|
Psalm 108 (2)
12 Să fie feciorii lui întru pierzare, într-un neam să se stingă numele lui!
Că, încă netrecînd 40 de ani, norodul Iudeilor a pătimit pieirea cea de tot. Și nu mai petrec ei singuri deosebi, nici nu mai au pe ai lor împărați și boieri, nici mitropolia aceea mult-vestită, nici nu mai săvîrșesc slujba cea după Lege, ci toate acelea au rămas deșarte: și sicriul[COLOR=#800080][1][/COLOR], și lespezile[COLOR=#800080][2][/COLOR], și închipuirile Heruvimilor, și jertfelnicul, și sfeșnicul, și altarul, și podoaba cea arhierească și celelalte toate cîte au fost date și vestite de Dumnezeu la dînșii. 13 Pomenească-se fărădelegea părinților lui înaintea Domnului, și păcatul maicii lui să nu se șteargă! Fapta bună a părinților i-a folosit de multe ori pe copiii păcătoși, precum pe Iudei credința lui Avraam, precum pe Solomon buna-credință a lui David; iar răutatea părinților crește pedeapsa copiilor ce păcătuiesc, că nici o pricină de cruțare nu se află de nicăieri. Deci aceasta a zis și proorocescul cuvînt: că Iudeii, pătimind desăvîrșita pieire, pe lîngă păgînătățile lor, se vor arăta mai urîți, pentru îngrețoșare, și cu pomenirea răutăților părintești. Iar „părinți” ai lor îi numește pe cei ce au săvîrșit păgînătatea în pustie, pe cei din zilele Judecătorilor, pe cei din vremile Împăraților, pe cei de după întoarcerea din Babilon care au trăit întru nelegiuire. Iar „maică” a numit Ierusalimul, întru care s-a îndrăznit asupra Stăpînului Hristos urîciunea uciderii. Că aceasta a zis și Domnul întru Evanghelie: „Ca să vină peste neamul acesta tot sîngele cel nevinovat care s-a vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Avel cel drept, pînă la sîngele Zahariei, pe care l-au ucis între Biserică și altar.” Că vor lua osîndele pentru toate deodată. 14 Să fie înaintea Domnului totdeauna, și să piară de pe pămînt pomenirea lor! Că Dumnezeu, văzînd pururea toate nelegiuirile îndrăznite de dînșii, nu-i va învrednici de nici o cruțare, ci îi va da pierzării celei desăvîrșite. Încă și de aici este arătat că le-a vorbit pe acestea nu pentru Iuda singur, ci pentru toți necredincioșii: că a mutat cuvîntul de la fața cea de unul către cea de mulți[COLOR=#800080][3][/COLOR], și nu a mai zis „al lui”, ci „al lor”. 15 Pentru că nu și-au adus aminte să facă milă 16 și au gonit pe Omul sărac, și scăpătat și umilit cu inima, ca să-L omoare. Și – zice – le vor pătimi pe acestea, căci au făcut uciderea cu cruzime și cu sălbăticie, gonindu-L pînă la moarte pe Cel ce a petrecut întru toată smerenia și blîndețele. Cuvintelor acestora mărturisește și Apostolul, și Însuși Stăpînul, Apostolul strigînd: „... Care pentru noi a sărăcit, bogat fiind, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogățim”; și iarăși: „... Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci pe Sine-Și S-a deșertat, cînd a luat chip de rob.” Iar Domnul zice: „Învățați-vă de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” Și iarăși: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul.” 17 Și a iubit blestemul, și-i va veni lui; și n-a voit blagoslovenia, și se va depărta de la dînsul. Aici a schimbat vădit forma cea rugătoare și le-a pus pe amîndouă cu proorocie: că vor lua blestemul pe care l-au iubit și se vor lipsi de blagoslovenia pe care n-au voit a o lua. Și s-a îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină, În loc de: S-au îmbulzit cu acesta despre toate părțile. și a intrat ca apa întru cele din lăuntru ale lui Că nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru sînt înconjurați de cele rele și se împresoară de acestea ca de apă. Apoi - fiindcă apa adapă trupul și îl răcorește, dar nu are umezeală statornică - a adăugat: și ca untul de lemn în oasele lui. Pentru că untul de lemn rămîne în trup mai multă vreme. Iar ceea ce zice este întru acest fel: Se va aduce asupră-le îmbelșugare de rele, care urmează iuțimea apei și statornicia untului de lemn. 18 Să-i fie lui ca o haină cu care se îmbracă și ca un brîu cu care pururea se încinge! Zice: Cu relele mai-nainte zise să se acopere ca și cu o haină și să se strîngă ca și cu o cingătoare despre toate părțile. 19 Acesta este lucrul celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul Iar ceilalți tălmăcitori au tălmăcit „al celor împotrivnici”. și al celor ce grăiesc rele asupra sufletului Meu. Aceste roade – zice - vor culege cei ce au arătat către Mine urîciunea și vînzătorul ce a slujit acestora. Că, de vreme ce Îl numeau pe Dînsul împotrivnic lui Dumnezeu și fără de lege, după cuviință a zis: „al celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul”. 20 Și Tu, Doamne Doamne, fă cu Mine milă pentru numele Tău, că bună este mila Ta! Și pe acestea le-a zis omenește Stăpînul Hristos, pentru că pe toate cele omenești le-a împlinit, afară de păcat: că S-a născut și după legea firii, și mai presus de legea firii, pentru că a se naște din muiere este a firii omenești, iară din fecioară este mai presus de fire; a primit scutece, și tăiere împrejur și hrana cea din lapte; și a adus jertfe, a postit și a flămînzit; a însetat și S-a ostenit; iar întru sfințitele Evangheliieste scris că totdeauna Se ruga. Deci și aici, ca un om cheamă dumnezeiescul ajutor. 21 Izbăvește-Mă, că scăpătat sînt Eu și sărac, și inima Mea s-a tulburat în lăuntrul Meu! Aceasta aflăm că s-a zis de Dînsul și întru sfințitele Evanghelii, că, vrînd să Se apropie la Patimă, a zis: „Acum sufletul Meu s-a tulburat, și ce să zic: Părinte, mîntuiește-Mă de ceasul acesta?! Ci pentru aceasta am venit, către ceasul acesta.” [COLOR=#800080][1][/COLOR]Chivotul [COLOR=#800080][2][/COLOR]tablele Legii [COLOR=#800080][3][/COLOR]„De la singular la plural”, zicem noi azi. |
Psalm 108 (3)
