Amăgirea și dez-amăgirea în relațiile de iubire

Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” - această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

Se întâmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente - și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” - această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012)

Iubirea

„De ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”. De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenţie.

Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubeşti, e un abuz şi omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăru*ieşte. Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenţie de a ţi se răspunde la dorinţele tale. Sun*tem cu toţii bolnavi de nevoia de iubire, dar nu ştim ce înseamnă iubire. Vom învăţa-o numai în clipa în care vom învăţa să respectăm creaţia lui Dumnezeu, să vedem pre*zenţa lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din faţa noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim.

De obicei, când doi tineri, doi copii sau doi adolescenţi se întâlnesc, aşteaptă să-şi împlinească toate frustrările pe care le-au avut: mama nu m-a înţeles, tata nu m-a iubit... Fiecare aşteaptă să i se răspundă la aşteptările lui. Aproape că nu-l vede pe celălalt. Proiectează pe el toate nevoile pe care le are şi asta aduce foarte multă sufe*rinţă.

Iubirea înseamnă, când te simţi atras de cineva, când îţi place cineva, să-L priveşti pe Dumnezeu prin acea icoană. Fiecare om este o icoană. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Monahia Siluana Vlad

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune
Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.
http://www.crestinortodox.ro/comunit...7047/81322.jpg

Aţi spus clar că sfinţii nu sunt prieteni ai lumii, ci sunt prieteni ai lui Dumnezeu.

‒ Exact. Şi Scriptura zice limpede şi hotărât: prietenia lumii este vrăjmăşia lui Dumnezeu, cel ce este prieten al lumii este duşman al lui Dumnezeu (cf. Iacov 4, 4). Creştinii adevăraţi, copile, sunt prieteni ai lui Dumnezeu şi duşmani ai lumii. Pentru aceasta îi prigoneşte lumea. Dacă ar fi fost prieteni ai lumii, lumea nu i-ar fi izgonit. Căci zice Hristos al nostru: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (Ioan 15,19). Şi în rugăciunea Sa de pe urmă, Hristos spune Tatălui: Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume (Ioan 17,14).

‒ Şi sfinţii tuturor veacurilor până astăzi aparţin aceleiaşi categorii ca şi Hristos. Nu erau şi nici nu sunt lumeşti.

‒ Corect. În acest punct trebuie să subliniem paralelismul pe care îl face Domnul între sfinţi şi Sine, pentru că acest paralelism este răspunsul la întrebarea de ce lumea îi urăşte pe sfinţi. Pentru că, precum spune Domnul, sfinţii sunt ca şi El în ceea ce priveşte legăturile lor cu lumea. În consecinţă, orice poziţie ar lua lumea împotriva Domnului, pe aceea o va lua totdeauna şi împotriva sfinţilor. Şi zice Hristos: Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât (Ioan 15, 18). Pe mine Mă urăşte (lumea) pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele (Ioan 7, 7). Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12).[...]

Iată, deci, că Hristos şi sfinţii sunt lumina lumii. Însă lumea a iubit întunericul şi a urât lumina. De aceea i-a urât şi pe sfinţi. Sfinţii, ca şi Hristos, descoperă lucrările viclene ale oamenilor lumeşti şi strigă celorlalţi: „Fiţi atenţi, luaţi aminte, aici este o nelegiuire şi o minciună. Luaţi aminte, aici este o calomnie şi un păcat. Luaţi aminte, aici este câmpul minat al diavolului”.

-‒ În consecinţă, părinte, sfinţii, ca şi Hristos, au demascat ipocrizia şi făţărnicia oamenilor lumeşti.

‒ Exact. Sfinţii, la fel ca şi Hristos, îi luminează, îi deşteaptă, îi conduc şi îi eliberează pe oameni.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 284-285)

Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.

E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.


S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.

Tu însă o singură grijă să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. Nu râvni foarte ca toate dorinţele tale întotdeauna să se împlinească şi pururea să fie după voia ta – acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu.

Una este voia lui Dumnezeu şi alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decât ale tale, nefiindu-ţi ţie în putere să cunoşti şi să înţelegi dumnezeieştile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhneşti pentru dorinţele neîmplinite şi se cuvine ca toate să le laşi în seama Domnului. “Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului” (Psalm 54, 25).

Nu fii împuţinat cu sufletul şi nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru linişte şi răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorinţelor tale – nu oricare dorinţă este bună şi nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poţi afla care din dorinţele tale sunt după voinţa Domnului prin aşteptare îndelungată şi prin rugăciune sârguincioasă.

Dacă este după voia Domnului, El iţi va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica şi va ţine dorinţa ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoieşte. Iar tu, fie că Domnul îţi dă, fie că nu îţi dă, pe toate primeşte-le cu mulţumire întru smerenia inimii.

Nu tânji către ceva cu nesimţire şi fără răbdare, ci toate le săvârşeşte bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare şi mai cu temei când se dobândesc întru înţelepciune şi răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorinţa ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoştinţa neputinţei tale, niciodată nu ai câştiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârşi împotriva acestui folos. Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind şi cruţând făptura Sa şi îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îţi dă totdeauna după voia ta, ci cel mai adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ţi cunoştinţa slăbiciunii tale, să nu fii împuţinat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare şi umilinţă.

Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduieşte şi plineşte împotriva dorinţelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare şi veşnică întru El – Dumnezeu Domnul.

Această întristare şi mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârşiţi. Dar ce câştig ai avea de ţi s-ar înfăptui toate dorinţele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândeşti de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!

Cu câtă mulţumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorinţelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalm 93, 19).

Aşadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primeşte cu mulţumire acest leac rânduit sufletului tău.

Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhneşti veşnic, căci mai bine este să pătimeşti aici decât dincolo. Cu totul de plâns şi de jelit este cel care întru multe greşind, pururea tânjeşte ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaşte că împotriva voii lui va suferi în viaţa viitoare.

Dumnezeu miluind şi cruţând făptura Sa şi dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere şi strâmtorare. “În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieşte ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământeşti, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie şi izbândă, să ne înălţăm către El şi la El acolo să ne învrednicim de bucuria şi veselia veşnică.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Mari pedagogi și sociologi, istorici și oameni de litere, militari și bărbați politici, cu entuziasm și teamă sfântă au întărit faptul că în spatele unei mari personalități se ascunde de regulă o mamă minunată.

Mamele creștine sunt lucrătoarele cele mai însemnate care își împlinesc lucrarea pe urmele lui Dumnezeu, ele șlefuiesc sufletele copiilor și le inspiră idealurile. Ele formează caracterele copiilor și, prin Sfintele Taine ale Bisericii, îi arată oameni virtuoși.

Mamele creștine schimbă fața societății și creează cultura sufletului. De aceea și vrednicul de amintire Părinte Constantin Calinic își îndrepta cu tărie mesajul său către mamele creștine și le adresa aceste cuvinte uimitoare: „Toți bărbații vestiți și însemnați sunt odraslele voastre! Din matricea nevăzută de ochii omenești, cu toate că vă tăinuiți, [...] direcționați după voia voastră cursul istoriei, [...] sunteți împărătesele neamului și ale inimilor noastre! Prin urmare, bucurându-vă de acestea, să nu vă trădați vrednicia înaltă cu care v-a uns Dumnezeu”.

(Atanasie I. Skarmoghiani)

In cazul divorţurilor, oamenii au greşit când s-au căsătorit. Dar Biserica acceptă divorţul ca să nu se strice armonia în viaţă. Ca să se evite desfrânarea, Biserica a îngăduit căsătoria a doua şi a treia. Dacă s-a măritat în grabă, pentru că băiatul are cravată frumoasă, pentru că are marcă de maşină nu ştiu de care… Tinerii să nu se grăbească la o căsătorie numaidecât din motive materiale. Văd că mai mult femeile sunt înşelate de bărbaţi.

