"La ce-i folosește omului toată știința lumii dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l rănește? La nimic. La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă dacă niciun strop nu e mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic. Totul e în zadar."

Sfântul Nicolae Velimirovici

SFINȚII ÎN COMUNIUNE CU NATURA...din sfânta înțelepciune a Sfântului Serafim de Sarov...

1. Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.
2. Așterne-ți acolo unde iși face culcuș pisica.
3. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme.
4. Culege cu îndrăzneală ciuperca pe care stau gâzele.
5. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița.
6. Casa clădește-o pe locul unde se încălzește șarpele.
7. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță.
8. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.
9. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului.
10. Înoată des – și te vei simți pe pământ, precum peștele în apă.
11. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi.
12. Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace.

foto: sursa internet

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

În afară de timpul când ne rugăm, încercând să-I vorbim lui Dumnezeu, există şi momente, când ne vorbeşte însăşi Dumnezeu, atunci când auzim sau citim Cuvântul său viu, adresat tuturor şi în acelaşi timp, fiecăruia dintre noi în parte. Iar despte faptul că această conversaţie este cu adevărat misterioasă şi personală ne-o poate dovedi şi experienţa fiecăruia dintre noi – doar Cuvântul lui Dumnezeu ni se descoperă într-un mod cu totul neaşteptat, ca şi cum l-am citit pentru prima dată.

«Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! » (Мt. 6, 22-23)

Ce reprezintă omul astăzi şi cine este de fapt el?

În fiecare zi trecem unul pe lângă altul, ne grăbim copleşiţi de problemele reale şi inventate, fiind fericiţi vinerea şi mai puţin fericiţi în dimineaţa zilei de luni. Lumea din jurul nostru este în cel mai bun caz formată din familie şi prieteni şi mai puţin din colegi. Fără prea multe detalii şi nuanţe, aceasta este viaţa obişnuită a fiecăruia dintre noi, adesea cuprinsă în orbita propriului „eu”, pentru care după cum ştim, există mai mereu în primul rând propria persoană. Dar într-o zi, descoperi că nu te mai mişti…nu mergi înainte….Da, faci paşi spre serviciu, casă sau poate şi spre biserica din preajmă, dar e ceva mecanic şi lipsit de suflet.

Lumina, care ar fi trebuit să existe în mine poate de fapt e mai degrabă întuneric? E un adevăr dureros, dar meditând la acel verset – nu am putut sincer să zic că nu e aşa. Toate gânduruile, faptele, cuvintele reprezită viaţa noastră, care este compusă din benzi albe şi negre şi e bine dacă suntem în stare să conştientizăm că există şi cele negre.

Şi „de va fi ochiul tău rău”? Dar cum poate fi ochiul meu „curat” dacă voi trece pe lângă bătrânica cu un păhăruţ de plastic pentru mărunţiş, care mă petrece cu o privire plină de durere şi suferinţă, dar nu-mi cere nimic sau voi trece indiferent în transportul comun pe lângă tinerii şezând pe scaune şi un bătrânel gârbovit în picioare lângă ei. Noi ne grăbim atunci să ne acoperim ochii prin îngândurarea închipuită, dar de fapt prin orbirea gravă şi poate şi fără de speranţă de a fi vindecată?

Intuneric este atunci când în jur nu se vede nimic sau doar tu nu vreai să vezi ? Şi atunci care este întunericul din jur, dacă ceea ce-mi părea „lumina din mine” – de fapt e ceva abia desluşit, sau poate nici atât lumină nu mai are…

Şi atunci începe căutarea luminii, căci fără ea viaţa nici nu mai e viaţă…. Nu este îngrozitor să cazi… este înspăimântător să cedezi şi să renunţi… şi să continui să cazi. Opreşte-te…priveşte…

Mântuitorul din nou este răstignit şi umilit pe Golgota pentru tine, prin moartea Sa, El a călcat întunericul din afară, şi a ieşit în întâmpinarea ta, astfel încât să poţi alege viaţa şi să fii cu El, ca cu ajutorul Lui să încetezi să mai fii orb.

Ce voi alege eu (sau fiecare dintre noi)? Să merg la sărbătoarea din Ierusalim a lui Pilat şi Caiafa, sau să fiu asemeni tâlharului şi voi conştientiza faptele mele şi voi cădea la picioarele lui Hristos îndrăznind să cer – „Pomeneşte-mă, Doamne…”?

Domnezeu este milostiv şi mila lui e „în faţa ochilor mei”, este o respiraţie proaspată de aer, adusă din câteva rânduri din Evanghelie, care au adus la începutul unei noi căi din viaţa mea: de a depăşi „întunericul”, care este în mine şi a merge către Lumină.

„Să tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca să nu ne cuprindă întunericul veşnic!”

Din Natalia Lozan, Pentru dragoste şi înţelegere în familie. Editura Ortodoxia, Bucureşti 2016

Simplitatea odihneşte
Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
– Gheronda, cred că simplitatea înseamnă să se poarte cineva aşa cum simte lăuntric. Aşa este?
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie. Pe când, acolo unde există simplitate, îi spui celuilalt “aşează-te acum” şi el se aşează, “acum nu este nevoie de tine, pleacă!” şi pleacă, fără să te temi că te poate răstălmăci. Simplitatea odihneşte, în timp ce lipsa simplităţii oboseşte.
– Gheronda, ce înseamnă: “Dobândeşte libertate în petrecerea împreună cu ceilalţi, ca să te slobozeşti de tulburare”?
– Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Una din piedicile puse simplitatii este frica.
O lume care traieste fara simtamantul minimal al securitatii/ocrotirii/protectiei, nu poate zamisli si intretine simplitatea.
A trai cu/in simplitate e, printre altele, un rod al curajului jertfelnic.
Rod al credintei, al convietuirii curate cu Harul.

"Sa ai parte de un drum bun si sa nu obosesti niciodata,sa cauti si sa te rogi. Sa nu respingi nicodata un om pentru greselile lui si nici sa indumnezeiesti pe cineva pentru calitatile lui"
Parintele Paisie Aghioritul

Doamne ajuta!

