia Meditaraneea)

Sfântul Samson era din Roma, din neamul Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337). Din tinereţe, arătându-se înclinat spre milostenie şi spre ajutorarea celor săraci, şi-a împărţit averea nevoiaşilor şi şi-a eliberat robii, vieţuind ca un sihastru. Mergând în Constantinopol, şi-a găsit o casă smerită în care îi găzduia pe cei săraci. A învăţat şi meşteşugul doctoricesc şi a ajuns medic iscusit, tămăduindu-i pe cei aflaţi în suferinţe. L-a vindecat chiar şi pe împăratul Iustinian (527-565) de o boală grea. Drept mulţumire, împăratul a zidit două case în apropierea locuinţei sfântului, una pentru bolnavi, iar cealaltă pentru săraci, iar pe Samson l-a rânduit purtătorul lor de grijă. Patriarhul Mina al Constantinopolului, aflând de Sfântul Samson şi cunoscând curăţia vieţii sale, l-a hirotonit preot. La adânci bătrâneţi, s-a mutat în pace la Domnul

Sfinții Apostoli Petru și Pavel +
 

Arhid. Ştefan Sfarghie :
Pe Sfântul Apostol Petru, Hristos-Domnul l-a fericit pentru mărturisirea sa, numindu-l piatră, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa, iar pe Sfântul Apostol Pavel l-a numit vas ales, care avea să poarte numele Domnului înaintea neamurilor. Sfântul Petru era pescar din Betsaida şi se chema Simon. Era cel mai vârstnic dintre ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia, ajungând până la Roma, unde a fost răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero. Sfântul Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin. În drum spre Damasc, Domnul Iisus i S-a arătat în slava Sa, şi l-a întrebat: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Atunci a învăţat el că între Hristos şi creştinii pe care el îi prigonea este o legătură nedespărţită. El lovea în credincioşi (trupul Bisericii), iar durerea o exprima Însuşi Hristos (Capul Bisericii). De aceea, numai Sfântul Pavel, în tot Noul Testament, vorbeşte despre Biserica lui Hristos ca fiind trupul lui Hristos. În lungile lui călătorii a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul sub acelaşi împărat Nero.

Astăzi pomenim soborul celor 12 Apostoli, ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, care au propovăduit Evanghelia în toată lumea. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Ghelasie, care a trăit în veacul al 14-lea şi s-a nevoit la Mănăstirea Râmeţ din Transilvania. Credincioşii din partea locului l-au cinstit pe acesta ca sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre, iar vieţuitorii mănăstirii îi cinstesc cu evlavie mare sfintele sale moaşte, ştiind că prin rugăciune stăruitoare la Dumnezeu acestea dăruiesc minunate vindecări de boli şi suferinţe. În anul 1978 s-a descoperit în biserica Mănăstirii Râmeţ o inscripţie, în care se pomeneşte numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, care este acelaşi cu îmbunătăţitul Ghelasie, cel cinstit ca sfânt de popor. În anii din urmă s-au descoperit în chip minunat şi alte părţi din sfintele sale moaşte, prin care oamenii primesc vindecare de boli.

Sfântul Leontie s-a născut în sec. al 14-lea în Rădăuţi. A fost tuns în monahism cu numele Lavrentie la Mănăstirea Bogdana, iar mai târziu s-a retras la o sihăstrie în Valea Putnei, unde a avut mulţi ucenici. În anul 1402, în timpul domnitorului Alexandru cel Bun, este ales episcop al nou înfiinţatei eparhii a Rădăuţilor, unde a păstorit făcând milostenie şi împărtăşind povăţuiri tuturor. S-a retras la bătrâneţe din scaunul episcopal şi a mers la schitul pe care-l întemeiase. Înainte de moarte a cerut să fie tuns schimnic, luând numele Leontie. Sfintele sale moaşte se află în biserica Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi. Tot astăzi pomenim pe Sfinţii Mucenici Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care erau din cetatea Romei şi au trăit în zilele împăratului Carin (283-285), fiind fraţi după trup. Erau doctori şi vindecau fără plată, când au fost judecaţi de prigonitori pentru credinţa lor creştină. Eliberaţi la scurt timp, au fost omorâţi cu pietre de dascălul păgân care îi învăţase medicina şi care nu le putea răbda slava pe care o aveau aceştia de la oameni pentru bunătatea lor.

