Draga frate, m-am stricat de ras. Sincer, amesteci un umor de o inteligenta sfichiuitoare cu adevarurile solemne ale credintei, incat oricine, din cele trei lumi, cum scrie in Ramayana, nu poate decat sa iti dea dreptate. Totusi, eu admir sincer la colegii Cata si Savo un singur lucru, doar un mare lucru, pe care greu il mai gasesti la credinciosii deopotriva ai BO sau BC: cunosterea livresca adanca a literaturii patristice de baza, precum si a catehismului. Cochilia si boala mea, deopotriva, poarta un nume: obiectivitate, (aproape) cu orice pret. NU pot fi subiectiv, adica credincios fidel credintei Bisericii mele, oricare ar fi ea, inainte de a admira sau incerca sa inteleg pe cei care gandesc/cred altfel. Intotdeauna. Poate ai dreptate: obiectivitatea este fiica lui Brutus, cum splendid ai zis intr-o alta postare. Ei, in cazul asta, o cer de sotie.

Salutare si bine v-am regasit !

Dar aici nu se discuta despre bioterapie ?

Bine v-ati intors, stimate domn! Subiectul original al topicului s-a pierdut demult in entropia maniei unora...

Probabil cel mai bun lucru e ignorarea, nu degeaba scrie ce scrie in Biblie si nu putem sa ne credem noi mai intelepti decat Sfanta Scriptura.
Eu ii consider egali pe toti indiferent de religie, de aceea discut la fel si cu atei, neoprotestanti sau alte culte. Ii consider pe toti oamenii ca au un fond bun,imi pare doar rau ca nu pot vedea adevarul, de aceea catodata incerc macar sa li-l spun.
Dar se pare ca nu toti sunt la fel si pe cei inversunati si agresivi e mai bine sa ii ignori, desi mie imi pare rau si de asta. Ar fi un lucru bun ca si alti ortodocsi sa faca la fel.

Cand cineva denatureaza adevarul trebuie spus - "Nu poate lumina sa stea ascunsa sub obroc".
Ca trebuie ignorati s-a vazut ,nu s-a mai scris nimic.

la dreapta Judecata o sa dam seama si de lucrurile bune pe care am fi putut sa le facem si nu le-am facut...

Cu dragoste, Alexandru
 

"- Şi bătrînul ?
- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.
- Ca şi tine, nu-i aşa ? răbufni Aleoşa îndurerat.
Ivan începu să rîdă.
- Toate acestea sînt cai verzi pe pereţi, Aleoşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei ce se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! }i-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!
- Şi mugurii plini de mîzgă, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Aleoşa. Poţi, oare, să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul ăsta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!
- Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! rosti Ivan cu un zîmbet de gheaţă.
- Care?
- Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.
- Puterea de a te cufunda pînă peste cap în desfrîu, de a-ţi pîngări şi sugruma sufletul, da?
- Poate şi asta... dacă pînă la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...
- Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.
- Tot cu mijloacele Karamazovilor.
- Adică „totul este permis”? Asta vrei să spui?
Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.
- Aha! rosti el cu un rînjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos
din sărite deunăzi pe Miusov... şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atîta
candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez.
De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa de rea.
Aleoşa se uită la el fără să scoată un cuvînt.
- Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea asta te am măcar
pe tine, continuă Ivan dintr-o dată înduioşat. Văd însă că în inima ta nu
există nici un locşor pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ
la formula „totul este permis”, de aceea sînt sigur c-ai să te lepezi de mine,
nu-i aşa?
Aleoşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blînd pe gură.
- E un plagiat! exclamă Ivan cuprins de o subită exaltare. Ai copiat
gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi mulţumesc. Şi acum, să mergem,
Aleoşa; nici tu, nici eu nu mai avem vreme de pierdut.
Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în prag.
- Ascultă, Aleoşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am încă putere
să trăiesc pentru mugurii plini de mîzgă, crede-mă c-am să-i iubesc numai
de dragul tău. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume ca să nu-mi fie
lehamite de viaţă. Eşti mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de
dragoste. Şi acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? Ajunge cît
am vorbit!"
Vezi, dragul meu Scoţian, Hristos l-a sărutat pe gură pe marele inchizitor nu ca să-i confirme hulele ci ca să-i arate că-l iubeşte. îţi sărut şi eu gura ta virtuală, plagiez şi eu un pic. Dacă am fi doar noi doi aş pleca şi ţi-aş duce dorul în Hristos. Dar aici au fost şi alţii care au citit şi fiind pe un situs Ortodox, dorind să aflăm lunga cale la o medicină fără de înşelare, fiind aşadar pe urmele cele subtile ale înşelării duhovniceşti sunt obligat, fără de obligaţie să arăt cele greşite în spusele tale. Ca şi Alioşa mai sus nu te urăsc te iubesc pe tine ci doar nu sunt de acord cu hulele susţinute de tine şi pe ele le combat căci astăzi mult s-a amestecat adevărul cu minciuna şi în cunoaştere şi în trăire. Smerenia nu înseamnă a-ţi afirma păcătoşenia când trebuie mărturisită credinţa. Smerenia este o prăpastie în care te arunci cu totul lăsând să hotărască Dumnezeu ce vrea cu sufletul tău şi nu doar în gând ci în adâncul dorinţei şi nu în faţa altora, o smerenie care se arată nu e smerenie ci afişaj electoral.



Rom.10:8. Dar ce zice Scriptura? "Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta", - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.
Rom.10:9. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.
Rom.10:10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.


Vezi, tot al smereniei este şi mărturisirea. Iar ea implică:


Iac.5:12. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată.

II.Cor.1:17. Deci, aceasta voind, m-am purtat, oare, cu uşurinţă? Sau cele ce hotărăsc, le hotărăsc trupeşte ca la mine da, da să fie şi nu, nu?
II.Cor.1:18. Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu.
II.Cor.1:.19. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă - prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei - nu a fost da şi nu, ci da a fost în El.
II.Cor.1:20. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.


Vezi, trebuie să ne învăţăm să spunem da la tot ce este al lui Dumnezeu şi nu la tot ce nu este al lui Dumnezeu. Nu trebuie să le amestecăm.


Te rog, chiar atunci când vei vedea, şi de acum voi şi începe, să arăt greşelile din spusele tale nu le lua personal ca împotriva ta. Nu le voi zice lor, căci nu pot să le zic da. Da, îţi zic ţie fiindcă nu iubesc să-ţi zic nu: te iubesc sărmane suflete, pentru tine şi durerile tale. Iar atunci când va veni clipa aceea înfricoşată în care să simţi insuportabilul din iadul desris de tine, despre tine, mai sus, şi când ţi se va părea că nimic nu se mai poate face, când vei simţi cum a simţit Ivan Karamazov, te rog să nu uiţi a te arunca, gol de tine, în faţa Maicii Domnului.

Ea este singura ce te va putea scăpa.

Cu durere şi dragoste, Alexandru

Medicina contemporană și vindecările ei 81
 

Pentru că mai sus ni s-au enumerat câteva din principiile doctrinei şi căii lăuntrice propusă de protestanţii de pe forum, pentru a putea deosebi şi falsa sfinţenie a unora ca Francisc de Assisi, Jean Calvin, Ignaţiu de Loyola, Tereza de Calcutta, Toma de Aquino, Anton de Padova de Adevărata Sfinţenie şi de aici să revenim la recunoaşterea mult aşteptată a înşelării în medicină, foarte mult ne vom folosi, mai înainte de a arăta defectele sfinţeniei false, în a vedea, măcar intelectual, cele care de fapt pot fi înţelese cu adevărat doar prin trăire, citând dintr-o carte foarte importantă şi dragă sufletului nostru, pe care Dumnezeu mi-a pus-o azi din nou în amintire, în ajutorul dezbaterii noastre.
Îmi cer iertare că amân dezbaterea înşelării demonice în medicină. Dacă nu ne vom lămuri cât de subtilă este înşelarea în religie (care este dedicată special adevărului, dar care, în afara ortodoxiei atât de mult a deviat în minciună), nu vom putea vedea înşelarea din medicină, un teren expus din start amestecului adevărul şi minciună. Mai ales că medicina demonică de azi abuzează din plin de falsele minuni şi falsa sfinţenie.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Editura Reîntregirea
Alba Iulia, 2009


GÂNDURI DESPRE LIBERTATE
Mai sus am înfăţişat convorbirea Stareţului cu un tânăr stu-dent, unde, într'o măsură, se pot vedea părerile sale asupra li-bertăţii; iar aci doresc să adaug şi alte gânduri ale sale, pe care le-am auzit de la dânsul, şi exprimate în parte în scris, însă într'un grai de neînţeles celor mai mulţi.
Viaţa Stareţului s'a desfăşurat cu precădere în rugăciune, iar mintea ce se roagă nu gândeşte, adică nu judecă, ci trăieşte. Lucrarea minţii celui ce se roagă nu stă în a se îndeletnici cu concepte abstracte, ci este părtăşie întru fiinţă. Mintea celui ce cu adevărat se roagă are de-a face nu cu categoriile gândirii raţionale, ci cu categorii calitativ altele, iar acest alt soi de cateŹgorii este însăşi fiinţa în lucrarea ei ce nu se poate cuprinde în îngustele cadre ale conceptelor abstracte.
Stareţul nu a fost un filosof în obişnuitul înţeles al cuvântuŹlui, însă a fost cu adevărat un înţelept ce deţinea cunoaşterea


115
ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI
celor ce depăşesc limitele filosofiei.
Să luăm drept pildă experienţa Ťpomenirii morţiiť. Sub acest nume, în scrierile Părinţilor nevoitori se înţelege nu obişnuita conştiinţă a omului în privinţa mortalităţii sale, nu simpla amin-tire a faptului că vom muri, ci un anume simţământ duhovniŹcesc. începe pomenirea morţii cu conştientizarea scurtimii fiinŹţării noastre pământeşti; când slăbind, când întărindu-se, ea trece uneori într'un adânc simţământ al faptului că tot ce este pământesc este stricăcios şi trecător, schimbând astfel însăşi viziunea omului faţă de tot ce este în lume; tot ce nu dăinuie vecinie devine fără valoare în conştiinţa sa şi apare simţământul lipsei de noimă a tuturor agonisirilor pe pământ. Mintea îşi despoaie atenţia de lumea din afară ce o înconjoară, adunându-se înlăuntru, unde sufletul se confruntă cu adâncul de neajuns al întunerecului. Această viziune duce sufletul într'o groază ce naşte o rugăciune încordată, de nereţinut nici ziua nici noaptea. Vremea îşi pierdea întinderea - la început nu pentru că sufletul vede lumina vieţii vecinice, ci dimpotrivă, pentru că totul este înghiţit de simţământul vecinicei morţi. în sfârşit, trecând prin multe şi felurite stadii, sufletul, prin lucrarea harului, este dus în tărâmul luminii Dumnezeieşti fără-de-început. Iar aceasta nu este Ťtrecerea dincoloť a filosofiei, ci viaţa în adevărata sa maŹnifestare, ce nu are nevoie de Ťdoveziť dialectice. Ca adevărată viaţă, o astfel de cunoaştere de nedefinit, de nedemonstrat şi neŹvădită, în ciuda nedefinirii ei este neasemuit mai puternică şi lăuntric mai convingătoare decât cea mai impecabilă dialectică abstractă.
Stareţul se ruga:
ŤDoamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcăŹtoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfântť, (p. 299)
Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. ŤOamenii îşi caută slobozeniať, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este Ťîntunerecul cel mai din afarăť, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinică fiinţare, adică în Dumnezeu.
ŤTu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duhť. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. ŤUnde este Duhul Domnului, acolo este slobozeniať (2 Cor. 3: 17). ŤTot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fiť (Io. 8: 34-36).
In rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială - sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul - a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură - robia păcatului; că adevărata libertate este una singură - învierea în Dumnezeu.
Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s'a spus: ŤFericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezutť.