Sa plecăm de la Dumnezeiasca Liturghie, precum leii, care scot flăcări, devenind mai înfricoşători decât diavolul (n.ed. ‒ primind de la Domnul o putere mai mare în lupta cu diavolul). Pentru că Sfântul Trup al Domnului cu care ne-am împărtăşit adapă sufletul nostru şi-i dă putere mare. Când Îl luăm cu vrednicie, îi alungă departe pe demoni şi-i aduce lângă noi pe îngeri şi pe Domnul îngerilor. Acest Sfânt Sânge este mântuirea sufletelor noastre, cu Acesta se curăţă sufletul, cu El se împodobeşte. Acest Trup face mintea mai strălucitoare decât focul, arată sufletul mai strălucitor decât aurul.

Deci, atrăgeţi-i pe fraţii noştri la Biserică, povăţuiţi-i nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Şi chiar dacă nu le vei spune nimic, dar ieşi de la sfânta slujbă – şi prin înfăţişare, şi prin privire, şi prin glas, şi prin mers, şi prin toată cuviinţa ta – arătându-le celor absenţi câştigul pe care l-ai primit prin Biserică, aceasta este de ajuns, ca îndemn şi sfat. Pentru că aşa trebuie să ieşim din Biserică, ca din Sfânta Sfintelor, ca şi cum ne-am pogorî din Ceruri. Învaţă-i pe cei care nu merg la Biserică faptul că ai cântat împreună cu serafimii, că aparţii vieţii cereşti, că te-ai întâlnit cu Hristos şi ai vorbit împreună cu El. Dacă trăim astfel Sfânta Liturghie, nu va mai trebui să le spunem nimic celor care n-au fost. Şi aceia, văzând folosul nostru, vor simţi paguba lor şi vor alerga degrabă la Biserică, ca să se desfete de aceleaşi bunuri, cu Harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slavă, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sa vă împodobiţi cu iubire. Iată temelia tu*turor virtuţilor. Când există iubire, nu există mânie, nici furie, nici strigăt de disperare, nici hulă, ci toate au dispărut (din „Omilia a XVII-a la Epistola către Efeseni”).

Nu există, într-adevăr nu există nici un păcat care să nu fie distrus de puterea iubirii! Fiindcă mult mai uşor îi este lemnului să se opună focului, decât firii păcatului să se opună puterii iubirii (din „Omilia a IV-a la Epistola I către Tesaloniceni”).

Iubirea îi face buni pe oameni, şi cu adevă*rat îi face buni. Ce este, deci, desfrânarea? Nu este cu putinţă ca cineva să iubească şi în acelaşi timp să şi desfrâneze! Fiindcă, bineînţeles, din lipsa de iubire se întâmplă acest lucru. Iubirea şi pe aceasta poate să o înfrâneze. Pentru că dacă cineva iubeşte pe desfrânată, va încerca şi pe aceasta să o îndepă*rteze de ceilalţi bărbaţi, pentru ca aceasta să nu cadă în păcat. Aşadar, ca cineva să desfrâneze cu desfrânata este însuşirea celui care o urăşte peste măsură pe aceasta, dar ca să o îndepărteze pe aceasta de la fapta cea dezgustătoare este însuşire a celui care cu adevărat iubeşte (din „Omilia a IV-a la Epis*tola I către Tesaloniceni”).

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Post binecuvântat!
 

Postul placut Lui Dumnezeu prin gura Sfantului prooroc Isaia!

Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?

Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.
Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.
Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?
Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.
Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,
Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.
Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.
Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.
Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni,
Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.
(Isaia 58, 3-14)

Va doresc post binecuvantat si cu folos!
Doamne ajuta!

''Tot binele si frumosul se reuseste si se savarseste prin postire''[Sf.Grigorie Palama]
''Postirea intareste rugaciunea,se face aripa in mersul ei catre cer,este mama sanatatii,pedagogul tineretii,podoaba batranetilor.''[Sf.Vasile Cel Mare]
Fie ca Bunul Dumnezeu sa daruiasca inimii fiecaruia dintre noi toate darurile ceresti,toate virtutile evanghelice; credinta,dragoste,rugaciune,rabdare,blandete,smere nie pentru ca sa putem tine piept in aceasta lume pamanteasca si sa pastram chipul lui Dumnezeu in sufletele noastre!
POST CU FOLOS DUHOVNICESC!

"Nu căuta la frumuseţea chipului, ci la aceea a sufletului omului; nu lua în seamă haina , ci vezi ce anume îmbracă ea; nu te lăsa sedus de o casă arătoasă, ci află mai întâi cine stă în ea şi ce fel de om, este..."

Sf.Ioan de Kronstad

Cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc rostit la Praznicul Adormirii Maicii Domnului di
 

Iubitii nostri frati crestini,
Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de foarte frumos şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! E uşor să spui lucrul acesta, dar când spui şi a cuvântului… Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!

Şi să ştiţi că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, sunt numai de la draci! Cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului! Dumnezeu ne-a făcut dintr-o mare iubire, dar numai pentru El, nu ne-a făcut şi pentru altceva, ca să fim în Împărăţie împreună în marea bucurie şi veselie alături de El! Dar pentru lucrul acesta trebuie să jertfim.

A căzut Adam, Dumnezeu ne-a creat perfecţi, ne-a creat cu mari posibilităţi pentru că umanitatea este superioară angelităţii îngerilor! Domnul Iisus Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinţa de a ne îndumnezei după har.

În Evanghelia de aseară Maica Domnului spunea la Sfânta Elisabeta că mare dar mi-a dat, de acum mă vor bucura toate neamurile pământului, a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi totuşi acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, dar, fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul!” Şi dacă este vorba aşa şi nu se va pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă! Ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!
Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această nebunie. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! E ruşine să mori istovit de plăceri!

Ne-a creat cu atâta putere, cu atâta dragoste dar ne-a făcut liberi ca să avem, zice-se, şi noi meritul că suntem în Împărăţia Cerului. Dar şi aici ne ajută pas cu pas, ne spune Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“. Dacă nu se mişcă fir de păr, nu se mişcă nici fir de iarbă, nici o frunză nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.