Sfântul Mucenic Iachint (†108) era din Cezareea Capadociei şi a trăit în vremea împăratului Traian (98-117). Pe când avea vârsta de 20 de ani, slujea la paza camerelor împărăteşti. În taină era creştin şi Îl preamărea pe Dumnezeu, păzind poruncile Sale. Împăratul Traian însă era păgân şi pe când era o sărbătoare a păgânilor, Iachint a fost pârât că este creştin. Deci, mâniindu-se, împăratul a poruncit ca Sfântul Iachint să fie adus înaintea lui. Silit fiind să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, tânărul creştin a refuzat, mărturisind cu mult curaj pe Hristos-Domnul. Pentru aceasta a fost cumplit bătut, apoi a fost întemniţat. I se aducea să mănânce numai carne de jertfă şi nimic altceva. Viteazul nevoitor al lui Hristos nu a voit să guste din ele şi după 40 de zile, slăbit fiind cu totul de foame, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Ierarh Andrei Arhiepiscopul Cretei
 

Sfântul Andrei s-a născut în 660 în Damasc. De la o vârstă fragedă a fost hirotonit diacon de către Patriarhul Ierusalimului şi a participat la Sinodul al 6-lea Ecumenic din 680-681, fiind trimis cu mărturisirea de credinţă a Bisericii din Ierusalim la acest sinod. După o vreme a fost ales episcop în Creta. El a alcătuit cărţi pline de înţelepciune, în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă alte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit Canonul cel Mare care se citeşte în Postul Sfintelor Paşti. Şi-a păstorit credincioşii cu frică de Dumnezeu, fiind tuturor pildă vie şi jertfelnică de dăruire. Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele Minunat (sec. 6), care a vieţuit făcând multe fapte bune şi primind străinii.

Sfântul Cuvios Atanasie s-a născut pe la anul 930 în Trapezunt, primind la botez numele Avramie. Rămas orfan de ambii părinţi, a fost crescut de o rudă cucernică a mamei sale. Deşi era tânăr, a părăsit cetatea sa şi s-a dus la o mănăstire, Chiminas din Asia. Aici, egumenul Mihail l-a primit pe Sfântul Atanasie în rândul monahilor, dându-i ascultarea de a copia cărţi pentru trebuinţa oamenilor. Pentru smerenia şi devotamentul cu care împlinea toate hotărârile mai-marilor mănăstirii a fost numit „fiul ascultării”. Din râvna ce avea pentru osteneli mai grele a plecat la Muntele Athos, unde s-a hotărât să ridice o biserică. Pentru aceasta s-a dus la împăratul Nichifor Focas (963-969) cu care fusese prieten în vremea când împreună se aflau la învăţătură la Constantinopol şi cu ajutorul său a zidit în locul arătat o preafrumoasă biserică pe care a închinat-o Maicii Domnului. A zidit apoi şi o lavră, pentru mai mulţi nevoitori. Şi se silea sfântul să refacă bolta bisericii şi la o mai bună înfăţişare să o aducă. Deci, suindu-se pe schelă împreună cu alţi şase fraţi, s-a surpat bolta cu ei. Şi aşa s-a săvârşit Sfântul Atanasie, dându-şi sufletul în mâinile Domnului.

Sfanta Mucenita Chiriachi
 

Sfanta Mucenita Chiriachi roaga-te pentru noi!
http://www.crestinortodox.ro/calenda...achi-120085.ht