22 Ca umbra cînd se abate M-am luat în lături, scuturatu-M-am ca lăcustele.
Prin acestea a arătat moartea, că zice: Am primit sfîrșitul vieții asemenea umbrei ce se abate și lipsește. Încă am fost și ca lăcustele cînd se vîntură de vînt și se poartă ici și colo împrejur, neavînd cetate, nici sat, nici casă, ci stînd uneori întru cetatea aceasta, alteori întru aceea, iar alte dăți mutîndu-Mă în munte și alergînd în pustie. 23 Genunchele Mele au slăbit de post, și trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn. Că – zice - nu am viețuit viață moleșită și desfătată, ci neprisosită, și aspră și sărăcească. Și martori sînt cei ce s-au învrednicit de sfințita Lui ucenicie, și pîinile de orz pe care le purtau ca merinde cu sine-și și spicele pe care le smulgeau și le frecau cu mîinile din pricina foamei. Iar pe acest „trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn”, Simmah l-a tălmăcit așa: „și trupul Meu s-a schimbat pentru neungere.” 24 Și Eu M-am făcut ocară lor, văzutu-M-au, clătit-au cu capetele lor. Și această proorocie a luat sfîrșit cînd L-au văzut pe El pe cruce, și au clătit cu capetele și au zis: „Ua! (ori: Ha, ha, ha!) Cela ce strici Biserica aceasta și în trei zile o ridici, pogoară-Te de pe cruce!”; iar alții ziceau: „Pe alții i-a mîntuit, pe Sine-Și nu Se poate mîntui.” 25 Ajută Mie, Doamne Dumnezeul Meu, și Mă mîntuiește pentru mila Ta! 26 Și să cunoască ei că mîna Ta este aceasta, și Tu, Doamne, ai făcut-o pe dînsa. Învețe-se – zice – că nu M-au dat la Cruce nevrînd Eu, ci că acesta este lucrul iconomiei Tale, că prin Patima Mea ai voit să le dăruiești oamenilor nepătimire. Iar „mînă” numește lucrarea lui Dumnezeu. 27 Blestema-vor ei, și Tu vei blagoslovi. Pînă în ziua de astăzi au rămas Iudeii bîrfind hulele asupra Mîntuitorului; ci, hulindu-L aceia, propovedania se face mai strălucită în fiecare zi. Cei ce se scoală asupra Mea să se rușineze, iar Robul Tău Se va veseli! Nici graiul acesta nu ne silește a lua Psalmul de față la altă pricină, că-l auzim și pe dumnezeiescul Pavel zicînd că „pe Sine-Și S-a deșertat, luînd chip de rob.” Încă și El Însuși, strigînd prin Isaia, zice așa: „... Cel ce M-ai zidit în pîntece pe Mine rob Ție-Ți.” Și, după puține: „Pusu-Te-am pe Tine spre așezămînt al neamului, spre lumină neamurilor, ca să le fi Tu spre mîntuire pînă la marginile pămîntului.” Și întru sfințitele Evanghelii a zis că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul Său izbăvire pentru mulți.” Deci „robul” este numele firii luate, nu că este roabă aceea - căci cum ar fi roabă ceea ce s-a unit cu Dumnezeu-Cuvîntul și a primit stăpînia peste toate? - ci ca să arate osebirea firii înseși. Deci numele acesta, adică „robul”, nu este aici arătător al vredniciei, ci al firii.[COLOR=#800080][1][/COLOR] 28 Îmbrace-se cei ce Mă clevetesc pe Mine întru înfruntare și să se învelească cu rușinea lor ca și cu un veșmînt! Iarăși, pe acest „cei ce Mă clevetesc”, ceilalți tălmăcitori l-au tălmăcit prin „împotrivnici”. Și lucrurile mărturisesc proorociei acesteia, că aceia sînt întru rușine necurmată și se îmbracă cu aceasta ca și cu un veșmînt. 29 Mărturisi-Mă-voi Domnului foarte cu gura Mea și în mijlocul multora Îl voi lăuda pe El. Stăpînul Hristos Se numește „Cap” al Bisericii și adunarea Bisericii este trup al Lui, iar „laudă” a Sa numește lauda acesteia. 30 Că a stătut de-a dreapta Săracului, ca să mîntuiască sufletul Meu de la cei ce-l gonesc. Aceasta a zis și în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clătesc.” Că, după ce a făcut unirea nedespărțită, dumnezeiasca Fire era de față firii celei omenești, dar o lăsa să pătimească, lucrînd spre mîntuirea oamenilor. Că lesne Îi era Lui să facă fără de moarte firea luată asupră-Și, dar, de vreme ce Patima era mîntuire a lumii, a slobozit să se facă Patimă, și după Patimă a împărtășit-o de nemurire și de nestricăciune. El nu a primit nici o vătămare din patimile acestea, iar pe dînsa a umplut-o de a Sa slavă, și împreună cu dînsa împărățește și stăpînește peste toate. Iar cînd avea firea aceasta stricăcioasă, a slobozit-o să le pătimească și să le grăiască pe toate omenește, afară de păcat. [COLOR=#800080][1][/COLOR]Nu trebuie înțeles așadar că Mîntuitorul Hristos ar fi fost rob, lipsit de libertate, ci că firea omenească - pe care El Și-a însușit-o întru totul, afară de păcat - este roabă a lui Dumnezeu. |
Psalm 109
TÎLCUIREA PSALMULUI 109 Psalmul lui David. Și pentru înainte-cuvîntarea Psalmului acestuia face pomenire și prea-dumnezeiescul Petru în Fapte, și zice așa: „Că David nu s-a suit la cer, dar el a zis: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.»” Încă și Domnul Însuși, văzînd pe farisei avînd multe socoteli pentru Hristos, le-a pus înainte această întrebare: „Ce vi se pare vouă pentru Hristos, al cui fiu este?” Și, după ce au zis aceia: „Al lui David”, a răspuns: „Dar cum de Îl numește David întru Duhul pe Dînsul Domn? - zicînd: «Zis-a Domnul Domnului Meu: Șezi de-a dreapta Mea!»” Apoi, face siloghismul: „Deci, dacă David Îl numește pe Dînsul întru Duhul Domn, cum este fiu al lui?” Și aceasta a zis-o netăgăduind că Hristos e fiu al lui David, ci adăugînd lîngă cea mărturisită pe cea necunoscută: pentru că fariseii mărturiseau că Hristosul este fiu al lui David, dar nu știau nicidecum că era și Domn al lui David. Deci o adaugă pe ceea ce lipsește, și nu o surpă pe cea mărturisită, învățîndu-i că Același este și fiu al lui după trup, și Domn al lui, ca Dumnezeu și Ziditor. Deci Fericitul David propovăduiește arătat dumnezeirea Stăpînului Hristos, și zice: Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, Dacă Împăratul David - și împărat bine-credincios, care s-a învrednicit și de proorocescul dar - Îl numește pe Stăpînul Hristos „Domn” al său, apoi El nu este numai om, după nebunia Iudeilor, ci și Dumnezeu, ca Cel ce e Ziditor și Domn al lui David. Și alăturarea numelor arată că e vorba de aceeași ființă, că „Domnul zice Domnului: Șezi de-a dreapta Mea!”, iar nu „Domnul - zidirii”, nici „Domnul - făpturii”. Mare cu adevărat este și aceasta și nu doar mai presus de firea omenească, ci și mai presus decît toată zidirea. Însă și aceasta s-a zis omenește, căci Fiul are scaunul veșnic ca Dumnezeu, că zice: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului.” Că nu S-a învrednicit de această cinste după Cruce și după Patimă ca Dumnezeu, ci ca om a luat ceea ce a avut ca Dumnezeu.