La Casa Regală, atunci când trăia Regina Maria, s-a întâmplat că un soldat din gardă a poftit la frumuseţea ei. N-a avut de lucru şi-i mărturiseşte acest gând şi prietenului său tot din gardă. Acesta se duce şi-l spune reginei. Atunci regina l-a chemat şi l-a întrebat:

‒ Ai nevastă?

‒ Am, să trăiţi, Majestate!

Atunci regina i-a poruncit majordomului:

‒ Adu două pahare cu apă!

Vine majordomul cu paharele şi le pune pe masă. Şi regina îi spune soldatului respectiv:

‒ Uită-te bine la aceste două pahare. Cum e paharul acesta, la fel e şi celălalt! Cum e nevasta ta, aşa sunt şi eu! Nu mă pofti, că nu-ţi dau nimic în plus faţă de nevasta ta!

‒ Să trăiţi Majestate!

Deci, frumuseţea este la acea femeie pe care o iubeşte bărbatul, cu care s-a cununat. O altă femeie care-l încântă nu-i dă nimic în plus din punct de vedere fiziologic faţă de ce-i oferă soţia lui. Doar că este altă inimă, altă educaţie, alt angajament, altă prezenţă… Femeia toate aceste daruri frumoase le risipeşte atunci când ia de bărbat un soţ nătâng. Când aflu că şi-a bătut soţia mă supăr foarte rău…

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, ediţie îngrijită de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, pp. 43-45)

Unde este molifta de divort.Cineva sa-mi arate in molitfelnic, molifta de divortz, unde este ?
Cum adica sa evite desfranarea ? Pai fiind cununat deja in fata Sfintei Treimi cu cineva, tu te cununi iarasi cu altcineva asta insasi este desfranare, ba de fapt este blasfemie la adresa Sfintei Taine a Cununiei.

Si chiar daca ingaduie preotul(fie din ingnoranta sau dezinteres) orice crestin care este dus pe la Biserica trebuie sa stie chestiile astea.Nu exista o alta cununie, decat prima pe care o face in fata lui Dumnezeu.

Iată am gasit si un neispravit sa-i judece cuvintele Parntelui Arsenie Papacioc .
Se confirmă cele scrise despre tine in ultima perioadă aici si nu numai !

Zi bre unde este molifta de divortz ? Molifta de descununie ? :21:
Unde este ?:66:

Biserica Ortodoxă îngăduie, cu pogorământ, trei căsătorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lăsa pe cei care au divorțat și trăiesc împreună, să viețuiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Este de menționat faptul că doar prima cununie este Taină, a doua şi a treia cununie sunt doar simple ierurgii. A patra căsătorie este oprită cu desăvârșire în Biserica Ortodoxă.

A doua căsătorie se oficiază în cazul în care cei doi miri au mai fost căsătoriți. În cazul în care unul dintre miri nu a mai fost căsătorit, se tine seama de rânduiala primei căsătorii.

Sa-l cautaţi pe Dumnezeu până ce se poate găsi”, zice Dumnezeiasca Scriptură (Isaia 58; Faptele Apostolilor 17, 27). Fiecare creştin care vrea să-şi mântuiască sufletul său din munca veşnică şi să se veselească cu îngerii şi Sfinţii în Împărăţia Cerurilor, trebuie să caute pe Dumnezeu.

Toate, toate zidirile făcute de Dumnezeu, de la firicelul de iarbă până la stejarul, pluta şi bradul се-şi înalţă vârfurile falnic către cer; de la grăuntele de nisip, până la munţii cei mai uriaşi, ale căror frunţi spintecă norii, înălţându-se către cer; de la viermii ce se târăsc în praf şi muştele care abia se pot vedea cu ochiul liber şi până la elefant, leu şi vultur; soarele, luna şi stelele ce aleargă cu o uimitoare iuţime în văzduh; toate, toate, îndeamnă pe om, coroana tuturor creaturilor, să caute pe Ziditorul lor, pe Dumnezeu.

(Protosinghel Nicodim Măndiță)

Lasa asta.Unde este molifta de divortz in molitfelnic ? Nu este.
De ce nu este molifta de divortz sau de "descununie" in molitfelnic ? zi bre

Între constiintă si nesimțire -Cuviosul Paisie
 

“ Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea.
Este mai greu sa amagesti constiinta decat mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste indelung.
Constiinta este legea fireasca.
Constiinta l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa . Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos
a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.
Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul (Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de urmarea invataturii lui Hristos.
Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai in sanul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gand nedrept primit de om are inraurire asupra constiintei, abatand-o de la lucrarea ei cea dreapta.
Pacatele de buna voie intuneca, inabusa, adorm constiinta.
Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o intiparire vatamatoare in constiinta.
Viata pacatoasa indelungata, aleasa in chip liber, omoara oarecum.
A omori constiinta este, de fapt, cu neputinta . Ea il va insoti pe om pana la infricosatul judet al lui Hristos: acolo il va da in vileag pe cel ce nu a ascultat-o.
Dupa talcuirea Sfintilor Parinti, [parasul] omului pomenit in Evanghelie (Mt. V, 25) este constiinta. Intocmai: ea este un vrajmas [ paras; martor al acuzarii, n.n.] fiindca se impotriveste oricarei intreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.
Pastreaza pacea cu acest “paras” pe calea ta catre cer, in vremea vietii pamantesti, ca sa nu te parasca in vremea cand se va hotari soarta ta pentru vesnicie.
Spune Scriptura: Mantuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pana va veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.
Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor.
Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.
Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni (Osie V, 11).
Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.
Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.
De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.
„Ce insemnatate are asta “. „Doar nu e un pacat mare! ” „Ce, asta e pacat!? ” „Asta nu e pacat! “. Astfel judeca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu . Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.
Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.
Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.
Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea.
Obiceiurile pacatoase se numesc patimi . Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui . Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii .
Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.
Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.
Pazeste-ti constiinta fata de aproapele : nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine insuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci cand nu doar faptele, ci si inima ta vor fi in privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia.
Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, indepartandu-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.
Pazeste-ti constiinta fata de tine insuti . Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa infatisezi acest chip, intru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Insusi.
Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi in el nici o asemanare cu Sine. El va rosti infricosata osanda: Nu va cunosc pe voi (Mt. XXV, 12).
Chipul netrebnicit va fi aruncat in vapaia nestinsa a gheenei.
Nesfarsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautand Domnul, va recunoaste in el asemanarea cu Sine, va vedea in el frumusetea pe care El, in nesfarsita Sa bunatate, a impropriat-o lui atunci cand l-a zidit, pe care a refacut-o si a inmultit-o atunci cand l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca intreaga intru neprihanire prin indepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice.
Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei indepartari si paziri e constiinta. Amin”.

Dracul face injecții cu nesimțire
 

A m spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operaţii: „ Anestezia celui viclean are consecinţe neplăcute asupra omului, în timp ce aceea pe care o faceţi dumneavoastră ajută ”.
Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă şarpele peste păsări sau peste iepuraşi ca să-i paralizeze şi să-i înghită fără a se putea împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcuşor „anestezist” ca să-l facă pe om nesimţit, după care merge el însuşi şi-l ciupeşte, adică face din el orice vrea... Dar înainte merge „anestezistul”. Ne face injecţie cu nesimţire şi astfel uităm de grija mântuirii. Iată, noi, monahii, am făgăduit să facem răbdare atunci când vom fi ocărâţi, batjocoriţi, dar în cele din urmă, de multe ori, ispita ne zăpăceşte şi facem cele potrivnice celor făgăduite. Altfel începem şi altfel sfârşim. Pentru altceva am pornit să mergem, dar în altă parte mergem. Nu luăm aminte.
( Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 120)

Rafail Noica -Nesimțirea duhovnicească ( 1)
 