Sfinţii Epictet şi Astion au pătimit în cetatea Halmyris, în anul 290, mărturisindu-şi credinţa în Hristos. În timpul lui Diocleţian, trăia în părţile Asiei Mici un preot cu numele Epictet. Acesta ducea o viaţă curată şi evlavioasă şi pentru aceasta s-a învrednicit de darul facerii de minuni, încât pe mulţi i-a vindecat de diferite boli. Astion era un tânăr, fiul unui om de vază din oraş, pe care preotul Epictet l-a catehizat, aducându-l la credinţa în Domnul Iisus Hristos.
Împreună au plecat din locul în care locuiau şi au ajuns la Halmyris, Dobrogea, unde au continuat să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. În acea vreme, a sosit în cetate comandantul Latronianus, căruia i s-a spus că în oraş sunt doi „vrăjitori” care pe mulţi i-au întors de la închinarea la idoli. Atunci, comandantul a poruncit să fie prinşi cei doi sfinţi şi să fie supuşi la chinuri groaznice. Unul dintre judecători, Vigilanţiu, văzând tăria credinţei acelora, a crezut şi el în Hristos. Văzând că Sfinţii Epictet şi Astion au rămas tari în credinţa lor, dregătorul a poruncit să li se taie capul.

Sfinţii 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei
 

În cetatea Nicopole din Armenia, pe timpul împăratului Liciniu (308-321), creştinii erau prinşi şi omorâţi. Credinţa în Hristos-Domnul luminase în acel oraş şi cugetele căpeteniilor, între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceştia, fără vreo teamă, îşi arătau credinţa lor în Mântuitorul Iisus Hristos, iar pentru aceasta au îndurat chinuri pe care numai o minte rătăcită le putea născoci, iar împreună cu ei au pătimit alţi 41 de creştini. Astfel au primit neveştejitele cununi mucenicii lui Hristos, sfârşindu-şi prin foc viaţa lor pământească.

Sfanta Eufimia cea mult iubita de Sf. Paisie Aghioritul
 

Sfanta Eufimia s-a nascut in Calcedon si a trait in vremea imparatului Diocletian (284-305). Tatal ei, senatorul Filofron si mama sa, Theodorisia, erau crestini. Pentru ca refuzat sa implineasca porunca proconsului Pricus de a aduce jertfe idolilor, a fost supusa la multe chinuri. Cand a fost intrebata de ce a sfidat porunca data de proconsul, Sfanta Eufimia a raspuns: "Comanda imparatului si a ta se cuvine sa fie implinita atunci cand nu este contrara poruncii lui Dumnezeu.
http://www.crestinortodox.ro/calenda...ia-121219.html

Sfanta Eufimia, dimpreuna cu Sfantul Paisie, rugati-va pentru noi!

În zilele împăraţilor Marcian şi Pulheria s-a făcut la Calcedon Sinod Mare (451) la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi din toată lumea. Ei au osândit erezia lui Dioscor şi Eutihie, care spuneau că Hristos a avut o singură fire şi o lucrare, nu două firi: dumnezeiască şi omenească. Astăzi pomenim minunea care s-a făcut de cinstitele moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia în vremea acestui al 4-lea Sinod Ecumenic. Atunci, Sfinţii Părinţi au zis ereticilor să îşi scrie într-o carte mărturisirea lor de credinţă, care urma să fie pusă în racla Sfintei Muceniţe Eufimia, alături de mărturisirea de credinţă a dreptcredincioşilor. Şi pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori, iar după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea Sfinţilor Părinţi în mâna dreaptă a sfintei, iar pe aceea a ereticilor la picioarele ei. Sfânta Eufimia s-a născut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, şi a primit cununa muceniciei în anul 307. Era o tânără fecioară care îşi închinase viaţa lui Hristos. Deci, pârâtă fiind că este creştină, a fost supusă la multe chinuri, iar mai apoi a fost arsă de vie. Biserica o cinsteşte atât la 11 iulie, când sfintele ei moaşte au făcut această minune, cât şi la 16 septembrie, ziua ei de mucenicească pătimire.