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Că nu S-a înălțat fiind smerit, ci, fiind înalt și în chipul lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine-Și, luînd chip de rob. Pentru aceea strigă și Evanghelistul: „Fiul cel unul născut, Care este în sînul Tatălui, Acela a vestit.” Încă și Domnul zice: „Eu - întru Tatăl, și Tatăl - întru Mine.” Și aiurea: „Proslăvește-Mă Tu, Părinte, cu slava care am avut-o la Tine mai-nainte de a se face lumea.” Deci ca om aude: „Șezi de-a dreapta Mea!”, iar ca Dumnezeu are stăpînie veșnică. pînă ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale. „Vrăjmași” sînt cu deosebire diavolul și dracii slujitori acestuia, dar lîngă aceștia și împotrivnicii propovăduirii Lui dumnezeiești: Iudeii și Elinii. Iar acest „pînă” nu este însemnător de vreme, ci osebire a dumnezeieștii Scripturi. Pentru că așa zice Dumnezeu și prin Proorocul: „Eu sînt, Eu sînt, și pînă ce veți îmbătrîni Eu sînt.” Și este arătat că ființa lui Dumnezeu nu se hotărăște împrejur cu bătrînețile oamenilor, că - dacă Proorocul zice pentru cer și pentru pămînt: „Acelea vor pieri, iar Tu rămîi”, și iarăși: „Iar Tu același ești, și anii Tăi nu vor lipsi” - apoi cu mult mai vîrtos rămîne Stăpînul tuturor îmbătrînind și murind oamenii. Acest grai se aseamănă graiului Apostolesc că se cade să împărățească „pînă ce va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Lui”. Că nici aici acest „pînă ce” nu este însemnător de vreme, căci ce socoteală poate să aibă aceasta, că El adică împărățește pînă cînd se împotrivesc oarecari, iar după supunerea tuturor I se va lua împărăția? La fel, cum și cu cine vor împreună-împărăți Sfinții, dacă Acela care le făgăduiește împărăția o lasă pe dînsa? Și Daniil Proorocul a zis după pierzarea fiarelor că El va împărăți în veci și cum că împărăției Lui nu va fi sfîrșit. Drept aceea, acest „pînă” nu este însemnător de vreme, ci este pus după osebirea dumnezeieștii Scripturi. 2 Toiagul puterii va trimite Ție Domnul din Sion, Toiagul este cel din Iesei din Vitleem, că zice: „Ieși-va toiag din rădăcina lui Iesei, și floare din rădăcina lui se va ridica, și va odihni peste Dînsul Duhul lui Dumnezeu.” Iar cele de aici înainte arată stăpînia toiagului mîntuitoarei Cruci, că prin aceea a supus toată tabăra împotrivă-luptătorilor, și aceasta s-a înfipt în Sion. și domnește în mijlocul vrăjmașilor Tăi! Că propovăduitorii dumnezeieștii Evanghelii nu se purtau cu vînturi potrivite, ci, înconjurîndu-se de Elini și de barbari și împresurîndu-se cu curgerile păgînătății, îi stăpîneau pe neprieteni, și pe cei mai mulți îi [COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică a suit însăși firea omenească pe scaunul slavei, prin El omul ajungînd cu adevărat dumnezeu. |
Psalm 109 (2)
prefăceau, și ca pe niște robiți îi aduceau Împăratului și îi făceau să îmbrățișeze slujba Acestuia.
3 Cu Tine este începătura în ziua puterii Tale, întru strălucirile Sfinților Tăi. Nepieritoare ai stăpînia, dar mai cu covîrșire o vei arăta pe aceasta în ziua Judecății, întru care îi vei arăta pe Sfinți străluciți și luminați. Pentru că „zi a puterii” a numit a doua arătare a Mîntuitorului, întru care va veni împreună cu Îngerii întru slava Tatălui. Atunci, și Sfinții vor străluci ca soarele, după însuși glasul Domnului. Din pîntece mai-nainte de Luceafăr Te-am născut. Aici a descoperit marea cuviință a dumnezeirii Lui, căci Domnul, Cel ce I-a zis: „Șezi de-a dreapta Mea”, Îi mărturisește deoființa și propovăduiește nedespărțirea firii. Pentru că acest „mai-nainte de Luceafăr” Îl arată pe El a fi mai-nainte de vremi și mai-nainte de veci, iar acest „din pîntece” ne învață nedespărțirea ființei: Că – zice - nu Te-ai născut de aiurea de altundeva, ci din firea Mea - „pîntecele” adică înțelegîndu-se cu pildă, că zice: Precum din pîntece nasc oamenii, și pruncii născuți au aceeași fire cu cei ce i-au născut, așa Te-ai născut Tu dintru Mine și arăți întru Sine-Ți ființa Mea, a Celui ce Te-am născut. 4 Juratu-S-a Domnul, și nu Se va căi: Tu ești Preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec. Întru epistola către Evrei, dumnezeiescul Apostol le-a tîlcuit pe acestea cu de-amănuntul și a arătat nemărginirea arhieriei acesteia[COLOR=#800080][1][/COLOR], căci preoția levitică nu a primit făgăduințele cu jurămînt, iar aceasta s-a întărit cu jurămînt. Deci de aceea l-a adăugat pe acest „nu Se va căi”, fiindcă, multe iconomisind, Dumnezeul tuturor le-a lăsat adeseori pe acestea a cădea în schimbări și strămutări: așa, a făcut preoția Iudeilor, dar a și încetat-o; așa, a așezat împărăția acelora, dar a și stricat-o; așa, a îngăduit a se face împărăția Asirianilor, și a Babilonienilor și a Machidonienilor, dar a și poruncit a se desface. Și, vrînd ca preoția aceasta să fie veșnică, zice că „S-a jurat, și nu Se va căi”. Aceasta a zis-o însă omenește, pentru că Dumnezeu este neîmpărtășit de patimă, căința fiind și ea patimă. Iar Melhisedec nu a fost preot al Iudeilor, ci al neamurilor. La fel, și Stăpînul Hristos S-a adus pe Sine-Și lui Dumnezeu nu numai pentru Iudei, ci pentru toți oamenii. Și a făcut începătură a preoției în noaptea întru care a suferit Patima, cînd, luînd pîine și mulțumind, a frînt și a zis: „Luați, mîncați dintru dînsa, acesta este trupul Meu!” Așijderea și paharul umplîndu-L, a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Beți dintru acesta toți, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă întru iertarea păcatelor.” Și aflăm că Melhisedec era și preot, și împărat, fiind închipuire a adevăratului Preot și Împărat, și că nu a adus lui Dumnezeu junghieri de dobitoace necuvîntătoare, ci pîini și vin. Că pe acestea i le-a adus și lui Avraam, mai-nainte văzînd duhovnicește Întîiul Chip al arhieriei sale în coapsele Patriarhului.