Vorbiţi-ne puţin despre ne-simțirea duhovnicească.
– Ne-simţirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „ Ce este moartea?”, “De care moarte ne-a izbăvit Hristos? ” . Cadavrul este nesimţitor. Aşa, şi când duhul nostru este nesimţitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morţi. Şi de această moarte ne-a izbăvit Hristos, că nu ţinând preceptele legii putem învia dintru ne-simţire întru simţire, ci cum zice Sfântul Pavel, prin credinţa propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a Împărăţiei. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu binevoieşte prin el să insufle vreun suflet sau mai multe,
insuflarea pe care-o primim este un început de înviere . Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea şi puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtăşanie
– când trăieşti pe viu, pe pielea ta, curăţirea, învierea pe care o trăieşti – începi din ce în ce mai mult – şi asta ar fi cultura filocalică –
să devii din ce în ce mai simţitor: astăzi simţi câteva, mâine, în principiu, ar trebui să simţi mai multe
.
Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii , printr-o a doua fază – pe care părintele Sofronie o numea a harului – dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim tocmai pierderea acestei simţiri, ne retrezim aşa cum am fost la început, am pierdut insuflarea şi înţelegerile pe care le-am avut , şi perioada aceasta a doua a nevoinţei noastre este cea mai lungă
. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă , în care avem deja experienţa vieţii, adică a simţirii duhovniceşti, în măsura în care, amintindu-ne de experienţa harului, lucrăm pe acele linii , încercăm să trăim credincioşi acelei experienţe, această a doua perioadă este o călătorie spre a însuşi nu numai experienţa pe care am primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârşit . Părintele Sofronie zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota noastra: fara sa meritam, in mod gratuit – cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept ], El ştie de ce şi cum și cum s-a putut, ne-a dat o experienţă a vieţii pe care “pe nedrept” am primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm . Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi acelaşi har, dar înmulţit, îmbogăţit, iar de data aceasta însăşi firea noastră, de neîndepărtat în vecii vecilor.
Aşa că ne-simţirea duhovnicească este acea
moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui
și prin puterea pe care a dat-o cuvântului propovăduirii , mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că “ ardeau inimile lor”
– și a desăvârșit-o cu şederea de-a dreapta Tatălui şi, deci, acel început de înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate şi cele mai paradoxale, ne duce la învierea finală – care este harul dobândit de noi printr-o viaţă de multă trudă şi răbdare, şi rugăciune, când acest har va fi însăşi firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie – [ca aceasta este] firea noastră primă , deşi o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.
– Vă rugăm să ne vorbiţi despre cele cinci simţuri duhovniceşti.
– Nu ştiu unde, la care Părinţi, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simţuri trupeşti sunt cinci simţuri duhovniceşti. Şi mai ziceam pe undeva că, aşa cum am înţeles că primul simţ care se dezvoltă în prunc, înainte de naştere, este auzul şi că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obişnuieşte să desluşească glasul tatălui, al mamei, al altora, şi, când se naşte, îi recunoaşte după auz, aşa şi în cultura filocalică
ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituţie omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc .
În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreţi, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul Meu aud şi-Mi urmează Mie. Deci învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu , voia lui Dumnezeu prin toată lucrarea duhovniciei.
Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la şapte, fie că cele şapte sunt de căpătâi. Dar şi ascultarea și multe alte elemente, orice legătură între Dumnezeu şi om sau, să zicem, între om şi Dumnezeu, este o Taină
. Şi ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină , unde omul urmează glasului Bunului Păstor, glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veţi mânca, fiindcă, atunci când veţi mânca, cu siguranţă veţi muri
. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înţelegerea, sau unde ne va duce.
La fel şi cu vederea. Avem multe pilde de părinţi moderni acum, ca părintele Porfirie . Toate cărţile care s-au scris şi s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Şi el ne arată mai desăvârşit decât mulţi alţi sfinţi moderni că
vederea asta e o realitate. În ultima fază a vieţii lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuşi, vedea şi mult mai desluşit decât poţi vedea prin ochiul şi nervul optic şi toate astea.
Sfântul Siluan zice că harul se desluşeşte prin gust: simţi gustul prezenţei lui Dumnezeu și gustul vrăjmașului.
Prin experiență, dacă ai avut experienţa harului lui Dumnezeu şi a înşelăciunii diabolice, acum desluşeşti prin gust . Iar gustul e foarte aproape de miros , există un miros al harului şi un miros al vrăjmaşului.
Mai există şi un pipăit, când simţi prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simţi? Oare nu ăsta este un pipăit duhovnicesc?
Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simţuri duhovniceşti . Astea trebuie să se dezvolte cât mai mult înainte de experienţa mormântului sau înainte de sfârşitul vieţii noastre pe pământ, în orice fel va fi, ca, aşa cum la naştere, ca prunc, am fost destul de desăvârşiţi ca făt în pântecele maicii ca să supravieţuim aici, ba şi să creştem, să ne dezvoltăm, aşa și ceva se va întâmpla după moarte.
Părintele Sofronie spunea: “Pocăinţa noastră nu se poate termina pe pământul ăsta ” , că pocăinţa, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parţial de întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau aşa ceva , pocăinţa este dinamica vieţii veşnice care lucrează în noi. Şi, spune părintele Sofronie, sfârşitul pocăinţei este când am ajuns la deplinătatea vieţii dumnezeieşti în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui Hristos în noi
. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veşnicie, deci şi în veşnicie va fi o creştere , dacă avem destulă desăvârşire pruncească, ca să putem în primul rând supravieţui acolo cum am supravieţuit aici, ca să putem şi acolo creşte până la desăvârşire. Cum va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.
– Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în viaţă?
– Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că
toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci, zic, iarăşi începem cu „Doamne…”. Orişiunde eşti, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu „Doamne… ” şi-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe .

continuare ( 2 )
 

[…] De la cădere încoace, văd o sfâşiere: pot să voiesc ceva pătimaş, care nu face parte din voia lui Dumnezeu şi, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipeşte . Şi ca să nu risc s-o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voinţa mea, să zicem cu duhovnicul, asta e una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care voieşte în mine sau dacă este o voinţă… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea şi Dumnezeu, dar eu nu ştiu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o dezbinare şi atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viaţa sau este o rătăcire? Şi aşa, ştiind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de Dumnezeu – şi de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu, adică dacă şi El voieşte.
Aici aş vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii.
Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai!
Ce este patima? Aşa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.
Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după , când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte. Că
asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este adevărul, simţi că te-ai împlinit.
Nu ştiu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare…
Multe dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.
Problema, care cred că este de unde izvorăşte întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Şi aici zic aşa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus şi mai preţios decât o formulă este, iarăși, acest “Doamne…”
Şi zic aşa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri şi în multe împrejurări ale vieţii tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericeşti, profiţi de rugăciunea celor care te înconjoară ca să îţi iei avânt… Şi când simți momentul – una dintre căi este asta, cea clasică – când simţi că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparţi de legătura cu Dumnezeu ca să vorbeşti cu duhovnicul ca cu un om.
Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii noastre . La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci
noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.
Iar, tu, cel care asculţi, şi tu faci tabula rasa , mături total tot ce ştii, ce-ai învăţat, ce eşti, şi aici este tot un fel de tăiere a voii , ca să laşi loc acelui glas . Amintiţi-vă de Sfântul Prooroc Ilie, când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu uitaţi că vânt şi duh se confundă în graiul ebraic şi în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar e acelaşi cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munţii, iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Şi proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh şi de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subţire. Şi în glasul ăla era Dumnezeu
. Şi atunci s-a cutremurat proorocul. Şi atunci şi-a acoperit faţa ca heruvimii din cer şi a ieşit la intrarea peşterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit proorocului în adiere de glas subţire
. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele, cutremurele şi focurile voinței noastre pătimaşe care bântuie, care urlă, care fac toată gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subţire, care este semnul Celui atotputernic . Adiere de glas subţire care vine cu căldură, cu duioşie, cu smerenie, cu tot ce însoţeşte dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.
Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această noţiune de
prim cuvânt , ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu , asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt . Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne… ”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial , nu intra în amănunte
și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu . Aşa cum la telefon nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi ; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt şi să ştii că
Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect , ci este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism” , fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu . Şi nu duhovnicul tău îl va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului: „Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.