Am primit un bileţel într-o împrejurare, unde vorbeam, îmi spune unul că „eu am făcut un păcat mic“. Fraţilor, nu este lucrul mic în viaţă răul cel mai mic! E foarte mare păcatul! Şi atunci eu, era lume mai multă decât aici: „Domnule dragă, eu ştiu pe cineva care avea un păcat şi mai mic decât al matale! Adam n-a făcut decât că a muşcat dintr-un măr dar a răsunat cerul şi pământul, pentru că făcuse o neascultare, pentru că se despărţise de Dumnezeul lui!” Pentru lucrul acesta a trebuit, pentru că a fost jignită Sfânta Treime, Dumnezeirea, să Se întrupeze Cineva din Sfânta Treime şi aşa S-a întrupat Mântuitorul, aşa cum ştiţi. Dar pentru ca noi să străbatem, deşi suntem guvernaţi de El, cu multe ajutoare, avem înger păzitor, pe care l-aţi cam uitat! Şi spune aşa într-un loc: „E cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea in adevărata lui lumină!“. Îngerul păzitor nu e singur, are alte miliarde de îngeri care sunt o mare unitate. Sunt extrem de puternici pentru că sunt extrem de curaţi!

Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic. Ne rugăm încontinuu să mai trăim, dar cu o condiţie, să purtăm crucea. A trebuit să vină Mântuitorul ca să ne salveze în urma unei căderi care a făcut-o Adam, v-am spus, a muşcat dintr-un măr.
Toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, pe care le ştiţi, ne stă mintea în loc! Învia morţii ca şi cum era treaz. Dar n-a văzut lumea minunile pe care le-a făcut, numai atunci când a fost pe cruce, pentru că necesita această suferinţă cu orice chip. Când Mântuitorul era pe cruce, acum se văita Satana, a fost răpus! Nu putea în iubirea Dumnezeiască care stăpâneşte totul. Tot, fraţii mei! Nu există gând şi mişcare de păr să nu ştie! Dracul, dragii mei, e un tolerat, n-are nici o putere! „Îndrăzniţi“, a spus Mântuitorul, „Eu am biruit lumea!” şi ce alta doresc decât să aprindeţi focul pe care Eu l-am aprins.

Nu este timp de şagă, am fost în viaţa mea la multe căpătâi de morţi: plânset, vaiet, răcnet, muget, mii de glasuri fremătătoare. Vedeau păcatele pe care le-au făcut! Nu se puteau repara altfel decât înapoi, [dar] inapoi nu mai putea, că venise moartea. Moartea e o realitate, iadul e o realitate, raiul e o realitate – mereu auzim lucrurile acestea, mereu fiecare dintre noi spune ceva, bate un clopot în inima noastră: „Trezeşte-te!“.

Sigur că de asta am spus că e nevoie de jertfă! Oriunde ai fi, chiar în iubire, în familie, peste tot e nevoie de armonie. Ca să faci armonia e nevoie să ştii să jertfeşti! Ce ţi se cere? De ce vă speriaţi? De ce se zice: „Drace, drace!“. El zice: „Doamne, Doamne!“. Dumnezeu e bucuros de numai atât! Nu trebuie o mare meşteşugire, şi în sfârşit, tehnică neapărat a rugăciunii! Pune-ţi inima în mişcare! I-am spus lui Dumnezeu, şi cu cât i-am spus mai mult cu cât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus putinţa de a fi dumnezei, ne-a dat putinţa să iubim duşmanii! Suntem mereu şi-n situaţia să repetăm că putem orice, dar părinte, să iubim vrăjmaşii nu putem. Bine dragii mei, care ziceţi că nu puteţi, dar ce vi se pare aşa de mare povară? Să zici: „Doamne, Doamne!“.
Iadul e o realitate care nu poate fi dezminţită, o confirmă: „mergeţi în focul cel de veci“. Focul veşnic e fără lumină! E de mii de ori mai tare în calorii decât asta de aici! Cât stai acolo? “O mie de ani“. Nu! O veşnicie! Pentru că nu i-ai spus ăluia: „Iartă-l Doamne!“. M-a înjurat, m-a lovit, m-a furat… Ce puţin! Eu m-am convins la căpătâiul atâtor morţi că toţi se căiau grozav, voiau să mai trăiască o zi! Ca să-şi pună lucrarea în regulă, care era foarte greu, nu s-a mai putut, decât atât. Astăzi este ziua aia! Dacă nu murim ne împodobim cu daruri deosebite, să putem sufla şi răsufla. Fraţi creştini, suflarea şi răsuflarea e un dar de la Dumnezeu, nici asta nu este a noastră! Totul – suntem guvernaţi, stăpâniţi de marea Lui iubire.

Vă daţi seama dumneavoastră ce se poate întâmpla dacă Mântuitorul Dumnezeu refuză să ne mai iubească?! Pentru că suntem cu gânduri frumoase, nu vă descurajaţi niciodată, este omeneşte să greşeşti, îngereşte să te ridici şi drăceşte să rămâi în groapă!

Acesta-i timpul, nu amânaţi cu nici un chip pe mâine! Nu vreau să fac istorie în tot ce vreau să vă spun, dar vreau să vă spun că este cel mai preţios timp acum, dovada este că stăm în picioare şi că am venit cu râvnă să împodobim aici cu prezenţa noastră acest grozav de mare praznic!

Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, v-am spus, Dumnezeu nu poate să facă un lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Vă amintesc, să nu vă îngrijoraţi nici să vă înspăimântaţi. Sunt foarte convins că veţi vedea la răscrucea cea din urmă ce important a fost momentul acesta, prezenţa dumneavoastră aici.
Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu vi se cere nimic decât atât, să fii prezent şi să spui: „Maica Domnului nu mă lăsa!“. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită totul este posibil. Încercaţi să vă iubiţi!

Vă spun dragii mei, iubirea este criteriul judecăţii de apoi. Nu faceţi pofta acestui drac, că iar spun: e cu neputinţă să nu mori dacă dai în adevărata lui răutate, urâciune. O fetiţă mai mărişoară a văzut un drac, nu în adevărata lui urâciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar decât să mai vadă un drac! E o realitate, atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea, şi tot ceea ce a făcut şi face. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Un părinte, îi citea ucenicul rugăciunea, părintele a făcut aşa şi a zis fratele: „Ce e părinte?“, „Ai greşit că am văzut îngerul dând din aripi!” Orice gând îl ia şi-l duce la Dumnezeu că-i înger păzitor, nu doarme în post!

Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, pentru că în inimile noastre foarte pretenţioase, aici nu mai e nevoie de multe, e nevoie de mult! E nevoie de adâncime, de a trăi acolo unde suntem!
E o mare bucurie pentru noi mânăstirea de-aci, că sunteţi prezenţi aici, şi cu alte cuvinte suntem una!

Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi!

N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă!” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă!“, pentru că e mereu jertfă. Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre.
Vă preţuim sincer, noi ne rugăm aici, chiar dacă nu vă interesează dar barem să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră acesta-i semnul material că sunteţi cu inima prezentă. N-aţi venit la praznicul din Techirghiol, aţi venit la un praznic ceresc sub oblăduirea, mângâierea, bucuria, nespus de marea veşnicie fericită a Maicii Domnului!

Din spovedaniile unui pelerin rus către duhovnicul său: Pentru mântuirea sufletului e necesară, mai întâi, adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu e cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6); „Cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu. Şi credinţa, ca un dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt: „Credeţi şi vi se va da” (Marcu 11, 24). Apostolii nu au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).

Sfântul Ioan Carpatiul spune că atunci când noi chemăm numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, răspunde la fiecare cerere glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, ţi se iartă păcatele”. Şi tot el spune că la orice ceas rostim noi rugăciunile, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci - după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur - rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţim numaidecât. Aşa spun Sfinţii Părinţi: nici o rugăciune - ori este rea, ori este bună - nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.

Ușurința, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă.

Iar greutatea, întunecimea, uscăciunea, dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul.

Iar prin această folositoare răbdare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, pregătindu-l, cu toată smerenia, să guste viitoarea dulceaţă harică.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 79-80)

Ca o lumânare

Am întâlnit oameni care stăteau mai drepţi decât mulţi alţii. Erau cei care învăţaseră să aibă sufletul mereu îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu.

Am întâlnit oameni care aveau zugrăvită pe chip o bucurie cum n-o aveau mulţi alţii. Erau cei din a căror inimă izvorau neîncetat, nevăzut, nebănuit, lacrimi de pocăinţă.
Am întâlnit oameni care m-au certat mai mult decât alţii. Erau cei care aveau ascunse în inima lor toate zâmbetele mele, pe care le ştiau pe de rost.

Am întâlnit oameni care au fugit când mă iubeau mai mult, au tăcut când îşi doreau mai mult să îmi vorbească, m-au gonit când se bucurau cel mai mult că am venit şi m-au lovit atunci când îşi doreau cel mai mult să mă mângâie. Am privit în inima lor şi am văzut că bătea, arzând, mai mult parcă pentru mine decât chiar inima mea. Bătea în ritmul respiraţiei mele.

Am privit lumânări care ardeau şi le-am văzut doar flacăra. Am privit lumânări care ardeau şi am văzut doar lacrimile de ceară şi fitilul negru îngenuncheat de suferinţă. Am privit lumânări drepte, frumoase, care nu plângeau... dar nici nu ardeau ...şi am încercat să îmi imaginez flacăra ce ar putea fi.

De atunci încerc să privesc şi flacăra ‒ aprinsa, mocnindă sau nenăscută încă ‒ din oameni şi jertfa din spatele ei. Şi cum poţi vedea şi una, şi alta fără lumina izvorâtă din flacăra ta? Din lacrima ta? Din îngenuncherea ta?

De atunci nu-mi doresc decât să ard, aşa cum arde o lumânare, luminând plecări şi întoarceri, cuvinte şi tăceri, mustrări şi mângâieri, bucurii şi dureri, cu binecuvântarea acelei multiubitoare flăcări care iartă totul, crede totul, speră totul, suferă orişice....

De atunci nu-mi mai doresc nici să ating soarele, nici să fiu o stea, nici să trăiesc numai în focuri de artificii... nu-mi mai doresc decât să învăţ să ard, mocnit, constant, pâlpâind iubire, căldură şi lumină, cu sufletul îngenuncheat şi cu trupul drept... ca o lumânare.

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Imbogăţeşte-te nu numai cu avere, ci şi cu evlavie, nu doar cu aur, ci şi cu virtute, sau mai bine doar cu virtute. Fă-te mai cinstitor faţă de aproapele, arătând mai multă bunătate. Fă-te „dumnezeu” pentru cel aflat în strâmtorare, urmând milostivirii lui Dumnezeu. Dă-i ceva, cât de puţin, celui care are nevoie.

Pentru că şi cel mai mic lucru nu este neînsemnat pentru omul lipsit de toate, dar nici pentru Dumnezeu, pentru că ştie că este după puterile tale. În loc de ofrandă mare, dăruieşte-i râvna ta, şi dacă nu ai nimic, lăcrimează pentru el. Compătimirea din tot sufletul este cel mai bun medicament pentru cel care este la necaz. Adevărata afecţiune uşurează mult suferinţa.

Frate, nu are preţuire mai mică omul decât animalul, care dacă se pierde sau cade în groapă, legea îţi porunceşte să-l scoţi şi să-l îngrijeşti (Deuteronom 22, 1-4). Prin urmare, câtă milostivire trebuie să arătăm semenilor noştri, când chiar şi faţă de animale avem datoria să fim grijulii? „Cel care apasă pe cel sărman defăimează pe Ziditorul lui, dar cel ce are milă de sărac Îl cinsteşte”, ne spune Sfânta Scriptură (Pilde 14, 31). Cine nu primeşte un asemenea Datornic, care în afară de datorie, când va veni timpul, ne va da şi dobândă? Şi în alt loc spune din nou: „Prin milostenie şi prin cinste sunt curăţite păcatele”. Deci, să ne curăţim prin milostenie, să ne spălăm cu ierburi tămăduitoare murdăriile şi petele noastre, să devenim albi, unii ca lâna şi alţii ca zăpada, după milostivirea fiecăruia. (Sfântul Grigorie Teologul)

" Scriptură spune: „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă ca mâna lor” (Pilde 14, 1), iar poporul nostru spune din experienţă: „Femeia ţine casa”. De ce? Ce are special femeia, şi bărbatul nu? Dumnezeu a dăruit-o cu astfel de „arme” (iubire şi gingăşie), pe care, atunci când le foloseşte, îl robeşte, îl înmoaie pe bărbatul ei, oricât de barbar ar fi.

