Interesant ! Bine ar fi sa dezvolti putin idea , si eventual sa dai un link , ceva spre lectura , dar sa fie cat de cat ortodox ,daca pot spune astfel !
Doamne ajuta !

?
 

http://www.librariasophia.ro/carti-C....-so-8140.html

O are cineva? A citit-o?
Poate ne este de ajutor....

Cu toate ca pare putin absurd si lipsit de sens, un "razboi" totusi poate exista. Dupa cum scrie si in Calea Imparatiei, intre om si Dumnezeu sunt trei obstacole : lumea, propriile patimi si diavolul. Iar lumea, din pacate, poate sa insemne inclusiv cei mai apropiati, familia. Tot el spune (A. BOca) ca mustrarile si chiar ocarile celor din jur, mai ales ale celor apropiati, nu ar fi chiar lipsite de rost, ci menite sa ne aduca aminte de greselile pe care le-am facut. Bine, atitudinea corecta in acest caz ar fi sa ne marturisim pacatele in fata lui Dumnezeu, sa ne cerem iertare si sa mergem mai departe pe drumul nostru spre mantuire, nu sa ne cramponam si sa pierdem vremea sfadindu-ne cu cei care ne mustra, ca ei singuri vor vedea pana la urma ca ne-am indreptat si ne vor cere iertare. Cel putin asa s-a intamplat in cazul regelui David.

PS . Cineva mi-a sugerat aceasta carte deosebita, nu mai stiu cine si unde, dar ii multumesc.

Această cugetare a ta, frate Mihail, a născut în gândul meu ceva asemănător. Şi, întrucât eu sunt încă preocupat de aspectul „războiului”, chiar dacă nu e lipsit de momente luminoase, mi s-a părut potrivit să continui aici.

Gândindu-mă la îngrijorătoarea stare a căsniciilor din vremea noastră, în care foarte puţine rezistă timpului, sunt adesea ispitit să-mi spun că în alte vremuri, când raporturile ierarhice erau clare în familie, aceasta era mult mai stabilă.

Însă în căsătoria creştină modelul este relaţia dintre Hristos şi Biserică, iar acesta nu este unul de stăpânire şi subordonare, ci de dragoste jertfelnică. Iar a iubi, cum spunea părintele Galeriu (citând nu mai ştiu pe cine), este a trăi viaţa celuilalt; aşa cum Domnul şi-a asumat viaţa noastră, făcându-Se om, luând toate ale noastre, afară de păcat. Deci şi eu, ca soţ, trebuie să-mi asum viaţa soţiei mele, devenind ceea ce nu eram (adică ea), dar rămânând în acelaşi timp şi ce eram (adică eu).
Însă cum pot trăi viaţa ei în neputinţele, tendinţele, aspiraţiile pe care le socotesc rele? Trebuie, deci, să devin ea, dar fără cele rele ale ei... Sau asumându-mi-le şi pe acelea (totuşi, fără ale aproba), în sensul că accept să răspund şi eu, împreună cu ea, la Judecată, pentru păcatele ei, după cum şi ea răspunde pentru ce şi-a asumat din mine...
Dar cum scapi de întrebarea neliniştitoare dacă ceea ce faci e o jertfă sau un compromis? Dacă, altfel spus, te (împreună) îndrepţi spre înviere sau spre moarte?

Sunt convins ca prin incercarile dintre soti se poate ajunge la o iubire tot mai curata de aproapele si de Dumnezeu. Conteaza insa si ce isi doreste fiecare. Acela care doreste sa duca o viata curata in Hristos, va vedea cum fiecare astfel de incercare se face o noua treapta spre curatirea inimii de egoism si de mandrie.

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare. Treptat, ajung sa iubesc fiecare incercare, in pofida maniei si a durerii sufletesti care o insoteste. Numai in momentele de incercare am vazut cat de mandru sunt, cat de putin iubesc, cat de slab sunt si cat de mult am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Un parinte spunea: "Iubiti rana si pe cel care v'a facut'o." Acela ne ajuta mai mult decat oricare altul in curatirea de patimi, caci inceputul se face prin cunoasterea celor care ne robesc, iar continuarea se face prin pocainta, in dragoste si in smerenie.

Sa ai pace si sa te bucuri. Pe cel linistit nu il poate tulbura nimic.
"Dobandeste pacea si multi se vor mantui in jurul tau." (Sfantul Serafim de Sarov).

Trebuie sa renuntam la voia proprie, la mandrie, la egoism si la toate ambitiile, chiar si atunci cand vedem mai bine un lucru.
Nu trebuie sa renuntam la dreapta credinta si nu trebuie sa infaptuim rele, indiferent de pierderi. Domnul va fi cu noi.

