Sfântul Ioanichie s-a născut din părinţi evlavioşi în părţile Muscelului şi din fragedă tinereţe, *ascultând chemarea lui Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit. După ce a deprins vieţuirea călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. O dată pe săptămână, un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă, iar stareţul mănăstirii venea duminica, după Sfânta Liturghie, şi-l spovedea, apoi îl împărtăşea. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, Sfântul Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii sale la cele veşnice - 1638. Şi aşezându-se în *mormânt, a adormit întru Domnul la 26 iulie, iar un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză ca un epitaf. Din rânduiala dumnezeiască, moaştele sale au fost aflate după cel de-al Doilea *Război Mondial, în anul 1944 şi aşezate în biserica mănăstirii.
În timpul regimului comunist au fost îngropate în pământ, dar, după 1989, când Biserica şi-a recăpătat libertatea, au fost din nou aşezate în sfântul locaş de rugăciune al mănăstirii.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fiecare an, în ziua de 27 iulie, pe Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, unul dintre sfinții „doctori fără de arginți”. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor, fiind un model de urmat atât ca doctor, cât şi ca slujitor creştin al Mântuitorului Hristos.
Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos a trăit în Imperiul Roman în vremea marilor persecuţii asupra creştinilor săvârşite de către împărații păgâni Maximian și Dioclețian. Sfântul Mucenic Pantelimon s-a născut în cetatea Nicomidiei (Asia Mică), în părțile Bitiniei, în anul 275. La naștere a primit numele Pantoleon, care înseamnă „cel puternic în toate ca un leu”. Tatăl său, Eustorgios, era păgân, slujind idolilor, iar mama sa, Euvula, era creștină, învăţând de la strămoșii ei sfânta credință, slujind cu mare evlavie lui Hristos. După moartea mamei, tatăl a îndrumat copilul la școlile păgâne ale timpului. Tânărul a studiat filosofia şi a urmat şcoala de medicină la Nicomidia, apoi a fost încredințat spre ucenicie medicului Eufrosin. Dobândind multe cunoştinţe şi o înţelepciune aleasă a practicării medicinei, el a fost remarcat de împărat, care l-a şi ales drept medic al său.
Dumnezeu avea să Se descopere în inima tânărului doctor, făcându-l să își dorească cu ardoare să-L primească pe Hristos în viaţa sa. Trecând zilnic prin faţa curţii preotului Ermolae din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost chemat odată să intre înăuntru. Bătrânul Ermolae i-a arătat că „ştiinţa medicală nu poate aduce decât slaba uşurare naturii noastre suferinde şi sortită morţii şi că numai Hristos, singurul Doctor adevărat, a venit să ne aducă mântuirea, fără leacuri şi fără plată”. Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, Pantoleon găsi pe drum un copil mort, muşcat de o viperă. Văzând aceasta, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar apoi, căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, nu sunt vrednic a Te chema, însă arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a rămas moartă. Pantoleon a crezut desăvârşit în Hristos şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale. El a fost botezat de Sfântul Ermolae şi a primit numele de Pantelimon, care înseamnă „cel cu totul milostiv”.
Din ziua botezului, Pantelimon a dobândit de la Dumnezeu darul tămăduirii minunate. Astfel, a dat vedere unui orb pe care nu-l putea vindeca nici un doctor. El, punând degetele sale pe ochii orbului, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!” În clipa aceea s-au limpezit ochii orbului și a văzut. Auzind de aceasta, tatăl lui Pantelimon a crezut în Hristos împreună cu toți cei din casa lor. Apoi, fericitul doctor fără de arginți mergea pe la casele bolnavilor, pe la cei din spitale și îi tămăduia numai cu rugăciunea, cu chemarea numelui lui Hristos și cu punerea mâinilor sale pe rănile bolnavilor, fără a primi vreo plată, vreun dar, amintea părintele Cleopa Ilie într-o predică rostită la sărbătoarea sfântului.
Pentru credinţa şi dragostea tânărului Pantelimon faţă de Hristos, împăratul Maximian a dat poruncă să fie aruncat în temniță. Apoi, chemat fiind la judecată și nevoind să jertfească idolilor, Sfântul Pantelimon a fost cumplit bătut, ars cu făclii aprinse pe trup, strunjit cu gheare de fier și aruncat în mare. Dar, văzându-l scăpat nevătămat din toate, mulți au început să creadă în Hristos pentru semnele şi minunile săvârşite de sfânt. Atunci, împăratul l-a condamnat la moarte pe Pantelimon, prin tăierea capului. Ostaşii l-au legat de un măslin şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit precum ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor...!” Apoi, căzând la picioarele sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”. Şi rugându-se Sfântul Pantelimon pentru cei care îl prigoneau, a venit un glas din cer către dânsul, întărind schimbarea numelui său: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Vei fi de-acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor. De aceea, numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon”.
Ostașii apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul, apoi i-a fost tăiat capul, dar sânge nu a curs, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat martirul a înverzit și a rodit cu fructe din belșug. Auzind acestea, împăratul a poruncit ca și trupul sfântului și acel măslin să fie arse. Mai târziu, după plecarea soldaților lui Maximian, credincioșii au scos din cenușă trupul neatins de foc al Sfântului Pantelimon și l-au îngropat cu mare cinste pe moşia lui Arnantios Scolasticul.
Astfel a mărturisit pe Hristos Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, dăruit de Dumnezeu cu darul vindecării bolilor omenești, sărac de toate averile cele trecătoare și foarte milostiv, astfel a primit tăierea capului cu sabia pentru dragostea sa faţă de Hristos și acum se bucură veșnic cu toți sfinții mucenici, în Împărația lui Dumnezeu. Şi aşa se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).
Vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Părăian, vorbind despre Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, spunea: „E bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin cuvânt, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin gând, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin laudele rânduite de Biserică, e bună cinstirea pe care o aducem oricărui sfânt sub îndrumarea Bisericii noastre, dar cea mai de căpetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfânt este să ne asemănăm cu el. Nu suntem doctori, nu suntem tămăduitori, dar mângâietori putem fi, alinători de suferinţă cu putere omenească, cu dorinţa de bine pentru cel care suferă, asta o putem face şi noi; şi dacă facem cele la măsurile noastre, face şi Dumnezeu prin noi ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastră. Și atunci, iată că suntem şi noi pe calea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon”.

În zilele Sfinţilor Apostoli, după înălţarea Domnului la cer şi după primirea Duhului Sfânt, era nevoie să se orânduiască biserici şi slujitori destoinici, atât pentru rugăciune, cât şi pentru gospodărirea darurilor ce se adunau pentru săraci. Atunci, Sfinţii Apostoli şi-au ales câţiva bărbaţi credincioşi şi vrednici (şapte la număr), pe care i-au pus să slujească la mese. Ei au fost sfinţiţi diaconi de către Apostoli, prin punerea mâinilor, iar numele lor era: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Sfântul Prohor a fost însoţitor al Sfântului Petru şi a fost rânduit Episcop al Nicomidiei. L-a ajutat şi pe Sfântul Apostol Ioan şi a fost martirizat în Antiohia. Sfântul Nicanor a fost ucis în aceeaşi zi cu Sfântul Ştefan, Sfântul Timon a fost Episcop în Bostra, Arabia, şi a fost răstignit pe cruce, iar Sfântul Parmena a murit tot de moarte muceni*cească, fiind îngropat de Apostoli.

Sfântul Mucenic Calinic era din Cilicia şi a fost crescut în credinţa creştină. Ajungând bărbat desăvârşit, vedea pe mulţi creştini care apostaziau de la dreapta credinţă, aducând jertfe idolilor. Pentru aceasta, Sfântul Calinic s-a făcut multora dascăl de mântuire, învăţându-i să cunoască pe Atotţiitorul Dumnezeu. Deci, pe când se găsea în Ancira, din Galatia, unde Îl propovăduia pe Hristos, a fost prins de păgâni şi dus înaintea lui Sacerdon, dregătorul cetăţii, care l-a dat la tot felul de chinuri şi la strujirea trupului cu piepteni de fier. Apoi, încălţându-l cu încălţăminte de fier, care avea piroane ascuţite, l-au silit să alerge până la Gangra, care era cam la 80 de stadii de Ancira. Şi mergând numai şapte stadii, ostaşii care-l trăgeau s-au oprit, fiindcă le era foarte sete. Atunci, Sfântul Calinic, rugându-se, a făcut să izvorască apă dintr-o piatră seacă. Apoi, sosind la Gangra, a fost aruncat într-un cuptor de foc, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Scoaterea Sfintei Cruci; Sfinţii 7 fraţi Mucenici Macabei
 

Arhid. Ştefan Sfarghie , 01 August 2017
Această sărbătoare aminteşte o rânduială mai veche a Bisericii din Constantinopol, când, la 1 august, o parte din lemnul Sfintei Cruci era scoasă din paraclisul palatului imperial şi purtată în procesiune spre Biserica „Sfânta Sofia”, unde rămânea spre cinstire până la 14 august, când era readusă la palat. Aceasta era legată de apariţia pe cer a Sfintei Cruci, înainte de lupta de la Podul Milvius a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, dar şi de descoperirea lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Elena. O altă tradiţie spune că sărbătoarea este legată de o victorie a împăratului bizantin Manuel I Comnen (1143-1180) împotriva turcilor, cu puterea Sfintei Cruci. Tot în această zi pomenim pe Sfinţii şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, a maicii lor Solomoni şi a lui Eleazar preotul (168 î.Hr.). Aceştia au trăit pe vremea lui Antioh al 4-lea Epifan (175-164 î.Hr.). Regele Antioh dăduse poruncă să fie cinstiţi zeii greci. În Palestina, această poruncă a întâlnit rezistenţă, unii dintre cei care s-au împotrivit fiind cei şapte fraţi, după modelul preotului Eleazar. Fraţii erau însoţiţi de mama lor şi au fost chinuiţi, apoi ucişi.

Sfântul Isaachie era din părţile Răsăritului şi venind la Constantinopol în zilele împăratului Valens (354-378), care era arian, l-a îndemnat să deschidă bisericile ortodocşilor, prorocindu-i că dacă nu va face acest lucru va pieri în război. Şi prorocia s-a împlinit întocmai, că fiind biruit Valens de goţi, a pierit în foc. Cuviosul Dalmat a fost ostaş în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), însă lăsând toate cele lumeşti, a luat cu sine numai un fiu al său, Faust, şi s-au dus la Mănăstirea Cuviosului Isaachie, aproape de Constantinopol. Acolo au îmbrăcat haina monahală şi trăiau în post şi rugăciune. Când Cuviosul Isaachie a ajuns la adânci bătrâneţi, l-a numit egumen al mănăstirii pe Dalmat, care a fost hirotonit preot. Dalmat a fost de mare ajutor Sfinţilor Părinţi la Sinodul al 3-lea Ecumenic, care s-a ţinut la Efes, în 431, pe vremea împăratului Teodosie al II-lea. Şi plăcând cu desăvârşire lui Dumnezeu s-a mutat în pace la El, la adânci bătrâneţi. Faust, fiul său, străbătând cu multă râvnă scara nevoinţelor pustniceşti, s-a mutat şi el în pace la veşnicele locaşuri.