( 3 )
 

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului ! Dar leproşii se arătau preotului dacă se însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.
Şi asta este ceva din taina ascultării . Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină , ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele patimilor care vuiesc.

Rafail Noica : Nici nu ne dăm seama cât trăim din închipuire !
 

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”? … De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva…
fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata , daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta,
intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumneze u, duh ucigas .
Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu . Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total .
– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov , ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?
– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Partea intai… “Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era . El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “ Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui… ” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare“.
Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad” . De ce tine-ti ? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui” . Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.
Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa
formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi .
Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.
Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete,
si toate celelalte care sufera asemenea “.
Nu e nevoie de deznadejde . Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste , libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22:
Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se .
Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate
si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice . Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi , si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu.
Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

continuare ( 2 )
 

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.
– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?
-Da, se poate, si chiar asta si este… In ’55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “ asta-i un televizor. ” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru , si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins” Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.
De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste.
Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.
Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta” ? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si
aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra , in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.
Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad” . Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar
realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau . Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui” .
Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat” . Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.

( 3 )
 

Dar, iarasi zic, nu ca putem zice de calea fiului risipitor ca este cea mai mantuitoare sau trainica, fiindca daca aceasta cale a pierzaniei prin pocainta ar deveni mai trainica, apoi dintre toti sfintii, Maica Domnului, ar fi cea mai mica, fiindca ea a trait in cea mai desavarsita sfintenie si curatie din pruncia ei, ba poate chiar din pantecele maicii. Deci adevarata cale este calea Maicii Domnului, dar ce vreau sa zic este ca Dumnezeu lucreaza asa de paradoxal, incat de multe ori, in experienta vietii noastre ce pare a fi cel mai rau devine in mainile Dumnezeului nostru cel mai bun . Deci, si viata noastra mai tragica decat oricand, contine, imi vine sa zic, fagaduinte poate mai mari decat oricand. Domnul sa va arata fiecaruia, mai ales prin duhovnicii vostri, dar si prin toate mijloacele pe care le stie Dumnezeu, sa va arate taina asta. Dar inchei la intrebarea asta, iarasi cu cuvantul pe care sa-l aveti ca plasa de siguranta pentru orice fel de eventualitate: “Tine-ti mintea in iad” , dar nici acolo sa nu deznadajduiesti. Si imi vine sa zic,
mai ales acolo.
– Parinte, ne-ati vorbit foarte frumos despre indumnezeire, dar viata noastra este atat de meschina, de cenusie, de mizerabila din punct de vedere spiritual, incat nici oameni cumsecade nu suntem, daramite “dumnezei”. Cu mintea ravnim la idealuri, dar viata ne ramane mediocra sau submediocra. Nu cumva tocmai pentru ca “a fi crestin este imposibil”, adoptam formalismul ca cel mai la-ndemana mod de a fi crestin? Ce alta cale avem?
– Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – am decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida ; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o
moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre . Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata ; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare…
Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea. Dar cum, cum sa ajungem la acel prag?
Sunt mult prea multe… Nu vad niciun raspuns direct la intrebarea asta. Cu fiecare va fi diferit. Dar imi vine sa va spun: uitati la epoca noastra care se numeste “New Age” . New Age-ul este (…) sinonim cu postmodernismul , dar in mintile celor mai multi, se leaga de fenomenele religioase si parareligioase, ale epocii noastre: yoga, bioenergie, droguri, satanism. Nu stiu, le arunc asa, le-mprosc… Ce cauta acesti New-Age-isti? Cauta sa-si dezvolte potentiale telepatice, bioenergetice. nu stiu-ce… Intuitia e dreapta, sa stiti, dar asta este ce este cu precadere in istorie Biserica, daca am intelege-o drept. Si poate ca incepeti prin a cere lui Dumnezeu: “Doamne arata-mi ce e Biserica !” – mai ales noi preotii, duhovnicii, dar… toti. Si ceea ce cauta in diferite religii si practici contemporanii nostri este exact ceea ce vrea sa ne dea Dumnezeu , dar exact, vreau sa zic, in esenta cautarii . Noi cautam de multe ori stramb si alaturi.
Cuvantul “pacat”. .. In greaca sunt doua cuvinte care, amandoua, inseamna “ cade alaturi de tinta “: “amartia” (Αμαρτία) si “astohia” (αστοχία).
Poate ca termenul cel mai drept, intr-un anume sens, pentru pacat, as vrea sa zic ca este
“gresala”. Gresim cand pacatuim. Noi cautam, noi vrem drept si cautam stramb .
Dar zic asa: Rugati-va, nu va smintiti, credinciosii bisericii, nu va smintiti,de scandalurile care sunt astazi in Biserica si de pacatele noastre ale pastorilor vostri; si rugati-va ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne ierte, sa ne curete, sa curete Biserica noastra de tot ce este nevrednic sfinteniei ei. Deci nu va smintiti, rugati-va in cuvinte simple, asa cum v-am propus adineauri. Iar noi, slujitorii Bisericii, sa constientizam si noi, sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea dreapta intelegere . Stiti ca “dreapta intelegere” , este unul din felurile prin care traduc cuvantul
“ortodoxie” ,
“doxa” , inseamna nu numai slava, porneste de la notiunea de opinie , o dreapta opinie , dar dac-am zice si dreapta intelegere , si asta este ortodoxia, si noi toti trebuie sa revenim la dreapta
intelegere .
Cand zicem “Biserica, una sfanta, soborniceasca si apostoleasca” apoi trebuie sa revenim la viziunea apostoleasca si nu sa reducem la
“reductionismul” asta in care am cazut. Sigur ca moralitatea este importanta, dar sa stim ca este numai prima treapta . Si poate ca esenta raspunsului ar fi asta: Voi, poporul lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi, pastorii vostri. Si noi trebuie sa ne rugam pentru voi, si sa ne sprijinim unul pe altul, sa nu ne smintim unii de altii, fiindca din toate smintelile ne poate scoate Dumnezeu, dar calea asta, cred ca va fi o cale prin care vom putea incepe sa ne regeneram noi si viziunea Bisericii noastre si… mai mult imi vine sa zic ca las Duhului Sfant sa insufle raspuns intrebarii”.

Cuviosul Paisie Aghioritul :
 