[COLOR=#800080][2][/COLOR] Deci - dacă Hristos este după trup din David, și David din Iuda, iar Hristos a luat arhieria după rînduiala lui Melhisedec – atunci a încetat preoția levitică și blagoslovenia preoției celei mari s-a mutat seminției Iudei. Și acum preoțește Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din Iuda, nu aducînd ceva El Însuși, ci fiind cap al celor ce aduc. Că numește Biserica „trup” al Său, și prin aceasta preoțește ca om, dar primește cele aduse ca Dumnezeu. Iar Biserica Îi aduce semnele trupului și ale sîngelui Său și prin pîrga aceasta sfințește toată frămîntătura. 5 Domnul este de-a dreapta Ta, sfărîmat-a în ziua urgiei Sale împărați. Iar pe stăpînitorii și pe împărații ce se împotrivesc și se îndîrjesc acum, îi va da muncii în ziua Judecății. Iar acest „Domnul este de-a dreapta Ta” se aseamănă cu cea zisă în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este ca să nu Mă clătesc”, pentru că și acolo a grăit acest cuvînt omenește și a arătat nedespărțirea firii omenești unite cu dumnezeirea Lui. Iar aici le zice împreună și pe cele dumnezeiești, și pe cele omenești: că acel „șezi de-a dreapta Mea” este potrivit firii omenești, iar acel „din pîntece mai-nainte de Luceafăr Te-am născut” este arătător al dumnezeirii, iar acel „Tu ești Preot în veac” s-a zis iarăși ca și către un om. Așijderea încă și acest „Domnul este de-a dreapta Ta” e în loc de: Nedespărțită ai dumnezeirea cea unită cu omenirea Ta. 6 Judeca-va între neamuri, împlini-va căderile. Zdrobi-va capete pe pămînt ale multora. Aici, a arătat mai descoperit Judecata și cum că în ziua aceea va da la tot felul de pedepse pe cei ce au trăit întru păgînătate. Încă și în viața de acum i-a supus adeseori pe dînșii sub multe pedepse, învățîndu-i a Sa putere pe cei ce nu o știu. 7 Din pîrîu în cale va bea; pentru aceasta va înălța capul. Zice: Multă prostime[COLOR=#800080][3][/COLOR]va arăta după ce Se va înomeni, încît și cu apele ce se vor afla în cale Își va răcori setea. Însă mie mi se pare că proorocia are și altă înțelegere mai adîncă. Obiceiul Lui e să numească Patima „pahar”, că zice: „Părinte, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta!”, iar „pîrîu” îi numește pe Iudei, care au dobîndit darul dumnezeiesc, dar nu s-au îndulcit de-a pururea de acesta. Că - precum pîrîul nu are apele sale de-a pururea curgătoare, ci se alcătuiește din ploile ce se nasc din nori - așa și Iudeii au avut vremelnic darul Legii, care se dăruia lor de Prooroci ca de niște nori. Iar după acestea - arătîndu-se vara, după glasul Domnului, Care zice: „Ridicați ochii voștri și căutați la holde, că albe sînt, gata către seceriș!” - pîrîul a rămas deșert de îmbelșugarea mai dinainte și se vede uscat, lipsit de toată umezeala. Deci - de vreme ce Iudeii au teslărit Crucea, iar Domnul numește Patima „pahar” - după cuviință Proorocul, mai-nainte văzîndu-le pe acestea, a zis: „Din pîrîu în cale va bea.” Iar „cale” numește viața. Și minții acesteia[COLOR=#800080][4][/COLOR]mărturisesc și cele adăugate: „pentru aceasta va înălța capul”. Și pentru acest cuvînt a zis asemenea și Apostolul Pavel: „Smeritu-S-a pe Sine pînă la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a prea-înălțat pe El”. Deci e vădit că omenește a pus și acest stih: căci, ca Dumnezeu, S-a înălțat nefiind smerit; și, înalt fiind, S-a smerit pe Sine-Și și a luat ca om ceea ce nu avea. [COLOR=#800080][1][/COLOR]a Mîntuitorului Hristos [COLOR=#800080][2][/COLOR]„Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pîine și vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Și a binecuvîntat Melhisedec pe Avram și a zis: Binecuvîntat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pămîntului. Și binecuvîntat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mîinile tale! Și Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate” (Facerea 14:18-20). [COLOR=#800080][3][/COLOR]Aici, înseamnă „umilință” și „simplitate”. [COLOR=#800080][4][/COLOR]înțelesului acesta |
Psalm 110
TÎLCUIREA PSALMULUI 110 Aliluia. Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, cu toată inima mea, Din toată mintea Îți aduc laudă de mulțumire Ție, Stăpîne! în sfatul celor drepți și în adunare. Și nu numai eu singur, ci împreună cu mine și adunarea celor bine-credincioși. Că întru acea vreme norodul se slobozise de rătăcirea idolilor, fiindcă împăratul îi învăța pe toți buna-credință. Deci „sfat al celor drepți” numește adunarea bine-credincioșilor. 2 Mari sînt lucrurile Domnului, Căci cu adevărat minunate și vrednice de mirare sînt cele lucrate de puterea Lui. căutate întru toate voile Lui. Face cîte voiește, dar fiecare lucru din cele făcute este plin de înțelepciune și de la toți trage laudă către Sine-Și. 3 Mărturisire și mare cuviință este lucrul Lui, Toate cele făcute de Dînsul, și zidirea, și iconomia, sînt de mare cuviință, și mai presus de fire și vrednice de cîntarea de laudă de la toți oamenii. Că „mărturisire” numește aici mulțumirea. și dreptatea Lui rămîne în veacul veacului. Nici un lucru din cele făcute nu este nedrept, ci toate sînt împodobite cu dreptatea, că pe toate le ocîrmuiește folosind-o pururea pe aceasta. 4 Pomenire a făcut minunilor Sale. Fiindcă a săvîrșit vădit pierzarea războinicilor - făcînd același lucru și în vremea strămoșilor: uneori acoperindu-i cu marea pe Egipteni, iar alteori ucigîndu-i pe Amaleciți prin întinderea mîinilor lui Moisi, și pe Hanaanei, și pe Hetei și pe celelalte neamuri pierzîndu-le prin Iisus Navi - pentru aceasta a numit pedeapsa războinicilor „pomenire a minunilor”, în loc de: Cu această nouă facere de minune ai arătat adevărate facerile de minuni cele mult-vestite, care sînt socotite neadevărate de cei necredincioși, și ne-ai adus aminte de cele lucrate în vremea strămoșilor noștri. Milostiv și îndurat este Domnul. 