Părinți, aveți grijă cum vă rugați pentru copiii voștri!
 

Nişte părinţi şi-au adus fiul îndrăcit la Sfântul Partenie al Lampsacului. De obicei, Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, le ajuta celor nefericiţi fară să se lase rugat. De data aceasta însă, el s-a arătat nemulţumit. Căzând la picioarele omului lui Dumnezeu, părinţii îl rugau cu lacrimi să le scape fiul de boală. Nevoitorul a răspuns: „Fiul vostru nu este vrednic de vindecare, fiindcă duhul-chinuitor i-a fost dat ca pedeapsă pentru că este aproape ucigaş de tată”. Părinţii s-au îngrozit, iar Sfântul a lămurit: „Fiul vostru vă jignea deseori?”. „Da”, a răspuns cu durere tatăl. „V-aţi rugat, în amărăciunea voastră, ca Domnul să-l pedepsească?”. „Da, am păcătuit înaintea Domnului”, au recunoscut suspinând părinţii. Atunci, Sfântul a răspuns: „N-are decât să sufere, fiindcă şi-a meritat pedeapsa”. Însă părinţii cei iubitori, neputând îndura gândul acesta, nu încetau să verse lacrimi şi să-l roage pe făcătorul de minuni. Mişcat de rugăminţile lor fierbinţi, acesta a cerut de la Dumnezeu iertare pentru tânăr, l-a binecuvântat şi, rugându-se, l-a tămăduit.
Aşadar, să fim mai prevăzători când cerem ceva de la Dumnezeu! Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc... şi nu blestemaţi... „Nu vă răzbunaţi singuri”, învaţă Apostolul Pavel, ci „lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu... Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,14 şi 19-21).
(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 30-31)

Cum s-a ajuns la învârtoşarea inimii? Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul de n-ar mai vedea nimic, apoi s-ar izbi într-un stâlp sau s-ar ciocni cu altă maşină. E un dar de la Dumnezeu faptul acesta că mintea nu stă la un singur gând. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet – gândiţi-vă, cei care v-aţi uitat la necuviinţe, la filme necuviincioase, cu ele te întâlneşti când te rogi, în loc să-ţi vină în minte Dumnezeu în lumina de pe Tabor, îţi vin în minte spurcăciunile întunecate de la televizor.
Arhimandrit Teofil Părăian

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii... Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie...
Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.
A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune.
Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.

Iertarea păcatelor se dă nu pentru meritele noastre, ci din mila iubitorului de oameni Dumnezeu, Care întotdeauna este gata să ierte, îndată ce omul se întoarce la El cu căinţă. Şi ne face nevrednici de iertare nu mărimea ori mulţimea păcatelor, ci numai necăinţa. Îndată ce vă căiţi şi vă zdrobiţi inima, iertarea vă este rânduită în Cer, iar în momentul spovedaniei această hotărâre cerească vă este pronunţată.
Domnul Mântuitorul a luat în Trupul Său pe cruce zapisul tuturor păcatelor oamenilor şi acolo l-a rupt. Aplicarea faţă de fiecare a acestei nemărginite milostiviri se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală. Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Slăbirea încrederii în acest lucru şi sărăcirea nădejdii în milostivirea lui Dumnezeu sunt provocate de vrăjmaşul nostru.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

-Părinte, ce legătură există între credinţă şi dragoste?
-Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul Său, care este semenul nostru. Iar din revărsarea dragostei noastre, care nu mai încape în inimă şi se revarsă în afară, se adapă şi sărmanele animale. Dacă credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte.
Cuviosul Paisie Aghioritu

Parintele Iosif Vatopedinul – 10 recomandari pentru barbati
 

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.
2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.
3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.
4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.
5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.
6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.
7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

