Buna precizare.
Totusi pe iconostase e reprezentat Sf. Ap. Matia sau Sf. Ap. Pavel?

Aflam din "Faptele" ca alegerea lui Matia nu a fost un joc de noroc. Ci altceva...
P.S. Pariul nu poate fi confundat cu jocul de noroc. Un pariu e, cel mult, insotitor al unor jocuri, fie ele si "de noroc". Doar prin extensie foarte permisiva pariul poate fi considerat joc. Si, de obicei, cel ce pariaza se bazeaza pe niste date in care are oarecare incredere, mai putin pe noroc. De pilda, eu pariez ca amicul bin000 e una cu cifrele lui din coada la Dogmatica, pe baza datelor sigure furnizate de postarile lui... Si nu ma joc cand sustin asta!

Tragerea la sorti mi se pare totusi un joc de noroc, chiar si cand astepti ca rezultatul sa fie unul "dirijat" de Sus.

In rest, sa nu o luam prea personal..

Nu si in traditia iudaica!
(Poate trece pe aici Pelerinul si ne lamureste putin cum era cu sortii aceia, in acela vremuri distincte...)

De liber arbitru ai auzit?

Intr-adevar.
Scrie undeva, foarte frumos, Sfantul Ioan Gura de Aur ca puterea diavolului este limitata, printre altele, tocmai de liberul arbitru al fiecarui om.
(Cartea poarta tocmai acest titlu - "Puterea limitata a diavolului".)

...nu prea ...ca Matia era chiar "premiul" care s-a "castigat" pe sine ...si fara sa cumpere bilet.

In context biblic ghicitul precum si obiceiuri derivate din acest procedeu apar in mai multe situatii in special din VT.In cele mai multe situatii practica este condamnata dar exista si situatii in care poporul israelit a apelat la sorti: voia lui Dumnezeu cu privire la impartirea pamanturilor in timpul lui Iosua, alegerea tapului care sa fie jertfit in Ziua Ispasirii, stabilirea indatoririlor la Templu. In NT este foarte cunoscuta scena in care hainele Mantuitorului sunt impartite de catre soldatii romani prin tragere la sorti. Alegerea lui Matia este ultimul pasaj biblic in care se apeleaza la aceasta metoda pe care evreii, in unele situatii, o considerau legitima, in baza celor scrise in Proverbe 16:33. Metoda era folosita si de cei din comunitatea de la Qumran.

Cercetatorii sunt de parere ca ar fi existat doua metode. Prima dintre ele era cam asa: pe doua pietre erau scrise cele doua nume, erau puse intr-un vas si aruncate apoi afara. Prima care iesea era considerata alegerea Domnului. A doua metoda implica celebrele Urim si Tumim. Urim ar fi derivat din 'arar care ar insemna ,,a blestema" iar Tumim ar fi derivat din tamam care at fi insemnat ,,perfect". Se luau doua pietre si pe fiecare fata a fiecareia se inscriau cele doua sintagme, in asa fel incat fiecare piatra avea pe o parte scris Urim si pe alta Tumim. Apoi erau amestecate si aruncate. Pentru a se lua o decizie trebuia ca ambele sa indice acelasi nume, fie in bine fie in rau. Daca nu cadeau pe acelasi nume se considera ca nu este voia Domnului sa existe o alegere in acel moment. In ambele proceduri indicate se tragea la sorti o singura data, solutia fiind, de regula, definitiva.Este semnificativ, dpdv teologic, ca metoda dispare complet, din textele NT, dupa Rusalii.

Numai bine va doresc.

Corect ar fi Matia, dar în locul lui apare adeseori Pavel datorită notorietăţii şi importanţei sale în propovăduirea Evangheliei.

Mai era şi episodul din Cartea Judecătorilor cu Ghedeon, lâna, roua şi voia Domnului, pe care astăzi mulţi purişti rigizi l-ar considera un fel de ispitire a lui Dumnezeu.

.......)
Saru'mana!

Multumim pt raspuns! Dar numai voia Domnului nu reprezinta acele superstitii ...

Toti 12 nu fac cat Pavel. Nu e ce vrem noi, doar revelatia ce ni se ofera.

Însuşi Sfântul Apostol Pavel nu e de acord cu fancluburile exclusiviste, sau "bisericuţele" răsărite un urma unor ierarhizări şi ataşamente arbitrare...

Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. (1Corinteni 3: 4-9)

Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? (1Corinteni 1: 12-13)

"Expresiile" sunt principii manifestate, descoperite printr-o anumita simtire - Mangaiere, extaz.

Principiul, Cuvantul poate fi simtit, este tangibil, experiabil prin diferite trairi (harisme).

Harul - daca il intelegem ca fenomen "energetic" ("energie necreata") - are o realitate perceptibila care poate fi contactata, simtita - are o realitate "pozitiva" - de aceea se poate afirma ca in acest mod Dumnezeu este experimentat "catafatic".

Cand transcendem cu mintea orice "expresie" incepem "sa-L simtim negativ" (paradoxal - pentru ca nu poate fi simtit / simtim ceea ce nu poate fi simtit) pe Dumnezeu ( pentru ca Dumnezeu in Adancul Sau nu este orice am experimenta noi cu mintea si inima) - este o cognitie "apofatica". Pacea profunda - Facatorul de Pace - este patrunderea cu inima gandirii/simtirii in acest taram abisal al Lui Dumnezeu ( aceasta pace covarsitoare dincolo de orice atingere si inteles ).

Ai uitat sa adaugi la prelegere apendixul absolut necesar:

Eu intelesesem ca harismele sunt puteri. Insusiri date de Dumnezeu unora dintre oameni, spre a fi de folos semenilor.
Nu stiam ca sunt trairi...
Eventual, poate vrei sa spui ca trairea in Hristos este o harisma, un dar special?...:)

Cea mai mare harisma este fiorul/suspinul dragostei de Dumnezeu si fapturi. Nu este niciuna mai mare decat aceasta. Este o simtire, este un foc launtric.

Orice putere presupune o simtire - iar orice simtire este un fenomen manifestat. Intelepciunea adanca care se uneste cu Adevarul este dincolo de orice este manifestat, dincolo de orice putere si simtire. "Nu face parte din existente." (Sf. Ioan Damaschin)

Dar tot mai bine le zice si circumscrie budhismul de mana a 7a, nu?

https://en.wikipedia.org/wiki/Heart_Sutra

Sutra Inimii este invatatura care face accesibila intelegerea aspectului "profund" al caii spirituale ("profund" pentru ca releva natura abisala a realitatii - lipsita de un principiu ultim imuabil).

Aceasta "fluidizeaza" toate miscarile si intelesurile. Vindeca mintea de fixatii cu privire la orice obiect al cunoasterii, insasi subiectul cunoscator. Face mintea usoara, subtire si lesne curgatoare in toate directiile. Nu mai este oprita de nimic. Strabate si patrunde cu usurinta prin toate aspectele realitatii. Devine dezlegata de prejudecati, preconceptii, fixatii. Intra, iese din miezul obiectelor/subiectelor se misca libera. Unii compara aceasta stare cu "zborul", altii cu "dansul prin materie si nematerie", etc.

Personal, am studiat Sutra Inimii in interpretarea scolii Kadampa.

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Ne...-how-front.jpg

Este si Hristos pe acolo?

Daca nu, apa de ploaie.

Sau ma rog, filosofie chioara, elemente culturale, dar nimic mai mult.

Bun, ai studiat, ți-ai făcut mintea atât de ușoară și de curgătoare că aproape s-a dus în toate părțile.
Bun, am înțeles.
Mă, da' cu Hristos te-ai văzut oleacă, mă?
Sau, vorba lu' Alin, e doar vrăjeală de doi lei prezentată sub numele idiot și spălător de creier "altă cale"?

Lumea din oglinda

Cand eram mai mic, in copilarie, privind la televizor, nu eram capabil sa evaluez corect realitatea existentiala a personajelor, lumii care se perinda acolo pe ecranul tubului catodic. Aveam instinctul sa le acord acestora o realitate concreta - in sensul ca ma asteptam la un moment dat sa treaca de bariera de sticla si sa paseasca direct in camera mea. Privit fiind in ochi de acele personaje, unele blande, altele violente, nu eram sigur daca eram cu adevarat privit de acestea sau privirea lor era una "€œoarba"€, care de fapt nu realiza ca eu exist, nu percepea realitatea mea imediata cu jucariile care ma inconjurau si peretii aceia zugraviti cu motive vetuste.