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinie temei, simplă şi una în esenţa sa - nu ştiu ce nuŹme să dau vieţii duhovniceşti. S'ar putea ca unii să numească acest tărâm Ťsupraconştientulť ... dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.
Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anume control, viaţa duhovni-cească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în Ťîntrupareať, adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenŹţa lor sânt o singură viaţă nedespărţită. în vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este neŹdespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.
Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.
Transpunând într'un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.
Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tuturor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.
ŤDomnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pen-tru norod, că nu toţi se mântuiesc. însuşi Domnul într'atâta se întrista pentru norod, că S'au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul AposŹtolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericiiť. (ŤPentru monahiť, p. 437)
Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. CăuŹtând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăŹiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă draŹgostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.

Medicina contemporană și vindecările ei 82
 

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?
Stareţul a răspuns:
- Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, «ca toţi una să fie» (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic: toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.
Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. In fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?
Libertatea.
Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jertfa lui Hristos însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruinţă.
Domnul a zis: «Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine» (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva - nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie -poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă - nu vreau.
Tocmai această înfricoşătoare posibilitate a libertăţii, cunos¬cută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a dus la res-pingerea ideii origeniste1.
Nu este nici o îndoială că din conştiinţa origenistă nu se poate naşte o astfel de rugăciune precum vedem la Stareţ.
Ceea ce a cunoscut Stareţul când i S'a arătat Hristos a fost pentru el mai presus de orice îndoială sau clătinare. El a ştiut că Cel ce i se arătase era Domnul Atotţiitorul. A ştiut că smerenia lui Hristos pe care o cunoscuse, şi acea dragoste de care se umpluse până la limita puterii de a mai purta este lucrarea Sfân¬tului Duh - Dumnezeu. A cunoscut că Dumnezeu este neţăr-murită dragoste şi nesfârşită milosârdie, şi totuşi cunoaşterea acestui adevăr nu 1-a dus la a gândi că «oricum toţi se vor mân¬tui». Conştiinţa putinţei vecinicei pierzanii a rămas adânc în duhul lui, iar aceasta pentru că, în starea harului, sufletului i se descoperă măsura libertăţii omului.
Esenţa absolutei libertăţi constă în aceea ca singur întru toate, în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei ţărmuriri, să îţi determini fiinţa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.
Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-şi zidi singură fiinţa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu - iar nu de a primi numai ceea ce i se dă, căci în aceasta se află un simţământ al depen-denţei.
Fericitul Stareţ spunea că şi această ispită, precum şi toate celelalte, se biruieşte prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El este mai presus de toată desăvârşirea, atrage în suflet harul, iar atunci nu se mai află simţământul dependenţei, şi sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată şi trăieşte prin El.
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare al-tul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deo¬sebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într'o atmos¬feră cu totul aparte şi într'o formă cât se poate de originală, cele negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal - fie că o înţelege, fie că nu - în una şi aceeaşi greşală în care s'au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului «CE».
Adevărul «CINE» nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul «CINE» se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Sta¬reţul Siluan.
însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:
«De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face» ... «Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate» (Io. 14: 23 şi 26).
In experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipu¬rilor şi conceptelor empirice, acela, aşijdcrea, nu va fi cunoscut adevărata cale.
■ Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinie; îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. însă nimic nu se contemplă abstract.
Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtăşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).
Niciodată nu voi ajunge prin cuvintele mele stângace să redau cititorului ceea ce mă uimea în părtăşia mea cu Stareţul. Convorbirea vie cu el purta un caracter deosebit. în ciuda a toată simplitatea şi blândeţea convorbirii, cuvântul său era deosebit de lucrător, ca unul ce purcedea din adânca experienţă a fiinţării, ca un cuvânt cu adevărat purtător al Duhului vieţii.
Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într'un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o «chemare în văzduhuri», iar mintea devine întreagă luare-amin-te şi auz. Chemând numele lui Dumnezeu - Părinte, Doamne, şi celelalte - el petrecea în starea despre care «nu este slobod omului a grăi» (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.
Un minunat nevoitor din Mănăstire, Părintele Trofim, obser-vase aceasta la Stareţul Siluan şi se umpluse de frică şi nedume-rire, fapt pe care mi 1-a povestit de-abia după săvârşitul Stare-ţului.





Părintele Sofronie se referă la ideea apocatastazei, adică a mântuirii finale a tuturor sufletelor, una dintre ideile pentru care a fost osândit Orighen (185-283). (N.tr.)

Va urma cu PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI

Medicina contemporană și vindecările ei 82
 

PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI
Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are - exprimându-mă, fireşte, convenţional - propria structură, propria dialectică. însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtaşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învaţă Fericitul Stareţ -anume, iubirea de vrăjmaşi.
Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.
Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât Ťarvunať stării ce va să fie. în hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea în Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci Ťlumea este uitatăť, la fel cum cel ce este deplin Ťlipit de pământť uită de Dumnezeu.
Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea Ťeste uitatăť, este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtaşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.
Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirma cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lasă loc îndoielii sau clătinării. întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.
Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. în aceasta vedea el asemănarea cu Hris-tos, Care Ťmâinile pre cruce Şi-a întinsť pentru a aduna pe toţi.
în ce constă puterea poruncii lui Hristos, ŤIubiţi pre vrăjmaşii voştriť? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură (vezi Io. 7: 17)? Cum o înţelegea Stareţul?
Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.
Acolo unde există Ťvrăjmaşť, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. ŤTot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume îi este ascunsť... ŤDumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragosteť (cap. XII, ŤPentru Sfinţiť). Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.
Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sânt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.
Faptul că omul nicidecum nu poate deplin a petrece în acelaşi timp şi în Dumnezeu şi în lume face ca întrebarea: Oare va fi fost adevărată contemplarea sa, sau, dimpotrivă, o visătorie? - să fie cu putinţă de-abia Ťdupă întoarcereať la pomenirea şi simţământul lumii. Stareţul spunea că dacă după o stare duhovnicească, luată drept contemplare a lui Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu, nu se trăia iubirea faţă de vrăjmaşi şi, prin urmare, şi faţă de întreaga facere, aceasta era un semn sigur că vedenia nu fusese adevărată, adică nu în Dumnezeul adevărat.
ŤRăpireať în vedenie poate veni omului mai nainte ca el saşi dea seama. în însăşi starea răpirii, chiar când ea nu este de la Dumnezeu, omul poate să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu dânsul. Iar dacă rodul vedeniei Ťdupă întoarcereť s-a arătat a fi mândria şi nepăsarea faţă de soarta lumii şi a omului, atunci neapărat ea fusese mincinoasă. Astfel, adevărul sau minciuna contemplării se cunoaşte după rodurile sale.
Amândouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.
Va urma cu
DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI

Medicina contemporană și vindecările ei 83
 

Medicina contemporană și vindecările ei 84
 

Medicina contemporană și vindecările ei 85
 

Medicina contemporană și vindecările ei 86
 

Până aici am arătat cu nu orice lucrare în duh este de la Duhul Sfânt. Nu orice rugăciune este rugăciune scăpată de înşelare. Şi aceasta chiar dacă omul este bine ancorat în Ortodoxie. Vă daţi seama dacă în Ortodoxie se poate greşi aşa dacă nu există atenţie, smerenie, dragoste şi foarte, foarte multă experienţă darămite în medicina culeasă de aiurea cu cine ştie ce idei păgâne cocoţate prin ea şi fructificată demonic prin închipuire şi cugetare nepăzite de dogmele Ortodoxe.
Sinistru şi în teorie şi mai ales după cum vom vedea şi în practica ascuns vrăjitorească a "medicinei" alternative.
Va urma cu
GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

Pentru a încheia cu ciclul înşelării în creştinism.
Înainte de a purcede la concreta înşelare din medicină, şi câte avem de spus aici! vom mai insista un pic şi despre înşelarea care se strecoară în anumite practici ortodoxe datorită mândriei sau prostiei. Toate acestea numai şi numai pentru a înţelege ce ne zicea Avva Pimen:
Cine vrea să se mântuiască este suficient să dobândească trezvia!!!

Adevărata faţă a iezuismului după... un iezuit şi un preot iezuit 4
 

SAU O MICĂ ÎNCHEIERE LA "PAPALITATE"

Dragii mei, cu bucurie vă anunţ şi mulţumesc domnului administrator că s-a închis, după atâtea sute de ani de rătăcire… Papalitatea. De dragul coforumiştilor noştri, combativi pe frontul de vest, le dorim să se închidă nu doar în lumea virtuală ci şi în cea reală, prin revenirea la Sfânta Biserică din care au plecat de atâta amar de ani. Vor putea şi ei, în sfârşit să se mântuiască. Dar, după cum spun proorociile Sfinţilor Părinţi aceasta se va petrece de abia după Marele Prăpăd. Să sperăm că vor supravieţui. Atunci vor supravieţui doar cei ce caută cu sinceritate Adevărul, indiferent de ce confesiune vor fi pentru că doar ei vor putea primi Ortodoxia în dogmă şi Sfinte Taine la Sinodul al VIII-lea ecumenic.
Părerea de rău este că nu am putut termina, măcar pe scurt, arătarea adevărului, în această problemă. De aceea am şi scris domnului administrator să dea dreptul la replică. Cum însă domnia sa se află între ciocan şi nicovală nu a putut răspunde acestei cerinţe şi îl asigurăm de înţelegerea şi dragostea noastră. Sunt convins că este foarte greu să administrezi un focar atât de mare de informaţii, cu impact maxim, tocmai în inima opiniei publice. Mulţumim şi pentru atât cât este aici şi îi dorim ca la Înfricoşata Judecată să aibă răspuns bun ştiind bine că:

Iac.3:1. Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
Iac.3:2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

Cine doreşte să afle adevărul îl poate citi, foarte bine documentat, în cărţile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro...-ereticaq.html.
Cum însă şi în acest lung şir de postări este vorba de înşelare mă voi strădui să le îmbin răspunsurile pe scurt. Dacă Dumnezeu va vrea să le citească să le citească.
Dacă însă Dumnezeu va vrea să se închidă şi acest lung şir de postări numit bioterapia sau vom fi proscrişi (=banned) vă invit la Traian Bădărău, pe blog, pentru continuare, dacă şi duhovnicul meu va blagoslovi. Linkul se găseşte pe semnătură. E adevărat că nu este traficul de aici dar în schimb vom avea avantajul liniştii dogmatice şi vom putea posta cu adevărat doar pentru cei ce cu sinceritate (indiferent de ce confesiune ar fi, dar nu cu duh viclean ci cu sinceritate) caută Adevărul, adică Ortodoxia. Vom căuta duhul bucuriei comunicării în sinceritate iar nu duhul certurilor de cuvinte sau crizelor de personalitate. Dar poate că vom reuşi să ducem aici, până la capăt, misiunea ce ne-a fost încredinţată, ca să nu ne complicăm cu transhumanţa....