5 Hrană a dat celor ce se tem de Dînsul, Pe „hrană”, ceilalți tălmăcitori au zis-o „vînat”. Și adevărate sînt amîndouă, căci au alergat către bogăția războinicilor ca spre un vînat gata și au dobîndit destulă hrană de acolo. aduce-Și-va aminte în veac de așezămîntul Său. Iar Simmah, așa: „Vînat a dat celor ce se tem de Dînsul, aducîndu-și aminte de veșnicul Său așezămînt.” Pentru că are neuitată pomenire a făgăduințelor făcute către părinți și pentru aceea ne împărtășește de bunătățile Sale. 6 Tăria lucrurilor Sale a vestit-o norodului Său, 7 ca să le dea lor moștenirea neamurilor. Dăruindu-ne bogăția vrăjmașilor, mai vîrtos ne-a arătat nouă luminat a Sa putere, căci nu numai că ne-a slobozit de vătămarea de la ei, ci a și mutat bogăția lor în casele noastre. Lucrul mîinilor Sale sînt adevărul și judecata. Și – zice - nu cu nedreptate, ci foarte cu dreptate a făcut acestea: că, neavînd ei a ne prihăni cu ceva, s-au ispitit a ne prăpădi cu totul. Deci adevărată și dreaptă a scos hotărîrea asupra lor. 8 Credincioase sînt toate poruncile Lui, întărite în veacul veacului, făcute întru adevăr și întru îndreptare. Punînd Legea, Dumnezeu a făgăduit milostivirea Sa celor ce Îi păzesc Legea. Asta zice și aici: Făgăduințele pentru păzirea poruncilor sînt nemincinoase, și cei ce voiesc a le împlini dobîndesc totdeauna purtarea Lui de grijă; pentru că și noi, rugîndu-L pe Dînsul curat, ne-am arătat mai înalți decît neprietenii. Că aceasta a arătat prin cele adăugate: 9 Izbăvire a trimis Domnul norodului Său, poruncit-a în veac așezămîntul Său; Pentru că făgăduințele lui Dumnezeu au nu numai nemințire, ci și statornicie și îndelungare. sfînt și înfricoșat este numele Lui. Că sfînt le este celor ce cred, și prea-dorit și izvorînd îmbelșugarea bunătăților, iar pe cei ce nu-L cred și trăiesc întru nelegiuire îi căznește și îi pedepsește. 10 Începătura înțelepciunii este frica Domnului, Deci de nevoie lucru este a ne teme de Dînsul și a ne cutremura, pentru că aceasta este întîia literă a dumnezeieștii didascalii[COLOR=#800080][2][/COLOR], că „înțelepciune” nu numește buna-limbuție, ci cunoștința celor dumnezeiești. Deci la cei noi începătura este frica, iar a acelora desăvîrșiți - avuția dragostei. și înțelegere bună este tuturor celor ce o fac pe dînsa. Că nu ajunge spre desăvîrșire cunoștința, ci privirea are trebuință de faptă, și se cuvine ca acela ce s-a învrednicit de dumnezeiasca înțelegere să împodobească cunoștința cu lucrurile, și prin aceasta să-L mulțumească pe Dătătorul înțelegerii. Lauda Lui rămîne în veacul veacului. Drept urmare, a adăugat și acest stih, învățîndu-ne că îndrăgitorul faptei bune dobîndește de aici însuși cîștigul. Că Dumnezeu, măcar de n-ar și voi nimeni să-L laude, are lauda veșnică și de-a pururea petrecătoare. [COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică cei ce le dădeau război, „războitorii”, cum am mai spus. [COLOR=#800080][2][/COLOR]dumnezeieștii învățături |
Psalm 111
TÎLCUIREA PSALMULUI 111 Aliluia. Fericit - bărbatul ce se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte. Cel ce e împodobit cu această cucernicie și e îmbrăcat cu dumnezeiasca temere își mută tot sfatul lui întru împlinirea dumnezeieștilor cuvinte și se sîrguiește cu toată osîrdia a le împlini pe acestea. Apoi, arată și rodul unor asemenea sămînțe: 2 Puternică pe pămînt va fi sămînța lui; Că, de vreme ce acest lucru părea vrednic de iubit oamenilor de atunci, Se făgăduiește că va da darul acesta celor ce păzesc poruncile. Și cu adevărat l-a și dat: pentru Avraam, lui Israil; pentru David, celor dintru dînsul; iar pentru Israil, strănepoților, măcar de au și fost nelegiuiți. neamul drepților se va blagoslovi. Că cei ce se grijesc de cuvioșie și de dreptate vor secera roadele dumnezeieștii blagoslovenii. 3 Mărire și bogăție - în casa lui, Și făgăduințele acestea le face ca și către cei încă nedesăvîrșiți[COLOR=#800080][1][/COLOR], care nu le pot auzi pe cele mai desăvîrșite. Pentru că pe cei desăvîrșiți Stăpînul Hristos îi învață cele împotrivnice, zicînd: „Să nu cîștigați aur, nici argint, nici aramă la brîiele voastre; nu traistă pe cale, nu încălțăminte, nu toiag.” Și iarăși: „Dacă cineva nu se va lepăda de toate averile sale, nu poate fi ucenicul Meu.” Și: „De voiești să fi desăvîrșit, vinde-ți averile tale și le dă săracilor!” Dar, legiuindu-le pe acestea, celor nedesăvîrșiți le făgăduiește și le dă pe acelea: așa, lui Solomon i-a adăugat bogăție și slavă; așa, fiilor lui Israil le-a dăruit bogăția Egiptenilor. și dreptatea lui rămîne în veacul veacului. Că Dumnezeu are pomenirea neuitată și păzește lauda lui de-a pururea pomenită. 4 Răsărit-a întru întuneric lumină drepților „Întuneric” numește uneori neștiința, iar alteori primejdiile; încă și „lumină” numește o dată cunoștința, iar altă dată izbăvirea de cele rele. Deci zice că le va arăta adevărul celor ce nu-l știu și, întru năpădirea celor scîrbicioase, le va dărui al Său ajutor. Așa, l-a răpit pe Iosif de la uciderea cea pîngărită a fraților; așa, l-a arătat pe dînsul mai înalt decît clevetirea Egiptencei; așa, răpindu-se Sarra, a dăruit lui Avraam ajutorul Său; așa, l-a îngrozit pe Laban și l-a arătat pe cel ce fugea[COLOR=#800080][2][/COLOR]mai puternic decît cel ce îl gonea. Deci și acesta e semn al dumnezeieștii puteri: a lăsa să năpădească asupra drepților cele de scîrbă, pentru iscusirea lor, dar apoi a risipi norul acestora și a le dărui curată înseninare. Cel milostiv, și îndurat și drept. Și pe acestea le ocîrmuiește cu dreptatea, cu milostivirea și cu bunătatea, că se grijește ca un iubitor de oameni: și, voind a încununa pe cei drepți, sloboade luptele, dar, pentru nemăsurata bunătate, le dezleagă prea-degrab pe acestea. 5 Bun este bărbatul care se îndură și miluiește, tocmi-și-va cuvintele sale cu judecată, Iar Simmah, așa: „Bun este cel darnic și care miluiește, iconomisindu-și lucrurile sale cu judecată.” Că cel ce Îl urmează pe al Său Stăpîn caută și grijește cu mînă slobodă pe cei împreună robi, îndurîndu-se ca un părtaș de aceeași fire și miluindu-i ca cel ce așteaptă răsplătire de la Stăpînul de obște. Și unul ca acesta nu lucrează nimic fără socoteală, ci, gîndind drept, împodobește și cuvintele, și lucrurile. 