Multe familii încearcă astăzi să impună rugăciunea lungă şi deasă copiilor lor, dar, din păcate, se întâmplă ca aceştia să o urască mai târziu. La un moment dat, am citit cartea unui mare duhovnic contemporan, care îi scria unui copil destul de mare: „Nu trebuie să înveţi atâtea rugăciuni, rosteşte doar Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu!” Toate cele legate de sfinţenie, de măreţie şi Biserică un copil trebuie să le primească în măsura în care e capabil să le asimileze.
Un copil mic abia dacă reuşeşte să asculte întreaga pravilă a rugăciunilor dimineţii. Doar copiii extraordinari, aleşii Domnului, se pot ruga în mod conştient mai mult timp.
Este mai înţelept ca, gândindu-se bine, rugându-se şi sfătuindu-se cu cineva mai înţelept, părinţii să compună pentru copii o rugăciune scurtă sau o pravilă mică, compusă din rugăciuni scurte şi lipsite de complexitate. Fie ca aceasta să fie prima lor pravilă de rugăciune, după care, încetul cu încetul, odată cu înaintarea în vârstă, să se adauge câte o nouă rugăciune.
Va sosi, astfel, și ziua când el va dori să treacă singur de la rugăciunea pentru copii la cea din pravila mare. Copiii vor să-i imite întotdeauna pe cei maturi, iar atunci când vor face aceasta, vor avea o rugăciune statornică şi puternică. Altfel, copilul se va teme de părinţi şi doar se va preface că se roagă.
Pr. Maxim Kozlov

Cine ar putea explica mai bine fraza aceasta? Adica omul trebuie sa se retraga din lume ? sau ce anume trebuie sa faca inlauntrul sau?

A te retrage din lume , nu inseamna a fugi in munti , in pustie , ci in a renunta treptat la "placerile " cotidiene , care ne rapesc extrem de mult timp de la cele de folos , inclusiv la rugaciune . Personal am renuntat aproape complet la Tv. si am redus timpul petrecut pe net cu peste 60 la suta .
Lucrarea launtrica necesita multa rugaciune , meditatie , muzica si lectura !
Cand spun muzica si lectura , sti la ce ma refer !

O scurta lectura :"Lucrarea lăuntrică şi cea din afară"
 

Două sunt împărtăşirile, fiindcă şi omul este îndoit: una este împărtăşania cea tainică a Jertfelnicului, prin care credincioşii se împărtăşesc în chip simţit cu Trupul şi Sângele Domnului, iar a doua împărtăşanie este cea duhovnicească, prin care credincioşii se împărtăşesc în chip duhovnicesc şi gânditor din dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie. Deci, şi participarea în duh la Sfânta Liturghie dă credincioşilor chip de împărtăşanie şi de unire a lor cu Dumnezeu. Această unire se săvârşeşte prin cunoaştere, înţelegere şi iubire, fiindcă prin prezenţa la Sfânta Liturghie credincioşii se găsesc sub raza duhovnicească a Cinei celei de Taină şi au puterea de a fi părtaşi la ea cu gândul şi cu mintea şi cu inima, numai de vor urmări cu toată atenţia slujba Sfintei Liturghii. Printr-o astfel de participare, ei pot câştiga sfinţenia în chip moral.
Arhimandrit Cleopa Ilie

Cand ai sanatate si spor in treaba, inalta-ti inima si zi: ”Tie, Doamne!”
Cand oamenii tecinstesc si te lauda, spune-ti in sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Tie, Doamne!”
Cand iti trimiti copiii la munca ori la scoala, ori in armata, binecuvanteaza-i din pragul casei tale si zi: ”Ii dau in grija – Tie, Doamne!”
Cand te lovesc invidia omeneasca si necredinta prietenilor, nu cadea cu duhul si nu tine amaraciune in inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecata si dreptate- Tie, Doamne!”
Cand mergi in urma sicriului ce poarta tot ce ai mai drag, paseste cu vitejie ca atunci cand duci un dar celui mai mare Prieten, si zi: ”Acest suflet drag Ti-l aduc in dar – Tie, Doamne!”
Cand se vor aduna asupra ta chipurile intunecate ale ispitelor dracesti, si suferintelor, si bolilor, nu deznadajdui, ci spune: ”Ajutor si mila cer – Tie, Doamne!”
Cand ingerul mortii va veni la patul tau, nu te speria – prieten este-, ci iarta-te cu aceasta lume si spune: ”Sufletul meu pocait il dau in maini – Tie, Doamne!”


Sfantul Nicolae Velimirovici

" Ce ar trebui sa facem ca sa punem tot foc peste foc, ca sa nu se stinga ravna pentru cele duhovnicesti ?