Theodor_de_Mopsuestia
Senior Member

Data înregistrării: 24.04.2008
Religia: Catolic
Mesaje: 509

Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.
__________________
Dragul meu, îţi mulţumesc că ai tras exact concluzia pe care o aşteptam. Defectul tău este că citeşti pe diagonală şi deci nu îţi poţi forma gândirea autentică în căutarea serioasă a adevărului. Dacă ai fi avut dorinţa nu de apărarea unor idei preconcepute de papă ai fi văzut că autorul acelor citate este un fost iezuit confirmat de un fost popă iezuit. Dacă nu este aşa şi este o minciună, iar citatele aparţin unor protestanţi nu trebuie să te superi, ei sunt tot producţia papalitaţii, ca o contrareacţie la fanatismul ei, arătând acelaşi fanatism. Ca atare, duhul care nu-ţi place ţie nu-mi place nici mie, dar nu e Ortodox, e duhul fanatismului papal răsfrânt în contemporaneitate, azi transformat viclean prin agiornamento în rânjet politicos pentru a fi corect politic, dar am citat cartea pentru a arăta informaţii despre iezuiţii (pe care îi ridicai mai demult în slăvi) folosind sursele voastre cele fanatice. Nu este greu să găseşti astfel de informaţii pentru că ei au făcut o carieră în sadism şi este presărată istoria cu bălţile de sânge lăsate de ei. Ei au ars pe rug, din ordinul papei, şi oameni care sunt azi consideraţi sfinţi de către voi.
Pentru că într-adevăr numai numele de iezuit provoacă groază şi scârbă, având duhul pe care tu tocmai l-ai criticat, o să dau nişte texte de la Sfinţii Părinţi despre acest subiect, pe scurt, deoarece aici nu dorim a dezvălui Papalitatea (bine că am scăpat de Ea, măcar virtual, măcar pe forumul nostru) ci înşelarea în general pentru a vedea că dacă în domeniul religios este atâta înşelare cu atât mai mult în medicină. Prin parcurgerea studiului mecanismelor înşelării vom putea discerne pe adevăraţii medici, ce practică adevărata medicină, faţă de multitudinea de înşelaţi şi înşelători.
În ceea ce priveşte pe fratele Traian nu el şi nici eu n-am scris cartea de mai sus ci oamenii voştri. Noi însă nu putem să nu sesizăm că singura Biserică nepătată de sânge este Biserica Ortodoxă. Aici nu este vorba de fanatism ci de o constatare istorică, necesară atunci când se face propaganda fide pe la noi, pentru maşinăriile de fanatism religios papal şi protestant care au tocat mii de oameni, din care şi foarte mulţi mucenici ortodocşi. Dar este o tehnică a celor de pe frontul de vest ca atunci când nu au argumente să atace persoane…
Pentru citatele dese folosite am să-ţi dau tot un citat de la Sfântul Siluan care, dacă de sigur nu-l vei citi chinezeşte, adică cu ochii oblici, te va lămuri îndeajuns… dacă vrei.
Cu durere şi dragoste… dar întru adevăr, Alexandru

Despre lungile citate şi evitarea expunerii părerii proprii.
 

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei


Mănăstirea Sfântul Panteleimon este una dintre cele mai mari şi mai bine chivernisite din Sfântul Munte. Are o minunată bibliotecă, ce numără până la douăzeci de mii de volume, prinŹtre care nu puţine manuscrise vechi, greceşti şi slavone, multe cărţi vechi foarte valoroase, adevărate rarităţi bibliografice, boŹgate secţiuni theologicc, istorice şi altele. în odăile mari şi bine amenajate ale arhondaricului Mănăstirii sânt primiţi adeseori oaspeţi, cu precădere străini. Părintele V., om cu formare theo-logică, care ştia multe limbi străine, era rânduit să vorbească cu ei.
în 1932 venise la Mănăstire un doctor în theologie, catolic, Păr. Ch. B. Acesta a vorbit mult cu Părintele V. despre diferite probleme legate de viaţa Sfântului Munte şi, între altele, a înŹtrebat:
- Ce cărţi citesc monahii voştri?
- Ioan Scărarul, Avva Dorothei, Thcodor Studitul, Ioan
Cassian Romanul, Efrem Sirul, Varsanufie şi Ioan, Macarie cel
Mare, Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Nichita Stithatul, Gri-
gorie Sinaitul, Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isihie,Diadoh, Nil şi alţi Părinţi cuprinşi în Filocalie - a răspuns Părintele V.
- Monahii voştri citesc astfel de cărti!... La noi numai profesorii le citesc, a spus doctorul, neascunzându-şi mirarea.
- La noi ele sânt cărţile de căpătâi ale fiecărui monah, a răspuns Părintele V. Citesc şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi cele ale scriitorilor asceţi mai târzii, ca de pildă Episcopul Ignatie Briancianinov, Episcopul Theofan Zăvorâtul, Cuviosul Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Ioan din Kronstadt şi alţii.
Părintele V. a povestit despre această convorbire Stareţului Siluan, pe care adânc îl cinstea. Stareţul a răspuns:
- Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu
numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la
fel... Monahii nu scriu fiindcă de-acum sânt multe cărţi minunate, iar ei se mulţumesc cu ele; dar de ar fi ca ele să se piardă,
atunci monahii ar scrie altele noi.
în răstimpul îndelungii sale vieţi la Athos Stareţul s'a întâlnit cu mulţi mari nevoitori; unii dintre ei cunoşteau din cercare stările despre care scriu marii nevoitori precum lsaac Sirul, Macarie cel Mare şi alţii; deci cuvântul Stareţului mi s'a părut cât se poate de firesc.

SFÂNTA PREDANIE ŞI SCRIPTURA
Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţa în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într' acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:
Dacă Biserica s'ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, ŤscriŹsă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimiiť (2 Cor. 3: 3-6).
Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul LegăŹmânt, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe biseriŹceşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi Ťcredinţe carea o dată s'a Predanisit sfinţilorť (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s'a spus mai sus, unul din chiŹpurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.
Dacă Apostolul Pavel avea Ťmintea lui Hristosť, atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-I cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania BiseŹricii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta ScripŹtură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta PreŹdanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale BiseŹrica nu avea Scripturile Noului Legământ şi trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).
Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s'au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei Ťo înţelegeau după sineť. Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţătuŹrile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde pliŹnătatea darurilor şi a cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.
Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii BiŹserici în întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athoŹnit, scutindu-1 de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei boŹgăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor PăŹrinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogŹmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogăţie neŹgrăit de măreaţă; drept aceea, nu găseşte în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.
Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii BiŹsericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se dovedeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.
Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuŹprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criŹteriu al adevărului în Biserică.
Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.
Stareţul scria:
ŤNimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-1 va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre eať.
ŤDomnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfântť.
ŤNoi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh...ť
ŤSfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cuŹnosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut...ť (vezi Col. 2: 18).
ŤSfinţii nimic nu grăiesc din mintea lorť.


Şi să nu daţi plicticoasa replică: dacă arătăm adevărul nu iubim pe vrăjmaşi. Tocmai dacă îl arătăm, chiar dacă îi doare, le dăm o şansă de mântuire. Le iubim nu confortul linguşitor al confirmării că ei se mântuiesc, ca să nu-i supărăm, că asta durează doar clipa vieţii de aici ci le dorim din toată inima neliniştea cea bună să caute adevărul, să se mântuiască, să se odihnească nu aici ci în veşnicie, chiar dacă pe noi ne consideră fanatici şi neciopliţi.
Noi ne ferim de a da replici de la noi căci noi nu dorim să ne lăudăm cu noi sau cu felul de a replica inteligent ci cu Dumnezeu care este minunat întru sfinţi şi mai ales pentru că dorim cu ardoare să se laude ADEVĂRUL...

Medicina contemporană și vindecările ei 87
 

Despre falsa sfinţenie de vest
Un cuvânt al
Sfântului Ignatie Briancianinov
DESPRE ÎNŞELARE
Editată de
Schitul romanesc Lacu,
Sf. Munte Athos,
1999

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-1 in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.
Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.
pag. 22
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeŹneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla(Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
pag. 29
Despre papism, deocamdată, atât.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

Adevărata faţă a iezuismului după... un iezuit şi un preot iezuit 5
 

15.11.2011, 06:17:10

Erethorn
Senior Member

Data înregistrării: 28.12.2009
Locaţie: Timisoara
Religia: Catolic
Mesaje: 1.750

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Expresia smerită, blândă si iubitoare… în adevăr are aceeaşi rădăcină ca şi expresiile următoare din Sfânta Scriptură:

Apoc.2:2. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi;
Apoc.2:9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.
II.Ioan 1:6. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.
II.Ioan 1:7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.
II.Ioan 1:8. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.
II.Ioan 1:9. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.
II.Ioan 1:10. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
II.Ioan 1:11. Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.
Iuda 3 Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
Iuda 4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Iuda 8 Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti).
Iuda 10 Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
Iuda 11 Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
Iuda 12 Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
Iuda 13 Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.Iuda 16 Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
Iuda 17 Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
Iuda 18 Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite.
Iuda 19 Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.

Şi multe altele…
Expresia mea este o palidă contrapondere la mândria, furia şi urâtoarea dâră murdară a papalităţii în istorie. Vedeţi… noi facem apologie, nu asasinate în masă.
Cu durere şi dragoste, chiar şi pentru papa, ca să revină în sfârşit la Sfânta Biserică, să se poată mântui, Alexandru