Sfântul Ioan Iacob s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni din fostul județ Dorohoi. Rămânând orfan de mic, a fost crescut de bunica sa Maria. De tânăr a dorit să devină călugăr, de aceea la vârsta de 20 de ani și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Neamț. La 8 aprilie 1936, rasoforul Ilie (căci așa se numea înainte de călugărie) a fost tuns în monahism, primind numele Ioan. Dorind viață pustnicească, Sfântul Ioan Iacob a plecat în Țara Sfântă, unde s-a nevoit 24 de ani, trăind în post și rugăciune. În anul 1947 a fost hirotonit diacon și, la puțin timp, preot în Biserica Sfântului Mormânt. În vara anului 1960, simțindu-și sfârșitul aproape, s-a împărtășit cu Sfintele Taine la 4 august, iar la 5 august și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la vârsta de 47 de ani. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992. O părticică din moaştele Sfântului Ioan Iacob (degetul mic) se află în Biserica „Sfântul Ioan Iacob” din incinta Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.

Sfânta Cuvioasă Teodora s-a născut pe la jumătatea secolului al 17-lea în satul Vânători, jud. Neamţ. Căsătorită împotriva voinţei ei cu un tânăr evlavios din Ismail şi neavând copii, Teodora a îmbrăţişat viaţa monahală la Schitul Vărzăreşti, Vrancea, iar soţul ei, de asemenea, s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, primind numele Eleodor. Năvălind turcii, au dat foc schitului, iar sfânta s-a retras în munţi, unde se nevoia ziua şi noaptea în post şi rugăciune. Mai târziu, s-a retras în Munţii Neamţului şi aşa a ajuns în părţile Schitului Sihla, unde mulţi ani a petrecut în aspre nevoinţe. Hrana Sfintei Teodora era una foarte sărăcăcioasă. Mânca măcriş, fructe de pădure şi alune. Înainte de a muri, ieromonahul Antonie a spovedit-o şi a împărtăşit-o şi aşa sfânta şi-a dat în pace sufletul curat Domnului. Trupul sfintei a fost descoperit în anul 1830, în peştera în care vieţuise. În 1852, moaştele Sfintei Teodora au fost duse la Mănăstirea Pecerska din Kiev şi aşezate într-o raclă de mare preţ, pe care scrie: „Sfânta Teodora din Carpaţi”.

Sfântul Ierarh Emilian Mărturisitorul lui Hristos (†820) a trăit pe vremea împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), unul dintre luptătorii împotriva sfintelor icoane. Ca Episcop al Cizicului, Sfântul Emilian a fost silit de multe ori să se lepede de cinstirea icoanelor, suferind multe chinuri. Fiind în exil, din cauza pătimirilor şi a strâmtorărilor s-a mutat în pace la Domnul. Astăzi pomenim şi pe Sfântul Miron, Episcopul Cretei, care, înainte de a fi ales episcop, a hrănit mulţi săraci, lucrând pământul împreună cu soţia sa. Datorită vieţii sale îmbunătăţite a fost hirotonit preot în timpul împăratului persecutor Deciu (249-251), iar după moartea împăratului a fost ales Episcop al Cretei, unde a făcut multe minuni. Până la vârsta de 100 de ani, când şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, Sfântul Miron a trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi cu milă faţă de oameni.

Sfântul Apostol Matia era unul dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului Hristos, care s-a numărat apoi cu cei 12 Sfinţi Apostoli, în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 26). După Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului, ceata celor 12 Apostoli fiind neîmplinită, Sfântul Apostol Petru a luat cuvântul, spunând că se cuvine a se împlini locul lui Iuda care îl trădase pe Mântuitorul. Deci, au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia (Fapte 1, 24-26), şi rugându-se au tras sorţii, iar aceştia au căzut pe Matia. Această alegere s-a întărit curând prin trimiterea asupra lui a Duhului Sfânt în chip de limbi de foc, precum a stat şi peste ceilalţi Sfinţi Apostoli. Despre viaţa Sfântului Apostol Matia nu ştim decât că şi-a închinat-o propovăduirii Evangheliei. După o veche tradiţie a Bisericii, el a predicat cuvântul Domnului în Etiopia, unde, fiind cumplit chinuit de păgâni, a fost ucis cu pietre, dându-şi astfel sufletul în mâinile lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează astăzi la Trier în Germania.

1. Sfântul Mucenic Lavrentie – a suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Valerian (253 – 260). Sfântul Lavrentie a fost arhidiacon și avea în grijă asistența socială din orașul Roma, deoarece împreună cu alți diaconi se ocupa împărțirea lucrurilor oferite de credincioși pentru cei lipsiți.
Sfântul a fost martor la martirizarea sfântului episcop Xist, în catacombe, după ce oficiaseră Sfânta Liturghie. După ce a împărțit averea bisericii episcopale din Roma ca să nu fie confisacată de împăratul Valerian, sfântul a fost prins și supus supliciilor suferind moarte martirică.
Foarte mulți păgâni, văzând curajul sfântului Lavrentie, s-au convertit la creștinism. Împăratul Constantin cel Mare a înălțat un lăcaș de cult pe mormântul Sfântului Lavrentie, apoi, odată cu trecerea timpului au mai fost zidite în Roma încă șapte lăcașuri de cult în numele sfântului Mucenic. Un fragment din sfintele sale moaște a fost dăruit de Papa Adrian împăratului Carol cel Mare (768-814) și se află în orașul Strasbourg, în biserica ce-i poartă numele.
2. Sfântul Mucenic Xist, Episcopul Romei – era originar din Atena, Grecia. Născut păgân s-a convertit, primind botezul creștin. Prin rânduială divină a ajuns la Roma unde a trecut prin toate treptele bisericești, iar după moartea mucenicească a episcopului Ștefan i-a urmat în scaunul episcopal. Primind poruncă de la împăratul Valerian să jertfească zeilor, a refuzat să se lepede de credința creștină și l-a înfruntat pe împărat. A suferit moarte martirică în catacombe după ce a oficiat Sfânta Liturghie.
3. Sfântul Ipolit – a fost ostaș roman, gardian al închisorii unde erau întemnițați creștinii. Fiind martor la numeroase tămăduiri minunate făcute de Sfântul Laurențiu, Sfântul Ipolit s-a botezat împreună cu toată familia sa. Sfântul Ipolit a fost cel care, împreună cu un preot pe nume Justin, a luat trupul Sfântului Laurențiu și l-a îngropat într-o peșteră aflată pe proprietatea unei creștine pe nume Chiriachi, în apropiere de Roma.
Fiind neclintit în credință Sfântul Ipolit a mărturisit că este creștin, l-a înfruntat pe împăratul Valerian, fapt pentru care a suferit moarte martirică prin decapitare, în data de 13 august 258, la trei zile după trecerea la cele veșnice a sfântului Lavrentie. Trupul Sfântului Ipolit a fost îngropat în taină de către un preotul Justin, în afara orașului Roma, lângă calea Salaria.

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului – Sfântul Nifon s-a născut în Peloponez în prima jumătate a veacului al XV-lea, din părinţi străluciţi cu neamul, dar şi cu dreapta credinţă şi cu faptele bune, Manuel şi Maria, primind la botez numele de Nicolae.
Arătând multă dragoste pentru carte, a avut mulţi dascăli iscusiţi şi cuvioşi la şcolile Despotatului din Mistra, care i-au dat o învăţătură aleasă dar l-au povăţuit şi pe căile slujirii lui Dumnezeu. După trecerea la cele veşnice a tatălui său, alege calea vieţii monahale, plecând în ascultare la pustnicul Antonie din Epidaur, apoi la dascălul său, ieromonahul athonit Zaharia, din mâinile căruia a primit chipul monahicesc, luând numele Nifon, care în limba greacă înseamnă: cel ce veghează.
Împreună cu acesta, din pricina tulburărilor iscate de Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a plecat din Grecia în Albania, unde a fost hirotonit ieromonah, iar, după cucerirea ei de către turci, a stat o vreme la Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. După moartea îndrumătorului său, a plecat la Muntele Athos.
Acolo, cercetând mai multe mănăstiri, schituri, peşteri şi chilii pustniceşti, s-a aşezat în cele din urmă la Mănăstirea Dionisiu, unde s-a ostenit multă vreme în ascultare, în nevoinţe, în privegheri şi mai ales în rostirea neîncetată a rugăciunii minţii. Aflând, însă, de evlavia şi de înţelepciunea lui, clerul şi credincioşii din Tesalonic l-au ales mitropolit, în anul 1483.
Acolo a păstorit cu vrednicie, învăţând şi întărind în Ortodoxie pe credincioşii săi, tulburaţi de zvonurile falsei uniri cu Biserica latină. În anul 1484, mitropolitul Nifon a luat parte la un sinod care a osândit hotărârile de la Ferrara-Florenţa.
În anul 1486, Sfântul Nifon a fost ales patriarh al Constantinopolului. De vreme ce împrejurările erau deosebit de grele – întrucât, de la cucerirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit în treburile Bisericii Ortodoxe – şi păstoria Sfântului Nifon a fost zbuciumată. A fost alungat din scaun, apoi iarăşi chemat, la cererea credincioşilor, iar în anul 1498 a fost surghiunit la Adrianopol.
În această cetate l-a aflat voievodul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), în anul 1503, pe când se întorcea de la Constantinopol spre ţară, şi l-a înduplecat să vină spre a pune bună rânduială în Biserica Ţării Româneşti. Astfel a venit la Târgovişte, însoţit de cei doi ucenici ai săi, Macarie şi Ioasaf (care, fiind mai târziu martirizaţi de păgâni, sunt şi ei cinstiţi în rândul Sfinţilor). Deci, îndată ce a sosit în Ţara Românească, Sfântul Ierarh Nifon a adunat în sobor pe egumenii şi boierii ţării.
Atunci au fost întemeiate Episcopia de la Râmnic şi cea de la Buzău, iar Sfântul Nifon a sfinţit pe cei doi episcopi. De asemenea, s-a îngrijit de apărarea credinţei ortodoxe şi de bunul mers al vieţii monahale. În Ţara Românească a avut ca fiu duhovnicesc pe Neagoe Basarab, cel care avea să devină în 1512 domnitor.
Nu a trecut, însă, multă vreme şi Sfântul Nifon nu s-a mai putut bucura de buna rânduială pe care o pusese în Biserica Ţării Româneşti, deoarece domnitorul Radu cel Mare a săvârşit o nelegiuire, căsătorind pe o soră a sa cu un boier moldovean, numit Bogdan, care avea în Moldova, soţie şi copii. Sfântul Nifon, neputând încuviinţa o asemenea căsătorie, a rămas neînduplecat la rugăminţile voievodului.
După puţină vreme, a plecat din Ţara Românească, împreună cu cei doi ucenici ai săi, mergând întâi în Bitolia Macedoniei, iar de acolo la Sfântul Munte, aşezându-se la Mănăstirea Vatoped. După moartea mucenicească a ucenicului său Macarie (14 septembrie 1507), Sfântul Nifon s-a stabilit în Mănăstirea Dionisiu, unde, prorocind pătimirea pentru Hristos a celuilalt ucenic al său, Ioasaf († 26 octombrie 1516), şi-a dat fericitul suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 11 august 1508.
După şapte ani, Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), noul domn al Ţării Româneşti, a trimis pe boierii săi la Mănăstirea Dionisiu şi, cu încuviinţarea monahilor de acolo, luând moaştele Sfântului Nifon, le-au pus într-un sicriu de lemn şi le-au adus în ţară cu mare alai. Apoi, le-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare, de la Mănăstirea Dealu, ctitoria acestuia, ca, astfel, Sfântul să ierte greşeala răposatului domnitor.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab a rânduit ca sfintele moaşte ale Ierarhului să fie puse într-o raclă de argint, poleită cu aur şi pietre scumpe, şi să fie duse înapoi la Sfântul Munte. Însă, părinţii din acea mănăstire, văzând adânca evlavie a Voievodului, i-au dăruit capul Sfântului Nifon şi o mână.
Deci, zidind Sfântul Voievod Neagoe Basarab biserică nouă la Curtea de Argeş, în anul 1517 a venit la sfinţire patriarhul Teolipt al Constantinopolului, săvârşind şi trecerea în rândul Sfinţilor a marelui ierarh Nifon. Moaştele lui au fost aşezate acolo, iar din anul 1949 se află în Catedrala Mitropolitană din Craiova.