Obrăznicia şi lipsa de respect
Indrăzneala alungă evlavia
– Părinte, de unde vine îndrăzneala?
– De la Paris… [Joc de cuvinte foarte subtil al Cuviosului; în elenă la îndrăzneală se spune “i parrisia” (n. ed.).] Îndrăzneala este obrăznicie şi alungă departe frica de Dumnezeu, ca fumul ce îl îndreptăm spre albine, ca să se depărteze de stup.
– Părinte, cum să scap de îndrăzneală?
– Să te simţi pe tine mai prejos decât toţi. Este nevoie de multă smerenie. Ca mai mică, precum eşti, să ai respect şi evlavie faţă de toate surorile. Să-ţi spui gândul tău cu smerenie şi să nu arăţi că le ştii pe toate. Atunci Dumnezeu te va îmbrăca cu harul Lui şi vei avea sporire. Îndrăzneala la ascultător este cel mai mare duşman al său, pentru că alungă evlavia. De obicei, după îndrăzneală urmează răzvrătirea, după ea nesimţirea şi nepăsarea pentru micile păcate, cu care omul încet-încet se obişnuieşte şi le vede după aceea ca fiind fireşti, dar nu există odihnă în adâncul sufletului, ci numai nelinişte . Unul ca acesta nici nu poate înţelege ce are, pentru că inima lui este împietrită şi nu pricepe lucrurile strâmbe pe care le face.
– Părinte, ce legătură are simplitatea cu îndrăzneala?
– Altceva este simplitatea, altceva îndrăzneala. Simplitatea are şi evlavie înlăuntrul ei şi ceva copilăresc, îndrăzneala are obrăznicie. De multe ori şi în sinceritate poate exista obrăznicie, în sinceritate şi în simplitate de multe ori se ascunde multă obrăznicie, atunci când omul nu ia aminte. Unul ca acesta spune “Eu sunt un caracter deschis!” sau “Eu sunt simplu” şi vorbeşte cu obrăznicie, fără să înţeleagă aceasta. Dar cu toate acestea altceva este simplitatea şi altceva obrăznicia.
– Părinte, ce este sfiala duhovnicească?
– Sfiala duhovnicească este frica de Dumnezeu în înţelesul cel bun. Această frică, această strângere aduce veselie, picurând miere în inimă, miere duhovnicească! Vezi, un copilaş micuţ care este timid îl respectă pe tatăl său, se sfieşte şi din multa sfială nici nu priveşte la el. Vrea să întrebe ceva şi se roşeşte. Unul ca acesta este bun să-l pui la iconostas. Un alt copil spune: “E tatăl meu” şi se întinde înaintea lui fără respect, cu îndrăzneală. Şi când vrea ceva, cere cu pretenţia să i se dea, bate cu piciorul în podea, ameninţă.
Intr-o familie bună copiii se mişcă liber. Există respect, fără ca să fie constrânşi copiii; nu există disciplină militară. Ei se bucură de tatăl şi de mama lor, iar aceia se bucură de ei. “Dragostea nu cunoaşte ruşine” , spune Avva Isaac. Are îndrăzneală în sensul ei cel bun.
Dragostea are în ea evlavie şi respect, adică biruieşte frica. Unul se strânge, se sfieşte, dar se şi teme, pentru că nu are adevărata sfială. Altul are sfială, dar nu se teme, deoarece o are pe cea adevărată, sfiala duhovnicească . Atunci când sfiala este duhovnicească, cel ce o are simte bucurie. Copilaşul, de pildă, îşi iubeşte tatăl şi mama cu îndrăzneală, într-un anumit fel; nu se teme că îl vor bate. Ii ia cascheta tatălui său, şi ofiţer de ar fi, o aruncă şi se bucură. Are simplitatea cea bună, nu are obrăznicie. Să deosebim simplitatea de obrăznicie. Dacă lipseşte respectul, sfiala, atunci ajungem la îndrăzneală, la obrăznicie. Şi auzi după aceea pe copilă că spune stând întinsă: “Mamă, adu-mi un pahar de apă! Să fie rece!… A, dar nu e rece. Rece ţi-am spus să-mi aduci!” . Aşa încep şi ajung după aceea să spună: “ Şi de ce femeia să se teamă de bărbat?”.
Inlăuntrul fricii însă există respectul, iar înlăuntrul respectului există dragoste. Ceea ce respect, îl şi iubesc, şi ceea ce iubesc, îl şi respect. Femeia să respecte pe bărbat. Bărbatul să-şi iubească femeia. Dar acum toate se nivelează şi se distrug familii, pentru că iau Evanghelia invers. Bărbatul spune: “Femeia trebuie să se supună” . Dar dacă nu ai dragoste, nu poţi face nici o pisică să se supună. Dacă nu ai dragoste, celălalt nu este încredinţat şi nu poţi nici măcar un pahar de apă să-i ceri să-ţi aducă . Când cineva îl respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Pe sine nu se ia în seamă. Respectul faţă de aproapele are mărime de suflet, căci unul ca acesta nu se socoteşte pe sine. Iar cel ce se îngrijeşte de sine nu are mărime de suflet.

( 2)
 

Respect faţă de cei mai mari
– Părinte, uneori vorbesc urât celor mai mari. Imi dau seama că greşesc şi mă mărturisesc.
– Dacă îti dai seama şi te mărturiseşti, încet-încet te vei scârbi de tine, te vei smeri şi atunci va veni harul lui Dumnezeu şi va pleca acest obicei rău.
– Părinte, spun câte o glumă şi împung pe surori din dragoste, dar mă tem de îndrăzneală.
– Tu eşti mică; nu ti se potriveşte. Intr-o familie de obicei cei mari glumesc cu cei mici şi nu cei mici cu cei mari. În felul acesta se bucură şi cei mici, se bucură şi cei mari. Nu se potriveşte pentru unul mic să glumească cu bunicul sau cu bunica. Inchipuieşte-ţi, cum ar arăta ca un copil să meargă pe neaşteptate şi să-l gâdile pe tatăl său după gât? Altceva este atunci când cel mare răsfaţă pe cel mic şi cel mic se bucură, pricinuind o bună dispoziţie. Astfel cel mare se face mic şi se bucură amândoi.
– Părinte, atunci cînd îi spun cuiva mai mare părerea mea în legătură cu un lucru, despre care gândul îmi spune că nu este bine, iar acela se împotriveşte, trebuie să fiu de acord cu el?
– Nu, să nu fii de acord la rău. Să spui ceea ce este corect, dar cu smerenie. “Nu cumva este mai bine să facem astfel? Aşa îmi spune gândul” . Sau să spui: “ Am gândul acesta” . Atunci te faci magnet şi atragi harul lui Dumnezeu. Sunt unii care vorbesc cu îndrăzneală din obişnuinţă, şi nu din dorinţa de a-şi spune părerea lor. In orice caz, oricum ar fi, este nevoie de respect fată de cel mai mare. Dar într-un anumit fel, şi cel mari vrea să fie respectat. Şi deşi are neputinţe, are totuşi şi lucrurile lui bune, are o experienţă etc.
Tu, atunci când eşti întrebată, spune-ţi gândul cu smerenie şl respect, fără să crezi în sinea ta că este aşa cum spui tu, pentru că celălalt poate să ştie ceva pe care tu nu-l ştii sau la care nu te-ai gândit. Când cineva este mic, şi, de pildă, ascultă o discuţie despre un subiect şi se gândeşte la soluţia despre care crede că ar fi mai bună, în cazul în care trebuie să-şi spună părerea unuia de o vârstă cu el, să zică: “ Mi-a venit acest gând “. Dacă este mai mare de vârstă, trebuie să spună: “ Mi-a trecut un gând netrebnic “. Chiar şi atunci când cineva spune adevărul, este o obrăznicie dacă nu are competenţa să o facă.
– Atunci când spuneţi mai mare, înţelegeţi în ani sau în viaţa duhovnicească?
– Mai ales în ani. Pentru că, vezi, chiar şi unul care este într-o stare duhovnicească înaintată, respectă pe unul mai în vârstă decât el.
– Părinte, oare este firesc ca cineva să respecte pe unul mai mic, dar mai sporit duhovniceşte, decât pe altul mai mare şi mai puţin sporit?
– Nu, această clasare nu este corectă. Oricum ar fi cel mai mare, trebuie să-l respecţi pentru vârstă. Pe cel mai mare îl vei respecta pentru vârstă, iar pe cel mai mic pentru evlavie. Atunci când există respect, cel mic respectă pe cel mare şi cel mare, pe cel mic. înlăuntrul respectului există dragoste. Sfântul Apostol Pavel spune: “Celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste” .
– Dacă cei mici fac observaţii celor mari, lucrul acesta este rău?
– Acesta este tipicul generaţiei noi. Insă Scriptura spune: “ Mustră pe fratele tău” şi nu spune: “mustră pe tatăl tău “. Tinerii de astăzi au în cuvânt duhul răzvrătirii, fără ca ei să-şi dea seama. Acest comportament îl consideră firesc. Vorbesc cu obrăznicie şi îţi spun: “Am spus-o simplu”. Au fost influenţaţi de acest duh obraznic al lumii, care nu respectă nimic.
Nu există respect în comportamentul celui mic faţă de cel mare şi nu îşi dau seama ce mare rău este lucrul acesta. Atunci când cel mic spune celui mare că respectul este ceva depăşit care nu se mai potriveşte astăzi şi care îi îngrădeşte, chipurile, personalitatea, ce să mai aştepţi? Este nevoie de multă luare aminte. Duhul lumesc contemporan spune: “Nu ascultaţi de părinţi, de dascăli etc”. De aceea şi copiii cei mai mici devin mai răi acum. Mai mare vătămare suferă în special acei copii ai căror părinţi nu înţeleg ce rău le fac prin a-i admira şi a-i considera deştepţi atunci când vorbesc cu obrăznicie.
La Colibă au venit doi frăţiori de opt-nouă ani cu tatăl lor. Acolo era şi un cunoscut de al meu, un băiat foarte bun şi un bun pictor; într-un minut, tac-tac, te zugrăvea. “ Dionisie, îi spun, pictează copiii aşa cum stăm împreună”. “Ia să văd dacă o să reuşesc, pentru că se mişcă” . A scos o foaie şi a început să zugrăvească. Atunci sare unul dintre copii şi spune: “Ia să vedem, bă prostule, ce vei face! ” – şi era şi lume de faţă. Pictorul nu s-a tulburat deloc. “ Aceştia sunt copiii de astăzi, Părinte” , mi-a spus şi a continuat să zugrăvească. Mie mi s-a urcat sângele în cap. Tatăl lui a rămas nepăsător, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să spună aşa la un om de treizeci de ani şi omul să stea şi să-i picteze! Obrăznicie, lipsă de evlavie şi câte altele!… înfricoşător! Ia gândeşte-te dacă unul din aceşti copii va vrea să se facă monah, de câtă muncă este nevoie ca el să devină un călugăr corect.
Când mamele nu au grijă de ei, îi distrug. Totul este mama. În Rusia, dacă s-a schimbat ceva, este pentru că mamele au ţinut în ascuns credinţa, evlavia şi i-au ajutat pe copii. Bine că există şi puţin aluat din familii creştine, altfel am fi fost pierduţi.
– Părinte, dacă aceşti copilaşi care cresc aşa ar vrea să se schimbe mai târziu sau să se facă monahi, vor putea?
– Dacă vor crede că ceea ce au făcut nu este bine, îi va ajuta Hristos. Adică, dacă intră în om neliniştea cea bună, s-a rezolvat. Dar atunci când cred că au dreptate şi spun despre egumen sau egumenă: “Ce, aici avem un dictator? Unde s-a mai auzit aşa ceva în ziua de azi? “, atunci cum să se îndrepte. Şi sunt unii călugări care ajung să-mi spună astfel de neghiobii.
Incet-încet respectul se pierde cu desăvârşire.
Vin la Colibă copii, şi cei mai mulţi stau picior peste picior, iar cei bătrâni nu au unde să stea. Unii, deşi văd că buturugile sunt mai încolo, se îngreuiază să meargă doi paşi să le aducă, ca să stea pe ele. Trebuie să le aduc eu. Şi deşi mă văd că le car, nu vin să le ia. Vor să bea apă, dar nu merg singuri să bea. Trebuie ca eu să le aduc şi al doilea pahar. Cu adevărat, aceasta mi-a făcut o impresie neplăcută. Cogeamite voinici, vin în grup de câte treizeci, mă văd cum aduc o cutie de rahat şi un bidon de apă, cum duc şi paharele ca să-i mulţumesc, încă şi şchiopătând, şi nu se mişcă nici unul, ci se scoală să mă ajute un ofiţer pensionar care în toată viaţa lui a fost afumat de praf de puşcă. Ei cred că aşa cum îi serveşte chelnerul atunci când merg la vreun restaurant sau hotel, tot astfel şi aici la Colibă va veni chelnerul săi servească . De cinci-şase ori am făcut lucrul următor: m-am ostenit să aduc apă şi apoi am vărsat-o înaintea lor. “Eu să vă aduc apă, voinicilor, iar voi să staţi? le spun. Aceasta nu vă ajută “.
In mijloacele de transport în comun vezi copiii mici stând pe scaune, iar bătrânii stând în picioare. Vezi tineri că stau picior peste picior şi nu cedează locul vreunui bătrân, ci se scoală cei mai mari şi le dau locul lor. “Am plătit locul” , îţi spun, şi stau jos fără să ţină seamă de cineva.
Mai demult ce duh exista! Femeile stăteau la drum, de-a dreapta şi de-a stânga lui, iar când trecea preotul sau un bătrân, se ridicau în picioare şi îi îndemnau şi pe copiii lor să facă aceasta .
De câte ori nu mă înfurii! Vorbesc adeseori unor oameni cu funcţii, şi vezi nişte copii cum întrerup discuţia cu obrăznicie, spun nişte neghiobii şi socotesc aceasta mare ispravă. Le fac semn să se oprească, dar nimic. Trebuie să-i faci de ruşine ca să tacă din gură, altfel nu se poate. In nici o carte patristică nu scrie să vorbească tinerii astfel. Patericul spune: “a spus Bătrânul “, nu spune: “a spus tânărul “.