Un psiholog spune că mişcările femeii, modul de a vorbi, comportamentul, iubirea, dragostea, gingăşia ei ‒ toate au o subţirime, ceva distinctiv care îl răpune pe bărbat. Aceste însuşiri îl fac pe bărbat să nu se dezlipească de lângă soția lui. Şi deja casa este zidită pe o temelie adâncă și nezdruncinată."

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis )

Să nu ne primejduim sufletul!

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul, oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, înşelat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat de El.

img_0829Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: „Iată-mă, Doamne”. Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi sagace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos „cu timp şi tară timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al timpului.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia )

Ca sa ramânem ucenicii Mântuitorului, credincioşii Cuvântului Său, ca să cunoaştem adevărul, ca să devenim liberi şi să scăpăm pentru totdeauna din robia păcatului, e neapărată nevoie de conlucrarea noastră. Mântuitorul face apel la libertatea noastră, pe care nu ne-o poate răpi nici o putere din lume şi de care nu se atinge nici Dumnezeu. „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile”. „Ierusalime! Ierusalime! De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi... dar voi n-aţi vrut!”

Dumnezeu nu vrea să ne aducă cu sila în Rai. Căci dacă noi am intra acolo cu răutatea în suflet, am pleca din nou ca Adam, deşi acesta nu era rău ca noi. Ba chiar de-am intra, nu în sânul lui Avraam, ci în însuşi sânul lui Iisus, L-am vinde ca şi Iuda, dacă nu ne curăţim inima de vicleşug. Dar - lucru de la sine înţeles - deplina noastră libertate atrage după sine şi deplina noastră responsabilitate.

(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină )

Domnul ne învaţă din împărăţia cerurilor. Noi însă nu-L credem - nu credem că nu e voie să fii mojic, şi suntem mojici; nu credem că nu e voie să te enervezi, şi ne enervăm; nu credem că nu e voie să invidiezi, şi invidiem bunăstarea altora. Iar unii îndrăznesc să invidieze si harismele duhovniceşti de la Dumnezeu — acesta este, îndeobşte, un păcat înfricoşător, pentru că fiecare primeşte de la Dumnezeu ceea ce poate el să poarte.

Între oameni este foarte răspândită această boală a invidiei: ea fierbe în toţi. Ne invidiem unii pe alţii. Tot timpul ni se pare una sau alta, toţi ne dorim ceva mai grozav, mai bun, tot căutăm ceva pentru noi înşine. De această apucătură trebuie să scăpăm, pentru că dragostea tocmai că nu caută ale sale, ci caută folosul celuilalt. Iată înţelegerea pe care ar trebui să ne-o însuşim. (Protoiereu Dimitrie Smirnov)

Sa te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi. Vei reuşi asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie şi-ţi păzeşti mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.

Să primim insultele celorlalţi fară să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nopuă. O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.

Dacă nu ne este cu putinţă să rămânem netulburaţi, trebuie cel puţin să ne înfrânăm limba, după cum spune Psalmistul: „Tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Psalmi 76, 4).

Pilde de lipsă a mâniei întâlnim în viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei şi la Sfântul Efrem Sirul. Primul a răbdat o înjosire astfel: a mers odată la palat ca să-l întâlnească pe împărat, care-l invitase. Însă o slugă l-a luat drept cerşetor, nu i-a permis să intre, l-a batjocorit şi l-a pălmuit. Atunci Sfântul, lipsit de răutate cum era, şi-a întors după porunca Domnului şi celălalt obraz.

Odată, pe când Sfântul Efrem postea în pustie, s-a întâmplat următorul fapt: un ucenic îi aducea mâncarea, însă pe drum vasul i-a scăpat din mâini şi s-a spart.

„Nu te întrista frate, i-a zis sfântul ucenicului, văzându-l supărat. Dacă mâncarea nu vrea să vină la noi, vom merge noi la ea.”

S-a dus deci, s-a aşezat lângă vasul spart, a adunat mâncarea de jos şi a mâncat-o. Aşa de departe era de patima mâniei.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, pp. 326-327)

Am învățat că un prieten este comoara cea mai frumoasă de pe pământ. / Am învățat că prietenia este o floare care poate fi udată și de la distanță. / Am învățat că nu este nevoie să schimbi oamenii, ci să te schimbi pe tine. / Am învăţat să privesc spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu nădejde. /Am învăţat că sunt lucruri care nu înseamnă nimic oricât de mult ar vrea mintea să însemne ceva. / Am învăţat că fiecare om are o cameră în căsuţa inimii sale unde nu doreşte să intre decât foarte rar şi eu trebuie să accept asta. / Am învăţat că pacea şi iubirea sunt mai presus decât dreptatea şi frica./ Am învăţat să privesc lucrurile şi oamenii prin logica lui Hristos. / Am învăţat să intru şi să ies din noaptea neagră a sufletului.

Am învățat că nu am învățat nimic…

Parintele Hrisostom Filipescu

RABDAREA ESTE HARISMA LUI DUMNEZEU - Atunci cand rabdarea va creste in sufletele noastre ,este semn ca am primit in chip tainic harul mangaierii. Puterea rabdarii este mai mare decat simtirea bucuriei in inima noastra .Ca sa traim in Dumnezeu ,trebuie sa smerim simturile noastre .Atunci cand traieste inima ,simturile se smeresc ,iar cand acestea se razvratesc .inima moare pentru Dumnezeu . ( Sfantul Isaac Sirul ).

" Iubiţi fraţi şi surori, viaţa noastră pământească este plină de necazuri şi dureri. Nu în zadar este numită, atât de des, „valea plângerii şi a tânguirii”. Plângând se naşte omul şi în lumea cealaltă pleacă cu multe suspine şi chinuri. Astfel că nimeni nu poate scăpa în viaţa aceasta de lacrimi şi necazuri; omul are parte aici de mai multe necazuri şi nenorociri, decât de bucurii. Sfânta Biserică a lui Hristos cunoaşte o mulţime de cazuri, în care Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu i-a izbăvit pe oameni din toate greutățile.