Astăzi, Biserica Ortodoxă cinsteşte Înainte-prăznuirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Tot astăzi este pomenit Sfântul Proroc Miheia (sec. 8 î.Hr.), unul dintre cei 12 proroci mici ai Vechiului Legământ. S-a născut în ţinutul Moreşet (Miheia 1, 1) şi a trăit sub domnia lui Iotam, a lui Ahaz şi a lui Ezechia, regii din Iuda, cu 721 de ani înainte de Întruparea Domnului Iisus Hristos. De la el ne-a rămas o carte în şapte capitole care se află în Vechiul Testament. Prorocul Miheia a înfruntat prin cuvintele sale fărădelegile celor bogaţi şi puternici faţă de cei săraci, vestind pedeapsa pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Prorocul mai vesteşte şi o mare spe- ranţă, o reînnoire a lumii: naşterea în Betleemul Iudeii a Împăratului păcii, lucru care s-a şi împlinit prin naşterea lui Mesia (Miheia 5, 1).

Sfinții Martiri Brancoveni
 

Acest binecredincios şi iubitor de Hristos domnitor al Ţării Româneşti,Constantin Brâncoveanu, s-a născut la anul 1654 din părinţi de seamă, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino († 1716), un foarte învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.
După moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie († 1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu multă pricepere, dar şi cu înţelepciune şi răbdare creştinească.
Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin Vodă îşi începu domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Multele altele sunt bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Însă dărnicia şi purtarea de grijă ale evlaviosului voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania. De asemenea, vrednice de pomenit sunt şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă în ţinuturile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului.
În anul 1714, însă, tocmai în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a trimis sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi l-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toţi locuitorii ţării.
La Constantinopol, domnitorul creştin şi fiul său cel mare au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, el trebuia să se lepede de credinţa creştină, dar n-a voit să se despartă de Hristos.
Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creştin Constantin Brâncoveanu să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care toţi au mărturisit-o până la moarte.
Şi anume, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare.
Trupurile Martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creştini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului.
Mai târziu, moaştele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară, la anul 1720, de către doamna Maria, soţia sa, şi aşezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria Voievodului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 19 iunie 1992 a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache,având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an.

Sfântul Andrei Stratilat
 

Sfântul Andrei a trăit pe vremea împăratului roman Maximian (286-305) şi era în armată, având rang de stratilat, care însemna căpetenie de ostaşi. Năvălind atunci perşii în Siria, căpetenia oştirilor din zonă l-a trimis pe Andrei să riposteze armatei romane. Soldaţii conduşi de acesta au învins, iar Andrei i-a îndemnat în tot timpul luptei să se roage lui Hristos pentru victorie. Căpetenia oştirilor, pe nume Antioh, era prigonitor al creştinilor şi, aflând că Andrei şi ostaşii credeau în Hristos, a poruncit ca aceştia să fie prinşi şi torturaţi, ca să se lepede de credinţa lor. Nevoind ostaşii lui Hristos să se lepede de credinţă, au fost lăsaţi liberi şi au mers să se boteze în Cilicia. Aflând prigonitorii despre aceasta, au poruncit să li se taie tuturor capetele. S-au numărat atunci 2.593 de ostaşi, împreună cu Sfântul Andrei, care au primit cununa muceniciei.

Sfântul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam şi cunoştea desăvârşit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Şi s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfântului Ioan Botezătorul şi s-a minunat auzind propovăduirea lui şi văzând îngereasca lui viaţă, şi a fost botezat de către dânsul.
După aceea, văzând pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecând cu oamenii şi auzind învăţătura Lui şi văzând minunile Lui, s-a dus după Dânsul şi a fost numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat şi pe alţi şaptezeci şi i-a trimis pe ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul, unde voia să meargă.
Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului şi după învierea cea de a treia zi şi înălţarea Lui la ceruri, Sfinţii Apostoli împărţindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfântul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul.
Pentru că aşa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimiţându-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mână a Preasfintei Sale feţe şi scriind către dânsul: „Când mă voi înălţa la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvârşit de boala care te-a cuprins pe tine şi îţi va da viaţă veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.
Deci Apostolul Tadeu, mergând în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpânitorului, ci mai întâi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, şi fiind găzduit la dânsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mâinilor şi prin chemarea numelui Domnului.
Deci, străbătând vestea despre dânsul prin toată cetatea, au început a aduce la dânsul pe neputincioşii lor şi, văzând tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit şi domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.
Deci Avgar îndată şi-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dânsul pe unul din ucenicii Săi şi s-a gândit în sine, zicând: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?” Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dânsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduieşte toate bolile cu numele lui Iisus”.
Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpâne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!” Domnul a zis: „Adu-l aici la mine”. Şi ducându-se Tobie la Sfântul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăţi m-a chemat şi mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduieşti de bolile ce l-au cuprins!” Şi a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dânsul”. Iar a doua zi au mers amândoi la domnul Avgar, fiind adunaţi acolo toţi boierii şi dregătorii lui.
Și intrând apostolul cu Tobie pe uşile palatului domnesc, şi domnul uitându-se la dânsul, a văzut faţa lui apostolească strălucind cu lumină şi, înspăimântându-se, s-a sculat degrabă de la locul său şi i s-a închinat până la pământ. Şi s-au mirat toţi cei ce stăteau de faţă, văzând pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieşea din faţa lui Tadeu.
Deci domnul l-a întrebat pe Sfântul Tadeu: „Oare tu eşti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvârşită neputinţei mele şi viaţă veşnică, mie şi celor ce sunt cu mine?” Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dânsul. Şi dacă credinţa ta către El se va înmulţi mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credinţa ta”.
Avgar a zis: „Am crezut atâta într-însul, încât am voit să adun puterea oştii şi să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea şi să-i pierd cu desăvârşire.
Dar stăpânirea romană, sub care suntem, m-a oprit”. Sfântul Tadeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinţă de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici şi răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mântuirea a toată lumea.
Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dânsul la ceruri cu slavă şi a şezut de-a dreapta Lui, şi nu are trebuinţă ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmaşilor Lui, având El însuşi putere peste toţi, ca să judece viii şi morţii, şi fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui”.
Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar şi către cei ce erau cu dânsul, Sfântul Tadeu l-a adus la desăvârşita credinţă şi l-a botezat. Atunci Avgar a câştigat în Sfântul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe faţa sa după cea dintâi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, şi când s-a adus la el scrisoarea lui Hristos şi chipul cel nefăcut de mână al Preasfintei feţe a Lui, atunci i-a fost cea dintâi tămăduire, curăţindu-i-se trupul de lepră, rămânând numai o mică parte – cu dumnezeiască rânduială -, pe faţa lui, până la venirea apostolului Tadeu.
Iar cealaltă tămăduire desăvârşită a lui, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului şi prin Sfântul Botez, când a ieşit din sfânta scăldătoare cu totul întreg şi sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat şi ceilalţi care văzuseră minunile şi câştigaseră tămăduire de neputinţele lor. Apoi Sfântul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toţi locuitorii cetăţii şi să asculte cuvântul lui Dumnezeu.
Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stând pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, toate cele văzute şi nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, şi cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer pe pământ, prin cea negrăită întrupare pentru mântuirea omenească, şi a pătimit de voie, a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, şi a pregătit celor buni răsplătire veşnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfârşită în iad.
Asemenea, le-a spus şi toate celelalte taine ale mântuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut şi minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit şi pe ceilalţi mulţi; deci au început a slăvi pe Hristos, cerând Sfântul Botez.
Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici şi s-au pus preoţi, prin punerea mâinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrând să mulţumească Sfântului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfântul n-a primit, zicând: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?”
Deci întărind în Edesa sfânta credinţa şi pe toate rânduindu-le bine, Sfântul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, şi luminând acolo pe mulţi şi zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetăţile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergând la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind şi botezând pe mulţi, s-a odihnit întru Domnul.

Mucenicul Adrian şi soţia sa Natalia erau din cetatea Nicomidiei şi au pătimit în zilele împăratului Maximian (286-305). Când a ajuns în Nicomidia, împăratul s-a închinat la zei și a poruncit ca toţi cei care cred în Hristos să fie prinşi şi chinuiţi. Doar 23 de creştini au fost prinşi atunci şi judecaţi. În timpul judecăţii, Adrian, un bărbat cinstit din Nicomidia, care ţinea obiceiul păgân, i-a întrebat de ce suferă atâtea. Creştinii i-au răspuns că suferă pentru a primi bunătăţile cele pregătite de Dumnezeu. Adrian a declarat atunci că vrea şi el să moară împreună cu ei. Soţia lui, Natalia, la început s-a îngrijorat pentru întemniţare, dar, aflând motivul, s-a îmbrăcat în haină luminată şi a mers la soţul ei, în temniţă, bucurându-se pentru alegerea pe care o făcuse. În seara dinaintea judecăţii, Adrian a mers la soţia sa, ca să-i spună de sfârşitul lui, însă Natalia nu l-a primit în casă, gândind că a fugit de mucenicie. Aflând însă vestea muceniciei, ea a mers la temniţă şi îi îmbărbăta pe toţi cei care sufereau pentru Hristos. Adrian a fost chinuit şi i s-au tăiat mâinile, apoi a murit, zdrobindu-i-se fluierele picioarelor. Moaştele sfinţilor au fost duse la Arghiropolis, unde şi-a dat sufletul şi Natalia, cu moarte mucenicească fără sânge.