( 3 )
 

Obrăznicia alungă harul dumnezeiesc
Este nevoie de multă luare aminte. Comportamentul dezordonat şi neatent alungă harul dumnezeiesc. Lipsa respectului este piedica cea mai mare pentru apropierea harului lui Dumnezeu. Cu cât mai mult respect au copiii faţă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Şi cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Libertatea lumească a alungat nu numai evlavia, dar şi politeţea lumească. Vin acolo la Colibă unii copii şi strigă tatălui lor: “Ei, tată, ai ţigări? Ale mele mi s-au terminat”. Unde era mai demult aşa ceva? Şi deşi fuma vreunul, dar fuma în ascuns. Acum, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Cum să nu se dezgolească după aceea cu desăvârşire de harul dumnezeiesc? Astăzi fete ocărăsc pe fraţii lor pentru credinţa în Dumnezeu cu nişte cuvinte atât de murdare înaintea tatălui şi mamei lor, şi tatăl nu spune nimic! Mi s-a ridicat părul în vârful capului când am auzit. După ce au plecat închinătorii, vorbeam de unul singur .
Mediul lumesc şi părinţii lumeşti distrug copiii. Mediul influenţează mult. Sunt puţini copiii care au sfială şi mărime de suflet. Cei mai mulţi copii sunt sălbatici, deoarece se comportă cu obrăznicie. Mulţi părinţi îmi aduc pe fiii lor şi-mi spun: “ Părinte, copilul meu are diavol”. Dar văd că nicidecum copiii nu au diavol. Doamne fereşte! Puţini sunt copiii care au diavol. Toţi ceilalţi au o înrâurire demonică exterioară. Adică diavolul le face comandă dinafară; nu este înlăuntrul lor, dar treaba lui şi de afară şi-o face. Dar de unde se pricinuieşte aceasta? De la obrăznicie. Atunci când copiii vorbesc cu obrăznicie celor mai mari, alungă harul lui Dumnezeu. Iar atunci când pleacă harul lui Dumnezeu, vin drăcuşorii şi copiii se sălbăticesc, fac neorinduieli. In timp ce copiii care au evlavie, respect, ascultă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, primesc mereu harul lui Dumnezeu şi au binecuvântarea Lui. Ii acoperă harul lui Dumnezeu. Multa evlavie faţă de Dumnezeu, multul respect faţă de cei mai mari aduce din belşug harul dumnezeiesc în suflete, în aşa măsură încât sunt trădaţi de strălucirea dumnezeiască a harului. Harul lui Dumnezeu nu merge la copiii răzvrătiţi, ci la cei cuminţi, evlavioşi şi cu mărime de suflet. Iar aceşti copii au o privire care străluceşte. Şi cu cât mai mult respect au fată de părinţi, fată de cei mai mari, cu atât primesc mai mult har. Iar cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Copilul care începe să spună: “Nu, vreau aceea, vreau cealaltă” cu o pretenţie nestăpânită, va deveni răzvrătit, va deveni diavol. Pentru că şi Luceafărul a voit să-şi pună tronul său mai sus de tronul lui Dumnezeu. Să vedeţi, toţi copiii cărora li se fac voile vor deveni răzvrătiţi. Dacă aceşti copii nu se vor pocăi pentru a se izbăvi de valul rău ce îi loveşte, ci vor continua să se poarte cu obrăznicie, atunci – Doamne fereşte! – se va pricinui o îndoită părăsire şi vor ajunge să vorbească urât chiar şi despre Dumnezeu, şi atunci vor fi stăpâniţi de duhurile cele rele .
“Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta!” Unde au ajuns astăzi copiii! Nu rabdă nici măcar un singur cuvânt. Cum ar putea răbda bătaie? Nu au respect; au mult egoism şi mulţi nervi. Fac abuz de libertate. Copilul spune părinţilor lui: “O să vă duc la Politie!” . Recent, un copil de cincisprezece ani, care a făcut o foarte mare neorînduială şi tatăl lui i-a dat o palmă, s-a dus şi l-a reclamat, iar tatăl lui a fost condamnat. Tatăl a spus în timpul procesului: “ Mă nedreptăţiţi, pentru că dacă nu i-aş fi dat atunci acea palmă, copilul meu ar fi fost băgat la închisoare. Şi nu v-ar fi durut pe dumneavoastră, ci pe mine” . Ia atunci pe copil, îi dă două palme şi spune: “Pentru aceste palme să mă judecaţi, nu pentru aceea. Băgati-mă acum în închisoare, pentru că l-am lovit fără motiv“.
Vreau să spun că acolo au ajuns copiii. Această mentalitate există astăzi. Mai demult părinţii ne certau, ne dădeau şi câte o palmă, dar nu ne trecea prin cap vreun gând rău. Luam şi bătaie ca mângâiere, fără să ne împotrivim, fără să cercetăm dacă suntem vinovaţi mult sau puţin. Credeam că bătaia era pentru binele nostru. Ştiam că părinţii ne iubeau şi atunci când ne răsfăţau, când ne sărutau, şi când ne dădeau câte o palmă. Pentru că şi palma şi mângâierea şi sărutarea părinţilor, toate sunt din dragoste. Când părinţii îşi bat copiii, inima lor suferă. Când copiii încasează câte o palmă, îi doare obrazul. Prin urmare, mai mare este durerea inimii decât durerea obrazului. Mama, orice ar face copiilor ei, fie că îi ceartă, fie că îi bate, fie că îi răsfaţă, pe toate din dragoste le face şi toate din aceeaşi inimă de mamă ies. Dar când copiii nu înţeleg aceasta, se împotrivesc cu obrăznicie, se încăpăţânează, şi atunci alungă harul dumnezeiesc dinlăuntrul lor şi este firesc să primească după aceea înrâurirea demonică.
– Părinte, nu există şi părinţi neisprăviţi?
– Da, dar pe copiii care au astfel de părinţi îi ajută Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. Perii sălbatici sunt plini de pere sălbatice. Pe cărarea spre Coliba mea este un corcoduş sălbatic. Are atâtea corcoduşe, de nu i se văd frunzele. Se rup crengile de atâta rod. Insă corcoduşii cei buni, oricât i-ai stropi, nu dau rod deloc.