Insa, mai tarziu evident ca am ajuns sa inteleg ca toate minunatiile pictate pe sticla care imi luminau incaperea, acolo, chiar in fata mea, nu aveau de fapt o realitate concreta, ca erau pur si simplu lipsite cu desavarsire de o existenta proprie. Erau doar fenomene reflexii, goale de existenta pe care eu, in mod reflex le-o acordam.

Si mai tarziu am inteles ca, de fapt, orice fenomen este lipsit cu desavarsire de o existenta proprie siesi pentru ca este generat din altele, ca fiecare fenomen nu este altceva decat o reflexie trecatoare. De la atom pana la egoul care se pretinde a fi ceva, uneori chiar ceva maret.

Chiar daca intelectual realizez aceasta "mare scamatorie"€ a realitatii, cand ma privesc in oglinda inca este dificil sa realizez transparenta propriei reflexii, cu atat mai putin a formei care cred ca sunt. Un film pe care il privesc astazi pe Led-screen are atata putere asupra mea proportional cu doza de realitate pe care sunt dispus sa-i o acord.

Orice stimul există. Dacă nu ar exista, nu ar stimula.
Concluzie: se impune, vai, să schimbăm prognosticul. Vrem nu vrem, este unul rezervat.

Ok, am inteles, ai sarit din lac in putz.

Aceeasi problema a trecut la extrema cealalta.

Daca atunci cand erai mic nu-ti dadeai seama ca personajele acelea nu sunt diferite de lumea din afara tubului catodic, acum invers, nu-ti mai poti da seama ca lumea are o substanta mult mai consistenta decat ceea din spatele tubului catodic.

Dar atunci macar varsta era o scuza. Sau este si acum?

Realitatea cu tot ceea ce experimentam exista. In budism nu se afirma ca nu exista. Mai mult decat atat, budismul combate extrema nihilista considerand a fi o cale gresita.

Realitatea exista, insa nu prin sine, ci ca in oglinda. Calea de mijloc - intre non-existenta si existenta prin sine. Perceptia noastra exagereaza in mod reflex existentialitatea, considerand fenomenele ca existand in sine si prin sine.

Descoperind acest adevar, din punctul meu de vedere, budismul ofera cel mai mare dar umanitatii. Vindeca sursa tuturor coliziunilor/suferintelor, pacifica perceptia.

Vezi ca te contrazici singur:

E foarte posibil ca din cauza contorsionismului mental pentru a genera conceptii filosofice fistichii sa fi pierdut si buna utilizare a cuvintelor.

Poate perceptia ta, ba o exagereaza, ba o minimizeaza, tot exagerat.

Trucurile astea mentale nu pacifica pe nimeni.
Desigur, daca tragi si ceva pe nas in acelasi timp, e posibil sa functioneze o perioada.

Solutia "pacifista" nu e sa-i bagi omului in cap, hipnotic, ca n-are de ce sa se agatze pentru ca lucrurile alea pe care le simte si ii aduc placere/durere de fapt nu exista.

Poate ar trebui sa mai scoti nasul din casa.

La Multi Ani!

Alin, si tuturor celor care citesc/posteaza pe acest forum! Un an nou fericit cu multe bucurii, si mai ales noi intelesuri bune. Sa fim cu totii mai bogati launtric!

-------------------

Un fenomen care este lipsit de o existenta proprie nu inseamna ca nu exista. Exista! Dar nu in sine si prin sine. Exista, dar relationat-dependent.

Aceasta este subtilitatea. Daca ar fi usor de inteles, atunci toate conflictele si tulburarile individuale/sociale ar fi disparut cu repeziciune.

Ori poate ar fi evoluat la un nivel şi mai distructiv.
La mulţi ani!
Şi nu mai raţionaliza atât, de dragul speculaţiilor sterile, bine?
Mai scoate şi tu urechea din cas(c)ă...:)

La Multi Ani Ahilp!

"€œFear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering."

- Yoda

https://33.media.tumblr.com/baeab248...5h1uo1_400.gif

"Nu va temeti eu am biruit lumea!"

Iisus

Alde Yoda şi Jedi, cum înţelegeţi voi asta?

