Dar nici nu e binecuvântat dezmăţul sau evitarea voită de a avea copii. "Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: "Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!" (Geneză 9, 1)

Când este evitată concepţia copilului, este nepermisă şi ruşinoasă chiar împreunarea cu soţia legitimă. - Sfântul Augustin

Sf. Ioan Gura de Aur spune că se poate întâmpla şi desfrânare între soţi atunci când soţii nu au ca scop împlinirea iubirii şi naşterea de prunci, ci se urmează instincul carnal, adică provocarea sexuală, sau consumarea plăcerii.

Din scrierile patristice aflăm că imboldul trupesc a fost lăsat de Ziditorul spre naşterea de prunci, căci judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. - Sfântul Maxim Mărturisitorul

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Ioan Casian menţionează: De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie [...] Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere? - Sfântul Ioan Casian

Desfrânarea este un păcat animalic, căci urmează pornirile unei patimi ce domină în animale. Am putea spune că desfrânatul întrece pe animale prin exces şi perversiune, exagerări necunoscute acestora, întrucât ele urmează instinctului nepervertit. Până şi împreunarea lor trupească (a animalelor sălbatice — n.n.) urmează legile firii şi are loc numai în scop de procreare, iar nu pentru desfrâu. - Atenagora Atenianul

De acord te spovedeşti, dar căinţa constă şi în a nu mai face păcatul, adică dacă eşti conştient de păcat, nu-l mai fă sau străduieşte-te să nu mai cazi. Ţine şi de voinţa noastră...

Cam da. Care este rostul împreunării, dacă soţia este în pericol în cazul în care ar răâne însărcinată? Cu atât mai mult recurgi la abstinenţă. Suntem un "trup" numai la bine? Si la rău suntem două? Păi dacă jumătatea e bolnavă, cel sănătos frumos ar fi să rabde, să fie un "trup" şi la greu, la boală, nu numai la bine.

Părintele Arsenie Boca le vorbeşte şi duhovnicilor. Dacă eşti atent părintele Arsenie nu se abate de la cele ce au spus unii Sfinţi (am postat mai sus).

"În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare „că de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmarit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adica din căsătoria creştină. Aşa se face ca, „lipsind preotului conoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă că aceea (desfrânarea dintre soţi) nu-i păcat".

Voluptatea este egoistă, prin urmare este păcat. Sexualitatea în familie nu trebuie a fi folosită pentru a procura plăcerea, pentru că aceasta din urmă nu trebuie văzută ca scop, ci ca mijloc în împreunarea trupească. Este condamnabilă împreunarea pentru plăcere, nu cea pentru procreaţie. Nu faptul în sine, ci abaterea de la rânduiala lui constituie o ruşine, faptul fiind chiar binecuvântat de Dumnezeu: "Creşteţi şi vă înmulţiţi, fiind blestemată ieşirea din rosturile lui în adultere, ticăloşii, lupanare. - Tertulian

trebuie sa intelegeti ca preotii ortodocsi nu pot sfatui pe fiecare crestin zicandu-le sa se abtina de la relatii sexuale in cadrul casniciei daca nu isi mai pot permite copii din diferite motive, pentru ca nu toti pot primi acest cuvant;

stiu si ei (preotii) ce spun acei sfinti parinti, dar este un cuvant "tare" si nu e pentru oricine, asa ca mai bine lasam un rau mai mic pentru a evita relele mari.