Medicina contemporană și vindecările ei 88
 

Din cartea GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

paginile 148-158
Dictatura lui Calvin
— în sfîrşit, copiii noştri vor putea învăţa să citească Ouar şi eu vreau sa învăţ să scriu şi să socotesc mai bine: Mulţi oameni sînt foarte mulţumiţi că s-a deschis şcoala asta, ştiu cîteva familii care se duc ia scoală în fiecare zi copii şi părinţi. Cum, încă nu ştiţi unde se găseşte'? Sala „Boytet" la Crucea de Aur. Mai era şi cea ele la Versonnex, in cartier, dar era situată departe pentru copii şi dealtfel şcoala aceea nu era de ajuns.
Fireşte, aceste cuvinte de mai sus, schimbate între gene-vezi în toamna anului 1532, n-au fost înregistrate la mag¬netofon, dar substanţa lor e istorică. Nouă, cărora instruc¬ţiunea ne esie împărţită cu tot atîta dărnicie ca şi apa de băut. ne este greu să ne închipuim foamea şi setea de cunoştinţe a populaţiei de la oraşe m secolul al XVI-lea. Pe măsură ce se dezvoltau industria şi comerţul, analfabeţii sufereau în viata profesională de pe urma ignoranţei lor. înfiinţarea la Geneva a şcolii de la Crucea de Aur a stîrnit entuziasm. Iniţiativa se datora lui Antoine Froment, cleric reformat, venit din Neufchâtel. Copiii, ca şi adulţii, pri-meau acolo o instrucţiune elementară: învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Se înghesuiau care mai de care şi nu vedeau nici un rău ca învăţământul să fie com¬pletat cu comentarii pe marginea Noului testament. Iniţia¬tiva lui Froment nu era numai „socială", ci şi dibace, ea râspîndea ideea că între Reformă şi instrucţiune se poate pune semnul egalităţii.
Reforma sosită din Germania a invadat Geneva, ca o armată puternică ce întîmpină puţină rezistenţă. Au fost şi unele tulburări, cîţiva morţi, o intervenţie a trupelor ducelui de Savoia pe sub zidurile oraşului, episcopul a trebuit să fugă, mai curînd intimidat decît alungat de o răzmeriţă populară. Dar oraşul a fost cucerit cu foarte mică vărsare de sînge şi fără nici un martir. în cele din urmă, consiliul general adoptă o hotărîre potrivit căreia populaţia Genevei „va trăi în conformitate cu cuvîntul Domnului". Majoritatea catolicilor care nu se converteau plecau din oraş.
Cu tot acest succes relativ lesnicios, numele Genevei rămîne asociat în istoria antagonismului dintre catolici şi protestanţi cu o idee de violenţă, de asprime necruţătoare. Şi în acest oraş s-au auzit ţipetele schingiuiţilor, a fost văzut înălţîndu-se fumul rugurilor. Putem să ne dăm seama destul de uşor de ce. s-au petrecut acele lucruri şi cum.
în a doua jumătate a lunii iulie 1.536, un călător de vreo treizeci şi cinci de ani, slab, cu faţa gălbejită şi străvezie, cu o barbă lungă, subţire şi foarte ascuţită, se opri la un han de lîngă poarta Cornavin, spunînd că ar dori să înnopteze acolo. Povesti că venea de la Ferrara şi se ducea la Basel şi îşi arătă paşaportul. Se numea Jean Calvin.
Calvin nu avea treizeci şi cinci de ani cînd sosi la hanul de la poarta Cornavin, ci douăzeci şi şapte. Părea mai bătrîn, deoarece organismul său şubred şi bolnăvicios era deja uzat de muncă, de interminabilele călătorii pe drumurile Europei occidentale şi de asemenea, fâră-ndo-îală, de un foc lăuntric intens şi stâpînit, foc şi gheaţă totodată, care avea să facă din el exact contrarul unui om deschis.
De-abîa se instalase la han ca să îmbuce ceva de regim, cînd îi văzu intrînd în sală ca o furtună pe călugărul re¬format Jean Farel. Am mai întîinit acest personaj la Meaux ; părăsind cenaclul, s-a dus să întemeieze la Paris prima biserică luterană clandestină.
Nimic nu-i inspira mai multă silă lui Calvin decît efu¬ziunile, tărăboiul, indiscreţia. Şi iată-i îmbrăţişat, scuturat, asurzit de piticul roşcovan, care îi povestea despre admi¬rabila instaurare a protestantismului la Geneva, care-i spunea în ce măsură a contribuit el, Farel, la această chestiune şi care conchidea — în acea clipă Calvin se trase înapoi, gest care rămase vestit — că cucerirea nu era asi-gurată şi că era nevoie ca el, Calvin, să rămînă la Geneva pentru a evangheliza oraşul pînă în adîncurile lui, pînă la rădăcină.
— Dar, spuse Calvin, eu mă duc la Basel, mă duc să
studiez. Trebuie să mă păstrez disponibil pentru aceste
studii.
Farel scoase un răget cînd auzi un cleric spunînd că vrea să se păstreze disponibil.
— Am să-I rog pe Dumnezeu, sfîrşi el prin a striga,
să blesteme studiile tale dacă refuzi să munceşti aici
pentru cauza lui Dumnezeu !
Calvin se uita la el oarecum îngrozit. în cele din urmă declară că va rămîne.
Prima sa perioadă de şedere ia Geneva a durat ceva mai puţin de doi ani şi s-a încheiat cu un eşec. însărcinat de consiliu să-i determine pe genevezi ca în cel mai scurt termen „să trăiască în conformitate cu cuvîntul Domnului", Calvin redacta pe dată lucrarea Articole despre disciplina ecleziastică. Primul obiectiv : să măture orice urmă a cultului catolic. Era uşor. Echipe de oameni plini de rîvnă despuiau bisericile, devenite temple, de statui şi de toate imaginile. Obiectele nu se apără. Catolicii rămaşi în oraş nu îndrăzneau să crîcneaseă. Dar Calvin întîlni opoziţio-nişti în rîndurile reformaţilor.
Articolele stipulau că toţi locuitorii vor face în public o confesiune de credinţă, că copiii vor urma lecţii de cate¬hism, că împărtăşania cu ambele cuminecături va fi prac¬ticată o dată pe lună, dar că cetăţenii nevrednici vor fi excluşi de la această ceremonie. Excomunicaţi, spunea textul.
— Şi cine vor fi cei nevrednici ?
■— Oamenii cu purtări necuviincioase. :— Şi cine îi va desemna ?
— Preoţii.
Genevezilor li s-a părut prea de tot ca preoţii să instituie o cenzură morală. în ziua de paşti a anului 1538, Calvin, predicînd la catedrala Sfîntul Petru, a proclamat că refuză să acorde împărtăşania cu ambele cuminecături unei asistenţe în care se aflau, desigur, oameni adulteri sau care blestemă. A doua zi, adunarea generală 1-a sur¬ghiunit din oraş.
Opera scrisă a lui Calvin cuprinde cincizeci şi nouă de volume in-octavo, aproape patruzeci de mii de pagini. Totuşi, Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai Reformei, s-a ridicat împotriva folosirii termenilor de calvinism şi luteranism, care ar putea lăsa impresia, după părerea lui, că există două doctrine fundamental deose¬bite. Nu vom încerca aici nici măcar să definim calvinis-mul, aşa cum îl consideră cei care acceptă să-I numească astfel. Vom aminti numai ceea ce este îndeobşte admis, şi anume că concepţia lui Calvin despre „mîntuirea prin credinţă şi nu prin fapte bune" era încă şi mai riguroasă decît a lui Luther. „Servul arbitru" al primului reformator este la Calvin împins la extrem în ideea sa centrală a pre¬destinării. „Noi numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu prin care el a determinat ceea ce trebuie să facă dintr-un om oarecare. Căci nu-i creează pe toţi deopotrivă, ci pe unii îi sorteşte vieţii veşnice, iar pe alţii damnării pe vecie". în concepţia lui Calvin, această doc¬trină, recunoscută chiar de el ca fiind cumplită, nu trebuia să ducă la un fatalism care să îngăduie toate ticăloşiile („Orice aş face, sînt ales sau osîndit dinainte"), ci, dimpo¬trivă, postula o rigoare morală intransigentă. Nu a izbutit să-i convingă pe genevezi să îmbrăţişeze părerile sale.
Se gîndea că nu se va mai întoarce niciodată la Geneva. Plecase la Strasbourg, unde amplifica şi traducea din la¬tină in franceză lucrarea sa Instituţia creştină, carte de teologie dogmatică atît de bine scrisă, încît avea să-i asigure reputaţia unui „foarte mare scriitor, sub raport cronologic primul dintre maeştrii limbii franceze moderne". Muncea din zori şi pînă în noapte, distrugîndu-şi sănătatea de pe atunci şubredă. Emfizematos, hepatic, ar fi diagnosticat un medic din zilele noastre. Discipolii săi îi conjurau să se menajeze şi de asemenea îi spuneau :
— De ce nu te căsătoreşti ? O soţie bună ar avea grijă de dumneata. Dealtfel, din moment ce eşti împotriva celibatului preoţilor, ar trebui să dai exemplu.
Calvin nu avea temperamentul lui Luther. Nu avea temperament deloc din cîte ne putem da seama, dar argu¬mentul doctrinal îi convinse şi declară : „Bine, însura-ţi-mă !". I se găsi o soţie, Idelette de Bure, elegantă, fină, drăguţă ; era aproape păcat să fie căsătorită cu un om care repeta întruna că pentru el singura frumuseţe a femeii era „castitatea, pudoarea, modestia şi grija pentru soţ". O cunoscu totuşi, înlrucît îi născu un fiu, care n-a trăit. Ea muri cu mult înainte de soţul ei.
în octombrie 1540, doi soli de ia Geneva îl vestiră pe Calvin că cele trei consilii votaseră în unanimitate reche¬marea sa. I se cerea, era rugat să se întoarcă.
Cronicarii nu vorbesc prea mult despre evenimentele care determinaseră această hotărîre. Avuseseră loc „mari tulburări, lupte civile şi sfîşieri, omoruri şi ruine" cîtă vreme Reforma se instaurase fără mari complicaţii. Pla¬ciditatea elveţiană fusese tulburată abia într-un tîrziu de marea schimbare religioasă, iar burghezia geneveză mun-citoare şi econoamă, doritoare în primul rînd de ordine, nu avusese răbdare să aştepte ca apele să se liniştească. La. patruzeci de luni după surghiunire, surghiunitul a fost primit cu mari onoruri. Toţi magistraţii oraşului veniseră în întîmpinarea sa, precedaţi de un crainic. Calvin pusese condiţii. Ele se rezumau la două cu¬vinte : autoritate absolută. La 20 noiembrie 1541 populaţia geneveză adunată în piaţa Molard vota prin aclamaţii instaurarea unui „guvern în conformitate cu evanghelia Domnului nostru Iisus Hrîstos". Hristos devenea re¬gele cetăţii, iar Calvin reprezentantul lui. Ne aducem aminte cum s-a încheiat pentru Savonarola, la Florenţa, această strînsă îmbinare a elementului religios cu cei politic. Cum s-a terminat Ia Munster. Faptul că la Ge¬neva nu am asistat la o prăbuşire răsunătoare a profe¬tului dictator rămîne istoriceşte de mirare.