P.S. Textul sfânt este aşa: "... dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16,33)
Şi nu e vorba despre vreun eu, precum scrii. Ci despre Eu, Domnul, Dumnezeu Cel întrupat, răstignit şi înviat.
Şi nu e vorba despre legarea fricii, cât despre dezlegarea pasului pe Cale, despre îndrăzneala cea bună. Domnul nu ţine un discurs despre teamă, ci cultivă puterea iubirii de a vieţui în Hristos. Adică de a nu pune ochii minţii (ai inimii) pe piedici, scârbe, necazuri, ispitiri, încercări - ci pe Soarele vieţii, Hristos.
Sesizezi diferenţa?
Mai ia aminte, Florine, că versetul pe care îl citezi face parte dintr-un context foarte special. Şi se cere cugetat prin raportarea la acest context, nu rupt şi sucit aşa cum din păcate ai făcut şi faci de obicei.
Vezi acolo, în text, că în capitolul 16 este vorba despre Fiinţa Treimii, despre Duhul Adevărului, despre Fiul şi Tatăl precum şi despre metamorfoza întristării celei lumeşti în bucuria duhovnicească, aceasta venind din legătura sufletului omenesc cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apoi, în capitolul 17 urmează rugăciunea întreită a Domnului... E rugăciunea cu sânge pentru desăvârşirea în unime, pentru iubire sfântă.

Aşadar, cum înţelegi ce ai formulat?

Pentru ca suntem plini de patimi, inlantuiti de o multitudine de atractii/respingeri, suntem si plini de frica lumeasca. Frica de a nu pierde un comfort, frica de esec, frica de a fi dispretuiti, respinsi, de a nu fi apreciati, de a fi lasati singuri, raniti...

Nu includ aici frica virtuoasa care este de fapt o precautie, o forma de intelepciune simtitoare, care realizeaza o cauzalitate a fericirii si suferintei.

Toate aceste frici lumesti se hranesc cu propria noastra ignoranta, cu starea de necunoastere a adevarului cu privire la natura realitatii, la natura eului/eurilor, cu perceptia noastra "alterata" cu privire la fenomene.

Pentru ca le exageram existentialitatea suntem prinsi intr-o adevarata drama, care presupune la un moment dat experimentarea unor suferinte intense.

http://giphy.com/gifs/3oxRmy2NDnzXvlGXny

Intelegerea lipsei existentei lor intrinseci ne elibereaza de coliziuni si ne permite sa accedem la o perceptie integrata, unitara a realitatii. "Mintea se aduna in ea insasi". Niciun fenomen nu ne mai poate diviza launtric, nu ne mai fura, nu ne mai absoarbe, nu ne mai poate amagi in vreun fel - fie prin atractie, teama sau repulsie.

Aceasta intelepciune nu este doar o simpla perceptie a goliciunii fenomenelor ci se simte launtric sub forma puritatii. O puritate, curatenie care ajunsa la desavarsire o numim "sfintenie". O stralucire imaculata launtrica, fara forme si imaginatii.

Insa la aceasta stare minunata nu putem ajunge fara Dumnezeu (Eul Ceresc), care este accesat prin diferite intelegeri (in crestinism, de exemplu, Impartasania cu semnificatiile ei asociate). Dumnezeu care se afla deja in noi insine, care nu trebuie cautat in alta parte.

Florin, în Biserică Dumnezeu nu este accesat prin diferite înţelegeri dintre care alegi să dai exemplu tocmai Sfânta Împărtăşanie. Aceasta nu e un sistem de înţelesuri! Ci Sfânt Trupul şi Sângele Domnului. Care este mâncat şi este băut de către credinciosul creştin.
A te împărtăşi cu Hristos Cel din Sfânta cuminecătură nu înseamnă a înţelege despre. Ci a-L cunoaşte direct, nemijlocit! Cum? Aşa cum a poruncit El: "Luaţi, mâncaţi...!" Şi încă, actul e eclesial, e act al comuniunii, nu strict personal, individual.
Domnul nu spune, "luaţi, înţelegeţi", ci spune "Luaţi, mâncaţi...!". Nu propune un discurs asociat, nu ne oferă o hrană alcătuită din semnificaţii (deşi acestea sunt inevitabile, dar rămân fenomene secundare), ci e vorba despre a mânca, pur şi simplu, Trupul şi Sângele Domnului. A-L introduce în propria fiinţă, întru iertarea păcatelor şi sfinţire. Nu înţelegerea acestui fapt (care e o sfântă taină aflată mai presus de înţelegere) sfinţeşte şi mântuieşte, ci însăşi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului oferă accesul în Împărăţie.