Ovidiu, de departe se vede cum stau lucrurile cu tine personal. Tu poti sa ne pui la dispozitie mii de "Ce spune...". Cand tu insuti nu poti duce crucea despre care vorbesti, n-o pune pe spatele altora. Topicul acesta este un soi de flecareala, iar pentru unii slava desarta sau sminteala. Nu are nici un sens polemica. Ceea ce a fost de spus, s-a spus, ba chiar cu mult mai mult decat era necesar. Deja, insistenta cu care se revine asupra unor aspecte devine suspecta. Si-apoi, din experienta stiu ca niciodata sa nu spui "niciodata". Accepta ceea ce altora li se intampla si nu te pozitiona ca pe o persoana cu merite deosebite pentru ceea ce esti tu in stare. Pana la mantuirea finala, drumul e lung si cuprinde capcane nebanuite.
Si-apoi, ipotetic vorbind, daca un el si o ea, casatoriti fiind, reusesc sa faca absolut totul exact cum ne cere Dumnezeu, (iar cand spun "exact" ma refer la parerea lui Dumnezeu, nu parerea omului subiectiv) atunci acei oameni ar fi pe marginea unui hau gata sa-i inghita. De ce? Pai daca ai constiinta imaculata ca pe toate le faci bine si foarte bine fata de Dumnezeu, fata de Biserica si fata de semeni, ce motiv mai ai sa te smeresti? Nu cumva mintea este gata sa te ridice la rang de SFANT?
Fiecare caz este unicat, iar sfaturile nu pot fi generalizate. Din punctul meu de vedre, care fara ipocrizie, ma recunosc un mare pacatos, sa ma ajute Dumnezeu sa le fac pe toate celelalte bine si foarte bine, si sa ramana "impreunarea protejata" singurul meu pacat, pentru care sa gasesc acea motivatie REALA in sufletul meu, ca sa ma smeresc. Sa nu se inteleaga ca trebuie neaparat sa pacatuim, pentru ca Dumnezeu sa aiba ce ne ierta. Dar cand lucrezi cu mierea, iar Dumnezeu ti-a dat simtul gustului, e greu sa nu te lingi pe degete din cand in cand, chiar daca stii ca ai diabet...

Aha... OK, poate ca formularea permite o multime de interpretari.
Tocmai de aceea am nuantat in postarea ulterioara si poate ca acum e mai limpede sensul la care m-am referit.
E o problema de dezvoltare totusi, aceasta situatia in care micutii nu sunt atrasi de zonele genitale. Ceva nu e in regula, nu e normal sa nu reactionezi la intalnirea cu acele senzatii... Ori e ceva cu senzorii, ori cu alte componenete ale sistemului nervos (cai nervoase, arii corticale), ori prelucrarea psihica este pe undeva obturata/blocata... Nu stiu, de obicei se cerceteaza fiecare caz in parte si intotdeauna apar surprize urate, asta o pot spune praticienii din domeniu (medici, psihologi etc.). S-a scris mult, foarte mult, nu insist. Cine e din domeniu cunoaste ce zic, cine nu este desigur ca e mirat, cum am fost si eu cand am intalnit aceste surprinzatoare (pentru cunostintele mele de atunci) date si intelesuri.

As insista pe faptul ff important ca: una e experienta de la 2-3 ani a copilului (alt sens, alte rosturi, alte mecanisme, alt impact in dezvoltarea psihica) si alta e masturbatia adultului, ori, ca sa fie si mai clar prin plasarea la extreme, malahia monahului...

Sa facem bine distinctie, ca e strigator la cer!

Si sa invatam sa percepem copiii cu specificul lor! Asadar, sa NU ne inchipuim ca sunt "adulti in miniatura" (eroare de perceptie a copiilor de catre adulti, pe care o numim in psihologie cu termenul de ADULTRISM, o nenorocita de tendinta a adultilor lipsiti de cunostinte si capacitati/competente spi/pricepere in intalnirea cu universul atat de aparte si de fascinant al copilul...).

Cornel Urs
asa abordeaza cum zici tu si Sf. Ap. Pavel stiind neputinta firii noastre si taria patimiilor.
Sf. Ioan Gura de Aur in“Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor."
ne talucieste foarte bine acest notoriu 1Corinteni 7 cu multa delicatete si detalii fine, de parca insusi Apostolul ar fi cu el impreuna.

da, sunt de acord, dar nu toti pot primi asta.

cati crestini ortodocsi renunta de buna voie la relatiile sexuale cu sotia in momentul cand au facut, sa zicem, 2 sau 3 copii? adica dupa cativa ani de casnicie?

nu vad de ce "micutii" de 2 ani ar trebui sa fie preocupati de a-si furniza "senzatii" prin autostimulare, dar ma rog, asa or fi copiii din ziua de astazi...

Dintr-o dată am devenit subiectul topicului? Am vorbit eu de mine ceva? M-am dat eu exemplu? Ştii ceva de mine ca să poţi trage concluziile pe care le-ai tras? Ştii tu cum trăiesc sau ce cruce duc? Eu zic că nu ştii....Eu doar susţin un punct vedere, poate greşesc, nu spun că sunt perfect...Poate reuşeşti totuşi faci diferenţa...