Binevestitorului mântuirii noastre, lui Gavriil Arhanghelul, marele slujitor al lui Dumnezeu, care a făcut oamenilor atâtea binefaceri, Biserica îi alcătuieşte astăzi al doilea sobor de prăznuire, mulţumindu-i pentru toate slujirile lui, întocmai ca şi la întâia sa prăznuire din ziua de 26 martie, după Buna Vestire. Arhanghelul Gavriil este acela care pe Moise, ce fugea de la faţa lui Faraon, l-a învăţat în pustie scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, viaţa şi căderea lui, potopul şi despărţirea limbilor. El este acela care i-a tâlcuit Prorocului Daniel arătările cele minunate închipuite prin tot felul de fiare şi eliberarea poporului evreu din robia Babilonului. Tot el s-a arătat Fecioarei Maria şi i-a binevestit zămislirea Fiului lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Acest înger s-a arătat şi mironosiţelor, vestindu-le Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Achila, unul dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului, a fost ucenic al Sfântului Apostol Pavel. Era iudeu, din părţile Pontului şi locuia în Italia, împreună cu soţia sa Priscila. Nu au stat multă vreme în Italia, deoarece împăratul Claudiu (41-54) a poruncit ca toţi iudeii să fie alungaţi şi aşa Achila şi Priscila s-au stabilit în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor, căci erau făcători de corturi. Sfântul Apostol Pavel, venind de la Atena, s-a oprit în Corint şi a fost găzduit de ei. A stat acolo, învăţându-i să creadă în Hristos, apoi i-a botezat. Lucrând Apostolul în Corint un an şi şase luni a pornit cu corabia spre Siria, urmat de Achila şi Priscila. Sosind la Efes, i-a lăsat pe cei doi să-i înveţe pe efeseni credinţa în Hristos, iar Pavel s-a dus la Ierusalim. Murind Claudiu, s-au întors la Roma şi Apostolul îi saluta din Corint, în Epistola sa către Romani, ca pe nişte ajutători ai săi, care şi-au pus viaţa în primejdie pentru lucrul lui Hristos. Mai târziu, Achila a fost rânduit episcop la Efes de către Sfântul Apostol Pavel. Tradiţia Bisericii spune că Achila a fost ucis de necredincioşi, aflând odihnă împreună cu ceilalţi Apostoli.

Sfânta Marina (†270) a trăit în Antiohia Pisidiei, fiind fiica unui oarecare Edesim, slujitor al idolilor păgâni. Murind mama ei, a fost încredinţată unei slujnice, în afara cetăţii, iar pe când avea 12 ani, a auzit de Hristos, şi dorea să înveţe şi ea învăţăturile creştine. Şi a fost îndrumată pe calea credinţei adevărate de unii creştini din satul unde locuia, iar pe când avea 15 ani a fost pârâtă la dregătorul cetăţii, Olibrie, că nu se închină idolilor. Deci, dregătorul a chemată-o la judecată şi, minunându-se de frumu- seţea ei şi fiind aprins de poftă trupească, dorea ca Marina să-i devină soţie. Însă Sfânta nu a voit acest lucru, ci L-a mărturisit cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta a fost cumplit bătută cu toiege, apoi a fost legată de un stâlp şi păgânii i-au strujit tot trupul cu unelte ascuţite. După aceasta a fost arsă cu făclii, dar ea a rămas tare în credinţa sa, încât mulţi păgâni au crezut în Hristos Iisus Domnul. În cele din urmă, dregătorul i-a tăiat capul şi aşa Sfânta Marina a primit cununa muceniciei din mâinile Domnului.

Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum
 

Împăratul Iulian Apostatul (361-363) a ridicat
prigoană mare împotriva creştinilor, tocmind dregători asupritori prin toate cetăţile Imperiului. La Durostorum a trimis pe un chinuitor nemilostiv cu numele Capitolin, pierzător de oameni şi iubitor de idoli. Acesta, auzind că în cetate nu sunt creştini, s-a bucurat foarte mult şi, chemând la sine pe supuşii săi, a făcut un ospăţ mare. Era însă în Durostorum un creştin cu numele Emilian, care, în timp ce păgânii se desfătau, a intrat în capiştea idolească, având la sine un ciocan de fier, şi a sfărâmat toţi idolii, iar Altarul l-a răsturnat. Văzând cele întâmplate, dregătorul s-a mâniat şi a trimis slugile sale să îl caute pe cel ce a făcut acestea. Atunci, fericitul Emilian a recunoscut cu vitejie fapta sa, pentru
că păgânii prinseseră un alt om nevinovat pe care voiau să-l ducă la judecată. Pentru fapta sa şi pentru că a mărturisit că este creştin, Sfântul Emilian a fost bătut cumplit, apoi dregătorul a poruncit să fie aruncat în foc. Sfântul, stând în mijlocul văpăii, s-a însemnat cu semnul crucii, iar focul nu l-a atins pe el. Şi rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul în mâinile Sale.