( 4 )
 

Prăpastia generatiilor
Lumea a devenit ca o casă de nebuni. Copiii cei mici adorm la miezul nopţii, deşi ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui . Sunt închişi în blocuri, în betoane şi intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă şi părinţii? Vin copiii şi-mi spun: “Nu ne înţeleg părinţii” . Vin şi părinţii şi îmi spun: “Copiii noştri nu ne înţeleg”.
S-a creat o prăpastie între părinţi şi copii. Ca să se şteargă trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Şi dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei. Dacă acum copiii nu ascultă şi îşi chinuiesc părinţii, şi copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor funcţiona legile duhovniceşti.
– Părinte, unii copii spun că s-au vătămat din pricina dragostei părinţilor lor.
– Nu au dreptate. Când copilul este cu mărime de suflet, nu se vatămă de dragostea părinţilor lui. Dacă însă exploatează dragostea lor, se va distruge. Dacă un copil se vatămă de dragostea părinţilor, înseamnă că acel copil are o vătămare. Deşi ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de părinţi, pentru dragostea lor, el se mâhneşte că se poartă cu bunătate cu el, în timp ce alţi copii nu au părinţi. Ce să mai spui!
Când un copil nu recunoaşte pe părinţii lui ca binefăcătorii săi şi nu-i iubeşte – cu atât mai mult cu cât părinţii au frică de Dumnezeu – cum este cu putinţă să respecte şi să iubească pe Dumnezeu, marele lui binefăcător şi Părinte al tuturor oamenilor, lucru care este foarte greu să-l înţeleagă în vârsta copilărească? “.

Cuviosul Paisie despre sminteli si smintire. . .
 

“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.
“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica”.
“Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf”.
“Toate sunt curate celor curati”
Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’
– Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?
– De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?
– Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.
– Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor. Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.
Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?” . Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!

( 2 )
 

– Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „ Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?
– Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune:
“Toate sunt curate celor curaţi”. La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.
Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă . Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui.În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească.
Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri . Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti .
– Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?
– Trebuie să se cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu vor sminti, nici nu se vor sminti, ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine . Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în
fabrica lui duhovnicească . Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.
Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos .
Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos. Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini. Vezi că şi Hristos a spus: „ Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”. De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.

( 3 )
 

Să nu pricinuim noi sminteli
Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptăţească pe ei înşişi . Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.
Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.
Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători
pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi problemele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit” . Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăjitor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

Sa-l iubesti pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acţiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduieşte să placă soţiei, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzeşte poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (Ioan II, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată şi fapte bune.

Cine zice: „iubesc pe Dumnezeu”, dar nu păzeşte poruncile Lui, acela este mincinos. Un astfel de ins se înşală pe sine însuşi (...), fiindcă Dumnezeu nu este văzător al vorbelor, ci al inimii; El iubeşte pe acei care Îi slujesc în simplitatea inimii.

Dacă pe părinţii pământeşti îi iubim cu atâta dragoste, deşi au muncit puţin timp pentru noi, cu atât mai mult trebuie să iubim pe Tatăl Ceresc!

(Sfântul Vasile cel Mare

Preot Nicuşor Stroe

Anul din noi

Anul ce vine nu-i decât un număr;
el are timpul tot – sămânță-n lutul meu.
Priveşte-te-n oglindă peste umăr
şi roagă,-n el, să-ți intre Dumnezeu.
Dintre pământeni cel mai iubit,
peste pragul inimii să-ți treacă!
Fii-n mâna Lui toiagul odrăslit
şi timpul care-n Veşnicie pleacă!

***

In illo tempore…

Anul numit „Nou” zicând că „vine”,
anul în care „facem primul pas”
stă tot cu rădăcinile în mine,
nu e de nicăieri, nici de pripas.

Anul în care intru, intră-n mine;
anul mă creşte, eu îl cresc şi-l nasc;
anul care mă paşte,-l alăptez şi-l pasc
cu flori de rău şi sângerări de bine.

Îl rog acuma pe Hristos Cel Viu
să lege răni, să cureţe puroaie,
s-aştearnă dor, Lumină, chip de Fiu,
ninsori de har şi Ape Vii –şuvoaie.

Zăgazul Milei să deschidă Cerul,
să umple Veşnicia timpul tos!
Vremelniciei să-i redea misterul
vremii când Dumnezeu era mai jos!

Să-L coborâm pe aripi de iertare!
Să-ntindem mâini în sus, spre Cel Sărac!,
şi rana se va-nchide-n Ziua Mare
când fi-vom Cetăţenii altui Veac.

Hrisostom Filipescu :
 

Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel e şi când râd. Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de singurătate, alţii plâng de
bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie, alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi plângem la fel, în aceeaşi limbă.
Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...
Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea e o stare de prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.
Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…
Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie. Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile morţii. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…
Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se opreşte şi plângem amândoi!…

Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.”

Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.

Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.

Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.

Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.

Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta: Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.

Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat. Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.

Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.

Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.

V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!

