Este ceva ca imi scapa in talcuirea acestui indemn si sunt total impotriva intregului citat. Smerenia, Iubirea si Blandetea sunt sfintele virtuti la care nu poti indemna pe cineva altfel decat faptuindu-le.

Sfantul Serafim , completeaza in mod fericit :" DOBANDESTE PACEA , SI MII DE OAMENI DIN JURUL TAU SE VOR MANTUI "
Pana la urma , draga frate , aici este " cheia " succesului nostru . . . !:25:

Pentru Leonte , si nu numai . . .!
 

Cand ai timp si linistea sufleteasca cuvenita , te rog sa citesti :"Scrisoarea unui preot către enoriaşii săi - pr. Constantin Sturzu":http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=5078&page=26
Doamne ajuta !

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu. Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi deschidă fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ce vrea El.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

Iata ca mi-a fost dat sa vad cat este de periculoasa multa vorbire cea facuta cu bune intentii! Din tot citatul de mai sus singura invatatura de folos este ultima parte, cea afisata mai smerit.

„
Intr-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.
Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă"

( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

de pe pagina principala a site-ului
 

"Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea".
Parintele Zaharia Zaharou

Cuviosului Ambrozie de la Optina
 

Pentru mireni, rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine. Tristeţea vine din îngîmfare şi de la diavol. Vine din îngîmfare cînd nu ni se face voia, cînd ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din rîvna de a depune eforturi peste puterile noastre. Omul e ca un gîndac: cînd e cald ziua şi e soare el zboară, se mîndreşte şi bîzîie: “Toate pădurile şi luncile sunt ale mele! Toate luncile sunt ale mele, toate pădurile sunt ale mele!”. Iar cînd soarele dispare, cînd vine frigul şi bate vîntul, gîndacul îşi pierde îndrăzneala, se lipeşte de o frunzuliţă şi zice: “Nu mă împinge jos!”. Neliniştea sufletească este simptomul mîndriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.
Dacă cineva este neputincios cu trupul, dar a făcut multe păcate, acela să pornească pe drumul smereniei.
Înţelepciunea duhovnicească se cîştigă prin smerenie, frică de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.
Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Cînd în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi - prin boli şi gînduri.

Dar Smerenia, ce este si cum se dobandeste? Cine este smerit ca sa ma invat de la el?

Tu astepti pe cineva de pe aici sa te invete ? Hm , mare inselare !
Hristos , cu Maica Sa , toti Sfintii , si Sfintii Parinti nu iti sunt de ajutor prin viata si invataturile lor ?Sunt exemple vii , sau crezi ca nu-i asa !
Smerenia o accepti sau n-o accepti , o pui sau nu in practica , caci de exemple nu ducem lipsa cu siguranta , ducem lipsa de vointa , sau de voia noastra in a folosi vointa cu care am fost creati !

Dumnezeu S-a facut om, ca omul sa poata deveni dumnezeu. ( Sfântul Irineu )


Cuvântul lui Dumnezeu S-a facut om, pentru ca tu sa înveti de la un om cum poate omul deveni dumnezeu. ( Sfântul Clement Alexandrinul)

Natura omeneasca, prin Hristos, s-a înaltat la cer. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)

Zis-a iarasi: primejdios este sa invete cel ce nu a trecut prin viata cea lucratoare. Caci precum de va avea cineva o casa putreda, primind straini, ii va vatama cu caderea casei, asa si acestia, nezidindu-se pe sine mai inainte si pe cei ce s-au apropiat de dansii ii vor prapadi. Fiindca cu cuvintele i-au chemat spre mantuire, iar cu rautatea naravului au facut strambatate celor ce le-au urmat.

Zis-a iarasi: bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, zicand: sa nu apuna soarele; dar tu sa astepti pana ce toata vremea ta apune. De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste!
Patericul egiptean

Odinioara oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.
Acum au cruce de aur si inima de lemn.

Au venit la avva Fillic niste frati, care aveau cu ei cativa mireni si i s-au rugat lui sa le spuna vreun cuvant. Iar batranul tacea. Si fiindca mult il rugau, le-a zis lor: cuvant voiti sa auziti? Si i-au zis: da, avvo. Deci a zis batranul: acum nu este cuvant, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Cand intrebau fratii pe batrani si faceau cele ce le zicea lor, Dumnezeu le da cum sa le graiasca. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicand: roaga-te pentru noi, avvo!