1. Sfântul Sfințit Mucenic Vavila a fost ales Episcop al Antiohiei în anul 237. A fost Episcop al Antiohiei timp de 13 ani, până în anul 250. În anul 250 împăratul Deciu a declașat una dintre cele mai puternice persecuții împotriva creștinilor, din Imperiul Roman.
În primul rând, această persecuție a vizat pe conducătorii Bisericii Creștine din Imperiu, între primii arestați fiind și Episcopul Antiohiei, Sfântul Vavila. În timp ce era purtat prin oraș în lanțuri, fiind bătut și supus oprobiului public, trei tineri pe nume Urban, Prilidian și Apolonie mergeau în urma Sfântului, fiind ucenicii acestuia.
Au fost prinși și ei și duși înaintea împăratului, iar împreună cu Sfântul Sfințit Mucenic Vavila au suferit moarte martirică prin decapitare, nedorind să renunțe la credința lor în Domnul nostru Iisus Hristos.
2. Sfântul Proroc Moise a fost omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia egipteană și să îl ducă în Țara Făgăduinței, Canaan. El provenea din seminția lui Levi. Date despre viața lui aflăm din Cărțile Pentateuhului din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, al căror autor este. Din acestea aflăm despre nașterea sa și cum l-a izbăvit Dumnezeu, ajungând să fie crescut de fiica Faraonului Egiptului, ca fiu al acesteia.
Timp de 40 de ani va avea statutul de prinț egiptean până când se va hotărî să ia apărarea conaționalilor săi care erau sclavii egiptenilor. Ucide un egiptean, în dorința de a-și apăra conaționalii, faptă despre care află Faraonul Egiptului și, de teama răzbunării, fuge în Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia. Se căsătorește cu Sefora (Țippora), fiica preotului Ietro.
Stă aici, departe de frații săi aflați în sclavie, timp de patruzeci de ani, apoi se întoarce în Egipt și devine conducătorul poporului evreu, mergând în numele acestora la Faraonul Egiptului, cerându-i eliberarea poporului său.
În urma refuzului sistematic al Faraonului, Dumnezeu trimite la rugăciunea Sfântului Proroc Moise 10 plăgi asupra Egiptului, în urma cărora evreii sunt eliberați și sub conducerea lui Moise pornesc către Țara Canaanului. Din cauza necredinței poporului evreu, atunci când Moise a mers pe Muntele Sinai și a primit Tablele Legii, timp de 40 de ani vor peregrina prin zona deșertică din sudul Orientului Mijlociu de astăzi.
Înainte de a intra poporul în Țara Făgăduinței, Canaan, Moise urcă pe Muntele Nebo de unde vede pământul promis de Dumnezeu și aici a murit la vârsta de 120 de ani.

Sfântul Proroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul – Era preot din Legea Veche, la Templul din Ierusalim, în timpul împăratului Cezar August (63 î.Hr.-14 d.Hr.), la Roma, iar în Țara Sfântă domnea Irod cel Mare, pe vremea nașterii Domnului Hristos. Zaharia preotul era căsătorit cu Elisabeta, una din fiicele lui Aaron.
Sfântul Evanghelist Luca consemnează despre ei că „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”. N-aveau însă copii, pentru că „Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor” (Luca 1, 6-7).
Preotul Zaharia a intrat ca de obicei în Templu pentru a cădi și a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând de-a dreapta altarului tămâierii. Acesta i-a vestit că Elisabeta va naște la bătrânețe un fiu, pe Ioan Înaintemergătorul, proorocire care s-a și adeverit.
După nașterea lui Ioan, în luna a șasea, s-a auzit că Irod, împăratul iudeilor, va ucide pe toți pruncii din Betleem și din împrejurimi, pentru a omorî pe Domnul Iisus Hristos, iar în acea perioadă s-a născut și Ioan Înaintemergătorul. Tocmai de aceea, Elisabeta, maica lui, se temea pentru viața pruncului.
Tradiția ne spune că, de teamă, Elisabeta s-a ascuns împreună cu copilul într-o peșteră de cealaltă parte a Iordanului și astfel nu a fost găsită de ostași. Irod a poruncit ostașilor ca, în locul copilului, să-1 înjunghie pe tatăl său, preotul Zaharia. Astfel, ostașii au mers la Templu, au înjunghiat pe bătrânul preot „între Templu si altar”, stropind, cu sângele său, altarul Domnului.

Pomenirea minunii Sfântul Arhanghel Mihail în Colose
Între orașul Colose din Frigia – veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi Turcia) – și orașul Ieripoli se afla o biserică închinatăSfântului Arhanghel Mihail, zidită deasupra unui izvor unde veneau mulți bolnavi și se tămăduiau.
Sfântul locaș a fost ridicat de un păgân din Laodiceea, oraș în Asia Mică (s-a numit inițial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat între 261 si 246 i.Hr, dându-i numele soției sale, Laodiceea) convertit la creștinism în urma unei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail.
Fiica păgânului era mută din naștere, iar prin vedenie minunată tatăl ei a primit poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece. Ascultând porunca sfântului arhanghel fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin.
După 90 ani de la zidirea sfântului lăcaș a venit acolo un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli care se numea Arhip. Acesta a rămas în biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor.
La momentul potrivit s-a călugărit, învrednicindu-se și de darul preoției, slujind până la adânci bătrâneți și propovăduind cuvântul Domnului. Însă păgânii din orașul Ieripoli s-au hotărât să acopere apa izvorului, iar pe Arhip să-l omoare. Când s-au apropiat, Sfântul Arhanghel Mihail le-a amorțit mâinile, Cuviosul nepățind nimic, iar cei ce săpau au fost izgoniți de o flacără ce a țâșnit din cristalul izvorului.
Văzând cele întâmplate, păgânii și-au pus în gând să abată apele râurilor Hrisos, Licocaper și Kufos asupra bisericii Cuviosului Arhip, însă Sfântul Arhanghel Mihail din nou i-a oprit pe aceștia, poruncind apelor să stea, după care deschizând o prăpastie, le-a poruncit să intre acolo. Cuviosul Arhip a murit la vârsta de 70 de ani.

1. Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria – Egipt: Cuvioasa Teodora a fost o tânără ce se învrednicise de binecuvântările lui Dumnezeu. S-a născut într-o familie înstărită și Dumnezeu îi dăruise un soț iubitor și credincios. Însă prin lucrarea diavolului, Cuvioasa Teodora a căzut în păcat cu un tânăr în lipsa soțului ei.
Din cauza mustrărilor de conștiință, la câteva zile, Teodora și-a părăsit soțul și casa și a intrat în Mănăstirea Octodeocat, fiind tunsă și îmbrăcată în haine bărbătești. După grele încercări și aspră ascultare, fratele Teodor a fost îmbrăcat în haina monahului, neștiind nimeni că este femeie.
Postul și încercările îi schimbaseră mult trăsăturile feței, astfel încât trimisă fiind după untdelemn în Alexandria și-a văzut soțul în pragul unei biserici, iar acesta a salutat-o și a trecut mai departe. Iertându-i păcatele, Dumnezeu o învrednicește pe Cuvioasa Teodora cu darul minunilor. Diavolul, însă, nu a încetat cu ispitele asupra fericitei Teodora.
Starețul mănăstirii trimițând-o pe Cuvioasa Teodora să cumpere grâu, aceasta a trebuit să înnopteze la Mănăstirea Enatului. Aici, starețul acestei mănăstiri a primit vizita fiicei sale, deoarece fusese înainte căsătorit. Noaptea, Cuviosul Teodor se trezește în chilia în care dormea cu fata starețului care îl îndemna la păcat. Refuzând, aceea a găsit pe altcineva cu care a păcătuit, rămânând însărcinată.
După ce copilul s-a născut, starețul Mănăstirii Enatului a adus copilul la Mănăstirea Octodeocat, lăsându-l aici și punând fapta întâmplată pe seama fratelui Teodor. Cuviosul Teodor a fost alungat din mănăstire împreună cu copilul, deși ar fi putut să își dovedească nevinovăția.
Timp de șapte ani s-a chinuit într-o colibă din apropierea mănăstiri, hrănind pruncul. După cei șapte ani, a fost reprimit în mănăstire, unde i s-a dat o chilie în care să își crească copilul, fără să fie supus nici unei ascultări mănăstirești. După alți doi ani Cuviosul Teodor a murit și abia atunci s-a aflat că a fost femeie.
Tot atunci, soțul Teodorei îndrumat fiind de Dumnezeu către Mănăstirea Octodeocat a aflat cele întâmplate și întristându-se a cerut voie starețului să rămână în chilia Cuvioasei Teodora și să aibă grijă mai departe de copil. Sfaturile Teodorei și ale soțului ei au rodit, copilul ajungând stareț al Mănăstirii Octodeocat.
2. Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adâncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.
La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu că oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzându-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul.
Fierbând bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).
Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dânsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo.
A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblând, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sunt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”.
Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpânire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cât pot, pe atâta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mâna spre mere şi luând Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”.
Şi îndată începu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptându-se şi în sine venindu-şi, socotea că un vis vedenia aceea. Apoi, întinzîndu-şi mâna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eufrosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunându-se pe pat. Şi lăsând merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stând la cântarea cea de dimineaţă.
Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurământ înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”.
Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumnezeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părinte, în rai, când am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sunt, iar nu om”.
Deci, sfârşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea.
Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut.
Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dânşii, şi le-au dat spre binecuvântare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Citi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfântului Eufrosin.
Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hârtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte astăzi pe părintele eclesiologiei creştine, adică al învăţăturii despre Biserică, pe Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, care a trăit în nordul Africii în secolul al III-lea d. Hr. El este cel care a teologhisit că în afară de Biserică nu este mântuire. Punctul central al teologiei Sfântului Ciprian îl constituie unitatea Bisericii. Pentru el unitatea Bisericii e chezășia unității credinței. Scrierile lui au un bogat conținut apologetic, disciplinar-moral și epistolar.
Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, a învățat că cine nu e în comuniune cu episcopul nu e în Biserică, iar episcopul nu e episcop decât în Biserică. Bisericile particulare sunt ramurile unuia și aceluiași copac, care este Biserica una. Așa cum razele soarelui sunt multe, dar lumina e una, așa cum ramurile copacului sunt multe, dar puterea care le ține e una, așa cum pâraiele care ies dintr-un izvor sunt multe, dar se păstrează unitatea de origine, tot așa și Bisericile locale sunt multe, dar ele stau pe temeiul unei singure Biserici. Biserica e comparată cu cămașa cea necusută a lui Hristos. Nimeni nu se poate mântui decât în Biserică.
Sărbătoarea de astăzi a fost așezată în calendar în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în zilele de 8-9 iulie 2008 la Reședința Patriarhală din Bucureşti. Atunci s-a hotărât ca Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian de Cartagina să fie trecut cu zi de prăznuire și în calendarul Bisericii noastre, la 13 septembrie. Cinstirea lui s-a stabilit în această zi deoarece în ziua martiriului său, 14 septembrie, este sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Sfântul Sinod a ales această zi luând în calcul şi faptul că în calendarul iulian neîndreptat, pe care îl ţin unele Biserici Ortodoxe Autocefale, sărbătoarea sfântului este la 31 august, zi care coincide în calendarul iulian îndreptat pe care îl ţine Biserica Ortodoxă Română cu ziua de 13 septembrie, după cum a explicat la acel moment Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ciprian.
Sfântul Ciprian s-a născut pe la anul 210 în Cartagina, într-o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele Caecilius Ciprianus, poreclit și Thascius. Nu avem informații despre anii tinereții sale, nici despre școlile urmate, dar, luând în considerare reputația sa la vârsta de 35 de ani, când s-a convertit la creștinism, deducem că și-a însușit o cultură profană vastă și profundă.
Convertirea la creștinism din anul 245 a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilius sau Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl respecta și îl iubea ca pe un părinte și care la rândul său i-a încredințat la moarte îngrijirea familiei sale. Convertirea a produs o schimbare radicală a mentalității și concepției Sfântului Ciprian despre viață, schimbare de care este uimit el însuși. A fost înzestrat cu două mari virtuți: castitatea și dragostea. A vândut o parte din avere, iar banii obţinuţi au fost împărțiţi săracilor. A fost hirotonit preot în anul 247. La scurt timp, murind Episcopul Cartaginei Donatus, a fost ales episcop în anul 249.
Ca episcop s-a preocupat mai întâi de disciplina în Biserică. A interzis noilor convertiți de a mai practica vechile lor profesii, punând mare accent pe ascultarea în Biserică. Persecuția care a izbucnit în anul 250, sub împăratul Deciu, și care a avut efect mai mare asupra Africii a făcut să crească numărul apostaților. Pentru a curma tulburarea produsă în Biserică, Sfântul Ciprian s-a retras într-un loc ascuns. I-au fost confiscate bunurile, iar adversarii săi l-au acuzat de trădare față de Biserică. Acuzația a fost nejustificată pentru că Sfântul Ciprian, rânduit de la Dumnezeu , cum notează și biograful său, a făcut dovada dragostei nemăsurate pentru Hristos, mergând pe calea muceniciei.
După aproximativ 15 luni de absență, Sfântul Ciprian s-a întors la Cartagina, unde a avut mult de luptat cu cei care se lepădaseră de creștinism. Ca regulă generală pentru apostați, el a cerut penitență. În această situație au intervenit protestele din partea mărturisitorilor rămași în viață. Pe aceștia i-a felicitat, atenționându-i însă asupra păcatului mândriei, din care cauză vor cădea și ei. Sfântul Ciprian, de comun acord cu Biserica Romei și episcopii africani, i-a reprimit pe apostați, însă treptat, după un timp de penitență, excepție făcând cei bolnavi pe moarte. A fost nevoit să ia măsuri aspre cu adversarii săi la episcopat, care preconizau o sciziune în Biserică, excomunicându-i. În această privință a avut și acordul episcopilor africani convocați la sinodul de la Cartagina, din anul 251.
O contribuție deosebită a avut episcopul cartaginez pe tărâm social odată cu izbucnirea ciumei, între anii 252 şi 254, și a unui nou val de persecuții. În fața comportării dezastruoase a unor oameni (chiar creștinii îi părăseau pe cei bolnavi de teama infectării), a tâlhăriilor și jafurilor întreprinse asupra caselor părăsite, Sfântul Ciprian condamnă cu sinceritate această atitudine, făcând nenumărate acte de milostenie și-i îndeamnă pe creștini la întrajutorare frățeas*că, salvând viața multora.
În perioada de liniște relativă, stabilită după anul 253, odată cu urcarea pe tronul imperial de la Roma a lui Valerian, Sfântul Ciprian se ocupă de cei năpăstuiți și întărește disciplina.
În ultimii ani ai vieții s-a confruntat cu problema rebotezării ereticilor. Se pronunța pentru rebotezarea lor, spunând că botezul e valabil numai dacă e făcut în numele Dumnezeului Celui adevărat. Atitudinea sa este susținută de sinodul african din 1 septembrie 256, dar intră în conflict cu Papa Ștefan, care administra ereticilor după penitență numai punerea mâinilor, recunoscând botezul.
În anul 257, izbucnind persecuția împăratului Valerian, Sfântul Ciprian a fost exilat la Curubis în luna august, în urma sentinței date în fața proconsulului Aspasius Patemus. În anul 258 este chemat din exil de urmașul lui Aspasius, Galeriu Maximus, și după unele încercări de atragere a sa la păgânism, l-a condamnat la moarte la 14 septembrie 258. Executarea s-a făcut prin sabie la Ager Sexti, lângă Cartagina. Trupul lui a fost înmormântat de creștinii evla*vioși în locul numit Ariile proconsulului Macrobiu Candidian, pe Via Mappalensis.
Mărturisirea și martiriul Sfântului Ciprian au fost un model pentru păstoriții săi și chiar pentru păgâni, arătând credința neclintită și dorința lui de a-și vărsa sângele pentru Hristos.