*
Iar cât priveşte formularea ta, că "Dumnezeu se află deja în noi înşine", eu zic că e cam pretenţios spus... În orice caz, sper că nu spui că Fiinţa Lui e deja în noi...! Cel mult lucrarea, harul sau anumite însuşiri omeneşti create după chipul Lui...
Dacă ai fi spus că Împărăţia Lui se află înlăuntrul nostru, ai fi dat, cel puţin, un verset din Evanghelie pe care îl puteam discuta. Cu referire la anumite însuşiri spirituale şi la un anumit fel de vieţuire. Dar aşa, rămâne să explici cum vine cu inovaţia asta, te rog. În ce fel se află deja Dumnezeu în noi înşine?

Toate cele bune!

Asa, si?

Nu e nimic de inteles. Serios. Nimic util spiritual, oricum.

Pana aici ai oarecum dreptate.

Aici e partea in care te inseli teribil.

Nici vorba, nu din cauza asta.
Iar terapia nu este a doua eroare, dupa cea a identificarii eronate a problemei.

Toate lucrurile sunt cat se poate de reale. Si dorintele sunt valide.
Gresita este insa intrebuintarea lor.
Care poate vine din necunoastere - dar nu necunoasterea unor concepte filosofice "budiste" aiuristice, ci a bunei lor intrebuintare.

Adica oferi o minciuna ca terapie pentru o intelegere gresita?
Sa fim seriosi.

Nu ajungi la asa ceva (in sensul autentic) cu accese de imaginatie, indiferent cat de "filosofic" le ambalezi.

Eu cred ca incerci sa faci niste rezumate teribil de neinspirate.

Eroare, eroare, eroare.
De la ceva de genul i s-a tras si lui Lucifer.

Presupun ca Sfanta Cuminecatura nu are o putere intrinseca mantuitoare, ci are putere de mantuire pentru ca cel care o mananca crede aceasta.

Daca bucatica de paine muiata in vin ar fi data unui ateu sau unei persoane de alta confesiune, care nu ar sti ca este cuminecatura, care nu ar avea nicio idee despre crestinism si ar inghiti-o ca pe o mancare fireasca - ma indoiesc ca cel care o mananca ar fi umplut de Har (in afara cazului in care evenimentul ar fi o lucrare a Proniei / efect karmic in budism).

Fundatia spiritualitatii este credinta. Credinta se bazeaza pe un set de rationamente si intelesuri nedemonstrabile. Amploarea si profunzimea lor depinde de la persoana la persoana, de varsta duhovniceasca in continuumul aceleiasi persoane.

Unii castiga Harul fara efort, cu o simplitate uimitoare a credintei, unii se nasc cu el, unii trebuie sa se nevoiasca foarte mult si poate primesc doar o mica farama, altii se nevoiesc cu multe rationamente si contemplatii - pentru fiecare situatia este diferita, functie de o multitudine de cauze si circumstante.

Este un mic repros care poate fi adresat Sf. Augustin, care ne descopera aceasta in lucrarea sa "Confesiuni"

"Tu te aflai inlauntrul meu..."

Am întrebat pamântul si el mi-a raspuns: „Nu sunt eu”; si tot asa mi-au raspuns si cele care se afla pe acesta. Am întrebat marea si adâncurile si târâtoarele cu sufletul viu si mi-au raspuns si ele: nu suntem noi Dumnezeul tau; cauta deasupra noastra. Am întrebat adierile diafane si aerul cu toti locuitorii sai, si el mi-a raspuns: „Anaximene se înseala, eu nu sunt Dumnezeu”. Am întrebat cerul, soarele luna si stelele, si ele mi-au raspuns: „Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care tu îl cauti (…) El este cel care ne-a facut pe noi.”

Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumusete atât de veche, si totusi atât de noua; târziu de tot te-am iubit.

Si iata ca tu te aflai înlauntrul meu, iar eu în afara, si eu acolo, în afara, te cautam si dadeam navala peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai facut, eu, cel lipsit de frumusete.

----

Relatia suflet-Dumnezeu (eu mic - Eu Mare), modul in care se unesc, despartite fiind, nu poate fi inteles decat din perspectiva apofatica, adica avand intelegerea goliciunii eului.