Să ne rugăm, aşadar, ca ea să ne audă pe toţi şi în ceasul acesta, şi să ne izbăvească de tot necazul şi nenorocirea, să ne curăţească de tot păcatul şi patima, şi să ne învrednicească de bucurie în veşnica Împărăţie a Fiului ei, ca totdeauna cu dragoste să-i strigăm: Bucură-te, atotbună, grabnică ascultătoare, Ceea ce toate cererile noastre bine le împlineşti! Amin. "

(Arhimandrit Chiril Pavlov )

Rugăciunea curăţeşte sufletul şi păzeşte mintea. Lucrarea cea mai desăvârşită se face în adâncurile sufletului omului, care sunt închise pe de-a-ntregul, cunoscute numai lui Dumnezeu. Astfel vedem ceva mişcător: oameni care se preschimbă în copii ai lui Dumnezeu, deşi ajunseseră în adâncurile pierzării de sine.

Şi eu, sărmanul, sunt un hârb, dar fac această strădanie. Nu mă las dus de rugăciune aşa, vădit, ci mă rog în taină. Aţi înţeles? Vine harul lui Dumnezeu şi vă adumbreşte şi pe voi. Vă dă o răcorire, un har şi vouă, cu care locuim împreună, mâncăm împreună, vorbim, ne rugăm, ne purtăm simplu. Aţi înţeles? Numai un nechibzuit, un „grosolan”, pe care rugăciunea nu l-a mişcat, rămâne străin de har. Să vă rugaţi să vă descopere Dumnezeu toate cele nevăzute. Sunt multe şi nu le ştim. Să spuneţi lui Hristos: „Ce voieşti Tu, ce vrea iubirea Ta, Doamne.” El vă va călăuzi. Spre El să priviţi.

Părintele Porfirie

Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar, nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are niciun folos de darul soarelui şi al luminii.

Aşa e și în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar, pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are niciun preţ pentru noi.

(Preot Iosif Trifa)

N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce*pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru*pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos. Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti*am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta. O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă*vârşită. Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du*hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha*rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum*nezeu pentru toate întristările.

(Cuviosul Siluan Athonitul)

Taina iubirii
 

Parintele Arsenie Papacioc
Taina iubirii
Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta - asta ni se cere!
0 institutie, ca si un neam, trăiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. 0 iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme si fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeti învătătura crestină? "N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie... Dusmanii omului sunt casnicii lui." Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste.
Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumne- zeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pe- deapsă în sine, canonul înseamnă putinta revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forta per- sonală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: "Ce, numai eu fac? Văd că toti fac!" Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezol- varea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vă rog, să fie o mai mare dorintă de iubire adevă- rată! Nu o iubire înregistrată si difuzată ca atare de oameni: "Auzi, domnule, că trebuie să iubim!" Nu! Trebuie să simti nevoia să iubesti.
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi!
Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligatie, pentru că de- venim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne tine că suntem noi foarte vrednici. Ne tine că este foarte milostiv El, si de aici vine si toată mila noastră.
Bunăoară, dacă se găseste cineva în situatia să dusmănească pe cineva, se găseste în situatia să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect si nu se asează deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar dacă ar zice omul asa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: "Măi dragă, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Căci de aceea îl tin în viată. Dă-te de partea Mea si lasă, nu-l mai dusmăni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si ti le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, si tu esti asigurat. Si răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da muntii la o parte; chiar dacă ti-ai sfâsia trupul să ardă pentru Hristos. Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepti pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să stii să-i faci o mângâiere, să-i descretesti fruntea. La săraci poti să faci o rugăciune scurtă: "Doamne, miluieste-l!", dacă nu poti să-i dai, că esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu su- ferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: "De ce nu am dat mai multă atentie semenilor nostri?"
Există poruncă în învătătura crestină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinta o- menească, care are "chip" si "asemănare". Si firea pervertită, bineînteles, te îndeamnă să tii cont numai de al tău, si foarte greu te rupi si pentru celălalt. Si tocmai asta e porunca: să te rupi. Eu v-am spus uneori; dacă nu, spun acum: Era într-o situatie, parcă era vis, dar tare a fost parcă real, asa... Murisem, si mă uitam, cum se spune, la moartea mea, căci sufletul nu moare. Mă uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul să intre în groapă am zis: "Ce bine este dacă lasi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta si pe tine să trăiesti mereu". Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahută zice: "Mila e toată Scriptura!"
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii că acela pe care îl ajuti poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ti dea împărătia cerului si tu nu observi. Si, de regulă, oamenii caută bănutul cel mai mic.
Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a căpătat, si zic: "Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împărătia Ta!" Si are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei să te îmbogătesti? Dă tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: "Cât aur are arhiepis- copia?" Si i s-a răspuns: "Atâtea litre de aur!" "Dati-i la săraci!" Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceste. Si a venit înapoi însutit fată de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeste, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. "Ce dezlegati voi, dezleg si Eu". Asa a luat nastere Taina Pocăintei.
A venit o doamnă la arhiepiscopie să dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: "Cât doriti să dati, doamnă?" "Atât!" Sfântul Ioan se astepta să primească însutit, iar cât dădea doamna asta nu era însutit. Si a întrebat-o: "Atât ai vrut cu adevărat să dai?" "Nu! Am vrut să dau atâta, dar când am scris suma, o mână nevăzută a sters si a scris cât dau eu acum".
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la săraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: "Uite cine sărăceste arhiepiscopia!" Si s-a ajuns să dea câte o corabie cu aur, si veneau o sută înapoi; si s-a umplut Marea Mediterană cu corăbii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: "Să vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?" S-a verificat cu ape, cu corăbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vă să nu trăiti numai voi, ci să trăiti în toti care sunt cu voi.
Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: "Să vă iubiti unul pe altul." Vedeti, cu orice chip trebuie să fim controlati, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar să iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip să nu urâti! Dacă nu urăsti, nu mai esti în apă, esti pe scară, pe prima treaptă. Dar esti pe uscat! Si sigur că treptele merg până la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăsti. Deci este un început doar. Ce se numeste scară: "Două lemne hodo-lemne si un brat de ălea măruntele!" Adică, dacă esti pe prima treaptă esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creân- du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne să iubim, ne-a dat si putinta să iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: "De ce să stau chiar asa pe ultima treaptă? Ia să păsesc mai sus!" Se întâmplă de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treaptă. Si tot asa, si tot asa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârsirii.
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: "Să vă iubiti" - vorbeste la superlativ si termină. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă asez pe prima treaptă si nu-l urăsc. Si mă tin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te tii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncâ. Nu mai avem voie să comentăm, decât, cu orice chip, să stabilim re- latii măcar la "Bună ziua", sau să nu urăsti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte po- runci crestine, dacă n-avem relatie cu cineva. Frătiile voastre trebuie să stiti că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un dusmănel, care stă cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu dusmănelul ăla. Că nu există relatie între rău si bine. Mântuitorul zice: "Să-mi dai toată viata, toată fiinta ta!" Dracul zice: "Mie să-mi dai numai un deget!" Că prin asta el te stăpâneste cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.