1. Sfânta Mare Muceniță Eufimia -Această mult slăvită Muceniţă a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311). Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor, fiind fiica unui oarecare Filofron şi a Teodosianei, şi era în rânduiala fecioarelor Bisericii, îndeletnicindu-se cu duhovniceştile nevoinţe, întrucât îşi închinase viaţa lui Hristos.
Deci, a ieşit poruncă de la dregătorul Prisc să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Şi s-a adunat popor mult; iar unii dintre creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor, se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jertfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia fecioara.
Deci, prinzând-o pentru mărturisirea lui Hristos, a fost supusă la chinuri cu foc şi cu roata şi cu alte pătimiri, apoi, la urmă, au dat-o fiarelor sălbatice ca să o sfâşie. Fiarele sălbatice s-au îmblânzit, numai o ursoaică i-a făcut o rană la picior, iar Sfânta Eufimia, rugându-se, şi-a dat sufletul său către Domnul, în anul 307, în 16 septembrie.
Biserica Ortodoxă o cinsteşte ca pe o Mare Muceniţă. Creştinii au îngropat cu cinste moaştele ei, apoi, încetând persecuţiile, au zidit o mare biserică deasupra moaştelor ei la Calcedon. Şi în Constantinopol erau patru biserici ridicate în cinstea ei.
În zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), în anul 451, s-a adunat la Calcedon Sinod mare, de 630 de Sfinţi Părinţi din toată lumea.
Ei au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o persoană numai cu o fire şi o lucrare, şi nu primeau dreapta credinţă ortodoxă, care învaţă că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, Care după întrupare are două firi: dumnezeiască şi omenească, unite între ele în chip neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat.
Părinţii de la Calcedon au arătat că izbânda hotărârilor Sinodului se datora şi mijlocirilor Sfintei Eufimia. Astfel, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: „Scrieţi, într-o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră.
Amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem în racla cu preacinstitele moaşte ale Marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, cu post, lui Dumnezeu, ca prin ea să ne descopere credinţa cea dreaptă”. Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Iar după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la picioarele ei.
Spre aducerea aminte de această preaslăvită minune din timpul Sinodului, Sfânta Mare Muceniţă Eufimia este înfăţişată pe icoane cu o scrisoare sau carte în mână. Pentru această minune, Muceniţa este prăznuită şi la 11 iulie, iar duminica următoare acestei date este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al patrulea Ecumenic.
Pentru rugăciunile Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfânta Muceniță Meletina – era originară din orașul Marcianopolis (Tracia). A suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Antonim cel Pios (138-161) din porunca lui Antioh, guvernatorul Traciei.
3. Sfânta Muceniță Ludmila – s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării. Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei. Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, apostolii slavilor.
În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor. Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei.
Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas. Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei.
Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.

Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont (+278) – Acești sfinți au trăit în timpul împăratului Probus (276-282), care a fost un persecutor al creștinilor. Când păgânii îl serbau pe zeul Apolo, creștinii Trofim și Savatie au refuzat să-i cinstească cu păgânii.
Savatie a fost dus în fața guvernatorului la Antiohia și a fost bătut crunt, apoi a fost aruncat în temniță și așa și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Trofim și Dorimedont au fost decapitați.

Biserica Ortodoxă sărbătorește în 22 septembrie pe Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, și pe Sfântul Sfințit Mucenic Foca, făcătorul de minuni, Episcopul Sinopiei († 117).
1. Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în ţinutul Vrancei, în prima jumătate a veacului al XVII-lea şi, iubind din tinereţe viaţa călugărească, s-a lepădat de lume şi a primit sfântul chip îngeresc la Schitul Brazi.
Cugetând ziua şi noaptea la Legea lui Dumnezeu şi deprinzând de la dascălii încercaţi din mănăstirile Ţării de Jos a Moldovei învăţăturile cele folositoare, a fost ales egumen al Mănăstirii Bogdana din ţinutul Bacăului, reconstruind în vremea stăreţiei sale acest sfânt locaş. Pentru vrednicia sa şi pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuţi în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului.
Iubind cu adevărat sfintele lui Dumnezeu locaşuri, a cercetat şi a ajutat cu multă râvnă schiturile şi mânăstirile din eparhia sa, sprijinind totodată şi pe binecredincioşii creştini aflaţi în felurite necazuri sau cuprinşi de sărăcie. În anul 1674, Sfântul şi preaînvăţatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras în Polonia, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprită de cetele de turci şi de tătari, care au adus la cârma ţării pe Dumitraşcu, din neamul Cantacuzinilor.
Acesta, văzând că moldovenii au fost lipsiţi de păstorul lor, a cerut arhiereilor să-şi pună mitropolit. Ierarhul Teodosie, deşi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei în acele vremuri greu de îndurat, când turcii şi tătarii intraseră ca lupii înfometaţi în smerita lui turmă.
De aceea, bunul păstor nu a răbdat mult a vedea în toate zilele cum sunt nedreptăţiţi creştinii, ci, punându-şi sufletul pentru oile sale, a mers la domnitor şi i-a cerut să pună capăt asupririi poporului şi să alunge dincolo de hotare pe păgâni.
Mâniat, Dumiraşcu Vodă nu a voit să audă mustrările cele drepte ale mitropolitului, ci, fără judecată, l-a silit să-şi părăsească scaunul, pe care nu stătuse decât vreme de un an, şi să fie pus sub pază în Mănăstirea „Sfântul Sava”, din Iaşi. Răbdând cu mult curaj nedreapta prigonire, ierarhul mărturisitor al dreptăţii a stat închis acolo până la revenirea în ţară a blândului mitropolit Dosoftei, care l-a scos pe ierarhul Teodosie din surghiunul său.
Acesta s-a retras în părţile Ţării de Jos, vieţuind când la Focşani, când la Bogdana. În acest răstimp s-a îngrijit îndeosebi de reconstruirea Schitului Brazi, unde a ridicat o nouă biserică şi chilii, aşezând acolo monahi şi punându-i sub ascultarea egumenului Zaharia, care vieţuise o vreme în Sfântul Munte Athos.
În anul 1688, pe când se afla la Focşani, a fost răpit şi dus în Ţara Românească, unde a îndurat, vreme de 10 săptămâni, închisoare şi chinuri din partea rudeniilor lui Dumitraşcu Vodă, fostul domnitor al Moldovei. Scăpând cu viaţă şi din această dureroasă încercare, ierarhul Teodosie a continuat să se ocupe de sfintele locaşuri din ţinutul Vrancei, pregătind toate cele necesare pentru ridicarea a încă trei schituri.
În toamna anului 1694, tătarii au năvălit din nou în Moldova, jefuind pe creştini şi distrugând bisericile. Cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, mitropolitul Teodosie s-a pregătit duhovniceşte. Curând, la Schitul Brazi a venit o ceată de tătari, care l-au schingiuit pe bătrânul arhiereu, cerându-i să le predea agoniseala mănăstirii şi odoarele sfântului locaş.
Acesta a refuzat, preferând mai degrabă să fie chinuit, decât să dea în mâinile păgânilor puţinele bunuri ale mânăstirii şi sfintele vase. În cele din urmă, tătarii i-au tăiat capul. Noaptea a fost îngropat în grabă de câţiva credincioşi. Aşa a luat cununa muceniciei mult-pătimitorul ierarh, primindu-şi prin sabie sfârşitul şi suferind pentru dragostea de Dumnezeu şi de Biserică.
Prin minune, în anul 1842, s-au aflat cinstitele sale moaşte, de faţă fiind şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti. Astăzi, moaştele Sfântului se află tot la Mănăstirea Brazi, lângă oraşul Panciu din Vrancea, fiind izvor de vindecări şi de alinare sufletească pentru toţi cei ce vin să-l cinstească.
Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte locaşuri şi pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adâncă, dragostea pentru buna rânduială şi chivernisire a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui, încununată de jertfa martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslăvitorii creştini, fiind canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2003.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeu nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfântul Sfințit Mucenic Foca, făcătorul de minuni, Episcopul Sinopiei († 117) – S-a născut în orașul Sinopi, iar părinții săi au fost Pamfil și Maria. Încă din tinerețe s-a învrednicit de darul Duhului Sfânt, făcând minuni. A fost ales Episcop al orașului Sinopi. În timpul împăratului Traian (98-117), a suferit moarte martirică din porunca dregătorului African.