Casnicia as alatura-o mai degraba cuvantului "mucenicie" decat cuvantului "razboi".

Asta pentru ca ne cheama la biruinta prin moarte, asemenea lui Hristos. Biruinta prin "moarte" este infinit mai mare decat aceea pe care o obtinem prin felurite "arme si tehnici de tot felul". Hristos a biruit lasandu-Se omorat.

Am intalnit la cineva explicatia potrivit careia cuvantul "casnicie" ar proveni de la "cazna". Prin urmare, casnicia este truda, staruinta, osteneala, in vederea mantuirii. Putem vorbi, asadar, de o mucenicie a vietii de familie, prin daruirea totala.

De aceea, se si canta mirilor in Taina Cununiei troparul "Sfintilor mucenici". Suntem chemati sa murim lumii si patimilor, sa murim noua insine, sa ne punem viata pentru Hristos si semeni, incepand din sanul propriei familii.

Acest mesaj mi-a amintit de sfatul pe care Parintele Sofronie de la Essex l-a dat unui sot.

"Nu demult a venit la mine un tanar care avusese un conflict cu sotia sa. Iar ei au doi copii. Si eu i-am spus: Smereste-te, si atunci vom scapa de tragica naruire a familiei. Iar copiiii mici vor scapa de tragica forma a vietii copiilor carora li s-au despartit parintii".

nelamurire
 

Vazand un topic nou deschis de un crestin neajutorat (caruia inca nu i-a raspuns nimeni, iar eu una chiar nu sunt in masura sa-i raspund ceva) mi-am dat seama ca am constatat un fenomen, nu tocmia placut, dealtfel ; multe cupluri traisec in concubinaj, ani de zile, mai bine sau mai rau. Unii se casatoresc cand considera ca se inteleg mai bine (sau inca se mai inteleg), altii abia cand vad ca le merge din ce ince mai rau. Insa in ambele cazuri se poate intampla ca situatia sa nu se rezolve, ba din contra sa se agraveze si chiar sa se strice de tot, chiar la scurt timp dupa cununie. Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?
Inca o nelamurire legata de acest aspect : daca unul din soti incalca juramintele facute lui Dumnezeu si sotiei (de fidelitate fata de sotie si fata de familie si biserica - isi paraseste sotul/sotia sau biserica, trece la alta religie, reneaga pe Dumnezeu si comite pacate capitale, etc) celalalt este si el eliberat de juramantul facut sotului?

Noi nu trebuie să Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un tip care ne rezolvă nouă problemele. Din simplul motiv că El Însuşi nu ne vede pe noi ca pe nişte animale de casă. Din motive pe care le percepem mai degrabă cu inima decât cu mintea, El vrea colaborarea noastră. Spune vorba din popor aşa: "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă".

Ştim de la catehezele despre Sacramente că, pentru ca un Sacrament (o Taină) să aibă eficienţă, sunt necesare două condiţii:
-să fie validă
şi
-sufletul să fie în dispoziţie necesară.

Ce înseamnă "dispoziţie necesară" în cazul Sacramentului Căsătoriei ? Înainte de toate, înseamnă ca cei doi să se iubească. Dar nu în sensul iubirii din limbajul comun, definită în ultimul timp drept "fluturi în stomac", ci în sensul iubirii creştine, definită, pe scurt (dar poate un pic sforăitor) drept concavare a eului.

Nu. Un singur lucru eliberează de jurământ: moartea. Nu spune preotul "la bine şi la greu, până când adulterul vă va despărţi" şi nici chiar "până când apostazia vă va despărţi". Mai ales la greu se arată iubirea. Şi prietenia, că la bine e simplu. Iar cine a ajuns la adulter sau la apostazie este în stare de hazna spirituală. Ajunge să nu vadă nimic, ba chiar se obişnuieşte cu duhoarea. În faza finală, când e chiar în mijlocul haznalei, degeaba mai dă din mâini şi vrea să iasă: nu poate fără ajutor din afara voinţei lui.

Hehe ! Ăsta precis era căsătorit. Sau era un duhovnic cu experienţă... O speculaţie haioasă. În realitate, "căsnicie" provine de la latinescul "casa" (în timp ce "caznă" este slavism evident).

O logică, desigur că există între "casă" şi "căsnicie". După cum spunem "om la casa lui" despre cineva însurat, nu despre unul care s-a mutat singur în garsonieră. Tot aşa spunem "casă de piatră" în sensul de căsnicie solidă.