Din pacate tu intelegi lucrurile astea din perspectiva antropologiei religiilor orientale.

In perspectiva antrologica crestina, Dumnezeu nu se afla in omul cazut, intr-un mod natural.
Si nici nu se confunda cu firea lui.

In religiile orientale, omul in esenta lui ultima este identic prin fire cu Dumnezeu.

Din perspectiva crestina ramane creatura si e alegerea sa ce fel de creatura.
Una indumnezeita in sfintenie sau una indracita.

Indracirea, rautatea nu este in ultima esenta rodul ignorantei (cum zice neo-"budhismul" tau) ci a unor alegeri. Iar alegerile astea au o consecinta care trece dincolo de aceasta viata, in vesnicie si nu prin cine stie ce incarnari si revizuiri.

Iar sfintirea nu e un act intelectual, un efort "meditativ" ci unul moral, ascetic insa centrat pe jertfa lui Hristos.

Nu o credinta oarecare, ci exact asta.

Atat timp cat nu poti recunoaste ca fara Hristos, "budhistii" tai nu se pot mantui, indiferent cat de sofisticat pare efortul lor filosofic cu pretentii spirituale, te afli intr-o grava eroare si chiar tu insuti departe de drumul spre mantuire.

Credinta este un dar. Se bazeaza nu atat pe seturi de rationamente, cat pe Iubirea lui Dumnezeu. Si pe raspunsul inimii omului la aceasta iubire. Raspuns care este un suspin si un suvoi de lacrimi, nu un rationament.

*
Textul Sfantului Augustin poate avea diverse interpretari, ce-i drept. Totusi, afirmatia lui se cere abordata cu mult discernamant si nu doar asa in sens literal/formal. Mai intai te rog sa ma lamuresti: cum intelegi imanenta lui Dumnezeu? Ca lucrare a harului in om sau cum?
Apoi, daca afirmi ca omul are insusiri create de Dumnezeu dupa chipul Lui, atunci afirmatia e in acord cu invatatura revelata a Bisericii. Dar daca afirmi ca omul Il contine pe Dumnezeu (Cel de necuprins, Cel Care viaza si contine) atunci cred ca scrierile ortodoxe abordeaza suficient de clar chestiunea.
A spune ca Domnul e in fiecare particica din creatia Lui, mai ales in om si chiar intr-un fir de praf, e o afirmatie care se cere sustinuta cu mare atentie. In ce sens se poate afirma aceasta?... Obiectualist, cumva? Ca prezenta efectiva a Fiintei in lucrurile create? Ca identitate de naturi? Sau cum....

P.S. Aminteste/ti te rog, in caz ca imi dai un raspuns, de un cuvant-cheie: rugaciunea... Intrucat de aceasta atarna multe intelegeri sau neintelegeri... Orice ar spune un om despre vreun lucru din lume (Creatie), despre sine insusi ori despre Dumnezeu, aceasta trece cu necesitate si cu efect mare prin calitatea rugaciunii. Care calitate nu atarna prea mult de rugator...

Buna Ahilp,

Incerc sa formulez un raspuns, asa cum am inteles dupa ce am studiat intr-o oarecare masura doctrina budista.

-------------

Problema localizarii

Mintea noastra abordeaza problema localizarii pe baza perceptiei €œnaturale€ a formelor.

Concepe o anumita forma si o raporteaza spatial€ la alte forme, conceptualizand de asemenea si notiunile de "œinterior" si €"exterior".

O forma raportata la alta forma poate fi pe baza perceptiei naturale:
-in interior;
-in exterior;
-si in interior si in exterior - prin intersectie;
-nici in interior, nici in exterior - prin suprapunere.

Dumnezeu fiind transcendent (Fiinta Sa nu este continuta intr-o anumita forma) nu i se poate aplica nicio operatie in raport de o forma perceputa "natural".

Religia, pentru a se raporta cumva la divinitate uziteaza de localizari gen - sus, jos, urcare, coborare, inaltare, venire, plecare, zbor, deasupra, inaluntrul inimii, cele de sus - insa pozitia, miscarea si timpul nu se aplica transcendentei.

Spatiul transcendent nu are nicio referinta gen sus, jos, mare, mic, directie...

Atunci cum se raporteaza spatiul transcendent la spatiul perceput?