1. Sfânta Mare Muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla (sec. I) – S-a născut în orașul Iconium, capitala Licaoniei, la 420 de km de Constantinopol. Aici au propovăduit Onisifor și Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba. Sfânta Tecla este numită întocmai cu Apostolii datorită râvnei de care a dat dovadă în propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos și a dragostei pentru El.
Tecla era fiica unor oameni bogați păgâni. La vârsta de 18 ani era logodită cu Tamir, fiul unui guvernatorului orașului, iar despre ea Sfântul Metodie, Episcopul Patarelor – Liciei ( 311) spunea: „era știutoare de filozofie și de arte frumoase și când vorbea cu putere și elocință, blândețe și ușurință, atrăgea pe toți prin farmecul cuvintelor sale”.
Ajungând în orașul Iconium, Sfântul Apostol Barnaba și Sfântul Apostol Pavel au rămas în casa lui Onisifor pentru a propovădui cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și în acest oraș. Auzind despre ei, Sfânta Muceniță Tecla s-a oprit la geamul casei unde propovăduiau și a rămas timp de trei zile ascultând cuvântul Apostolilor.
Sfântul Apostol Pavel este întemnițat datorită învinuirilor aduse de mama Sfintei Tecla. Noaptea, Sfânta Muceniță se duce la temniță și dă un ban de aur gardianului care o lasă să intre la Sfântul Apostol Pavel, acesta botezând-o în numele lui Hristos.
Aflând despre aceasta, mama Muceniței Tecla, insistă ca Sfinții Apostoli să fie alungați din cetate, iar Tecla să fie arsă pe rug. În timp ce se ruga Sfânta Muceniță, ploaia a stins focul și așa a putut fugi din oraș.
Împreună cu Sfinții Apostoli a plecat și au propovăduit pe Domnul Iisus Hristos prin Listra, Derbe și până la Antiohia. Și alte chinuri a mai suferit Sfânta Mare Muceniță Tecla pe parcursul propovăduirii sale, însă aceasta a trăit până la vârsta de 90 de ani într-un munte lângă orașul Seleucia.
2.Sfântul Cuvios Siluan s-a născut în anul 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. El a primit la botez numele de Simeon. Tatăl lui, un om plin de credință, blândețe și înțelepciune, i-a fost cea dintâi pildă de viaţă creştină. Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând ca, atunci ,,când va fi mare, să-L caute pe Dumnezeu în tot pământul”.
Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus din acea vreme), tânărul Simeon și-a dat seama că ,,dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, a simţit o schimbare lăuntrică și dorinţa pentru viața monahală, dar tatăl său i-a cerut să facă întâi stagiul militar. Această stare de har a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeş, a început să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui.
Dotat cu o fire robustă și cu mare forță fizică, el a trecut prin multe ispite ale tinereții; într-o zi l-a lovit pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia a rămas în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală a început să se stingă. Într-o zi, însă, a fost trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care i-a povăţuit sufletul tulburat.
Până la sfârşitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, cu puțin timp înaintea serviciului militar, a avut un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă.
Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se pocăiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Şi-a îndeplinit serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi.
Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori pomelnice și donaţii. În timpul serviciului militar, sfaturile sale au salvat de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut în ispite. Puțin înainte de eliberare, s-a dus să ceară binecuvântarea Sfântului preot Ioan din Kronștadt († 20 decembrie 1908), dar, negăsindu-l, i-a lăsat o scrisoare.
Întors în cazarmă, Simeon a simţit însă puterea rugăciunii Sfântului. Ajuns mai apoi acasă, a plecat îndată spre Muntele Athos, numit şi ,,Grădina Maicii Domnului”. În vârstă de 26 de ani, el a intrat în Mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Cunoscând tradiția atonită: rugăciunea la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și împărtăşire, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon a primit negrăită bucurie mai ales din rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, a dobândit – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce se rostea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate i-a împărtăşit această trăire unui monah neiscusit, care, prin cuvintele lui, i-a adus ispita mândriei, iar Simeon a căzut pradă unor încercări sufleteşti.
După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, cuprins de deznădejde, s-a dus la Vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și, abia șoptind „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, a avut o vedenie. Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, L-a văzut pe Iisus Hristos Cel Viu.
Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Câteva zile după arătarea lui Hristos, Cuviosul a trăit o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; iar el se străduia să păstreze în sine adânca pace a lui Hristos.
Păstrându-și ascultarea de iconom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste 2.000 de viețuitori, a sporit şi mai mult în rugăciune.
A început pentru el o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între cercetări ale harului și părăsiri însoţite de atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan, descurajat, cu inima îndurerată, s-a rugat fierbinte. Atunci a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.
„Doamne, a zis Siluan, învață-mă ce să fac pentru ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.”
Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii.
De atunci înainte, Cuviosul Siluan s-a străduit, din toate puterile sufletului, pentru a dobândi smerenia lui Hristos: deşi „se socotea nevrednic de Dumnezeu, totuşi, fiind sigur de iubirea Domnului său, stătea în chip înțelept pe marginea adâncului, dar nu deznădăjduia”.
Timp de încă 15 ani, Cuviosul Siluan a urmat această cale duhovnicească. Harul nu l-a mai părăsit ca mai înainte, iar el a început să înțeleagă marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa a cuprins şi pe cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu.
Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, necunoscută aproape cu totul de confrații săi monahi.
În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie Saharov († 11 iulie 1993), cel care avea să publice însemnările sale, şi-i devine ucenic. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr.
După o scurtă suferință, de 8 zile, împărtăşit cu Sfintele Taine, adâncit în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos a reamintit omenirii, strivite de absurditatea experiențelor moderne, de durere și deznădejde, ceea ce ne-a spus în Sfânta Evanghelie: ,,Învăţaţi-vă de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Matei 11, 29).
Cuviosul Siluan a fost trecut în rândul Sfinţilor de Patriarhia Constantinopolului în anul 1987 şi este cinstit în ziua adormirii sale, la 24 septembrie. O parte din moaştele sale se găseşte la biserica paraclis universitarSfântul Nicolae-Ghica (Rusă)din Bucureşti.

1. Mutarea la Domnul a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan -Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan era născut în Betsaida Galileei, fiu al lui Zevedeu, care era pescar, şi al Salomeei. Ioan avea un frate numit Iacob. Pe când Zevedeu pescuia odată la Marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedeu, zicând: „Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19).
Deci, îndată, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acela să creadă în Iisus, că El esteMielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii.
Şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul din cei doisprezece ucenici, aleşi de Iisus, şi era cel mai tânăr dintre ei.
Drept aceea, tradiţia Bisericii arată că el a trăit până în jurul anului 100. Sfântul Ioan era unul din Apostolii cei mai apropiaţi şi mai iubiţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte „ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan21, 20), întrucât Mântuitorul Hristos, cu Care se înrudea, îi preţuia dorirea după cele cereşti, ataşamentul, ascultarea şi râvna de a se păstra feciorelnic.
Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. El este singurul Apostol care a mers cu Iisus până pe Golgota, marele martor credincios care a scris Evanghelia a patra.
Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Petru şi cu Iacov, ruda Domnului.
La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia Mică, propovăduind credinţa creştină, apoi, din porunca împăratului Domiţian (81-96), „Apostolul iubirii” a fost surghiunit în insula Patmos şi acolo a vieţuit multă vreme.
Tot acolo a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Apoi, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la el şi să ducă pe oameni la Hristos.
Fericitul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la toate adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii.
Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns”. Sfântul Ioan s-a mutat la Domnul în al treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), în Efes. Tradiţia Bisericii arată că, la scurt timp după îngroparea sa, trupul nu i-a fost găsit în mormânt, astfel încât există credinţa că el a fost mutat în chip minunat la cer, de unde va veni ca martor al celei de a doua veniri a lui Hristos, alături de Ilie şi Enoh.
De aceea, pomenirea sa din 26 septembrie se numeşteMutarea Sfântului Ioan. În 8 mai, Biserica cinsteştepomenirea semnului minunat care avea loc în fiecare an la Efes: cu puterea lui Hristos, din mormântul Sfântului Ioan ieşea o pulbere albă, pe care creştinii din acele locuri o numeau „mana” şi cu aceea credincioşii se tămăduiau de toate neputinţele, slăvind pe Dumnezeu şi pe Ioan, Apostolul lui Hristos.
Acest semn, dăruit de Dumnezeu, a avut loc în fiecare an până la cotropirea Efesului de către necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri.
Pentru înălţimea învăţăturilor înfăţişate în scrierile sale, insuflate de Duhul Sfânt, Evanghelistul Ioan mai este numitCuvântătorul de Dumnezeusau Bogoslovul, adicăTeologul.
Pentru rugăciunile Apostolului Tău Ioan, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, era din familia Craioveştilor. Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi.
Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Sfântul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.
De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea Evangheliei lui Hristos, dobândind înaltă sporire duhovnicească.
Înzestrat cu o adâncă putere de cunoaştere, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1512, iubitorul de Hristos, Neagoe a fost chemat la vrednicia de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte: ,,Puneţi pe altul pe care-l veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”.
Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să primească dregătoria, şi numai după multe stăruinţe fericitul Neagoe, după spusele cronicarilor, ,,se plecă glasului lor şi luă coroana şi sceptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.
Domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, precum spuneau cronicile: ,,Cu toţi vecinii a fost împăcat”.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie, cinstind pomenirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească sfintele sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.
Sfântul Neagoe a rămas în amintirea poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin scrierea sa, intitulatăÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Ea este un ,,testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic” şi, în acelaşi timp, o adevărată culegere de sfaturi creştine, scripturistice şi patristice.
Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei ,,Sionul Românesc”.
Pentru marea sa dărnicie, domnitorul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea urmaşul împăraţilor mărinimoşi ai Imperiului Bizantin, iar în această calitate a ajutat toate popoarele ortodoxe aflate sub stăpânirea semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.
În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab s-a mutat la veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea neveştejită a slavei Sale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul s-a născut în cetatea Iconiei din Asia Mică. A fost prins în timpul împăratului Aurelian (270-275), supus supliciilor şi întemniţat, iar după moartea împăratului a fost eliberat. Retrăgându-se în pustie a fost prins de către tâlhari, din mâna cărora a scăpat în mod miraculos. Cu aurul tâlharilor a ridicat o mănăstire în peştera lor. Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul era căutat de mulţi credincioşi, fiind tămăduitor de orice boală, a scos chiar şi apă dintr-o stâncă. Astăzi este pomenit şi Sfântul Proroc Baruh, ucenicul şi prietenul Sfântului Proroc Ieremia. A prorocit înainte şi după începutul robiei babiloniene: 629-585 î.Hr. În anul 605, Prorocul Ieremia a trimis pe Baruh cu o scrisoare la Ierusalim prin care vestea robia babiloniană. Baruh şi Ieremia au fost întemniţaţi până după cucerirea Ierusalimului. Prorocul Baruh a ajuns ca rob şi în Babilon, unde a continuat să le vestească iudei*lor eliberarea din robie, refa- cerea Ierusalimului şi întâlnirea tuturor în Templul Domnului.