Să înţeleg că Sfinţiii nu fac parte din viaţa noastră? De ce nu facem noi prieteni Sfinţii? De ce nu luam exemplu de la ei? Sau Sfinţii ar trebui puşi undeva într-un loc separat în care ei să se roage pentru noi, iar noi cu treaba noastră? Pe Dumnezeu, Maica Domnului, pe Îngeril Păzitor şi pe Sfinţi ar trebui să-I avem tot timpul cu noi şi printre noi şi să nu-i excludem. Deci din discuţiile de aici de ce ar trebui excluşi? Că aşa ne convine nouă? Că aşa ne este mai comod nouă?

Dragule, una se vorbim de ce e bine şi cum ar trebui noi să facem şi alta este cum credem noi că e bine şi ce facem. Eu vorbesc de ce e bine, nu am treabă cu cei care nu pot sau nu fac, dar am treabă cu ideea care spune altceva decât adevărul. Mie mi-au fost cerute argumente de către userii cu care am intrat în polemică, nu le-am intrat eu cu bocancul în suflet făcând pe dreptul. Acum că ceea ce am scris a atins, iarăşi nu ţine de mine, adevărul trebuie spus. Se spune că frica şi neputinţele să le ascunzi, să nu le areţi ca nu cumva să le vadă fratele tău şi să cadă şi el în ele.

Păi atunci hai să păcătuim ca să avem de ce ne smeri. În ortodxie niciodată nu există "e de ajuns" sunt "curat" nu mai păcătuiesc, gata nu mai am nimic de făcut. Nu... E greşit !!! Tot timpul avem ceva de făcut pe măsură ce noi avansăm duhovniceşte. A încerca să nu mai păcătieşti, a încerca să te îndrepţi sunt poate primii paşi spre Dumnezeu. Şi atunci cum să înaintezi dacă tu gândeşti aşa? Până la sfinţenie e cale lungă, dar ţine minte că nici unui om nu-i este imposibil acest lucru. Ţine de noi şi de voinţa noastră, căci Dumnezeu pe toţi ne vea sfinţi. Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu, iar biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Şi El a a avut necesităţi trupeşti şi sufleteşti, ca om, dar le-a biruit prin iubire, smerenie, simplitate, jertfă, răbdare, post, rugăciune s.a.m.d.

De ce să accepţi aşa uşor păcatul? De ce să nu ne convertim energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire? De ce să nu vorbim noi de lucruri mai presus de fire? De ce trebuie să vorbim mai mult de slăbiciunile nostre, îmulţindu-le în acest caz?

Avem credinţa amestecată. La Dumnezeu nu există: „pot, nu pot”, nu există! Credinţa în propiul ego aduce nesinguranţă şi greutatea vieţii. De mare folos ne-ar fi dacă noi ne-am încredinţa viaţa şi sufletul în seama lui Dumnezeu, ca Învăţător şi Călăuzitor. Fericit este cel care şi-a ucis cu desăvârşire voia.

atat timp cat ma impreunez cu sotia mea si NU cu alta femeie TOTUL e ok (intru toate)

argument biblic la acesta afirmatie. Pana acum ai adus tu cateva versete biblice care nu confirma ceea ce spui tu (decat daca le interpretezi ca si amicul adventist osutafaraunu). Nu zice nicaieri ca nu trebuie sa faci dragoste cu sotia si de placere.
PS:Ti-ai pus vreodata intrebarea DE CE impreunarea dintre un barbat si o femeie produce si placere? Oare Dumnezeu a lasat acesta placere lumeasca (cred ca e cea mai mare) ca omul sa guste doar de cateva ori TOATA viata (unii de 2-3 ori)?

Cornel Urs
Cu cat se traieste mai evanghelic simtirile sunt mai curate si implicit trairea relatiei mai intensa , cine doreste calitate va cauta sa se curateasca. Simtirea e viata , nesimtirea moarte. Cine se multumeste cu orice nu se va ingriji de asceza, va avea plictiseala de "prietena" mereu.
Iar ce vor sa progreseze ajung in final la trairea fericita puternica cu mii de detalii incaccesibile celor mai abrutizati de pacate.
Cred ca asta vrea sa zica Domnul ca vor lua inapoi inmultit ceea ce au lasat pentru evanghelie , adica vor trai o relatie net superioara cu femeia in Domnul.