Medicina contemporană și vindecările ei 89
 

Medicina contemporană și vindecările ei 90
 

La 5 aprilie 1553 (anul publicării cărţii Cristianismi restitutio), inchizitorul din Vienne, Mathieu Ory, cere audienţă cardinalului de Tournon :
— Iată două scrisori primite de curînd de un anume
Claude Arneys din Lyon. Ele îi sînt adresate de un alt
iionez, Guillaume de Trie, care e actualmente la Geneva
secretarul lui Jean Calvin.
Iată conţinutul frazelor care îl interesează pe inchiziŹtor : „E revoltător să mi se reproşeze că m-am convertit la religia reformată atîta timp cît se îngăduie prezenţa la Vienne, pe lîngă arhiepiscop, a unui eretic de calibrul lui Michel Şervet".
— Ah, exclamă rîzînd cardinalul, poftim, un eretic
care îl denunţă pe altul !
Mecanismul poliţienesc se pune totuşi în mişcare şi Şervet e arestat. Apărarea pe care o adoptă e de a nega eă este autorul lucrării Cristianismi restitutio.
— Lucrarea e semnată Villanueva. Nu e numele meu.
I se răscolesc hârtiile, se compară diverse scrieri. Nu
se găseşte nimic doveditor.
— Să scrie Claude Arneys rudei sale de la Geneva, hotărăşte inchizitorul. Să-I întrebe clacă nu are cumva in sprijinul acuzaţiilor sale nişte probe.
Guillaume de Trie răspunde, trimiţînd mai multe scrisori avînd un conţinut şi un ton foarte eretic, adresate anterior de Şervet lui Calvin. Calvin, pare-se, le-a înŹcredinţat secretarului său „numai cu mari şovăieli".
In tot acest timp, Şervet e ţinut în continuare închis, beneficiind de un tratament bun ; i s-a lăsat slujitorul, poate să primească prieteni. Intr-o noapte fuge. Ancheta va da de înţeles că autorităţile din Vienne au lăsat ele însele cheia în uşă. Nu ţineau să-I ardă pe medicul arhiepiscopului lor, lucru la care ar fi fost constrînşi după citirea scrisorilor lui Şervet adresate lui Calvin. Pentru a da totuşi o satisfacţie morală inchizitorului, se arde efigia lui Şervet, împreună cu cinci baloturi mari de cărţi ale sale.
Nimeni n-a putut pricepe de ce, după ce a stat ascuns patru luni şi s-a hotărît să plece la Neapoie, Michel Şervet s-a oprit la Geneva. E într-adevăr posibil să fi coborît la Hanul Trandafirului, să fi semnat în registru „Michel Villanova, medic spaniol" ? Avea oare un paşaport pe acest nume ? Singurul fapt cert este că a fost arestat în camera sa la cîteva ore după sosire.
Michel Şervet a stat în închisoare la Geneva la secret, lipsit de avocat, de la 13 august la 27 octombrie 1553, în timp ce membrii micului consiliu instruiau procesul său. Mucegăia în sensul propriu al cuvântului : „Păduchii mă mănîncă de viu, mi s-au rupt pantalonii, n-am cu ce să-mi schimb nici vesta, nici cămaşa. Frigul mă chinuie cumplit din pricina colicii mele, care generează şi alte mizerii de care mi-e ruşine să vă scriu".
în acest timp, judecătorii au scris la tribunalul ecleŹziastic catolic din Vienne pentru a li se comunica dosarul adunat de inchizitor împotriva lui Şervet. Nu mai încăpea îndoială că va fi condamnat la moarte ; sentinţa a fost pronunţată la 27 octombrie, Şervet fiind declarat „eretic, schismatic şi hulitor al Sfintei Treimi". La 20 august Calvin îi scrisese lui Farel : „Nădăjduiesc că Şervet va fi osîndit la moarte, dar aş dori să fie cruţat de grozăvia pedepsei". Odată sentinţa pronunţată, nu mai interveni. Moartea lui Şervet a fost cumplită. I se agăţaseră cărti de-ale sale în jurul gîtului. Pe cap i se pusese o coroană de pucioasă. Călăul aprinse rugul şi deodată răsună un ţipăt înfiorător : pucioasa se aprinsese şi flăcările muşcau din carnea obrazului.
Numărul condamnărilor la moarte şi al decretelor de surghiunire in timpul cît a dăinuit autoritatea lui Calvin la Geneva variază oarecum în funcţie de autori. Să spunem vreo şaizeci de execuţii prin ardere, prin sfîşiere în patru sau prin spînzurare şi ceva mai mulţi surghiuniţi.
Am văzut şi, din păcate, vom vedea încă şi mai mult în alte locuri, ceea ce dealtfel e evident, că bilanţul domniei celui ce a scris Instituţia creştină nu poate fi evaluat numai în torturi, execuţii şi alungări. După ce rugul lui Servet s-a stins, teroarea a mai scăzut la Geneva. Dar nu şi ordinea morală. Genevezii acceptau toate constrângerile, pentru că ele le ofereau lucrul la care incontestabil ţineau cel mai mult, şi anume ordinea în cetate. Geneva era preŹtutindeni vestită pentru puritatea moravurilor sale.
Calvin şi consiliul întemeiază universitatea, care avea să devină celebră sub conducerea rectorului Theodore de Beze. Studenţii din Franţa, Flandra, Scoţia, Anglia, Germania, Ungaria, Polonia, Italia, Spania şi, bineînţeles, Elveţia dădeau năvală. Sculaţi din zori. munceau pînă noaptea tîrziu. Unui tată care se interesa de progresele fiului său, Theodore de Beze i-a răspuns că tînărui nu era prea înzestrat pentru stadiu : după numai paisprezece ore de lucru în fiecare zi =c declara istovit. Drept care, Geneva a devenit „Roma protestantismului", de unde misionarii noii religii porneau spre toate ţările Europei.

Iată ce a înţeles Jean Calvin din Biblia lui:

ESTRAPÁDĂ s. f. 1. formă de tortură constând în a ridica pe condamnat la o oarecare înălțime cu o frânghie și apoi a-l lăsa să cadă cu brutalitate, de mai multe ori, până aproape de pământ. (< fr. estrapade)
http://dexonline.ro/definitie/estrapad%C4%83/paradigma

http://upload.wikimedia.org/wikipedi...Hochziehen.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie

Va urma?

Vă doresc Sărbători Fericite şi MÂNTUIRE, cu durere şi dragoste, Alexandru

Medicina contemporană și vindecările ei 91
 

Vom arăta acum modul de abordare al unui Preot ortodox care, aplicând legea cea duhovnicească a dragostei spusă de Fericitul Augustin: "să urâm păcatul iar nu pe păcătos" arată multă înţelegere şi compătimire lui Calvin ca om, încercând să-l disculpe. Cine însă este cu luare aminte va vedea că gravitatea faptelor lui este cu mult mai mare decât dacă el ar fi făcut cu mâna şi dorinţa lucrurile cele spuse mai sus. El a pus la punct teologia fanatismului protestant care a dezlegat, prin idei demonice, crima sub masca iubirii lui Hristos. Din această cauză el este vinovat de toate crimele celor care, convinşi de argumentele lui sau doar avându-le ca pretext pentru patimile lor nestăpânite, au prigonit, asuprit, torturat, ucis în numele lui Hristos. Unul din motivele pentru care va avea loc Judecata de Apoi la Sfârşitul Lumii este pentru a vedea consecinţele totale ale faptelor şi învăţăturilor noastre care s-au perpetuat în cei ce le-au preluat.
Revista Teologică
http://www.revistateologica.ro/artic...3559#_ftnref37

REVISTA TEOLOGICĂ 4 / 2008
Cum citam: Pr. Dr. Adrian Carebia, "Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus", Revista Teologica, nr.4/2008, p.177-194

Rezumat >> Articol intreg >> PDF >> Despre autor
Navigheaza la sfarsit

Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus
Pr. Dr. Adrian CAREBIA
Jean Calvin a făcut parte din a doua generaţie de reformatori, fiind considerat cel mai important reformator din afara Germaniei, una din figurile dominante din cadrul Bisericii. A fost numit teologul teologilor care a completat şi îmbunătăţit învăţătura despre Sfânta Treime. Cu privire la teologia sa, majoritatea teologilor spun că în centru ei ar sta predestinaţia. Alţii spun că accentul ar cădea pe iertarea păcatelor. Unii critici afirmă chiar că teologia sa nu ar avea nici o profunzime. Cu toate acestea urmărind şirul activităţii sale predicatoriale ne dăm seama că accentul pus de el în cea mai mare parte a vieţii a fost acela de reformare a comunităţii din Geneva. În cea de-a doua perioadă petrecută aici (1541-1564), el va fi implicat însă şi într-o serie de controverse teologice la care a reacţionat prompt, scriind un număr de tratate polemice care i-au permis să precizeze şi să definitiveze sensul învăţăturii protestante contestate atât de romano catolici, cât şi de protestanţi, precum şi de umanişti. Prezentăm în continuare cel mai celebru conflict avut aici, cu umanistul antitrinitar Michael Servetus (1511–1553), care l-a marcat profund până la sfârşitul vieţii. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale[1]. Geniul lui Michael Servetus a fost probabil cel mai bine descris de către teologul german Adolf von Harnack care referindu-se la personalitatea sa remarca faptul că: ,,reprezentantul celei mai remarcabile uniuni a celor două tendinţe –misticismul speculativ şi raţionalismul rece – a fost Michael Servetus, gânditorul spaniol care se evidenţiază şi prin pietatea sa profundă. El a descoperit fuziunea a ceea ce era mai bun în dezvoltarea secolului al XVI-lea pe lângă reforma evanghelică. Servetus s-a distins în mod egal şi prin faptul că era un erudit căruia îi plăcea să experimenteze dar şi un ganditor crtitic sau un filosof speculativ fiind totuşi şi un reformator creştin în cel mai bun sens al cuvantului”[2].
Miguel Serveto, latinizat Michael Servetus se născuse în Spania, mai exact în Villanueva din Aragon (de aici şi supranumele său Villanovanus), în 1511 fiind aşadar cu doi ani mai tânăr decât Calvin, marele său adversar. A studiat în Spania la universitatea din Saragosa după care a fost trimis de tatăl său la Touluse, unde a studiat pentru doi sau trei ani dreptul. Aici a luat cunoştinţă cu ideile luterane, iar Scriptura a devenit de acum înainte călăuza sa fundamentală[3]. După terminarea studiilor, dovedind o remarcabil precocitate intelectuală, Servetus a intrat în serviciul franciscanului Juan Quintana, duhovnicul împăratului Carol Quintul, împreună cu care a asistat se pare la încoronarea acestuia de către papa Clement al VII lea la Bologna în 1529 şi apoi la faimoasa dietă de Augsburg din 1530. În toamna lui 1530 a fost însă eliberat de către Quintana din acest serviciu, probabil pentru suspiciuni de erezie. Servetus n a fost niciodată protestant, fie luteran, fie calvin, ci un spirit independent şi anarhic în conflict cu orice fel de „ortodoxie”[4]. Formal el a rămas în Biserica Romano Catolică, conformându-se în exterior fără nici un scrupul riturilor ei. Dar şi a descoperit vocaţia independentă de „reformator al reformei” încă de pe când avea doar 20 de ani. Din Germania, Servetus a plecat în Elveţia rămânând o vreme la Basel, unde şi a exprimat deja opiniile sale heterodoxe despre Treime şi despre divinitatea lui Hristos. L a bombardat cu scrisori şi întrevederi pe Oecolampadius sperând să l convertească. Acesta a povestit îngrozit prietenilor săi Bucer, Zwingli şi Bullinger, aflaţi la Basel în octombrie 1530 despre „tânărul spaniol arian” certăreţ şi orgolios care nega Trinitatea divină şi divinitatea eternă a lui Iisus Hristos[5]. Zwingli l a sfătuit să l convertească sau, dacă nu, să facă tot ce i stă în putinţă să împiedice răspândirea unor blasfemii atât de cumplite. Zwingli însă avea să moară peste un an fără să vadă cartea în care Servetus îşi exprima cu temeritate opiniile sale heterodoxe. Spaniolul a crezut că îl va putea linişti pe Oecolampadius printr o mărturisire de credinţă generală, dar acesta l a somat să L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu coegal şi coetern cu Tatăl, altfel nu l va recunoaşte drept creştin[6]. În loc să retracteze tânărul spaniol a aranjat cu un editor publicarea manifestului său teologic. Acesta a apărut la Hagenau în Alsacia în iulie 1531, sub numele autorului său, cu titlul „Despre erorile Treimii în şapte cărţi”[7]. Cartea era un remarcabil manifest — dată fiind vârsta tânără a autorului ei (care avea doar 20 de ani) — care contesta deschis dogmele tradiţionale ale trinităţii şi întrupării. În prima carte el pleca de la Iisus din Nazaret ca personaj istoric şi încerca să dovedească mai întâi că acest om e Iisus Hristos, apoi că e Fiul lui Dumnezeu şi apoi că Acesta este Dumnezeu. Servetus pleca de la umanitate şi nu de la Logosul divin, anticipând hristologiile umaniste unitariene şi liberale moderne, dar nu într un sens raţionalist, întrucât afirma o locuire specială a lui Dumnezeu în Hristos şi o divinizare a lui Hristos după înălţarea Sa la cer. Respingea însă identitatea Logosului divin cu Fiul lui Dumnezeu şi teoria comunicării însuşirilor. În cartea a doua trata despre Logosul divin, despre Hristos şi Duhul lui Dumnezeu, explicând în principal prologul Evangheliei a patra. Pentru Servetus, Logosul nu este o entitate metafizică, ci un oracol, e glasul lui Dumnezeu şi lumina lumii; e o dispoziţie sau modalitate a lui Dumnezeu. Înainte de Întrupare, Logosul era Dumnezeu Însuşi în actul vorbirii sau revelaţiei Sale, iar după Întrupare Logosul e Iisus Hristos Care ni l face cunoscut pe Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte prin Logosul Său, Hristos face în trup, fiindcă Lui i a dat Dumnezeu împărăţia şi puterea de a mântui şi recapitula în El toate[8]. Cartea a treia expune relaţia dintre Hristos şi Logosul divin, iar cartea a patra discută dispoziţiile sau manifestările divine în care Dumnezeu apare ca Fiu şi ca Duh. Tatăl e prezentat când drept însăşi Divinitatea, când ca o simplă dispoziţiei sau modalitate a acesteia. Hristologia ortodoxă a două naturi unite într-o singură persoană e respinsă explicit, întrucât Dumnezeu n are o natură, iar o persoană nu este o realitate compusă, ci o unitate. Cartea a cincea e o speculaţie despre numele ebraice ale lui Dumnezeu. Cartea a şasea arată că Hristos e singurul izvor al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Incomprehensibil în El Însuşi, Dumnezeu se descoperă pe Sine în Fiul Său, iar cine-L vede pe Fiul vede pe Tatăl Său. Cartea a şaptea răspunde obiecţiilor posibile şi atacă din nou dogma Trinităţii pe care o respinge ca introdusă în Biserică odată cu stăpânirea papei (aluzie probabil la faimoasa „Donaţie a lui Constantin”). Servetus a trimis câte un exemplar lui Erasmus şi episcopului de Saragosa. Dar cartea sa a apărut atât catolicilor, cât şi protestanţilor drept o blasfemie intolerabilă, reuşind să atragă atenţia inchiziţiei. Într-adevăr, limbajul folosit de Servetus era provocator, el numindu i pe trinitarieni „triteişti”, „amăgiţi de diavol”, care se închină unui „monstru tricefal”. Zwingli şi Oecolampadius muriseră la câteva luni după publicarea cărţii, dar cunoscând conţinutul ei o condamnaseră dinainte. În dieta de la Regensburg din 1532, teologul catolic Cochlaeus a atras atenţia lui Quintana asupra cărţii lui Servetus, iar împăratul a interzis o şi a ordonat distrugerea ei. Servetus însă a recidivat publicând tot sub numele său un an mai târziu, în 1532, tot la Hagenau două cărţi de dialoguri despre Treime cu un apendice euharistic despre „dreptatea Împărăţiei lui Hristos”[9]. Servetus şi a conceput scrierea ca un fel de retractare a concepţiilor radicale din prima sa carte. Hristos e acum Fiu al lui Dumnezeu nu numai prin har, ci şi prin natură întrucât slava Tatălui îi aparţine în mod natural; El este totodată identificat acum cu Logosul divin cu precizarea însă că Acesta a fost făcut cunoscut abia de Hristos. Cartea se încheia cu o invocare adresată lui Dumnezeu ca să „piardă pe toţi tiranii Bisericii”.