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit șiMagul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor.
De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său.
În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul.
Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție.
Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci, tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar.
Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță.
Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Diocleția care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

Sfântul Sfințit Mucenic Ierotei, episcop al Atenei, a fost unul dintre slujitorii Areopagului care după propovăduirea Sfântului Apostol Pavel a primit botezul creștin. Tot Sfântul Apostol Pavel l-a așezat ca episcop al Atenei. Sfântul Mucenic Ierotei a fost de față și la Adormirea Maicii Domnului. A pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos și a suferit moarte martirică.

Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a secolului al 16-lea în părţile Olteniei. Amândoi au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni şi au intrat în Mănăstirea Cozia, unde vieţuiau în ascultare, smerenie şi aspre nevoinţe. Nu după mult timp au fost tunşi în monahism, iar Cuviosul Daniil s-a învrednicit de harul preoţiei, devenind duhovnicul mănăstirii. Dascăli ai rugăciunii neîncetate şi ai luptelor duhovniceşti, Daniil împreună cu Misail au plecat să vieţuiască în pustie, dincolo de „Turnul lui Traian”, în ţinuturile Muntelui Cozia. În pustnicie fiind, posteau şi se rugau, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost. Acolo au ridicat o biserică din lemn care s-a numit Schitul Turnu. La Cuviosul Daniil se spovedeau toţi pustnicii din împrejurimi, chiar şi Sfinţii Neofit şi Meletie. Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail au fost înmormântaţi lângă altarul bisericuţei lor, iar în 1676, Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti le-a mutat sfintele moaşte la temelia bisericii din piatră zidită acolo de el. Sfântul Sinod al Bisericii noastre i-a canonizat pe aceşti sfinţi români în anul 2016.

Biserica Ortodoxă sărbătorește astăzi pe Sfinții Mari Mucenici Serghie și Vah, Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul († 303 – 305), Sfântul Mucenic Polihronie (sec. IV).
Sfinţii Serghie şi Vah au trăit pe vremea împăratului Maximian (286-305), de neam fiind romani şi dregători de frunte în armata împărăţiei. Ei se bucurau de mare cinste în faţa împăratului pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credincioşia lor în slujiri. În taină, însă, ei erau creştini, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos şi sârguindu-se să-I placă Lui, prin viaţa lor cea sfântă.
Deci, pârâţi fiind că se închină lui Hristos şi că se leapădă de cinstirea zeilor, au fost poftiţi de împărat să aducă, împreună cu dânsul, jertfă în templul lui Zeus. Dar, când a intrat împăratul, robii lui Hristos Serghie şi Vah au rămas afară şi n-au intrat cu el.
Văzând aceasta, împăratul a poruncit slujitorilor să-i aducă în templu cu sila şi le-a dat poruncă să se închine idolilor. Dar ei, nevrând să facă aceasta, au zis împăratului: „Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu. El nu este nesimţitor ca idolii voştri; noi Aceluia ne închinăm”.
Deci, nevrând ei să lepede dreapta credinţă, li s-au luat toate însemnele dregătoriei lor şi podoabele cele de preţ, îmbrăcându-i în haine femeieşti, fiind purtaţi în lanţuri pe uliţele cetăţii, în semn de batjocură.
Au fost trimişi apoi la dregătorul Antioh, în cetatea Varvalisos din Siria şi acolo, fiind bătuţi aproape de moarte, Sfântul Vah şi-a dat sufletul său Domnului, din pricina bătăii, iar Sfântului Serghie i s-a pus încălţăminte de fier având cuie în tălpi şi a fost purtat până la cetatea Resafa, unde i s-a tăiat capul, după ce a îndurat multe chinuri, dar nu şi-a lepădat credinţa.
Cinstitele lor trupuri au fost îngropate de creştini. Prin rânduiala lui Dumnezeu, capetele acestor Sfinţi Mucenici se află astăzi la Mitropolia din Craiova, aduse de la Curtea de Argeş, iar părticele din moaştele lor se găsesc şi la biserica Palatului Cotroceni din Bucureşti.
Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul († 303-305) au suferit moarte martirică în timpul împăratului Dioclețian. Diaconul Chesarie a refuzat să aducă jertfă zeului Apollo și prin rugăciunile sale s-a dărâmat templul zeului.
Atunci, consulul Leontie a crezut în Hristos și s-a botezat, fiind împărtășit de către preotul Iulian. Conducătorul Luxorie a aruncat în mare pe preotul Iulian și pe diaconul Chesarie, trecând astfel la Domnul.
Sfântul Mucenic Polihronie(sec. IV) A fost fiul unui plugar pe nume Vardanie din Ganifavita. Fiind hirotonit diacon și apoi preot, a suferit moarte martirică în timp ce slujea Sfânta Liturghie, în timpul persecuției ariene după moartea împăratului Constantin cel Mare.

Biserica Ortodoxă prăznuiește astăzi pe Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu, pe Sfântul Cuvios Andronic și Atanasia, soția sa († sec. V).
Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu era fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Când Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pământ şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească.
Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfântul Duh care s-a pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mântuirii.
Aprinzându-se cu râvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la care şi-a câştigat numele cel nou: sămânţa dumnezeiască, căci semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă.
Pentru aceasta s-a numitsămânţa dumnezeiască. Şi înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească şi, adunând spicele mântuirii omeneşti, a sfârşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu.
Şi această dumnezeiască sămânţă – adică Sfântul Iacob – a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniţă unde, săturându-se însuşi de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.
Sfântul Cuvios Andronic și Atanasia, soția sa († sec. V)
Sfântul Andronic a trăit în Antiohia Siriei în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Fiind căsătorit, a avut doi copii pe care i-a pierdut în urma unei boli. Astfel, și-a împărțit averea săracilor și a plecat împreună cu soția sa la Locurile Sfinte, apoi în Alexandria Egiptului.
Atanasia, soția sa, a intrat într-o mănăstire de maici din Tebaida, iar Sfântul Andronic a rămas la schitul cuviosului Daniil, în apropiere de Alexandria. După 24 de ani petrecuți în mănăstire, Sfântul Andronic și Sfânta Atanasia au trecut la Domnul.

1. Sfinții Mucenici Evlampie și Evlampia († 303) – Evlampie era un tânăr creștin și bogat din părțile Nicomidiei și părăsindu-și ascunzișul din munte pentru a cumpăra mâncare, deoarece în acea vreme creștinii erau prigoniți de către Dioclețian, găsește la poarta Nicomidiei o poruncă scrisă de ucidere a creștinilor, dată de către împăratul Dioclețian.
Citind, a râs de nebunia împăratului care omora poporul nevinovat. Pentru acest lucru a fost prins și dus înaintea judecătorului Maxim care a încercat în zadar să îl facă să apostazieze. A fost supus supliciilor, însă Dumnezeu i-a dat putere și a rămas în viață.
Fiind dus în templul lui Ares, Sfântul Mucenic Evlampie s-a rugat lui Dumnezeu și idolul s-a prăbușit. Deși mulți păgâni au crezut în acel moment și s-au convertit la creștinisim, Evlampie a fost în continuare chinuit.
Aflând Evlampia că fratele ei este chinuit, s-a dus înaintea judecătorului Maxim și a mărturisit că și ea este creștină, dorind să pătimească alături de fratele ei. Astfel, nereușind prin nici un chin să îi facă să apostazieze pe cei doi frați, păgânii i-au dus în afara orașului și Sfântului Mucenic Evlampie i-au tăiat capul, iar Sfânta Muceniță Evlampia și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu înainte de a fi omorâtă.
2. Sfântul Cuviosul Vasian (sec. V) – Era originar din Siria, iar în timpul împăratului Marcian (450-457) a întemeiat o mănăstire în Constantinopol. A trecut cu pace la Domnul, iar Împăratul a zidit o biserică în numele lui.
3. Sfântul Cuviosul Teofil Mărturisitorul (sec. VIII) – S-a născut din părinți creștini într-un sat din orașul Tiberiapolis. La vârsta de 13 ani s-a dus în munte la Cuviosul Ștefan Sihastrul și l-a rugat să îl primească în viața călugărească.
După trei ani de rugăciuni și ascultare s-a făcut monah. Teofil a trăit în pace până în vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), împărat iconoclast. A fost supus supliciilor și dus în Niceea la judecată. Aici, Cuviosul Teofil l-a convins pe judecător asupra cinstirii sfintelor icoane care i-a dat voie să plece.

Biserica Ortodoxă îi sărbătorește astăzi pe Sfântul Apostol Filip – diaconul și pe Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, episcopul Niceei († 850).
Sfântului Apostol Filip, unul dintre cei 7 diaconi (sec. I), i se spune Filip diaconul’pentru a fi deosebit de Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 12 Apostoli. Diaconul Filip este amintit pentru prima dată la Faptele Ap. 7, 2-5.
După uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan a început persecuția împotriva creștinilor Bisericii din Ierusalim. Toți s-au împrăștiat, în afară de Apostoli. Cei care se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Ap. VIII, 4).
Diaconul Filip s-a dus în cetatea Sevastiei din Samaria. Sevastia era vechea Samarie, capitala provinciei cu același nume. Cum samarinenii nu se supuneau celor din Ierusalim, Filip considera că aici va scăpa de urmărirea preoților iudei (Faptele Ap. 8, 6-8).
Filip boteza mulțimile în numele lui Hristos și chiar Simon Magul, după ce a fost botezat, nu s-a mai depărtat de Filip. Tot diaconul Filip îl botează și pe ‘demnitarul etiopian’ al reginei Candace a Etiopiei. După ce s-a întors în Ierusalim, Sfinții Apostoli l-au hirotonit episcop și l-au trimis în Tralia Asiei. Diaconul Filip a murit în pace și a fost înmormântat în Cezareea Palestinei.
Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, episcopul Niceei († 850) s-a născut în Palestina din părinți creștini și a fost frate cu Sfântul Teodor ‘Scrisul’. Au învățat filosofia elină și Sfânta Scriptură, după care au intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde au fost hirotoniți preoți.
În urma luptei împotriva sfintelor icoane, cei doi frați au fost trimiși de patriarhul Ierusalimului la Constantinopol și l-au înfruntat pe împăratul Leon Armeanul (813-820) deoarece era iconoclast. Din cauza acestui fapt au fost întemnițați din anul 817 până în anul 842, adică în timpul împăraților Leon Armeanul, Mihai Gângavul (820-829) și Teofil (829-842).
Acesta din urmă i-a supus pe cei doi frați supliciilor, iar Sfântului Teodor i-a scris cu fier înroșit pe frunte, de unde și numele de Teodor Scrisul.
Pe urmă au fost exilați în Apameia (Siria), unde Sfântul Teodor a murit. Când împărăteasa Teodora (842-856) a restabilit cinstirea sfintelor icoane și i-a chemat din exil pe toți preoții și creștinii, s-a întors și Sfântul Teofan. Patriarhul Metodie l-a hirotonit mitropolit al Niceei (Asia Mică).