"E normal sa pui aceasta intrebare. Pe foc trebuie mereu sa arunci cate ceva ca sa arda in continuare. Si ravna aceasta trebuie mereu s-o intaresti.
Nu putem sa stam tot timpul de vorba cu un episcop sau cu parintele staret sau cu parintele duhovnic, insa avem langa noi sfintele carti, Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Pe aceastea sa le avem ca hrana.
Ravna trebuie sa ti-o innoiesti permanent. Eu, de exemplu, cand sunt mai suparat, cand am probleme, nu las ca sa fiu framantat si sa ma gandesc ca preotul cutare mi-o facut multe probleme sau altceva de genul acesta. Eu, pur si simplu, iau langa mine un prieten. Stau de vorba cu el. Si prietenul, daca am stat cu el, imisporeste puterea. Prietenul acesta se numeste cartea de folos sufletesc.
Cand eram aici staret, aveam langa camera unde dormeam o alta camera care avea toti peretii captusiti cu carti.Veneam seara de la slujba decis, foarte decis:"Nu mai citesc in seara asta nimic, trebuie sa ma odihniesc, sa ma culc , ca maine am treaba".
Si intam in camera aceasta unde sunt cartile, asa,ca un soldat, ca un pasa. Cand eram la jumatatea camerei, vedeam undeva o carte si-mi ziceam "Ia sa vad, mai , ia sa vad". Luam cartea si o deschideam si ma pomeneam ca s-o facut ziua si inca nu am inchis cartea. Uitasem de toate necazurile, de toate ispitele, intelegi ?
E o soutie.
Foarte mult insista Sfintii Parinti ca sa se citesca din cartile sfinte. Sunt foarte, foarte bune.
Ca nu ai in toate zilele un duhovnic la indemana, nu ai in toate zilele un episcop ca sa stai de vorba. Si, daca mergi, poate nu are timp sau nu are dispozitie sufleteasca. Atunci iti amintesti ca-l ai langa tine pe acest prieten.
Eram aici dupa Decretul din 1959. Si am ramas singur in manastire, ca toti au fost dati afara. Am ramas eu cu o babuta care facea treaba la bucatarie. Si era o noapte pustie,grozava, era extraordinar de intuneric.
Eu eram inspaimantat. Si cum stateam intins, pe pat, am dat cu mana de Sfanta Scriptura. Eu ma obiceiul acesta, sa pun Biblia la capul patului.
Deodata s-a facut lumina, s-o imprastiat tot pustiul acela. Asa m-am bucurat, asa m-am miscat sufleteste, asa mi-a provocat o speranta si-o incredere, si-o bucurie, cand am dat cu mainile de Scriptura."



Nota : Fragment preluat din cartea "Traiti frumos si-n bucurie " autor Inaltpreasfintitul Justinian Chira, Arhiepiscopului Maramuresului si Satmarului.

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşite şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea, ca să nu fie văzut de oameni, va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul care umblă nopţile spre a păcătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde umblă noaptea”, pentru că el însuşi are astfel de experienţe.
Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt şi acestea?”.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Paisie Aghioritul

Să simți că mănăstirea este casa ta, familia ta. Și ascultarea ta să o faci cu inima. Să nu facem deosebire între orele în care suntem în chilie de orele în care ne facem ascultarea.
Mândria egoismul întunecă mintea și ne fac să aruncăm greutatea asupra altora. Numai drepturi are cel mândru. În timp ce cel smerit îi îndreptățește întotdeauna pe ceilalți și se osândește numai pe sine.
Cei care nu s-au îmbolnăvit niciodată, când pățesc ceva și îi doare intră în panică.
Pe bolnavi Dumnezeu nu îi face bine ca să nu-și piardă plata lor. Tatăl nu dă toată averea copiilor ca să nu o risipească. Lasă și Dumnezeu ceva pentru cealaltă viață.
Când avem ispite să le primim cu bucurie, fiindcă prin acestea ne vizitează harul lui Dumnezeu. Oricâte ispite ne-ar veni, dacă noi suntem aproape de Hristos, atunci inima noastră simte dulceață, fiindcă Domnul este în întregime dulceață.
Dacă ar fi duhovnici buni, nu ar mai fi psihiatri.
Să fim practici. Să spunem ceea ce ni se întâmplă la gheronda și să primim cu simplitate sfaturile lui ca să nu ne prăjească tangalaki (diavolul) cu gândurile.
Gheronda Paisie a zis unuia care voia să se facă monah: „Nu pot să te fac monah din pricina râsului demonic și a indiferenței. Eu în Biserică orice ar face altul și să încerce să mă facă să râd, nu pot decât să-mi plâng păcatele mele. Râsetele în Biserică sunt lucrare drăcească. Să nu socotească cineva că e lipsit de însemnătate. Se cere atenție și luptă.
Când profetul David zice: „Piară păcătoșii de pe pământ și cei fărădelege ca să nu fie” nu vrea să spună ca Dumnezeu să-i distrugă pe păcătoși, ci se roagă să se pocăiască și să se facă buni.
Rugăciunea este bineprimită de Dumnezeu când o simțim.
Ești de vină, nu ești de vină, dacă vrei să vezi fața lui Dumnezeu, trebuie să primești nedreptatea.
Când ne lăudăm cu mănăstirea noastră, mândrindu-ne, e ca și cum i-am da arme vrăjmașului ca să ne lupte.
Trebuie atenție multă, pentru că păcatul și răul obicei pot și după minuni, dacă cineva este fără băgare de seamă, să îl atragă în mrejele răului. Un demonizat a venit aici și demonul a fugit, dar în continuare acela nu a fost atent, a căzut iar în imoralități și s-a demonizat din nou.
Aruncați toată povara luptei asupra rugăciunii. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Faceți din viața voastră întreagă o rugăciune către Dumnezeu.

Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul şi Atotştiitorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce sunt peste puterea lui. Aşadar, de la cel bolnav şi neputincios El nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel, pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:
– spovedanie curată şi împăcare cu toţi
– smerenie a inimii, cu umilinţă
– rugăciune de mulţumire, adică să se roage în toată vremea lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru boala, suferinţa, neputinţa şi sărăcia ce i s-au dat, căci atât sărăcia, cât şi boala şi suferinţa smeresc inima omului: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi".
Arhimandrit Cleopa Ilie

Dreptatea dumnezeiască și cea omenească
 

– Părinte, ce este dreptatea dumnezeiască?
– Dreptatea dumnezeiască este să faci ceea ce îl odihnește pe aproapele tău. Dacă, de pildă, ai de împărțit ceva cu cineva, dă-i nu numai jumatate din ceea ce ai, ci cât vrea acela. Să-l intrebi: „Câte vrei? Două și jumătate? Trei? Ia-le!”. Să dai cele bune și să ții cele stricate. Să dai pe cele mai multe și să le ții pe cele mai puține. Iată, să zicem că o soră ne aduce zece prune. Dacă eu, din pricina lăcomiei pântecelui, mănânc opt și-ți las ție două, te nedreptățesc. Dacă spun: „Deoarece suntem doi, voi mânca eu cinci și-ți voi lăsa ție pe celelalte cinci”, atunci fac dreptate omenească. Iar dacă văd că-ți plac prunele și eu mănânc numai una și-ți spun: „Fă dragoste și mănâncă-le tu pe celelalte, pentru că mie nu-mi prea plac și mă deranjez și la intestine”, atunci fac dreptate dumnezeiască.
– Dar care este dreptatea omenească?
– Dreptatea omenească este atunci când, de pildă, trebuind să împarți ceva cu cineva, dai jumătate și tu ții cealaltă jumătate.
– Părinte, ce loc are dreptatea omenească în viața duhovnicească?
– Dreptatea omenească nu este pentru oamenii duhovnicești; ea este doar frână pentru oamenii lumești. Omul duhovnicesc este lipsit de minte dacă o folosește numai pe ea, pentru că înaintea dreptății dumnezeiești, dreptatea omenească este zero. Dar și omul lumesc, dacă reușește ceva în viața aceasta punând în lucrare numai dreptatea omenească, nu va ajunge la adevărata bucurie și odihnă.


Fragment din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2009.