Medicina contemporană și vindecările ei 92
 

Medicina contemporană și vindecările ei 93
 

Medicina contemporană și vindecările ei 94
 

Medicina contemporană și vindecările ei 95
 

Acum vom vedea că ceea ce se naşte din pisică şoareci mănâncă:
Cartea acestuia[38] a apărut în septembrie 1554. În prima parte Beza combătea principiul toleranţei, iar în cea de a doua apăra conduita Genevei în cazul Servetus. Pentru el toleranţa faţă de eroare e indiferenţă faţă de adevăr şi distruge orice ordine şi disciplină în Biserică. Chiar şi unitatea forţată a papalităţii e mai bună decât anarhia. Erezia fiind mult mai rea decât crima fiindcă distruge sufletul, e datoria puterii civile să i pedepsească pe ereticii încăpăţânaţi şi destabilizatori. Toţi împăraţii şi suveranii creştini i au pedepsit pe eretici. Cine contestă dreptul autorităţii civile de a restrânge şi pedepsi erorile periculoase împotriva religiei acela subminează autoritatea lui Dumnezeu Însuşi. Autoritatea civilă trebuie să se limiteze însă la competenţele ei, lăsând definirea şi condamnarea ereziei pe seama Bisericii. După care trebuie să aplice cu înţelepciune acea pedeapsă care să asigure respectarea maiestăţii divine, precum şi pacea şi unitatea Bisericii. Reformatorii n au fost deci apostolii libertăţii şi toleranţei moderne (care e un produs al umanismului şi iluminismului), ci s au vrut a fi prin toate mijloacele slujitorii necondiţionaţi ai lui Dumnezeu. Din punct de vedere social şi politic ei au fost aici mai aproape de Evul Mediu decât de modernitate. După depăşirea crizei legate de condamnarea lui Servetus şi de escaladarea opoziţiei „patrioţilor” din anii 1553–1555, Calvin s a putut în sfârşit bucura de o autoritate incontestabilă în Geneva. Prestigiul său însă era imens în întreaga Europă. Mica republică geneveză, lipsită de resurse economice sau de putere militară, devenise cetatea model a Reformei. Academia teologică din Geneva deschisă solemn pe 5 iunie 1559 a contribuit considerabil la consolidarea calvinismului şi la extinderea sa în Europa: în Franţa, Olanda, Scoţia, Ungaria şi Polonia, ba chiar şi în Germania (Palatinat)[39]. În lumina acestor dezvăluiri figura solitară a lui Michael Servetus ocupă un rol central, el fiind o personalitate îndrăzneaţă care a analizat dogmele proaspăt îmbrăţişate de creştini dar şi autoritatea valorilor antice cat şi teologia medievală. Creştinismul pe care Servetus l-a descoperit în timpul vieţii sale nu avea prea multe în comun cu Scriptura şi practicarea acestuia a avut consecinţe dezastruoase în sânul societăţii de atunci. El a îndrăznit să pună la îndoială premisele religioase fundamentale şi de unul singur a dezvoltat un creştinism alternativ mai apropiat de litera şi spiritul Scripturii. De asemenea el a combinat doctrina sa religioasă cu viziunile naturaliste asupra lumii timpului său şi le-a unificat pe toate într-un singur sistem de gândire. El îşi păstrează o religiozitate profundă pană la sfârşitul vieţii în care Hristos este motivul central al existenţei sale şi ghidul permanent în comportarea personală şi profesională. În domeniul cercetărilor intelectuale Servetus a ridicat problema unei reevaluări radicale a întregului sistem ideologic al religiei dogmatice impuse de Apusul Europei încă din secolul al IV-lea. Cercetarea sa teologică s-a bazat pe studiul tradiţiei Scripturii într-o încercare de a dezvălui doctrinele religioase autentice conţinute în aceasta. În cadrul acestui proces de cercetare el a dezvoltat o nouă religie bazată pe elementul uman şi o nouă înţelegere a divinului şi problemelor divine mult mai apropiată de realităţile condiţiei umane. Mai târziu aceasta a evoluat într-un unitarianism biblic şi în timpurile moderne s-a dezvoltat în unitarianismul universalist. Pentru toate acestea el a rămas neegalat şi încă se constituie ca una din cele mai extraordinare minţi din istoria lumii ce şi-a adus contribuţia sa la cultura universală.
Studiul de faţă intitulat pune în lumină disputa care a avut loc între marele reformator Jean Calvin şi medicul savant Michael Servetus care s-a terminat tragic pentru cel din urmă. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale. Plecând de la Biblie, Servetus îşi propunea o reformă mai radicală decât cea a reformatorilor: reforma dogmelor despre Dumnezeu şi Hristos precum şi a sistemului eclezial. Concepţia lui Servetus se caracteriza prin trei refuzuri: refuzul dogmei ortodoxe a Trinităţii din Crezul niceo-constantinopolitan, refuzul hristologiei ortodoxe a Sinodului Ecumenic de la Calcedon şi refuzul botezului pruncilor, din care ar deriva toate relele şi coruperea Bisericii. În aceste condiţii, Calvin cuprins de zel pentru ortodoxia dogmatică s a simţit obligat să şi apere severitatea demascând erorile dogmatice ale lui Servetus. Execuţia lui Servetus avea să apese greu asupra imaginii lui Calvin în istoriografia modernă, fixându i aici imaginea unui inchizitor nemilos. Cu toate acestea, cu excepţia cercului italienilor umanişti şi sceptici, ea a fost însă aplaudată de către aproape toate mediile protestante din Europa.


________________________________________
[1] P.F. Geisendorf, F. Klein, A pópos d’un quatrieme centenaire Michel Servete, Geneva, 1953, p. 68.
[2] A.V. Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte, fourth edition, J.C.B: Mohr, Tubingen, Germany, vol. III p. 660, apud. E. Doumerque, Jean Calvin. Les Hommes et les choses de son temps, first edition, Lausanne-Paris 1899-1927, second edition Geneva, 1969, tome I, p. 32.
[3] Spre deosebire însă de protestanţi, el supunea Scriptura unei lecturi critice în acelaşi timp raţionaliste şi spiritualist-mistice şi apocaliptice.
[4] I. Zăgreanu, ,,Semnificaţia unui portret” Steaua, an XXXIV, nr. 6 (4331), iunie 1983, Cluj-Napoca, p. 39.
[5] Ibidem, p. 302.
[6] Servetus i-a vizitat şi pe Bucer şi pe Capito la Strasbourg care l-au primit cu prietenie, dar nici ei n-au reuşit să-l convingă să renunţe la opiniile sale.
[7] De Trinitatis erroribus libri septem per Michelem Serveto ab Aragonia Hispanum anno 1530, 120 p.
[8] J. Friedman, Michael Servetus: a Case study in total heresy, Edition Droz , Genčve, 1978, p. 112.
[9] Dialogorum de Trinitate libri duo. De justitia regni Christi capitula Quattuor per Michelem Serveto ab Aragonia HIspanum. Anno 1532.
[10] A. Hollard, Michael Servetus et Jean Calvin, Bibliotheque d’Humanisme et Renaisance, tome VI, Paris, 1945, p. 114.
[11] P.F. Geisendorf, F. Klein, op. cit., p. 70.
[12] A. Holland, op. cit., p. 116.
[13] Servetus anticipa astfel exegeza modernă raţionalistă.
[14] P. Collinson, The Reformation, edition Weidenfeld & Nicolson, London, Great Britain, p. 359.
[15] P. Covard, Le proces de Michael Servetus ŕ Vienne, Vienne, 1953, p. 71–75.
[16] A. Hollard, op. cit., p. 118.
[17] Denis Crouzet, op. cit., p. 317.
[18] Ibidem, p. 320.
[19] D. Macculloch, The Reformation. A History, Viking Books, New-York, U.S.A., 2004, p. 573.
[20] Christianismi restitutio. Totius ecclesiae apostolicae est ad sua limina vocatio, in integrum restituta cognitione Dei, fidei Christi, justificationis nostrae, regenerationis baptismi et Coena Domini manducationis. Restitutio denique nobis regno coelesti, Babylonis impiae captivitate soluta, et Antichristo cum suis penitus destructo, 1553, 734 p.
[21] R. H. Bainton, Hunted Heretic: The life and Death of Michael Servetus, 1511–1553, Beacon Press, Boston, 1953, p. 7.
[22] Ibidem, p. 10–14.
[23] M. Hillar, Process theology and process thought in the writtings of Michael Servetus, paper presented at the annual meeting of the Sixteenth Century Studies Conference, october 24-27, 2002, San Antonio, TX, accesat internet http w.w.w.socinian.org/ files/ ServetusMemory/pdf, accesat la data de 16 noiembrie 2007.
[24] Ibidem, p. 16.
[25] Servetus afirmă limpede prezenţa reală a lui Hristos căreia îi dă o înaltă valoare mistică, dar combate sever cele trei teorii false ale aşa numiţilor „transsubstantiatores” (catolicii), „impanatores” (luteranii) şi „tropistae” (zwinglienii).
[26] R.H. Bainton, op.cit., p. 18–20.
[27] Emile G. Leonard, Histoire Generale du Protestantisme, tom premier ,,La ReforŹmation” Presse Universitaires de France, Paris, 1961, p. 365.
[28] Ibidem, p. 366.
[29] A. Hollard, op. cit., p. 121.
[30] Ibidem, p. 122.
[31] Ibidem, p. 123.
[32] R.H. Bainton, op. cit., p. 24.
[33] Ibidem, p. 26.
34 G. Haldas, Passion et mort de Michel Servet: chronique historique et dramatique, Editions L'Age d'homme, Lausanne, 1975, p. 271.