Zis-a iarasi: soptind, sarpele, a scos pe Eva din rai. Asemenea acestuia si cel ce cleveteste pe aproapele. Caci sufletui celui ce-l aude, il prapadeste iar pe al sau nu-l mantuieste.

Zis-a iarasi: bine este sa mananci carne si sa bei vin, decat sa mananci cu clevetirile carnuri de frati.

Zis-a avva Forta: de voieste Dumnezeu sa traiesc eu, stie cul-n ma va iconomisi; iar de nu voieste, la ce imi trebuie viata? Caci nu de la toti primea ceva, macar ca era bolnav pe pat. Fiindca zicea: de imi aduce cineva ceva iar nu pentru Dumnezeu, nici eu nu am ce sa-i dau lui, nici de la Dumnezeu nu ia plata. Ca nu pentru Dumnezeu a adus si se nedreptateste cel ce a adus. Ca trebuie cei ce sunt afierositi lui Dumnezeu si la Dansul numai, cauta sa fie cu asa evlavie, incat sa nu sooteasca vreo nedreptate, macar de se va intimpla de mii de de ori sa li se faca strambatate.

Dumnezeu ne-a creat numai pentru El
 

Dragii mei, fiinta omeneasca este cu totul superioara intregii creatii. Umanitatea e superioara ingerilor. Dumnezeu a creat ingerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru ca sunt curati. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca sa fim impreuna cu El in vecii vecilor, iar pentru asa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat inger pazitor, pe care l-ati uitat! Dar n-ati simtit pe dracul pe spinare ca sa vedeti cat de important e ingerul pazitor impotriva lui. Se spune ca este cu neputinta sa nu mori daca vezi un inger in adevarata lui lumina. Ingerul asta are o misiune grozav de importanta. Toate gandurile si cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de inger la Dumnezeu. Parintele Arsenie Papacioc

„După ce este părăsit de suflet, de ce să mai dăm vreo consideraţie trupului?”
 

„Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.”
(...)Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
Cum spune Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.
Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.
Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi!
S-ar putea obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie?
Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:
Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit.Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?
Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?
Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.
Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască - pe cale naturală - prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.
Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (...)
A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.
(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1)

“Cand esti bogat, cugeta cum vei indura cu vrednicie saracia.
Cand esti fericit, cugeta cum vei indura cu vrednicie nefericirea.
Cand te lauda oamenii, cugeta cum vei indura cu vrednicie defaimarile lor.
Iar in toata viata ta, cugeta cum vei muri cu vrednicie.”

[Episcopul Nicolae Velimirovici

Foarte bune cugetari de la Vladica Nicolae. :) Multumim !