(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem. În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” (Omilii și cuvântări), Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă şi prea atrăgătoare de mila lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toţi deopotrivă. Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul. Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Aţi văzut: Mântuitorul era în Ierusalim şi veneau boierii iudei, oameni bogaţi, şi dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Şi Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăţa lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă şi avea şi ea doi bănuţi legaţi într-o batistă, cu două-trei noduri. Şi îi era şi ruşine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era ruşine că erau doi bănuţi, nimica faţă de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat şi ea bănuţii aceia din basma cu lacrimi în ochi şi i-a pus şi ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult. Iar ştiutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la faţa noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toţi în cutia 5 templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuţi, că atâta a avut. Ăştia au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei şi i-a primit Dumnezeu cei doi bănuţi mai mult decât tot ce-au dat aceştia”. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră şi la voinţa cu care aducem darul.

„Amin, zic ţie, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toţi, acei doi bănuţi. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume şi prin casete”. Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ţi vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viaţa lui? Şi ai văzut când mori de sete şi cineva îţi dă un pahar de apă cum e cristalul şi rece ca gheaţa, ţi-a dat viaţă. Câtă bucurie simţi tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveşnicul, Preasfântul şi Preaatotputernicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu ştie neputinţa firii omeneşti, că nu poţi trăi fără apa? Şi ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.

Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Tu vrei să-ţi dea un pahar cu apă când eşti însetat, dă-i şi tu altuia. Tu vrei să-ţi dea cineva o bucată de pâine când ţi-e foame, dă-i şi tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când eşti gol şi vezi că tremuri de frig şi n-ai o haină şi-i timpul de iarnă, aşa îmbracă şi tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult şi atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu. A lui Dumnezeu e cerul şi pământul şi munţii cei de aur şi pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuiesc. El se uită la inimă.

Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceţi praznic, către Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogaţi sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcintele, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogaţi, ca nu cumva făcând şi ei vreun praznic, că te cheme înapoi, că ţi-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci şi pe străini. Iaca aici plătesc oamenii praznic (pomenire) de prin toată ţara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Şi omul trimite: „Părinte, să faci un praznic”. Trimite pomelnicul lui pentru cei morţi. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum spuneţi dumneavoastră! Ia să vedem din câte judeţe sunteţi, dacă v-aş cerceta acum? Şi aici stau la masă şi toţi zic: „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!).

Dumnezeu ştie a cui e traista cu făină de grâu, ştie cine a adus făina de porumb, cine a adus borş, cine a adus untdelemn pentru un borş, cine a adus salată, cine a adus orezul şi au pomană toţi când ziceţi voi: „Bogdaproste!” Şi tu nu ştii ce pomană ai făcut, nici nu te poţi lăuda. Dar Dumnezeu ştie: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Şi aşa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu ştie nimeni cine a mâncat şi cât a mâncat şi de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie să spun: faceţi cât de puţin, numai să faceţi oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puţin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult şi-i mai rămâne mult. Domnul primeşte şi de la unul şi de la altul, dar mai tare primeşte de la acela care dă puţin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca şi câţiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajaţi, dacă ai numai o lumânărică şi o aduci lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.

Extras din Ne vorbește Părintele Cleopa – 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune
Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

Iubirea e dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Exis*tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu*birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se re*varsa", cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este "Sa*nul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da*tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe*cioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in im*paratia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preama*reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin*dind "frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po*lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum*nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein*cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar*tasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra*neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iu*bire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma*nului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra mor*tii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pen*tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dum*nezeul Meu pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iu*birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex*clame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de Tatal, in pati*mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin*gur, fiind cu Tine, "prin asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai pri*mit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.

Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu 2
 

Astfel, Hristos a primit "parasirea" Tatalui pentru noi. Dar si pen*tru Tatal, implinind porunca Lui. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind "sfatul cel vesnic" al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolu*tul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi Unic Duh Sfant. "Parasirea" Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te "parasi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva*rea lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul : "S-a golit pe Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte.." (Fii. II, 7-8). Mantuitorul pe cruce se uita pe Sine, Se "leapada de Sine" si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra mantuire. De aceea si fo*loseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit" e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire, nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi "fratii Lui", asa cum va zice la Judecata : "...intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40). Incat rostirea "parasirii" pe cruce descopera glasul supremei iubiri : si pentru Tatal a carui po*runca o implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in aceasta "parasire" este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, "Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce" (Fil. II, 8), este mai legat ca niciodata de Tatal Sau" (in "Dieu mystere du monde", Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat ? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos "locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii" (Col. II, 9). In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. "De ma voi pogori in iad, de fata esti Doamne", rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata : "Oricine nu va marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta Treime, sa fie anatema" (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. "Sfatul cel vesnic" a si prevazut acest ceas ajuns acum la "plinata*tea vremii", chiar mai inainte de a fi lumea. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scum*pul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul Domnului : "Cum mori Viata". Si talcuieste : "Soarele a apus... Neinseratul Soare, Hristos...". Si inca : "Somn invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc". Si in alt chip, mai patrunzator : "Bob in doua firi... in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar, lumea va bucura".

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eve*niment, mormntul devine noaptea de Pasti a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui Viu devenit Om fara pacat, nu tre*buia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumneze*ieste, in locul iubirii idolatre de sine, "bold al mortii", Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina. "Parasirii lui Dumnezeu", Adam Cel Nou ii raspunde cu "parasirea" de Sine prin cruce, incat moartea se transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput - al invierii. E un punct de trecere intre doua vieti : una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face "purtator de viata, mai infrumu*setat decat raiul..", "san" al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama : "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice".

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos "nu pune vin nou in burdufuri vechi" (Le. V, 37). in El totul este nou : si vasul si continutul "ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de ade*var" (Io. I, 14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere con*tinua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a raului, "cheama la fi*inta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice : "Vinul vechi e mai bun" (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al invierii este totodata sangele "Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Este san*gele iubirii Treimii : iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a inviat pentru noi, din iubire "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire", cum si marturisim in Simbolul Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins moartea. Si rostim iarasi cuvantul : "Mai mare dra*goste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L puna pentru prietenii Sai" (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul divin de existenta : a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume, trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat - cu o rara forta sugestiva acest dar al iubirii divine : "A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune : tu nu vei muri!". Si se explica : "Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea inglobeaza afirmatia eternitatii." (Gabriel Marcel, L'homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iu*birii, viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da "duh si viata" (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si "iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua" (Rom. V, 5). Mirul este cres*terea in El si din El ca "mladita din vita", ca "razele din Soarele drep*tatii". Euharistia este impartasire in plenitudine a vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o "Maica Luminii". Si El, Domnul vietii vrea sa faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul "Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici" (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un asemenea suflet si rosteste cu credinta : Hristos a inviat!

Parintele Constantin Galeriu

Cand un părinte iubitor îl vede pe fiul său în necuminţenie, îl pedepseşte. Iarăşi, când vede că s-a împuţinat la suflet şi că săvârşeşte cu trudă pedeapsa, atunci îl mângâie. Aşa se poartă cu noi şi Bunul Dumnezeu, Părintele nostru. Foloseşte totul pentru mântuirea noastră, atât mângâierea, cât şi pedeapsa, în marea Lui iubire de oameni.

Dar şi noi, atunci când încercăm vreun necaz, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, ca nişte fii buni ai răbdării. Dacă-I mulţumim doar pentru cele bune, ne vom asemăna cu iudeii nerecunoscători. Aceia, când s-au înfruptat în pustie cu masa minunată, ziceau că Hristos este cu adevărat proroc şi voiau să-L proclame rege. Însă când le-a spus: Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică, aceia au răspuns: Dar ce minune faci tu?... Părinţii noştri au mâncat mană în pustie (Ioan 6, 27-30-31). Aşadar, celor nerecunoscători li se potrivesc cuvintele psalmului: În cinste fiind, n-au înţeles şi în veac nu vor vedea lumină (Psalm 48, 19-20).

De aceea şi Apostolul Iacob ne învaţă: Toată bucuria să v-o puneţi în seamă, fraţilor, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre naşte răbdarea; dar răbdarea să-şi aibă lucrare desăvârşită. Şi adaugă: Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieţii (Iacob 1, 2-4-12).

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 343)

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.

(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010)