Taina iubirii ( 2 )
 

De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul. E o greseală mare când mai spun unii: "L-am certat pe dracul!" Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simti că într-un fel te munceste fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te la Hristos: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Că vă este la îndemână o rugă- ciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări, sau al unei mâhniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din pru- dentă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bine- înteles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viata duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simti că ai mândrie. Insă smerenia nu se prea simte! Niciodată un om nu spune: "Eu sunt smerit!" Dar se simte totusi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relatie caldă cu lumea.
Dacă rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui - e un câstig. Dar e un câstig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubesti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poti să-l iubesti pe vrăjmas de prima oară, dar asează-te pe pozitia să nu-l urăsti. Si dacă te găseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmas, cu harul lui Dumnezeu.
Să stiti că e foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: "Ah, ce i-as face!" Dragă, cele zece porunci nu trebuie învătate ca la scoală: "Dacii si romanii", si începi să spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poti să te prezinti la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a- nalizează de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că esti scutit total, că o împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie să te spovedesti că ai muncit, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Si există o altă poruncă care spune: "Cine posteste sâmbăta sau Duminica este certat de Biserică". Si atunci ce faci ca să nu postesti Duminica? N-am mâncare făcută - fac mân- care. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea să nu postesti Duminica.
Doi insi sau hotărât să se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toti bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: "Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi" "Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?" Si a plecat celălalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, că era vorba de Inviere.
Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima usă de la biserică, si-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci că ai posibilităti? Te duci că ai timp, sau că ai avut bani? Dacă tu ai lăsat vreo dusmănie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncă mare, de aceea insistâ Mântuitorul. Deci e o între- bare justificată; să ne-o punem toti: "Iubesc sau nu iubesc?", că e poruncă, dragă! Să nu credeti că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogătia că suntem crestini. Si atunci sigur nu o să urmăm pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmăm pe Hristos. Băgati de seamă, iubirea e criteriu de judecată! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecătii de apoi este aceasta: "Am fost bolnav, si nu m-ati în- grijit. Am fost însetat, si nu mi-ati dat să beau. Am fost flămând, si nu m-ati săturat". Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiintă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunosti ca fiintă omenească, din mo- mentul din care îl urăsti. Si atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rău cu atâta usurintâ si cu atâta motivare intimă. Si chiar dacă esti întrebat, răspunzi:
"Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită". Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubesti, dar îl dusmănesti, îl urăsti. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.
Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să stie că tu îl pomenesti. Tu esti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, si tu, constient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dum- nezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea.
Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenită Drosida. S-a botezat singură, drăgălasa. Impăratului Traian i se dusese vestea, si a rămas vorba: "Bun ca Traian".
Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian si că a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:
"Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni". Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian să fie si el în împărătia mântuitilor.

Taina iubirii ( 3 )
 

Tu, dacă pomenesti pe cineva, trăiesti cu toată lumea, cu fratii tăi de credintă. Si sunt obligati fată de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar stie Dumnezeu.
Mai departe, după rugăciune, tine relatia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi esti dusman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.
Dragă, eu am sustinut un adevăr. Frătia ta ai fost în situatia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relatia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: "să iubesti" este si pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există si rai si iad. S-a dat putinta fiecăruia să nu se ducă în iad si totusi s-au dus si în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama că îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. "Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?" Ce n-a facut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare si nu mergi pe soseaua bătută, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu părăsesti soseaua pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, că harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe toate cărările. Insă nu trebuie sâ schimbăm discutia, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu stie că esti prieten cu stăpânul, si latră la tine. Dar tu nu tii cont că latră câinele, tu îl iubesti pe stăpânul lui si te duci la el.
Solutia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc si să nu-l urăsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curătire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un dusman acolo. Nu vă mai preocupati cu: "Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit". Dacă esti pe linia adevărului poti să fii foarte sigur: "Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu!"

Vreau să vorbesc cu voi astăzi și pe o altă temă. Nu demult ne-a vizitat un preot rus. Și într-o discuție între patru ochi m-a întrebat:

— Părinte Sofronie, este cu putință în epoca noastră să vezi Lumina cea Nezidită?

— Eu am scris despre aceasta. Ați citit?

— Nu.

— Ei bine, luați de la părinții noștri cărțile unde scriu despre aceasta.

Însuși felul cum mi-a pus întrebarea mi-a dat impresia că înclina să creadă că dedemult, în primele trei veacuri de prigoană, Dumnezeu lucra prin minuni și prin cercetări vădite, iar mai târziu El a încetat a lucra astfel; și acum, deja de veacuri nu mai este așa. Dar acest om aparține unui grup de oameni care în chip logic trag încheierea că în zilele noastre Dumnezeu nu Se arată ca Lumină. Și, prin urmare, dacă cineva vede Lumina, el vede altceva, și nu adevărata Lumină Nezidită, Taborică. Bineînțeles că dacă mă întreabă cineva așa, eu ce pot să spun? Sunt osândit să tac.

Uite că și părintele N., când a fost în Rusia, a întâlnit o femeie care spunea tot așa, că Dumnezeu a încetat să lucreze ca mai înainte, și că acum nu mai sunt stareți, și că aceasta este pretutindenea - „așa lucrează Dumnezeu acum."