Sfânta Macrina a fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare, a lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie al Nisei. Din tinereţe şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu, căci murind logodnicul ei, şi-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa, Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici. Împreună cu fratele ei, Sfântul Vasile, au întemeiat două mănăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, cea de călugări fiind povăţuită de Sfântul Vasile, iar cealaltă de egumena Macrina. Murind mama sa, şi-a împărţit toată averea săracilor, trăind în nevoinţe şi rugăciune. Cercetând pe sora sa în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie al Nisei a găsit-o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o scândură. Pentru că sărăcia în mănăstirea fecioarelor era foarte mare, încât de-abia s-a găsit un văl vechi cu care să fie acoperit trupul ei pe când era dus spre îngropare, Sfântul Grigorie a acoperit-o pe sora sa cu mantia lui de episcop. În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut multe minuni, dând tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor. Şi a murit fericita în anul 380, fiind îngropată în Biserica „Celor 40 de Mucenici”, alături de mama sa.

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte astăzi pe Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul. El este unul dintre cei mai importanţi proroci ai Vechiului Testament şi se bucură de o sărbătoare cu cruce roşie în calendarul Bisericii noastre. Alături de Enoh, este al doilea om al lui Dumnezeu despre care Scriptura Vechiului Testament ne spune că a fost ridicat cu trupul la cer şi nu a cunoscut moartea. Sfântul Ilie este cinstit de creştini ca mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă.
Sfântul Proroc Ilie s-a născut în Tesba Galaadului (de unde numele de Tesviteanul), într-o familie evlavioasă şi credincioasă unicului Dumnezeu. Tradiţia apocrifă relatează că era din tribul lui Aaron şi că tatăl său, Sovac, a văzut la naşterea lui îngerii Domnului înfăşurându-l în flăcări de foc şi hrănindu-l cu văpaie. Toată viaţa, Sfântul Ilie a fost mistuit de focul dragostei şi al slujirii, de râvna pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu. El a trăit în veacul al IX-lea, în timpul regilor din dinastia Omri a regatului Israel: Ahab (871-852 î.Hr.) şi Ohozia (852-851 î.Hr.) şi a fost înălţat la cer de Domnul în timpul regelui Ioram.
La moartea regelui Solomon, fiul lui David, cele zece triburi din nord s-au revoltat față de Roboam, urmașul lui Solomon, din cauza taxelor foarte mari puse pe popor. Doar triburile lui Iuda și Veniamin au rămas loiale casei lui David, în timp ce triburile din nord au pus rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat, un fost funcționar de la curtea lui Solomon (III Regi 12, 1-20). Acest act istoric s-a petrecut în anul 926 î.Hr. Astfel au apărut două regate: unul în nord cu numele Israel şi altul în sud, în jurul Ierusalimului, cu numele Iuda.
În vreme ce regatul lui Iuda îşi concentra viaţa religioasă în jurul Templului din Ierusalim, regatul lui Israel se îndepărta tot mai mult de credinţa monoteistă mozaică, ajungând să adopte diverse divinităţi ale neamurilor vecine, acest fenomen având girul regalităţii israelite. Regele care şi-a depăşit înaintaşii în fapte urâte înaintea lui Dumnezeu şi care a adoptat şi impus poporului cultul unor zeităţi străine a fost Ahab (III Regi 16, 30-33). Prin căsătoria sa cu prinţesa Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, pe lângă faptul pozitiv că şi-a găsit un aliat împotriva duşmanului comun Siria, a dus şi la impunerea de către vicleana sa soţie a cultului lui Baal, protector al Tirului şi Sidonului, şi a perechii sale feminine Astarte. Izabela este responsabilă de exterminarea cultului Dumnezeului cel viu (Iahve) şi propagarea, cu acordul tacit al lui Ahab, lui Baal în Israel (III Regi 18, 4, 13 și 19; 19, 10 și 14). Din referatul scripturistic vedem cum Izabela a pus să fie ucişi profeţii Domnului şi cum mai-marele curţii lui Ahab, Obadia, „om foarte temător de Dumnezeu” (III Regi 18, 3), a ascuns „cincizeci de proroci într-o peşteră şi alţi cincizeci în alta şi i-a hrănit cu pâine şi cu apă” (III Regi 18, 4).