1. Sfinții Mucenici Prov, Tarah și Andronic – Prov era originar din Pamfilia, Tarah fusese soldat în armata împărătească, iar Andronic era cel mai tânăr, fiind fiul unui om important din Efes.
Au fost prinși și întemnițați în orașul Pompeiopolis din Cilicia și supus supliciilor în orașele: Tarah, Mopsuestia și Anazarab de Maxim Numerian conducătorul Ciliciei. Au suferit moarte martirică în anul 304 în timpul persecuțiilor împăraților Dioclețian (284-305) și Maximian (285-305).
2. Sfântul Ierarh Cosma, Episcopul Maiumei († 787) – Părinții Sfântului Ioan Damaschin au adoptat un copil orfan din Ierusalim și l-au crescut cu aceeași dragoste ca și pe fiul lor Ioan, având aceeași vârstă.
Amândoi au avut ca învățător al Sfintei Scripturi pe un călugăr pe nume tot Cosma. Acesta era originar din Italia și fusese luat în robie de Agareni (arabi) și dus tocmai în ținutul Damascului. Părinții lui Ioan îl răscumpăraseră pentru a-l folosi ca educator celor doi copii. Orfanul Cosma, ajungând în vârstă, a intrat împreună cu Ioan în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, călugărindu-se.
În timpul iconoclasmului Cosma și Ioan luptă prin cuvânt și prin scrieri, apărând sfintele icoane. Pe când Sfântul Ioan Damaschin și-a înălțat mintea către cele mai grele învățături și taine ale creștinătății care se regăsesc în Dogmatica sa, Cuviosul Cosma a manifestat darul primit de la Bunul Dumnezeu de poet și imnolog.
Patriarhul Ioan al Ierusalimului l-a luat din mănăstire și l-a așezat Episcop al orașului Maiuma (în Palestina, aproape de Gaza), unde a păstorit până la moarte.

Sfântul Sfințit Mucenic Luchian – S-a născut în orașul Samosata din Siria din părinți binecredincioși. Rămânând orfan, Lucian împarte averea săracilor și se duce în orașul Edesa, la dascălul Macarie, vestit pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi.
Lucian sporește în învățătura Sfintei Scripturi și ajunge preot al Patriahiei Antiohiei. A înființat școli pentru tineri și a pus în slujba Bisericii o nouă copiere a cărților sfinte în limba greacă, corectând greșelile strecurate.
În anul 303 a început persecuția împăraților Dioclețian și Maximian împotriva creștinilor. De frica persecutorilor care au ajuns și în Antiohia, Lucian s-a ascuns împreună cu mulți dintre creștini.
Însă un preot eretic sabelian (sabelienii erau împotriva Sfintei Treimi), pe nume Pangratie, a arătat persecutorilor locul unde se ascunseseră. Lucian a fost întemnițat mulți ani, în cele din urmă a suferit moarte martirică după anul 312.

1. Sfântul Proroc Osea – Misiunea profetică a a lui Oseea, fiul lui Beeri din seminția lui Isahar, s-a desfășurat în regatul Israel în timpul regelui Ieroboam al II-lea și a urmașilor lui, precum și în regatul Iuda în timpul regilor Uzia, Iotam, Ahaz și Ezechie (790-725 î. Hr.), fiind contemporan cu Proorocul Isaia.
Proorocul Osea a mustrat pe israeliți pentru închinarea la idoli, pentru călcările legământului și viața plină de păcate a preoților, a poporului și a familiei regale (Osea IX, 8-9; VII,13; IV, 7-9). Proorocul îi îndemna pe toți la pocăință strigând: „Întoarce-te Israele către Domnul Dumnezeul tău, că ai slăbit întru nedreptățile tale” (Osea XIV, 2-3). Vorbind despre timpul mesianic, Proorocul Osea arăta că păgânii vor fi chemați la adevăratul Dumnezeu.
Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor amintind cuvintele lui Osea: „Pe noi, pe care ne-a și chemat, nu numai dintre iudei, ci și dintre păgâni, precum zice El și la Osea: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu și iubită pe cea care nu era iubită. Și va fi în locul unde li s-a zis lor: nu voi sunteți poporul Meu – acolo se vor chema fii ai lui Dumnezeu Celui Viu” (Romani IX, 24-26).
2. Sfântul Cuvios Mucenic Andrei din Insula Creta († 767) – Era originar din insula Creta din Marea Mediterană. A suferit moarte martirică din porunca împăratului Constantin al V-lea (741-775), zis și Copronim, unul dintre împărații iconoclaști.
Aflând de persecuția pornită împotriva creștinilor care apărau sfintele icoane de împărat, a părăsit mănăstirea sa și în timp ce împăratul se afla în zi de sărbătoare împreună cu slujitorii săi la Mănăstirea Mamant, Sfântul Mucenic Andrei Criteanul a ieșit înaintea împăratului și l-a mustrat pentru chinurile la care îi supunea pe creștini.
Imediat a fost întemnițat și a fost adus de două ori înaintea împăratului care a încercat să îl facă pe Sfântul Mucenic Andrei Criteanul să apostazieze, fără reușită. A fost osândit la moarte și în timp ce era târât prin oraș până la locul primirii sentinței, un eretic i-a tăiat picioarele cu o secure, iar Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul a murit pe loc.

Prorocul Ioil din Vechiul Testament era fiul lui Petuel din seminţia lui Ruben şi a trăit cu 800 de ani înainte de Întruparea lui Hristos. Numele lui înseamnă „dragostea lui Dumnezeu”. El ne-a lăsat o carte, împărţită ulterior în patru capitole, în care proroceşte despre „Ziua Domnului”, adică ziua Judecăţii din urmă, şi despre făgăduinţa mântuirii, prin revărsarea Duhului Sfânt peste lume, înainte de ziua Judecăţii. Tot în această zi pomenim pe Sfântul Uar, care a trăit în zilele împăratului Maximian Galeriu (293-311), născân*du-se în Egipt. El le purta de grijă creştinilor încarceraţi de prigonitori şi chiar a mers înaintea dregătorului în locul unui creştin care murise din cauza chinurilor. A murit şi el chiar în acea zi din cauza loviturilor primite de la prigonitori, iar în zilele următoare au fost ucişi şi ceilalţi creştini închişi. O creştină pe nume Cleopatra a avut grijă de mormintele sfinţilor, iar osemintele lui Uar le-a mutat în Palestina, nu departe de Tabor, unde a fost zidită o biserică.

1. Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului – Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului(Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, şi era numit frate al Domnului,ca şi Sfinţii Simeon (Simon), Iuda și Iosie (Matei 13, 55).
Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceştifraţi ai Domnului Iisus nu sunt fiii Fecioarei Maria, ci veri ai lui Iisus, sau rude. De aceea, Iacob este numit şiruda Domnului. Tradiţia Bisericii arată, de asemenea, că Iacob, fratele Domnului, este altcineva decât Iacob al lui Alfeu şi decât Iacob al lui Zevedeu.
Deși nu era dintre cei 12 Apostoli, Iacob a crezut în Hristos, iar după Învierea Sa Iisus i S-a arătat lui în chip deosebit (1 Corinteni 15, 7). Tradiția arată că Însuși Domnul, cu acest prilej, l-a rânduit arhipăstor al credincioșilor din Ierusalim și i-a descoperit tainele slujirii liturgice creștine.
Ca arhipăstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. De aceea, i se îngăduia să se roage în templu alături de preoți.
De mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Între creştini, Sfântul Iacob era socotit unul din stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9).
La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50 (Faptele Apostolilor, 15), mulţumită înţelepciunii lui, s-a hotărât ca păgânii, care aveau să se întoarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, să nu fie siliţi să păzească legea lui Moise.
De la Sfântul Iacob ne-a rămas o epistolă,care se află în Noul Testament, plină de învăţături înţelepte, despre cum să ducem o viaţă sfântă.
Ne-a mai rămas sub numele lui şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul şi care se săvârşeşte şi în prezent în unele Biserici Ortodoxe, la 23 octombrie şi în duminica de după Naşterea Domnului, când Sfântul Iacob este prăznuit împreună cu Sfântul Proroc David şi cu Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare.
În anul 62, Sfântul Iacob a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, pe când se ruga, ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi. Pe acel loc creştinii i-au îngropat trupul. Astăzi capul Sfântului se află la MănăstireaEsfigmenu din Muntele Athos, iar alte părţi la MănăstirileDionisiu (Athos) şi Kykkos(Cipru) precum şi în alte sfinte locaşuri.
2. Sfântul Ierarh Ignatie, Patriarhul Constantinopolului– A păstorit într-o vreme când imperiul bizantin era în decădere, iar legăturile cu Biserica nu erau amiabile din cauza intrigilor de la curtea imperială. Mihail, zis și Rangabe, tatăl Cuviosului a fost slujitor la curtea împărătească și apoi împărat timp de un an și nouă luni (811-813). Împăratul Mihail s-a retras de la domnie, lăsând tronul lui Leon Armeanul, unul din generalii săi.
S-a retras din cauza intrigilor și s-a călugărit împreună cu soția sa, Procopia și cei doi fii: teofilact și Niceta, numiți în călugărie Eustratie și Ignatie. Acest lucru nu l-a împiedicat pe împăratul Leon Armeanul să se poarte cu cruzime față de ei. Mai întâi, i-a despărțit și pe cei doi fii ai lui Mihail i-a făcut eunuci pentru a nu mai putea avea urmași. Cuviosul Ignatie a suferit și din partea starețului său care se purta cu răutate.
Răbdarea, bunătatea și credința nezdruncinată au câștigat dragostea celorlalți călugări, care după moartea starețului asupritor, l-au ales pe el stareț. Ignatie a întemeiat patru mănăstiri. Împărăteasa Teodora, rămasă văduvă după moartea soțului ei Teofil, era ajutată în treburile împărăției de Cezarul Bardas, fratele ei. Ignatie a înfruntat cu curaj toate intrigile venite din partea lui Bardas și ale tânărului prinț Mihail al III-lea, fiul Teodorei.
Aceștia l-ai acuzat în cele din urmă de uneltiri împotriva statului. Din Terebina, Ignatie a fost dus la Premete lângă Constantinopol, iar în luna august 859 a fost trimis în lanțuri împreună cu prietenii lui în orașul Militene din insula Lesbos (Marea Egee). Patriarhul Ignatie a murit la 23 ocotombrie în vârstă de aproximativ 80 de ani. A păstorit între anii 846-858 și 867-878.
3. Sfântul Cuvios Macarie Romanul – S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah.
Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După şapte zile, într-o Duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.
Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”. Şi, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.
Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame. Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate.
Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare.
Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său.
Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos.
După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.
Şi, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.
Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi, călăuziţi de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustăţile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.
Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo.
Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”.
După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa. Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu.
Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoţiţi de lei, apoi au ajuns iarăşi, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.