Vă vorbesc despre aceasta pentru că a gândi astfel este o cale către cunoaștere. Aceleași cuvinte și același fel de a gândi erau și pe vremea lui Simeon Noul Teolog: „Cei ce zic că în zilele noastre nu este cu putință a primi Duhul Sfânt, și care hulesc lucrarea Duhului Sfânt zicând că astfel de lucrări sunt de la diavol, aceia introduc o nouă erezie în Biserica lui Dumnezeu.” În al 45-lea Imn, Sfântul Simeon vorbește despre cei ce tăgăduiesc Lumina în care se arată Dumnezeu și care este Însuși Dumnezeu - și spune că ei gândesc nedrept, și că în realitate sunt căzuți în erezie. Iar la acel Simeon care a devenit Siluan aflăm scris în capitolul „Despre smerenie": „Unii zic că așa a fost cândva dedemult, dar că acum acestea s-au învechit." Și, cu modestia lui caracteristică, Sfântul spune că o astfel de gândire nu este dreaptă: „Cu Domnul niciodată nimic nu se împuținează, ci numai noi ne schimbăm, ne facem răi, și astfel pierdem harul".

Dacă de la Dumnezeu sau nu de la Dumnezeu mi-a fost acea binecuvântare - mie însumi îmi este greu a spune, ba chiar cu neputință. Dar socotesc că dacă acea Lumină despre care scriu ne duce la simțirea Dumnezeirii dintru început a lui Hristos Însuși, așa cum s-a petrecut cu Apostolul Pavel pe calea către Damasc (Faptele Apostlilor 22, 6), atunci este aceeași Dumnezeiască Lumină care a fost și pe Tabor (Matei 17, 2). Eu sunt prea mic ca să vorbesc mai departe despre aceasta, dar totuși vreau să zic că dacă acea Lumină mărturisește pentru Dumnezeirea Logosului întrupat al Tatălui, cum putem recunoaște ca fiind dreaptă convingerea că astăzi cel ce vede Lumina cade într-o mare eroare - în rătăcire? Încă multe am mai avea de vorbit, și fie ca o mică frântură din ceea ce s-a întâmplat cu mine să intre astăzi în povestirea mea și în spovedania mea înaintea voastră, iubiții mei frați și surori.

Rugați-vă pentru mine, și să vă păzească Domnul.

(Arhimandritul Sofronie)

Nu te supăra pe lucrurile neînsuflețite și nu le înjura atunci când nu-s așa cum trebuie și te împiedică la lucru. Dacă te vei obișnui să te înfurii pe lucruri, te vei înfuria și pe oameni, chiar și fără pricină, și vei cădea din dragoste – iar dragostea e miezul întregii Legi a lui Dumnezeu. „Iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți” (Marcu 12,33).

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi. O să ziceţi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi o să-i aveţi totdeauna înlăuntrul vostru şi pe ceilalţi. Toţi suntem fiii aceluiaşi Tată, suntem toţi una; pentru aceasta, când ne rugăm pentru ceilalţi, putem zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi nu „miluieşte-i”. Astfel, îi facem una cu noi înşine.

Rugăciunea pentru ceilalţi, atunci când este făcută lin şi cu iubire adâncă, este dezinteresată şi aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har şi celui ce se roagă, şi celui pentru care se roagă.

Părintele Porfirie

Frica nu trebuie să intre în inima noastră. Totuși, când Îl iubești pe Dumnezeu, nu mai ai nicio teamă. Pentru că, la urma urmei, de ce te poți teme? Aceasta este întrebarea pe care o pun tuturor celor care vin plini de teamă. Nu-ți fie frică. De ce ți-e frică? De moarte? Spune că ești mort și ai terminat povestea! Adică, atunci când ai depășit frica de moarte ai scăpat...

Sau s-ar putea să te temi că se va întâmpla ceva cu ochii tăi... și, dintr-odată, să simți o durere în ochi! Acest lucru mi s-a întâmplat mie. Am avut probleme cu ochii. Ei, și? Dacă este voia lui Dumnezeu și crezi că îți vei pierde vederea, așa va fi. Așteaptă, totuși. Așteaptă cu credință – numai cu credință și răbdare, nimic altceva. Pentru că, adeseori, durează mult până când Dumnezeu împlinește.

(Maica Gavrilia)

Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu l-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe prigonitor apostol şi propovăduitor. Bunătatea lui Dumnezeu l-a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe vameş evanghelist.

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a schimbat pe toţi. Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-l vezi pe cel ce altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti, minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: „aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”.

(Arhimandrit Atanasie Anastasiou - Stareţ al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora)

De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.

Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

(Jean-Claude Larchet)

Bucuria, nimicirea întristării!

https://lh6.googleusercontent.com/-s...os_evlogon.jpg

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit”[1] între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său[2].
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/98408.jpg

RUGACIUNEA CU ''DURERE'' ESTE RUGACIUNEA CU ''PUTERE'' De rugat ne rugam cu totii, dar iata ce ne invata parintele Paisie Aghioritul despre cum trebuie sa ne rugam pentru aproapele, daca vrem ca rugaciunea noastra sa fie lucrătoare:

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!
Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.
– Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?
- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumnezeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.
– Cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.AMIN

SARBATORI BINECUVANTATE ....!!!! Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.

Sarbatoarea NASTERII MANTUITORULUI HRISTOS Sa Va aduca pacea Betleemului si Sa Va daruiasca bucuria vesniciei.Fie ca "vestea minunata"sa ne apropie de IISUS si sa ne indemne sa optam pentru EL.CRACIUN FERICIT!"Slava intru cei de sus LUI DUMNEZEU si pe pamant pace,intre oameni bunavoire!"
Sa ducem bucuria Nasterii Domnului Iisus Hristos si acolo unde nu a putut patrunde, sa o pastram in casele celor saraci, sa o frangem pe masa celor lipsiti, s-o repetam la capataiul celor bolnavi, sa batem la usa celor certati sa le vestim bucuria,sa-i impacam pe cei dezbinati, sa-i mangaiem pe cei tulburati, sa daruim un zambet celor tristi ca sa simta fiecare ca s-a nascut cu adevarat Hristos, Domnul nostru si in pestera inimii lor!
Sarbatori binecuvantate si Craciun fericit !!