[35] Defensio orthodoxae fidei de Sacra Trinitate contra prodigiosos errores Michaelis Serveti Hispani, ubi ostenditur haereticos jure gladii coercendos esse 1554, în CO 8, p. 453–644; aici şi actele procesului lui Servetus, p. 721–872.
[36] De haereticis, an sint perseguendi, Basel, 1544.
[37] Acesta examinează diferitele pasaje biblice invocate pro şi contra intoleranţei şi e prima apologie europeană a toleranţei religioase revendicate în numele Evangheliei şi al Reformei.
[38] De haereticis a civili magistratu puniendis, adversus Martini Bellii farraginem et novorum academicorum sectam, Geneva, 1554.
[39] Emile G. Leonard, op. cit., tome premier, p. 301.

Va urma cu durerile provocate nouă de calvini - pentru a preveni pe cei ce vor să uşureze accesul la putere al (neo)protestanţilor sau papiştilor de cele de care vor suferi ei şi cu tot neamul nostru cel mult încercat şi mult îndurerat. De asemenea călătorim pe această cale lungă pentru a vedea şi pentru a ne convinge că după cum nu tot creştinismul este creştinism şi face bine aşa nici tot ceea ce se cheamă medicină este medicină şi face bine.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

Aoleu, nu va mai opriti?! Ceva personal, repet, scris "manu propria", nu puteti concepe si posta? Vreau sa zic, altceva decat dulcegarii amare propagandistice cerulariene?!
Cer iertare adminului si colegilor pentru ton, dar nu se poate: omul asta posteaza ca un droid-bibliotecar zeci de pagini de citate, si nu discuta aproape deloc. Daca asta nu e o forma mascata de trolling, nu stiu ce este.
Da, Calvin a facut si crime. Da, Lutehr a fost un porc. Insa, dvs., d-le doctor (may the Lord help ur patients), dvs., ce faceti cu sufletul dvs.? Ce faceti concret ca lumea asta sa fie cu un femtometru mai departe de Iad? Ceva educativ, cultural, dogmatic, chiar si banalitati inveslitoare, dar nu frivole sau blasfemiatoare, nu puteti posta?! What the heck, vi se pare ca conflictualitatea este, per se, o virtutute cu valente mantuitoare?! Adica daca vecinul este "eretic", si ii vorbesc credinta de rau, eu ma mantuiesc pe chestia asta?!
Stiti ceva, ca medic? Eu am terminat bio, deci suntem vecini de mosie. Cand am audiat cursul de etologie, am afalt ca imnurile, si alte bla-blauri "patritoce" si de "comunitate" nu sunt altceva decat echivalentul uman al scarpinarii intre maimute, si al urletului in haita al lupilor, si al multor alte manifestari pur animale, prin care se reconfirma "sunt cu ai nostri, ai nostri pana al moarte". Cam asta e ideea. Si cu religiile/confesiunile/filosofiile/ideologiile politice e la fel, si cu subiectivismul ardent si limitat care le este miez afectiv activ. Tot aia e: o etalare de muschi ai clanului de babuini, pardon ai grupului uman ideologizat, la adresa "ereticilor", adica "nemernicii de ceilalti din afara".
P. S. Credeti ca asta va e victoria morala impotriva cuiva ca Scotinaul?! Ii porcaiti credinta, si ziceti ca asta e barbatie si credinta?! Nu. Cum am scris mai sus, marturisirile de credinta de felul asta sunt doar...chelalait de paviani care isi delimiteaza teritoriul, sau il iau pe al altora. Sau (ca sa ramanem in peisajul autohton romanesc) de maidanezi, fie ei considerati doar in registrul metaforic: niste "comunitari" jerpeliti si jalnici ai spiritualitatii.

Alexandre,eu nu am inteles fraza de final.Ce este clar este ca articolul nu are legatura cu titlul,dar sa nu ne incurcam in amanunte,spiritul apologetic nu se impedica in detalii,cand trebuie combatut neicusorule pai trebuie combatut,chiar si sub camuflaj,underground ca sa nu se inchida (si)acest topic.Ce ai postat este interesant da sa ma pici cu ceara daca inteleg finalul: ,,Va urma cu durerile provocate nouă de calvini - pentru a preveni pe cei ce vor să uşureze accesul la putere al (neo)protestanţilor sau papiştilor de cele de care vor suferi ei şi cu tot neamul nostru cel mult încercat şi mult îndurerat.".Lipseste logica.Sa zicem ca tu vrei sa arati atrocitatile calvine da ce treaba are asta cu ascensiunea neoprotestanta si catolica?Adica neo+romano-catolicii vor proceda la fel precum calvinii?:)) Pai adventistii refuza sa tina arma-n mana,ce sa faca,sa te fugareasca cu Biblia?:))Imi era dor de tine,apologetul meu fav :) PS:la care putere te referi?Politica,bisericeasca?Zi,macar sa stiu unde pun stampila la anu,nu ma tine ma in suspans.Ador genul aceste de postari,pe sistem ,,dezvaluiri incendiare".O ultima intrebare:vorbesti la plural.Care ,,noi"?Sau si asta este secret? :)

Scotty, tipu' e bun de ziarist la o fituica pedeleista dintr-un orasel nod feroviar. :)) "Si acum, despre crimele calvinistilor. Amanunte, va promitem datile viitoare". Oh, dear...
Dr. Alex, stiti, exista o conspiratie cheloniano-tardigrada, cu finantare FMI si personal din Opus Dei si Biserica Reformata. Aia cu tunurile sunt neo, si aia cu bibliile, menonitii si iehovistii. Calvin va fi clonat, si va fi incoronat ca si Rege al Europei. Nasol. Eu lucrez pentru solarieni, deci am asistat.

Pe tine te curata primu ma pt ca i-ai dat in gat:))Oricum eu preciez ca am evoluat de la ,,Furosii Domnului" la ,,Revista Teologica".Cred ca este un motiv de firav optimism :) Abia astept continuarea,iau in calcul chiar o convertire,socat de dezvaluirile cutremuratoare :) Nu stiu inca la cine,da-mi un sfat,as fi bun de Opus Dei sau o tulesc in directia Manastirii Esfigmenu?Stiam eu ca finalul de an va aduce schimbari majore,asa urla de dimineata la radio o bezmetica la horoscop.Ca sa vezi dracie :)

Hehe, mai bine mergi la stilisti. :)) Aia iti vor pune un cip cu calendar, ca sa nu cazi sub blesteme de mosi dusi cu pluta, pardon, anateme si pidalioane. :24:
"Cosnpiratie cheloniano-tardigrada"...ha, pai chelonienii sunt testoasele, iar tardigrazii...animale semimicroscopice, care traiaesc in apa, sol, muschi, si licheni umezi., foarte dragi mie. Normal ca dom' doc nu s-ar fi prins... Ce ti-e si cu unii care cred ca diversitatea credintelor e motiv sa isi rupa camasa de forta (desigur, daca se poate)....
Crezi ca nu stiu ca calvinistii ardeleni, cu un secol inainte de Scoala ardeleana, au trimis tineri nobili romani la studii in vechi Universitati europene?! Mda, "ereticii" astia de protestanti, obsedati dom'le de cultura si iluminarea maselor...Nt nt nt...Crima lui Calvin se numeste Michel Servet. Crima altora se cheama "prostia ca religie personala/institutionalizata", dupa caz.

Eu zic sa nu anticipam,sa lasam omului sansa decenta sa deverseze tot.Intra rar asa ca pretuiesc orice vizita a sa,in loc sa-l salutam politicos si plini de dragoste ne repezim la el precum sacalii.Alexandre ignora-ne omule,tu zi inainte ce ai de spus,nu te lasa intimidat de un perfid atac ocult catolico-calvin.Vei schimba lumea.Este foarte tare frate,parca suntem in filmul ,,Sub patru steaguri".Articolul mi-se pare bland,am citit altele pe langa care cel postat este la grupa mica :) Am sentimentul ca l-am judecat gresit pe om.Deja ma simt vinovat dar imi trece repede :) Fara mila Alexandre,cruciat pana la capat,finno alla morte.

Alexandre,un singur sfat imi permit,sa zicem de PR :) Nu posta texte kilometrice in perioada sarbatorilor sau si mai rau inainte de Revelion.Nu le citesc prea multi,lumea,dupa cum stii,este preocupata de alte aspecte acum.Fii baiat destept si posteaza dupa sarbatori,dupa Revelion,cand lumea este treaza si mai dispusa sa citeasca texte lungi.Sau ,daca vrei sa ai o si mai buna captatio benevolentiae,texte medii,concise cu o concluzie de final lamuritoare.Natura umana Alexandre stii cum este,tu da-i ce are nevoie.Poti sa atasezi si un ,,titlu carlig" da nu te pretezi tu la asa ceva :)Sa stii ca aceste sfaturi in vederea obtinerii rating-ului sunt free,asa...precum intre vechi prieteni :)

You're right, scottish brother. Doc alex, ia lancea lui horia si potcapul lui visarion sarai, si pocneste grofii calvini, aia care au ridicat constiinta taranului roman, si l-au invatat sa foloseasca buda si sa sape canalizari, drept in mecla. Cum canta baietii de la Sodom "we praise the holy fire, while feeding satan's flames". Asta e definita reala a propagandei "religioase" (?!??), pe stil murdar. Sa iti zic un secret de gradul 39 cu noua, adica de febra incipienta: porcairea credintei altora nu te scapa de pacate. Vezi, zi-o si la alti rataciti ca tine.