În aceste împrejurări apare o personalitate excepţională, şi anume Ilie din Tesba Galaadului (ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab). Misiunea sa profetică ne este relatată de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament în Cartea a III-a a Regilor, capitolele 17-22 şi capitolele 1-2 din Cartea a IV-a a Regilor, iar personalitatea sa şi locul pe care-l ocupă în tradiţia iudaică sunt confirmate de textele din Noul Testament, când se face referire la Sfântul Proroc Ilie (Matei 16, 14; 17, 11-12; Marcu 8, 28; Luca 4, 25-26; 9, 8 și 19). Sfânta Scriptură ni-l prezintă pe Prorocul Ilie ca fiind „… păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de curea” (IV Regi 1, 8). După cum se poate observa, această înfăţişare de straşnic ascet este asemănătoare aceleia a Sfântului Ioan Botezătorul.
Activitatea sa era plină de curaj şi perseverenţă în demonstraţia că Iahve este unicul şi adevăratul Dumnezeu. Nu se cruţa, ştia deopotrivă să asculte şi să dea porunci, dar toate le făcea pentru a împlini misiunea pe care Domnul i-a dat-o, şi anume aceea de a arăta pe Dumnezeul cel adevărat, Domnul cerului şi al pământului şi de a scoate poporul de sub imperiul minciunii idolatre a unei zeităţi a naturii cum era Baal. Importanţa Sfântului Proroc Ilie pentru păstrarea adevărului revelat este fundamentală, el fiind modelul ideal al profetului şi apărătorului credinţei în Unicul Dumnezeu adevărat.
Sfântul Ilie era o persoană cu o înflăcărare cu adevărat divină. Puterea şi semnificaţia tulburătoare a faptelor sale vin din perfecta lor adaptare la cerinţele Domnului. De aceea, el este model pentru noi toţi în ceea ce priveşte împlinirea voii divine şi în păstrarea nealterată a adevăratei credinţe. Din cartea IV Regi, capitolul 2, aflăm că Sfântul Proroc Ilie, după ce a lăsat ca urmaș pe Elisei, a fost luat de un car de foc și înălțat la cer, fără a trece prin moarte. Despre ridicarea la cer a profetului, Sfântul Ioan Gură de Aur susține că a fost îmbrăcat de Dumnezeu în haină îngerească, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Dumnezeu a arătat din vechime măririle minunilor și semnelor și S-a folosit de modul înnoirii, mutând spre alt chip de viață decât cel în trupul supus stricăciunii pe fericiții Ilie și Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii și îndrumării ei”.
Cinstea deosebită de care se bucură Sfântul Ilie înaintea lui Dumnezeu se vede în prezența sa pe Muntele Tabor alături de Moise, atunci când Mântuitorul S-a schimbat la Față înaintea ucenicilor Lui. Moise și Ilie au fost de față lângă Domnul în slavă, primul ca primitorul și dătătorul Legii, al doilea drept cel mai neînfricat luptător în apărarea credinţei într-un singur Dumnezeu. În timpul vieții sale profetice, Sfântului Ilie, potrivit relatărilor din cartea III Regi, cap. 19, i S-a arătat Dumnezeu, iar el și-a acoperit fața cu mantia, pentru că nu putea privi slava lui Dumnezeu. Iată că pe Muntele Tabor, Sfântul Ilie a văzut slava lui Dumnezeu atunci când Domnul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la Față. Prezenţa sa la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos ne arată importanţa exemplului său de mărturisire a dreptei credinţe, iar viaţa lui este mai ales un model anahoretic pe care îl oferă lumii monahale creştine.
Poporul dreptcredincios îl cinsteşte în mod deosebit şi îl consideră mare făcător de minuni, de aceea peste 120.000 de români îi poartă numele. Sfântul Proroc Ilie este ocrotitorul Forţelor Aeriene Române. Multe biserici din oraşele şi satele ţării noastre îl au ca ocrotitor şi astăzi îşi sărbătoresc hramul. Să ne rugăm şi noi astăzi Sfântului Ilie prin cuvintele imnografului: „Cel ce a fost înger în trup, temeiul prorocilor, al doilea înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, gonește bolile și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăște tămăduiri”.