6 că în veac nu se va clăti. Că unul ca acesta are socoteala întemeiată, nici o schimbare primind întru nelesnirile și greutățile vremilor. 7 Întru pomenire veșnică va fi dreptul, Mult-vestit va fi unul ca acesta și la toți pomenit de-a pururea, și va lăsa totdeauna laudă neuitată. de auzul relelor nu se va teme. Și nu se va teme nici de îngroziri, nici de vestiri care ar putea să-i pricinuiască frică. Gata este inima lui a nădăjdui spre Domnul. Iar Simmah „iarăși întemeiată” a tălmăcit-o pe cea gătită. Și zice: Întemeiată și statornică are nădejdea întru Dumnezeu, și pentru aceasta defaimă asemenea gîlcevi. 8 Întăritu-s-a inima lui, nu se va teme, pînă ce va privi asupra vrăjmașilor săi. Nu numai că nu se teme de neprieteni, ci și așteaptă biruirea acelora pentru nădejdea spre Dumnezeu. 9 Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămîne în veacul veacului. Fiecare dintru acestea le aduce învățătură de faptă bună celor ce voiesc. Și zice că cel ce este împodobit cu evlavia și cu dumnezeiasca frică nu întinde așa prost milostenia celor lipsiți, ci face aceasta cu multă slobozenie, urmînd celor ce seamănă și risipesc semințele fără cruțare, pentru nădejdea spicelor. Că la fel așteaptă și acesta cîștigul dreptății. Cornul lui se va înălța întru mărire. „Corn” numește tăria, din metafora dobitoacelor într-armate cu coarne, care cu acestea izbîndesc celor ce vin asupră-le. Deci zice că puternic și vestit va fi cel ce are bogăția faptei bune. 10 Păcătosul va vedea, și se va mînia, cu dinții săi va scrîșni, și se va topi, pofta păcătosului va pieri. Iar cei ce voiesc să trăiască întru răutate, văzînd strălucirea drepților, se vor topi de zavistie și vor măiestri măiestrii de spurcată ucidere, dar vor greși din sfaturile lor și nu-și vor dobîndi pofta, că nedreaptă este aceasta și foarte urîtă lui Dumnezeu. [COLOR=#800080][1][/COLOR]Următorii Legii celei Vechi, care nu aveau cunoștința mîntuirii. [COLOR=#800080][2][/COLOR]Iacov |
Psalm 112
TÎLCUIREA PSALMULUI 112 Aliluia. Lăudați, copii, pe Domnul, „Copii”, aici, nu îi numește pe cei tineri, după cum au socotit oarecari, ci pe robi, că așa a tălmăcit și Achila, și Simmah, și Teodotion. La fel zice și Evreul Avdi, așa încă și Sirul. Iar pe acest „lăudați”, Evreull-a zis „aliluia”, încît este arătat că „aliluia” se tîlcuiește: „Lăudați pe Domnul!” lăudați numele Domnului! 2 Să fie numele Domnului binecuvîntat de acum și pînă în veac! Se cuvine – zice – ca voi, care sînteți robi și de la Dumnezeu ați luat pe a fi, să lăudați numele Domnului, măcar de și nu știți firea Lui, că fără de început și nebiruită are binecuvîntarea și lauda - că „din veac și pînă în veac” aceasta arată. Se cuvine dar ca și noi să-I aducem lauda de mulțumire, ca unui adevărat Făcător. 3 De la răsăriturile soarelui pînă la apusuri, lăudat este numele Domnului. Psalmul acesta a mai-nainte vestit cunoștința de Dumnezeu dăruită neamurilor după înomenirea Unuia Născut. Căci de demult Dumnezeul tuturor nu era lăudat nici măcar de toți Iudeii, ci de puținii ce trăiau cu bună-credință; iar după nașterea cea din Fecioară și după mîntuitoarea Patimă, vestea propovăduitorilor adevărului „a ieșit în tot pămîntul, și la marginile lumii - graiurile lor”, și tot pămîntul s-a umplut de cunoaștința lui Dumnezeu, cît, ca o apă multă, a întrecut mările. Dumnezeul tuturor a zis aceasta și prin alt Prooroc: „Nu este voia Mea întru voi, și jertfă nu voi mai primi din mîinile voastre: că, de la răsăriturile soarelui pînă la apusuri, mare este numele Meu întru neamuri și în tot locul tămîie și jertfă curată se aduce numelui Meu întru neamuri.” Și împreună-glăsuitoare cu acestea poruncește și cîntarea de laudă dumnezeiască: 4 Înalt este peste toate neamurile Domnul, peste ceruri este mărirea Lui! Căci toate neamurile s-au învățat că El este și înalt, și Dumnezeu, și a toate Ziditor, și lăudat de Îngerii din ceruri. 5 Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru? Dumnezeiasca Scripturăzice aceasta de multe ori, precum prin Fericitul Moisi: „Cine este asemenea Ție între dumnezei, Doamne? Cine este asemenea Ție proslăvit întru Sfinți?” Și Fericitul David: „Cine în nori se va face deopotrivă cu Domnul? Sau cine se va asemăna Domnului întru fiii lui Dumnezeu?” Și iarăși: „Că cine este Dumnezeu, afară de Domnul? Sau cine este Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru?” Și prin toate acestea învață neasemănarea Dumnezeului tuturor și cum că nimic din cele ce sînt nu poate a se asemăna cu firea, sau cu puterea sau cu lucrarea lui Dumnezeu. Cel ce întru cele înalte locuiește, 6 și peste cele smerite privește, în cer și pe pămînt; Că Cel ce pare că petrece în ceruri privește peste toate și nu lasă negrijit nimic din cele ce sînt. 7 Cel ce ridică de la pămînt pe cel scăpătat și din gunoi înalță pe cel sărac, 8 ca să-l așeze pe el cu boierii, cu boierii norodului Său; Pe acestea le-a zis și Fericita Ana, țesînd lauda de mulțumire lui Dumnezeu. Și le vedem făcîndu-se totdeauna de Dumnezeul tuturor: așa, pe Fericitul David, păstor fiind, l-a făcut împărat; așa, pe Iosif, care căzuse în robie, l-a așezat pe scaunul împărătesc; așa, pe Moisi, după ce a fost cioban, l-a arătat povățuitor al norodului și l-a hirotonisit dumnezeu[COLOR=#800080][1][/COLOR]al lui Faraon; așa, a învrednicit de bunătățile dăruite lui Israil neamurile ce slujeau sărăciei păgînătății și ședeau pe gunoiul păcatelor; așa, a luat asupră-Și firea omenească ce căzuse întru însuși fundul morții, și a înălțat-o „și a așezat-o deasupra a toată Începătoria, și Stăpînia și Domnia, și deasupra a tot numele ce se numește, nu numai întru veacul acesta, ci și întru cel ce va să fie”. 9 Cel ce face a locui cea stearpă în casă, maică ce se veselește de feciori. Putem vedea că acest lucru se întîmplă și la oameni: pentru că, sterpe fiind, le-a arătat maici de copii și pe Sarra, și pe Revecca, și pe Rahila, și pe Ana, și pe muma lui Samson, și pe Elisaveta. Dar mai vădit și mai adevărat putem vedea acest lucru la Biserică: pentru că, fiind aceasta stearpă și fără copii de demult, maică a făcut-o, care se veselește de copii nenumărați, după proorocia ce zice: „Veselește-te, stearpo, ceea ce nu naști! Rupe și strigă, ceea ce nu chinuiai, că mai mulți sînt fiii celei pustii decît ai celei ce are bărbat.” [COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică judecător, cum s-a tîlcuit și în alte locuri despre „dumnezei”. |