Abia astept urmatorul episod..rog fara pauze publicitare
 

Copy paste ma poate sa dea si o surdo-muta.Cand trebuie sa conexeze informatiile dispar sinapsele.Eu insa sunt optimist,in anul anuntat de maiasii ca unul de rascruce sunt convins ca nici forumul nu va duce lipsa de subiecte apocaliptice.As avea eu cateva sugestii dar mai bine tac ca sa nu dau idei cui nu trebuie,o sa ma trezesc apoi cu o critica pe episoade de lungimea serialului ,,Tanar si nelinistit".Si eu care imi faceam griji ca ne-a uitat lumea,stii cum se spune ,,Nu conteaza ce se spune de tine,important este sa se spuna ceva" :) Alexandre..Ave!Morituri(catolico-protestanti) te salutant!

Dragului meu cu ochii oblici
 

Cum ai mărturisit în altă parte citeşti pe oblic şi sunt convins că ai sărit răspunsul pe care ţi l-am dat la această problemă de aceea - ca să nu te uiţi în soare, fiindcă aceasta ar acoperi micuţele fante oblice ale ochişorilor tăi cu... lăcrămioare- te trimit din nou la răspunsul pe care ţi l-am dat.
Vezi ţi-am răspuns glumeţ cum îţi place ţie şi n-are rost să te necăjeşti gândind că nu este iubire între oamenii când li se arată hulele şi păcatele izvorâte din hule care fără să-şi dea seama îi chinuie pe ei. Dacă n-ai glumi cu mântuirea ta ai înţelege că adevărata iubire nu rabdă ca fratele să sufere prin neştiinţă luând adevărul drept minciună. Aşa că, de crezi ori de nu crezi, eu te privesc ca un frate al meu în Adam şi te doresc din toată inima ca să devii şi frate în Hristos. Noi nu ţinem atât să impunem vorbele noastre, pentru noi este important Hristos şi dacă Sfinţii au scris aşa de frumos despre el mă bucur că mi-a dat Dumnezeu să-i cunosc şi să fac părtaşi la bucuriile mele pe toţi colegii noştri de pe forum care au ochii deschişi mari să citească pe drept, iar nu pe oblic, toată dreptatea:

Mat_13:52 Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.

Cât despre restul destul este răspunsul Domnului:

Mat_12:36 Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.

Nu este cazul să transformăm un forum ortodox în circ şi întrecere între măscărici cum vor unii doar de dragul de a ne arăta muşchii degetelor şi rezonanţa tastaturii

Unui mic scoţian supărat... tocmai de sărbători...
 

Rom 3:7 Căci dacă adevărul lui Dumnezeu, prin minciuna mea, a prisosit spre slava Lui, pentru ce dar mai sunt şi eu judecat ca păcătos?
Rom 3:8 Şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune, precum suntem huliţi şi precum spun unii că zicem noi? Osânda aceasta este dreaptă.
Rom 3:9 Dar ce? Avem noi vreo precădere? Nicidecum. Căci am învinuit mai înainte şi pe iudei, şi pe elini, că toţi sunt sub păcat,


Vezi? Noi ortodocşii încercăm să ne însuşim gramatica Sfinţilor Apostoli. Aceştia când vorbeau de păcat, chiar şi cel presupus şi neadevărat ca în citatul de mai sus vorbeau cu eu, eu păcătuiesc, eu sunt acuzat de minciună etc.
Atunci însă când mărturiseau adevărul Bisericii se simţeau mici şi vorbeau de noi, adică ei personal nu îşi expuneau propria părere ci Adevărul dat de Sfânta Biserică în sobor. Acesta este şi motivul pentru care folosesc pronumele noi şi folosesc citatele în loc de cuvintele mele. Voi asta nu aveţi cum să o ştiţi pentru că eu este stimulat în papism de singurul eu papă iar în protestantism fiecare cititor al bibliei este un eu papă.

2Co_10:12 Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere.


Eu am multă treabă şi cu Facultatea şi cu serviciul şi de aceea nu pot sta să vă răspund amănunţit la toate, de aceea scriu noaptea şi în perioadele de sărbători. Vă rog să mă iertaţi dacă poate vă simţiţi jigniţi că nu stau la discuţii amănunţite şi prompte. Tot ce pot face eu este să aduc ortodocşilor care îmi scriu pe mesageria privată că se folosesc de postările noastre bucuria pe care am primit-o eu de la Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică în problemele discutate aici. Faptul că vă stimulează la replici, chiar şi ironice, este tot o bucurie a mea că Sfinţii şi Părinţii citaţi de mine vă trezesc interesul, chiar dacă îi criticaţi, poate vreo dată vi se va străpunge inima... desigur nu cu cuvintele mele ci ale noastre, ale ortodocşilor. Dacă însă nu vă veţi folosiţi până la capăt corectându-vă defectele ci întărindu-vă în ele criticându-i pe sfinţi asta e propria voastră sminteală, vă aparţine:


Fil 1:14 Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Fil 1:15 Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă.
Fil 1:16 Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei;
Fil 1:17 Ceilalţi, însă, - din zavistie - vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele.
Fil 1:18 Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura.
Fil 1:19 Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos

Postările voastre în duet îmi aduc aminte de anii copilăriei mele...
Atunci mă uitam pe la TV şi era un serial numit The Muppet Show. În el erau doi bătrâni cârcotaşi ce bârfeau pe toţi şi pe toate. Dădeau savoarea emisiunii. Vă mulţumesc că faceţi pauze de divertisment la subiecte atât de dureroase şi încordate. Vă aştept cu foarte mult drag şi pe mai departe. Şi nu v-o spun aceasta cu ironie ci cu simpatie.

În rest vă doresc numai cele bune şi să veniţi la Sfânta Lumină...
Cu durere şi dragoste, Alexandru

Înşelarea în medicină se înţelege mai bine prin studiul înşelării în creştinism 1
 

Citatele de mai jos sunt date din cartea:

Mircea Păcurariu, Preot Prof. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. Editura IBMBOR. Bucureşti, 1992. Pag. 63-92

IV. SĂ VEDEM ACUM ROADELE ACESTEI TEOLOGII LA NOI
A. MITROPOLITUL GHENADIE
După înlăturarea lui Dosoftei, scaunul mi-tropolitan a fost ocupat de preotul nobil Gheorghe de Brad (cel pomenit în inscripţia din Alba Iulia-Maieri din 1622 : Ťpreot chir Gheorgheť), numit în călugărie — şi ca mitropolit — Ghenadie.'Presupunem că el a fost hirotonit la Tîrgovişte de mitropolitul de atunci al Ungrovlahiei, Luca din Cipru. Este atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627. La 4 decembrie 1628 da o carte de întărire în slujbă protopopului Ianăş din Hunedoara, în care se intitula ŤPrea-sfinţitul arhiepiscop chir Ghenadie al scaunului Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi al întregii ţări a Ardealului şi celelalteť. Observăm că eparhia Vadului apare aici, oficial, încorporată în Mitropolia. propriu-zisă a Ardealului. Acest fapt s-a putut petrece cu puţin timp în urmă.
Cu toate că principele Gabriel Bethen îşi va fi pus mari nădejdi în mitropolitul Ghenadie că-1 va ajuta în încercările sale de răspîn-dire a calvinismului printre români, nu cunoaştem nici o abatere a iui de la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, a întreţinut în permanenţă legături cu domnii, ierarhii şi egumenii din Moldova. Desigur, în urma refuzului lui Ghenadie de a-I ajuta în acţiunea sa prozeli'tistă, Gabriel Bethlen a scris — se pare în mai multe rînduri — patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (f 1638), cerîndu-i consimţămîntul pentru trecerea romanilor ortodocşi din Transilvania la calvinism. Nu se cunosc scrisorile lui Bethlen, ci numai răspunsul patriarhului, din 2 septembrie 1629, din care se pot afla şi unele din argumentele invocate de Bethlen în sprijinul încercării sale. Ei considera că preoţii români — prin calvinism — s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la noua învăţătură a lui Calvin ar fi salutată cu satisfacţie de regele Suediei (Gustav II Adolf, admirator al lui Ciril Lucaris), de electorul de Brandenburg şi de principii protestanţi ai Germaniei (!) Patriarhul a combătut însă cu multă demnitate toate argumentele principelui calvin. Intre altele, îi scria : Ťnoi nu putem nici cum să dăm ajutorul nostru făţiş unei lucrări de felul acestať ; şi apoi continua : ŤDacă acea sărmană naţiune (românii, n.n.), lipsită de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa luminăţiei voastre, din neştiinţă sau din silă..., noi n-o putem împiedica, din cauza depărtării mare a locului şi a lipsei noastre de putere ; şi nici nu ni se cade nouă să ne luptăm altfel decît cu cuvîntul. Dar dacă am sprijini din partea noastră pe faţă sau în ascuns această părăsire de credinţă, am săvîrşi un păcat pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pamînteştiť. Ca unul care a călătorit în mai multe rînduri prin ţările române, patriarhul Ciril îi atrăgea atenţia lui Bethlen asupra zădărniciei planurilor sale şi prin aceste cuvinte : ŤPentru îndeplinirea fericită şi paşnică a acestei (schimbări de religie), ar trebui mai întîi să se rupă legătura de sînge şi de simţire care zvîcneşte în taină, dar cu multă putere, între românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei. Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainiceť. Deci şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.
Cu aceasta, s-au încheiat şi încercările lui Bethlen de a atrage pe români la calvinism, căci a murit la scurt timp (15 noiembrie 1629). Politica sa religioasă a fost continuată de noul principe Gheorghe Râkoczy I (1630—1648). Astfel, la 9 aprilie 1638, la rugămintea lui Ghenadie a întărit un decret dat de Betheln, în 1624, prin care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din cuprinsul acelui decret, aflăm că încă din timpul lui Bethlen s-au impus cinci condiţii mitropolitului român, pe care Ťtotdeauna nevătămate le va ţine şi le va plini şi să fie ascultător de vlădica bisericii ungureşti de legea dreaptăť. înseamnă că mitropolitul român era pus sub ascultarea superintendentului calvin încă din timpul lui Gabriel Bethlen. Trebuie să ne reţină atenţia afirmaţia superintendentuilui Geleji Katona Istvân că Ghenadie Ťpe unele (condiţii) le ţinea, pe al-tele nuť.[…]
La 3 septembrie 1640, mitropolitul Ghenadie a trecut la cele veşnice. Deşi a păstorit în împrejurări vitrege, el a rămas un bun ortodox, căci nu s-a abătut cu nimic de la învăţătura Bisericii orto-doxe, ştiind să îndrume şi pe păstoriţii lui să păstreze adevărurile de credinţă ortodoxă.

Dacă ne ajută Dumnezeu Va urma

Înşelarea în medicină se înţelege mai bine prin sutdiul înşelării în creştinism 2
 

Înşelarea în medicină se înţelege mai bine prin studiul înşelării în creştinism 2
 

Întrebare
 

Aţi dori să postez în paralel cu înşelarea din creştinism, concret şi înşelarea din medicină? Să sar peste o etapă? Că datorită atâtor intervenţii din afară a trebuit să fac paranteze prea mari şi mă tem că se amână prea mult ajungerea la subiect, iar în timpul acesta bântuie multă rătăcire demonică în medicină.
Şi nici nu se ştie cât va mai fi timp...