Sfântul Cuvios Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al 16-lea. Numele său se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Rodul ostenelilor sihăstreşti şi ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, încât toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. După moartea sa, ucenicii i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare, iar în vremuri de restrişte a fost ascuns într-un loc neştiut până astăzi. Sfântul Partenie s-a nevoit în Munţii Agapiei în secolul al 17-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Tradiţia spune că el a sihăstrit în muntele Scaunele, rugându-se neîncetat, ziua şi noaptea, rostind Psaltirea pe care o ştia pe de dinafară. După moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, a fost aflat nestricat şi multe minuni se făceau la racla sa. Sfintele sale moaşte au fost tăinuite poate, odată cu cele ale Sfântului Rafael.

Sfânta Maria Magdalena a fost uceniţă şi mironosiţă a Mântuitorului Iisus Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre toate uceniţele şi purtătoarele de mir. Era din Galileea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileei cu Siria. Înainte de a-L întâlni pe Hristos-Domnul, ducea o viaţă de grele pătimiri. Mântuitorul a tămăduit-o de toată stricăciunea, luminându-i cugetul cu lumina unei noi vieţi, din dumnezeiasca dragoste. Din acea clipă, Maria s-a făcut următoare lui Hristos, slujindu-I cu credinţă. În clipa cea mai grea, a răstignirii, când Apostolii erau departe, Maria Magdalena a rămas lângă Crucea Mântuitorului, iar când Sfântul Trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, ea l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a primit de la înger vestea Învierii Domnului şi tot ea a fost prima persoană care L-a văzut pe Domnul Înviat. După Înălţarea la cer a Domnului, Sfânta Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli în lupta plină de primejdii, pentru răspândirea credinţei. Tradiţia spune că a ajuns până la Roma, iar de acolo a ajuns la Efes, unde slujea Sfântului Apostol Ioan.

Sfânta Hristina a fost din cetatea Tirului, pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), fiică a unui general pe care-l chema Urban. Fiindcă ea a fost rânduită să aducă jertfe idolilor pe care îi avea tatăl ei, acesta i-a dăruit ca locuinţă cel mai înalt turn al palatului său. Dar fecioara, având suflet curat şi privind noaptea stelele de pe cer, a înţeles că idolii cei neînsufleţiţi şi făcuţi de oameni nu au nici o putere. Hristina a dărâmat şi sfărâmat toţi idolii, dăruind bucăţile preţioase săracilor. Aflând tatăl ei una ca asta, s-a mâniat cumplit, dar Hristina i-a spus că ea crede în Dumnezeu Cel viu şi că idolii nu au nici o putere. Atunci tiranul a supus-o la multe chinuri, întemniţând-o pentru multă vreme, iar după aceea a aruncat-o în mare. A fost scăpată de un înger. După moartea tatălui ei, Dion, dregătorul cetăţii, a judecat-o pe Hristina şi fiindcă nu s-a lepădat de credinţa ei a fost cumplit chinuită, iar mai apoi a fost împunsă cu suliţe de către ostaşi. Şi aşa Sfânta Hristina şi-a dat lui Dumnezeu cinstitul ei suflet.

Sfânta Ana, după Tradiţia Bisericii, a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos şi era din seminţia lui Levi, fiind fiica lui Matan preotul şi a Mariei, soţia sa. Matan şi Maria au avut trei fete: Maria, Sovi şi Ana. Şi au măritat ei pe Ana, în ţinutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Prin multă rugăciune, Sfânta Ana a născut-o pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Sfânta şi Dreapta Ana, a cărei adormire o prăznuim astăzi, după ce a născut pe Fecioara Maria, pe începătoarea mântuirii noastre şi a dăruit-o pe ea să fie crescută la templu, ca pe un dar fără de prihană, a trăit cealaltă vreme a vieţii sale cu postiri, cu rugăciuni şi cu faceri de bine către cei lipsiţi, şi aşa s-a mutat în pace la Domnul.