Psalm 113
TÎLCUIREA PSALMULUI 113 Aliluia. Și aceasta este laudă care pomenește facerile de bine date de Dumnezeu Iudeilor, și povestește puterea lui Dumnezeu și rîde de neputința idolilor. Și lauda aceasta se potrivește și celor ce au crezut din neamuri și s-au izbăvit de înșelăciunea idolilor, căci se învață cîtă este depărtarea dintre cei ce nu sînt dumnezei și Cel ce este cu adevărat Dumnezeu. Întru ieșirea lui Israil din Egipt, a casei lui Iacov din norod barbar, 2 făcutu-s-a Iudeea sfințenia Lui, Israil – stăpînirea Lui. Zice: Slobozindu-l Stăpînul pe Israil din Egipt și izbăvindu-l de robia barbarilor de alte seminții, l-a arătat pe acesta norod al Său și a zidit Biserica Sa în Iudeea - că pe aceasta a numit-o „sfințenie”. 3 Marea a văzut, și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. 4 Munții au săltat ca berbecii, și dealurile ca mieii oilor. Le fețuiește[COLOR=#800080][1][/COLOR] pe cele zise, și celor neînsuflețite le pune împrejur simțire cu cuvîntul, propovăduind puterea lui Dumnezeu. Și zice: Povățuind Tu înaintea norodului, marea, temîndu-se, s-a depărtat într-o parte și-ntr-alta și a dat călătorie neoprită; și rîul s-a întors înapoi și a oprit pornirea curgerilor sale, nălucind în Chivot a Ta putere, ca un cuvîntător[COLOR=#800080][2][/COLOR]; iar dealurile și munții s-au pornit și păreau că dănțuiesc, fiindcă L-au primit pe Stăpînul cerurilor. Și zice de muntele Sinaiului și de Horib, că întru acelea S-a arătat pe Sine Dumnezeu. Apoi, aduce și întrebare celor mai-nainte zise: 5 Ce-ți este ție, mare, că ai fugit? Și ție, Iordane, că te-ai întors înapoi? 6 Munților, că ați săltat ca berbecii și dealurile ca mieii oilor? Și, fiindcă acelea erau necuvîntătoare și neînsuflețite, însuși[COLOR=#800080][3][/COLOR]face răspuns pentru dînsele: 7 De la fața Domnului s-a clătit pămîntul, de la fața Dumnezeului lui Iacov, 8 a Celui ce a schimbat piatra în iezere de ape, și pe cea vîrtoasă întru izvoare de ape. Fiecare dintru acestea – zice – s-a făcut pentru Domnul, Care S-a arătat. Această pricină are clătirea pămîntului și despărțirea mării. Că El și piatra cea neroditoare - cea lipsită de toată umezeala și care nu suferă nici tăiere, pentru învîrtoșare - a puhoit-o cu vărsarea apelor, poruncind a izbucni de acolo izvoare cu îndestulare. Deci – zice – nu s-a făcut nici un lucru de mirare, că a poruncit Făcătorul, și s-a despărțit noianul, și piatra cea vîrtoasă a izvorît, cerul a dăruit mană, vînturile i-au adunat pe cîrstei și celelalte toate s-au făcut fiindcă El le-a poruncit. 9 Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă-i mărire, 10 pentru mila Ta și adevărul Tău, ca nu cîndva să zică neamurile: Unde este Dumnezeul lor? Acestea se potrivea să le zică de demult cei dintru tăierea împrejur, care cereau dumnezeiescul ajutor și aminteau darurile mai dinainte: Să nu cauți la noi – o Stăpîne! – nici să ne treci cu vederea pentru greșelile noastre cele multe, că cei ce nu știu dreptatea pedepsei vor prepune că robia noastră este a Ta neputință, și vor zice: „Unde este Dumnezeul lor?” 11 Iar Dumnezeul nostru, în cer și pe pămînt, toate cîte a vrut a făcut. Aceia zic: Unde este Dumnezeul lor? - iar noi știm că Tu ești Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care locuiești în cer și ai puterea împreună-măsurată cu voirea. Apoi, prin alăturare și potrivire, face mustrarea idolilor: 12 Idolii neamurilor – argint și aur, lucruri de mîini omenești. Că Tu faci cîte voiești, iar idolii cei închinați de neamuri nu zidesc, ci se zidesc; și au cinstea din materie, că se fac din aur, din argint și din vopsele; și dobîndesc frumusețea din meșteșug, că argintarii, zlătarii și zugravii le dau forma. Deci din materie și din meșteșug își culeg ființa. Apoi, jelește neputința lor prin mai multe cuvinte, zicînd: 13 Gură au, și nu vor grăi; ochi au, și nu vor vedea; 14 urechi au, și nu vor auzi; nări au, și nu vor mirosi; 15 mîini au, și nu vor pipăi; picioare au, și nu vor umbla; Zice: Sînt împodobiți cu icoane ale simțirilor, dar sînt lipsiți de lucrarea lor. Deci sînt mai proști nu numai decît cei ce îi fac, ci și decît jivinele cele prea-mici: că muștele, și țînțarii și cele mai mici decît acestea au lucrarea simțurilor - că văd, și aud, și zboară și umblă - iar cei ce sînt închinați ca niște dumnezei nu au nici lucrarea jivinelor celor subțiri și prea-mici. 16 nu vor glăsui cu gîtlejul lor. Că - de vreme ce dracii ce lucrau printr-înșii și săvîrșeau vrăjile cele mincinoase nu le aduceau pe acestea prin idolii cei neînsuflețiți, ci prin oamenii cei cuvîntători ori prin oarecare semne vesteau ceva - după cuviință a zis: „nu vor glăsui cu gîtlejul lor”, că idolii sînt cu totul nemișcați și neînsuflețiți. 17 Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe dînșii și toți cei ce se nădăjduiesc spre dînșii! Și acelora să se asemene și cei ce se închină lor, și cei ce-i fac pe dînșii, că e drept ca cei ce s-au cinstit cu cuvîntarea[COLOR=#800080][4][/COLOR], dar au căzut întru atîta necuvîntare, să ia nesimțirea celor închinați de dînșii. 18 Casa lui Israil a nădăjduit spre Domnul, ajutorul și scutitorul lor este. 19 Casa lui Aaron a nădăjduit spre Domnul, ajutorul și scutitorul lor este. Aceia au secerat pagubă, iar nu dobîndă din închinăciunea acestora, iar casa lui Israil, avînd nădejdea întru Cel ce este cu adevărat Dumnezeu, dobîndește totdeauna purtarea de grijă de la Dînsul. Și a făcut pomenirea prin despărțire, cinstind cu aceasta preoția și învățînd pe cei de atunci cîtă era deosebirea preoților de către ceilalți. |
Psalm 113 (2)