Este dificil de explicat, pentru ca sunt doua elemente diferite la care nu se aplica relatii de includere si excludere.

S-ar putea spune ca se includ si se exclud in acelasi timp desi si aceasta este o falsitate pentru ca nu pot fi aplicate evaluari spatiale.

A spune ca este in inima omului este si aceasta o falsitate din aceleasi considerente.

Insa afirmam ca Dumnezeu este in inima omului (raportare spatiala) pentru a realiza ca Acesta nu poate fi cunoscut decat in relatia intima subiect-subiect (inima pentru ca-L œ"simtim/vedem"€).

"Intelegerea/vederea" spatiului transcendent presupune dezvoltarea unei anumite sensibilitati intelegatoare. Abordarea apofatica de cunoastere a Lui Dumnezeu deschide aceasta portita cognitiva extra-ordinara. O cognitie bazata pe negare, pe vidarea oricarei forme perceptibile de Fiinta Lui Dumnezeu. Orice poate fi perceput nu este Fiinta.

Ar fi interesant de stiut daca sfintii Ioan Damaschin, Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul au studiat mistica orientala sau au avut revelatii directe ale cunoasterii negative.

Aceasta forma de cunoastere nu este revelata in Biblie decat in prima porunca: "Sa nu-ti faci chip".

Toate cele bune!

Pentru Alin,

In spatiul apofatic, nu se poate afirma nimic - nici macar stabilirea unei identitati, pentru ca aceasta are nevoie de "proprietati", aspecte manifestabile.

Spatiul apofatic este nemanifestabil, adica "nu face parte din existente". Nu putem spune nimic, nu putem afirma nimic.

Deci budismul nu sustine "o identitate a omului cu Dumnezeu", ci doar indica modul in care poate fi accesat Nemanifestatul.

Ca de obicei, ocolesti problemele pentru care nu gasesti raspunsuri convenabile iar pentru cele care crezi ca ai un raspuns angajezi o logica sucita.

Nu e vorba de localizarea SPATIALA a lui Dumnezeu ci de identitatea naturii lui Dumnezeu vs. cea umana.

Dumnezeu e Creatorul, omul este creatura.
Nu este nu stiu ce scanteie divina desprinsa din Dumnezeu cum invata religiile orientale. Are o natura spirituala dar nu este "divina".

Asa cum incerci sa folosesti si ideea omniprezentei lui Dumnezeu in justificarea panteismului tau.

A fi "prezent" nu inseamna a fi "identic cu" sau a se confunda spiritual "cu".

"Budhismul" tau nici macar nu este "budhism". Este o deviatie radicala de la ce a invatat Budha.

Si nu poate "indica" nimic. Pentru ca nu are competente in directia asta. Este un efort omenesc, filosofic, de a construi un concept de "Dumnezeu", pe cand crestinismul este revelat.

Of, mereu ma tragi in psihologie... Si macar de-ar fi una pe bune, asa cum mai este azi psihologia pe lume.
Dar vii cu speculatiile alea lautaresti ale unor traducatori esuati, adica ale unora care voind sa aduca un strop din religia orientala prin Europa, au adus doar forma psihologica a acesteia. Lucru pe care l-au reprosat mai intai insisi cunoscatorii europeni ai budismului...

Florin, subiectivismul acesta colosal in care pica lautarii experientelor mistice nu este nici psihologie nici experienta duhovniceasca, sa ma ierti. Si nu e de folos nimanui.
Nu e psihologie, deoarece stiinta psihologica detine, intre limitele ei firesti, o mare acuratete si o solida baza filosofica si empirica.
Nu este experienta duhovniceasca deoarece datele ei nu vin din mangaierea harului, ci din fenomenologia omeneasca, strict. Ti-as recomanda, in acest sens, sa rasfoiesti cartea aceea pe care o mai recomndasem candva: "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Acolo, autorul (Cuviosul Sofronie de la Essex) reuseste sa formuleze itele iluziei cognitive si emotionale pe care o experimentase pe vremea cand era influentat de unele adieri budiste... Nu e vorba, aflam din carte, despre vreo revelatie ori traire "mistica", despre extaz ori alte feluri de experiere a Dumnezeirii, ci doar de fenomene mintale ordinare, strict omenesti, fara nici o legatura cu Harul. Citeste si te dezvrajeste!