Cuvinte de folos de la Sfinţii Trei Ierarhi
 

Vrei să te asculte femeia, așa cum ascultă Biserica de Hristos? Atunci străduiește-te și tu să te îngrijești de ea precum Hristos face pentru Biserică.
Sfântul Vasile cel Mare:
Liniștea este începutul curățirii sufletului.
Să imiți pământul, omule, și să rodești ca el. Să nu te arăți mai rău decât el, cel neînsuflețit. Deoarece acela nu scoate roade pentru propria sa desfătare, ci ca să-ți slujească ție, în timp ce rodul bunătății pe care îl faci tu, îl aduni pentru tine.
Mulțumirea cu puțin este singura comoară care nu se sfârșește niciodată.
Se întâmplă adeseori ca prietenii noștri să lucreze spre pierzarea noastră, iar vrășmașii noștri spre binele nostru.
Sfântul Grigorie Teologul:
Nu-ți întinde mâinile tale la Cer, ci la mâinile săracilor. Dacă îți vei întinde mâinile la cele ale săracilor, vei apuca vârful Cerului.
Este bine să biruim obrăznicia cu bunătatea și să-i facem mai buni pe cei care ne nedreptățesc, pe care îi suportăm atunci când suferim din pricina lor.
Atâta vreme cât te afli în fericire și ești bogat, ajută pe cel care suferă. Nu aștepta să suferi și tu ca să înveți cât de mare rău este neomenia și cât de mare bunătate este milostivirea față de cei care au nevoie.
Să nu dorești slava deșartă, deoarece este mai bine să fii cineva, decât să crezi că ești. Dacă însă ești nesățios, să nu urmărești slava omenească, căci cu ce se folosește maimuța atunci când aude că este numită leu?
Sfântul Ioan Gură de Aur:
Vrei să te asculte femeia, așa cum ascultă Biserica de Hristos? Atunci străduiește-te și tu să te îngrijești de ea precum Hristos face pentru Biserică. Și dacă va trebui să-ți dai viața pentru ea sau să te ostenești de multe ori peste putere sau să suferi și să pătimești multe, să nu le eviți. Deoarece nu trebuie să uiți că, deși vei suferi toate acestea, în esență nimic nu ai făcut, în comparație cu cele pe care le-a făcut Hristos pentru Biserică.
Nu este bogat cel care stăpânește multe, ci acela care nu are nevoie de nimic. Căci care este folosul celui care stăpânește întreaga lume, dar trăiește în mai multă mâhnire decât cel care nu are nimic? Așezarea lăuntrică este cea care îi face pe oameni bogați sau săraci, iar nu posedarea banilor sau lipsa lor.
Este cu neputință să ne mântuim fără cercetarea Sfintelor Scripturi.
Dragostea îl vede pe celălalt ca pe sine însuși și consideră cele ale ei ca fiind de obște pentru toți. Dragostea face din sărăcia aproapelui propria ei preocupare. Dragostea întinde masă de obște pentru toți, bogați și săraci, înțelepți și simpli.
Sfântul Grigorie despre Sfântul Vasile cel Mare: „Cuvântul său răsuna ca tunetul, pentru că viața lui strălucea ca fulgerul”.
(Extras din „Picături de înțelepciune”, trad. din limba greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Edit. Evanghelismos, București, 2007, pp. 9-22)

„Cele trei” prin care se face tot păcatul şi toată virtutea
 

„Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul.”

„Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit şi potrivit cu firea, cum au fost create de Dumnezeu: mânia împotriva omului nostru din afară şi a şarpelui Satan. Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul. Mâniaţi-vă, ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu. Pofta trebuie să o mişcăm spre Dumnezeu şi virtute, iar raţiunea să o punem în fruntea acestora amândouă cu înţelepciune şi cu ştiinţă spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şia stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva raţiunii şi vor să o conducă, să punem raţiunea peste ele. Căci zice fratele Domnului: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbat desăvârşit, puternic să înfrâneze tot trupul şi celelalte (Iacov 3, 2). Fiindcă, adevărat vorbind, toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc prin aceste trei, precum toată virtutea şi dreptatea se susţin iarăşi prin aceste trei.”
(Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie )

Sfantul Maxim Marturisitorul - despre trezvia atentiei
 

Dar te rog, Parinte, sa-mi spui cum pot sa dobandesc trezvia atentiei?

Si raspunse batranul: Negrija totala de cele pamantesti si ocuparea neintrerupta cu Sfanta Scriptura aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atentiei. Atunci sufletul incepe sa vada pe dracii care il razboiesc prin ganduri si incepe sa se apere. Despre aceasta a zis David: „Si a strabatut ochiul meu in vrajmasii mei”.

Spre aceasta fapta indemnand si Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: „Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita; caruia stati-i impotriva, vartosi in credinta”. De asemenea Domnul ne spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita”. Ecleziastul inca zice: „Daca se va urca peste tine duhul stapanitorului, sa nu-ti parasesti locul tau”. Iar locul mintii este virtutea, cunostinta si frica lui Dumnezeu.

Minunatul Apostol, luptand cu mare trezvie si vitejie, zice: „Umbland in trup, nu ne ostim trupeste. Caci armele cu care luptam nu sunt trupesti, ci puternice inaintea lui Dumnezeu ca sa darame intariturile; noi surpam cugetarile si orice inaltare care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu, si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos; si gata suntem sa pedepsim orice neascultare”. Daca asadar vei imita si tu pe sfinti si desfacandu-te de toate vei sluji cu osteneala numai lui Dumnezeu, vei dobandi trezvia atentiei.

SF. IOAN GURA DE AUR-Despre incercarile celor drepti
 

"Ades aud zicându-se: Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci. Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?

Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie.