20 Cei ce se tem de Domnul au nădăjduit spre Domnul, ajutorul și scutitorul lor este.
Altă ceată este aceasta, afară de cea mai dinainte. Și cuvîntul ne învață că - chiar dacă cineva nu are vrednicia preoției și nici nu este împărtășit de rudenia israilitenească, dar, fiind împodobit cu frica dumnezeiască, se grijește de fapta bună - va dobîndi și el aceeași purtare de grijă de la Dumnezeul tuturor. Încă și de demult au fost mulți ca aceștia la Iudei, care nu odrăsliseră din rădăcina avrămească, ci veniseră din alte neamuri, care se numeau nemernici și aveau multă cinste și evlavie către cele dumnezeiești. Și acum încă, neamurile nu au rudenia cea după trup a lui Avraam, dar, dobîndind credința lui Avraam, sînt fii ai lui Avraam. 21 Domnul, pomenindu-ne pe noi, ne-a blagoslovit: blagoslovit-a casa lui Israil, blagoslovit-a casa lui Aaron, 22 blagoslovit-a pe cei ce se tem de Domnul, Și aici a făcut aceeași despărțire și a arătat rodul nădejdii: că a înjugat nădejdea cu blagoslovenia și a zis că va împărtăși de aceasta nu numai casa lui Israil și casa lui Aaron, ci și pe cei ce se tem de Dînsul. Apoi, iarăși face despărțirea vîrstelor și a vredniciilor: pe cei mici împreună cu cei mari. Că nu îi învrednicește de blagoslovenie numai pe cei tineri, ci și pe cei îmbătrîniți; nici numai pe cei îndestulați de bogăție, ci și pe cei ce trăiesc întru sărăcie; nici numai pe cei împodobiți cu slobozenia, ci și pe cei ce sînt siliți a trage jugul robiei. 23 Sporească-vă Domnul pe voi, pe voi și pe fiii voștri! Celor ce au dumnezeiasca nădejde, proorocescul cuvînt le roagă creștere și înmulțire. 24 Blagosloviți sînteți voi Domnului, Celui ce a făcut cerul și pămîntul. Și – zice – o veți dobîndi pe aceasta negreșit, fiindcă ați primit blagoslovenie de la Făcătorul tuturor. 25 Cerul cerului - Domnului, iar pămîntul l-a dat fiilor oamenilor. Că El are petrecerea în cer, nu întru acesta ce se vede, ci întru cel mai presus de acesta, pe care cel ce se vede îl are acoperămînt, precum noi îl avem pe acesta. Și Domnul tuturor petrece în cer neavînd firea scrisă împrejur, ci făcînd bucurie cetelor Sfinților Îngeri care petrec acolo. Iar pămîntul l-a dat neamului omenesc, deci nu Se grijește numai de Iudei, ci de toți oamenii, cărora le-a și dat spre sălășluire pămîntul. 26 Nu cei morți Te vor lăuda, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, 27 ci noi, cei vii, bine vom cuvînta pe Domnul, de acum și pînă în veac! „Morți” a numit pe cei ce au slujit idolilor celor neînsuflețiți, că ce e mai nesimțitor decît aceia? Iar „vii” – pe cei ce se închină Dumnezeului celui viu, cărora le-a împărțit cu sorți dumnezeiasca laudă. Și lîngă aceasta ne învață că celor ce-L slujesc pe Dumnezeu li se cade să-L laude pe Dînsul cu toată sîrguința pînă sînt încă vii, fiindcă moartea îi oprește de a face aceasta. Pentru aceasta zice și întru alt Psalm: „Cînta-voi Domnului în viața mea, cînta-voi Dumnezeului meu pînă ce voi fi!” [COLOR=#800080][1][/COLOR]Le dă față, le personifică. [COLOR=#800080][2][/COLOR]Ca o ființă rațională, care ar fi știut ce se găsește în Chivotul ce mergea înaintea norodului. [COLOR=#800080][3][/COLOR]Psalmistul [COLOR=#800080][4][/COLOR]Oamenii păgîni, ce au fost zidiți „cuvîntători”, adică raționali, și au lepădat acest dar, făcîndu-se asemenea firii necuvîntătoare. |
Psalm 114
TÎLCUIREA PSALMULUI 114 Aliluia. Iubit-am pe Domnul, că va auzi glasul cererii mele, 2 că a plecat urechea Sa mie. Proorocia ne învață că ei zic acestea: Cele dumnezeiești îmi sînt mie mai dulci decît toate, și a sluji lui Dumnezeu îmi este mai vrednic de iubit decît celelalte, că primește cererile mele și mă învrednicește de ajutorul Său. Și în zilele mele Îl voi chema pe El. Pentru care, în toată viața mea Îl voi lăuda și voi cere ajutorul de la Dînsul. Apoi, povestește mulțimea celor dureroase: 3 Cuprinsu-m-au chinuirile morții, primejdiile iadului m-au aflat, Chiar „chinuiri” se numesc durerile aceleia ce naște, așadar din metafora aceasta se numesc „chinuiri” ale iadului primejdiile ce duc către moarte. Deci zice: Sînt împresurat cu multe și felurite primejdii grele, cît lîngă însăși moartea m-am apropiat și la înseși porțile iadului am ajuns. necaz și durere am aflat. 4 Și numele Domnului am chemat: Dar, după ce am căzut întru acestea, nu m-am dat pe sine-mi la odihnă și la trîndăvie, nici nu m-am adus pe sine-mi la alte mîngîieri ale vieții acesteia, ci, vărsînd plîngeri și lacrimi și totdeauna jelindu-mă, ceream dumnezeiescul ajutor. Și putem învăța aceasta mai cu de-amănuntul din IstoriaMacabeilor: pentru că, fugind în pustie și topindu-se cu foame și cu sete, ucenicii bunei-credințe L-au rugat pe Dumnezeu, și au dobîndit ajutorul de la Dînsul. Doamne, izbăvește sufletul meu! Zice: Jelindu-mă, acestea ziceam: Ajută-mi – o Stăpîne! – și slobozește sufletele noastre de relele ce sînt puse asupră-ne. Și, rugîndu-mă, eu știam că voi dobîndi cererea, că am deprins prin cercare multa Lui iubire de oameni. Că aceasta a adăugat: 5 Milostiv este Domnul și drept, și Dumnezeul nostru miluiește. Pentru că revarsă oamenilor izvoarele milei. Are încă și dreptate, și îi muncește pe cei ce nedreptățesc și nu voiesc să se pocăiască. Însă, pomenind de două ori mila, de dreptate a făcut pomenire o singură dată, că iubirea de oameni a Lui Dumnezeu biruiește hotărîrea dreptății. 6 Cel ce păzește pe prunci, Domnul. Că face atîta purtare de grijă pentru toți oamenii, încît și pe prunci îi învrednicește de toată grija. Și nu Se grijește numai de cei născuți, ci și pe cei ce sînt ascunși întru însuși pîntecele maicilor, și în ape împuțite înoată și sînt închiși în loc întunecat și strîmt îi păzește, și îi mîntuiește, și îi săvîrșește, și la lumină îi scoate, și le dăruiește izvoarele laptelui, și îi slobozește de dracii ce îi vrăjmășesc și, în scurt să zic, îi împărtășește de părintească Pronie. Și nu așa prost a făcut pomenirea acestora proorocescul cuvînt, ci învățîndu-ne că Dumnezeul tuturor nu răsplătește numai roadele drepților, ci și începe facerea de bine, și zidește pe cei ce nu sînt, și îi grijește după ce i-a plăsmuit, iar după vîrsta cea desăvîrșită așteaptă rodurile dreptății, și atunci iarăși îi înconjură pe cei buni cu facerile de bine. Smeritu-m-am, și m-a mîntuit. Iar Simmah, așa: „Obosit-am, și m-a mîntuit.” Că, dacă pruncii ce nu au primit încă cunoștința Lui dobîndesc atîta purtare de grijă de la Dînsul, cu mult mai vîrtos îi împărtășește de mîntuire pe cei ce Îl cheamă pe Dînsul curat. Deci, îndată ce ne-a văzut smeriți de primejdii, ne și învrednicește de al Său ajutor. 7 Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție: Se îmbărbătează pe sine-și și se ascut către bărbăție, arătînd mulțimea dumnezeieștilor faceri de bine și învățîndu-se pe sine-și că, măcar de vor primi și moartea pentru buna-credință, se vor muta la viața cea veselitoare și fără de scîrbă, că pe aceea a numit-o „odihnă”. Și arată aceasta și cele adăugate: 8 că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi și picioarele mele din alunecare. 9 Bine voi plăcea înaintea Domnului, în latura celor vii. Iar „latură a viilor” nu numește viața aceasta de acum - întru care sînt plîngeri, și tînguiri, și boli, și morți, și păcate și primejdii – ci viața izbăvită de toate acestea, întru care fără de trudă este avuția faptei bune și bogăția dreptății se dobîndește fără osteneli. Că cei ce voiesc să o adune cu osteneli pe aceasta aici, acolo o vor mult-înmulți fără de osteneli. Deci aduc lauda de mulțumire fiindcă ochii lor s-au izbăvit de a lăcrima, și picioarele lor au scăpat de viața cea alunecoasă, iar sufletul lor a putut să fugă de moartea păcatului. Și se învață pe sine-și să sufere vitejește năpădirile ispitelor celor scîrbicioase, și să defaime moartea, fiindcă morții îi urmează viața cea fără de scîrbă. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 03:41:14. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.