De vreme ce nici un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri?

Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre?

Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu.

Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. “Pe acela îl voiu iubi – şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele”.

Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine.

Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti. N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste, sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-ati auzit, oare, că “Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte, şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?”.

Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… Nu amestecaţi vremile…"

Caci cat intelege cineva atata doreste; si cat doreste atata primeste
 

Este un fel de cerc vesnic ce incepe de la acelasi loc si iarasi in acelasi loc sfarseste. Caci cat intelege cineva atata doreste; si cat doreste atata primeste, atata foloseste iarasi pentru a-si intari intelegerea. Si iarasi incepe miscarea nemiscata sau nemiscarea miscata. Deci sfarsitul e astfel, pe cat putem noi pricepe.

Iar cum trebuie sa mergem spre acest sfarsit, trebuie sa bagam de seama. Pentru sufletele rationale, care sunt fiinte cugetatoare si putin mai prejos decat mintile Ingerilor, viata de aici este o lupta, viata in trup o nevointa impusa.

Iar rasplata este starea pomenita, care e in acelasi timp un dar al bunatatii dumnezeiesti si o rasplata a dreptatii. Este rasplata dreptatii, fiindca bunurile acestea ni se arata ca dobandite prin sudoarea noastra. Iar, fiindca puterea darului nesfarsit intrece orice osteneala si fiindca insusi faptul de-a putea binele si de a-l face este un dar al Lui. (Sfantul Teodor al Edesei)

Cel ce cauta slava oamenilor cade din credinta in Dumnezeu
 

"Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si cand ar fi, si imbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin inchipuirea de sine si prin mandrie, sau dobitocesc prin placerile pantecelui si a celor de sub pantece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint.

El cade din credinta in Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvantul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pantecelui cele de sub pantece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se ingrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice intre ele, neimpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele." (Sfantul Nichita Stithatul)

Din pacate aceasta slava este cea mai indragita si cautata , caci ce te-ai face tu Ekaterina , sau eu , sau altcineva fara ea ?
Supararea s-ar instaura peste noi , caci asa cum am spus si la cuvantul despre iertare , de pe threadul vecin , noi suntem cei mai importanti in realitate , iar atunci cand ne ascundem doar dupa citate , suntem si lasi si groaznic de neputinciosi . Omul spune ca "vorba dulce mult aduce " , dar tot omul in slava lui desarta cauta linguseala si mai mult de atat .

In fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu

http://www.basilica.ro/_upload/img/4...62itojipba.jpg

L-am vizitat în această iarnă la reşedinţa din Baia Mare pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuţie despre copilărie, viaţă, moarte, înviere, amintiri, oameni şi locuri. De la înălţimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinţia Sa mărturiseşte simplu şi luminos o continuă şi totală slujire lui Dumnezeu şi semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtăşit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.

Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?

Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.

În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.

La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru

Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?

Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.

La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.

Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.

Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani - care nu ştia carte, ca şi mama - m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.

La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.

Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.

Şi aţi ajuns la Rohia…



Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.


Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.

După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.

Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…

În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.

Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.

La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!

I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşuâ prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.“

„Tovarăşu', repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partiduâ?“ „Ce-mi porunceşte partiduâ fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!

Moartea este o sărbătoare. La fel şi viaţa

Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?

Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.


Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?
Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? Se vorbeşte acuma aşa mult despre sfârşitul lumii! Este absolut o înşelare de la diavol acest lucru. Sfârşitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le ştie numai Tatăl. Şi numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârşitul lumii.

Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…

Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.

continuare
 

Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru - îmi spune omul - a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.

Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit - el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit - în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».

Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.

„Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“...

S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.

Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!...
Despre Dumnezeu şi Înviere

Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?

Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu.

Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…

Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele... Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.

La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“

Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“... Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!

Bucurii, tristeţi, frică, îngeri şi viitor

Ce vă bucură cel mai mult?
Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.

Şi ce vă întristează?

Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!

Vă este frică de ceva?

Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.

Există oameni îngeri?

Toţi suntem îngeri.

V-aţi întâlnit cu îngeri?

Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!...

Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…

Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.

Mai există sihaştri în Maramureş?

Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!

Ce ne aşteaptă în viitor?

Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.

Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?

Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi.

Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.

Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?

Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.

Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.

Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii '40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat. Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!

(Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 19 februarie 2013)
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1864.htm

Oaspeti in Casa lui Hristos
 

"Cata vreme esti pe pamant, socoteste-te oaspete in Casa lui Hristos. De esti la masa, El este Cel Ce te slujeste. De respiri, aerul Sau il respiri. Daca te imbaiezi, in apa Lui te imbaiezi. De calatoresti, pe pamantul Sau calatoresti. De aduni bogatii, din bogatiile Sale aduni. Daca le risipesti, din bogatiile Sale risipesti. De esti puternic, este pentru ca El iti ingaduie sa fii tare.

Daca esti impreuna cu alti oameni, tu si ceilalti sunteti oaspetii Sai. Daca esti afara in sanul firii, in gradina Sa petreci. Daca esti singur, El de fata este. De pleci undeva, El te vede. Orice faci, El tine minte.

El este cel mai grijuliu Stapan Care te-a chemat in ospetie vreodata. Fii, dar, si tu grijuliu cu Dansul. Intr-o casa aleasa, se cere oaspetilor o purtare aleasa. Toate acestea sunt simple vorbe, dar ele iti impartasesc un mare adevar. Toti sfintii au cunoscut acest adevar si dupa el si-au calauzit vietile. Pentru aceea Vesnicul Stapan al Casei i-a rasplatit cu viata cea vesnica in ceruri iar pe pamant cu slava." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Aleg iubirea …
 

… pentru că ea nu este trecătoare.
… pentru că ea îmbogăţeşte şi face frumos pe oricine.
… pentru că ea scoate la lumină bunătatea şi frumosul.
… pentru că ea nu-mi cere nimic în schimb.
… pentru că ea mă acceptă aşa cum sunt.
… pentru că oricâtă iubire aş dărui am din ce în ce mai multă.
… pentru că ea dă valoare şi lucrurilor mici.
… pentru că ea vindecă orice rană.
… pentru că ea este răspunsul la orice întrebare.
… pentru că ea este cheia oricărei inimi.
… pentru că ea schimbă suflete şi reface vieţi.
… pentru că prin ea trăiesc, prin ea respir.
… pentru că ea îmi dă putere să renasc, să mă ridic, să iert.
… pentru că ea îmi luminează calea.
… pentru că frumuseţea fizică nu va putea niciodată să o compenseze.
… pentru că ea mă înalţă sus, mai sus de ce este pământesc.
… pentru că prin ea voi birui mereu.
… pentru că ea deschide cerul şi veşnicia.
… pentru că ea mă sfinţeşte.
… pentru că numai prin ea Îl câştig pe Dumnezeu.
… pentru că ea este Dumnezeu.
… pentru că ea nu cade niciodată.
… pentru că niciun lucru pământesc nu oferă atâta fericire cât oferă iubirea.
… pentru că fără dragoste viaţa nu are sens.

"De pe Crucea lui Hristos se revarsa nemasuratul suvoi al dragostei dumnezeiesti, dragoste minunata, ce nimiceste in chip tainic rautatea si vrajmasia, ce vindeca durerea si tulburarea inimii, ce intareste puterile noastre trupesti si sufletesti..." (Sfantul Luca al Crimeei)

Astazi am primit pachetul cu cartea Liturghia ortodoxa - istorie si actualitate Ierom. Petru Pruteanu.
Impreuna cu aceasta carte am primit o binecuvantare de la Chilia "Buna-vestire Schitul Lacu - Sf. Munte Athos impreuna cu urmatoarele cuvinte care cred ca sunt de folos noua ortodocsilor:

"Invataturi despre ortodoxie

Cuvantul "Ortodoxie" in limba greaca inseamna "dreapta slavire".

Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a Lui.

Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar.

Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El.

Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu a omului care slujeste Lui cu adevarat, prin daruirea Harului Preasfantului Duh.

Duhul este slava crestinilor .(In.7:39). Unde nu este Duhul acolo nu este Ortodoxie.

Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie acolo nu este mantuire.

Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina Credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala va pieri pe veci. - Simbolul Sfantului Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei

Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea este predanisita in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este Invatatura Sfantului Duh! - Sf. Ignatie Briancianinov

Ortodoxia este singura Biserica adevarata a lui Hristos; este singurul crestinism curat si adevarat - Parintele Serafim Rose