Rugăciunea ne învață cum este Dumnezeu. De pildă, Împărate Ceresc ni-L descoperă pe Dumnezeu prezent aici: Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești. Ești aici, și în mine, și pentru mine și cu mine. Iartă-mă, curățește-mă, sălășluiește întru mine!
Când Îl chem așa, sigur mi se liniștesc gândurile. Însă să le rostim din toată inima, știind că astea nu sunt cuvinte deșarte! Fiindcă cel care nu crede și le rostește, acela grăiește în deșert. Și acela ia numele Domnului în deșert, ispitește pe Dumnezeul său și, în loc de milă, se osândește pe sine, săracul. Prin cuvinte sfinte se osândește.
Nu vă mirați că mulți dintre creștini sunt iritați, se tulbură. Unul ca acesta s-a rugat și iese mai tulburat decât mai înainte. Probabil că a făcut-o în tulburare, a ispitit, n-a rostit cuvintele din toată inima, cu nădejde, cu dragoste și și-a adunat osândă.
Asta zic, trezvia vine din gândul că Dumnezeu este aici și pretutindenea, că ne ascultă, că ne aude. El ne-a poruncit să ne rugăm. Nu de la noi facem gândul ăsta.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Prin post au îmblânzit Ninevitenii pe Dumnezeu. Prin acesta, Israilitenii au aflat „ajutor în necazurile lor”. Cu postul cei trei tineri au biruit focul. Prin acesta, Ilie se cunoaşte purtat de căruţa de foc. Prin el a primit Moisi legea de la Dumnezeu.
Și ce să zic mai mult? Prin post, Stăpânul Hristos s-a pregătit spre propovăduirea Evangheliei, ca să ne arate pildă cât este de folositor postul. Aşadar, cine doreşte să slujească Domnului, să facă izbândă împotriva vrăjmaşilor săi şi să dobândească toate cele de mai sus vrednicii, să se înarmeze cu o „sfântă urâciune de sine”, adică, să-şi pedepsească trupul cu post, cu privegheri şi cu rugăciuni şi cu oricât de multe şi aspre petreceri va putea. Căci cu acest chip, nu numai pe Dumnezeu îl îmblânzeşte, dar desăvârşit biruieşte şi pe cel mai puternic vrăjmaş, şi se fac sufletul împreună cu trupul lăcaş al Sfântului Duh.
Acestea toate, câte le-am arătat, să se facă cu dreapta socoteală cuvenită, adică: să le faci cât poţi, fără să te omori, fiindcă mulţi au întrebuinţat înfrânarea mai mult decât puterea lor şi s-au îmbolnăvit, încât pe urmă au lăsat-o cu totul ca să-și dobândească sănătatea. Pentru aceasta să facă fiecare după puterea sa, că altul poate să postească trei zile fără vătămare, iar altul nu poate nici o zi. Prin urmare, mai bună decât toate faptele este dreapta socoteală.
(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 356-357)

Există o judecată particulară și una universală? De ce?
Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume.
De exemplu, cineva a scris o carte care derutează de la credință, cartea se răspândește și după moartea scriitorului și-atunci face multe victime. La Judecata de Apoi se vor ști și consecințele faptelor omului în societatea în care a trăit, dacă au fost bune sau rele.
Părintele Teofil Părăian

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul” şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă?
Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Dragostea Starețului Paisie pentru semenul său era atât de mare, cugetarea sa jertfelnică avea o astfel de putere, încât atunci când se ruga pentru cei bolnavi de cancer, se ruga ca să „ia” el însuși cancerul.
Într-un caz asemănător, voind să-l imit și eu pe Stareț, m-am rugat lui Dumnezeu nu să-mi dea cancerul care chinuia trupul unei persoane iubite, ci, dacă ar fi fost cu putință, să-i dau în dar viața mea. Greșeală și puținătate de suflet.
Și știți de ce? Pentru că în aceste cazuri, de multe ori moartea lucrează în chip izbăvitor, eliberator, chiar și pentru manifestarea „jertfitoare” a egoismului nostru, dacă se poate spune așa ceva.
Cancerul, precum și orice altă boală asemănătoare, nu aduce numai moartea, ci înainte de ea premerg multe altele. Premerg durerea multă, lacrimile, mâhnirea, agonia, lupta lăuntrică cu disperarea și deznădejdea, împăcarea și acceptarea sfârșitului vieții pământești.
Așadar, chiar dacă poți primi moartea, omule păcătos, cine va primi însă cele amintite mai sus, care nu au limită de vreme? Cum va primi cineva mucenicia care sângerează și rănește sufletul și trupul? Numai unul sfânt sau unul nebun. Mai degrabă un nebun pentru Hristos, un crestin autentic și adevărat, care a stabilit ca rațiune a vieții sale cele mai presus de cuvânt, cele mai presus de fire, cele mai presus de înțelegere. Pentru că unul ca acesta nu nădăjduiește în veșnicia pe care o dăruiește Hristos, nu așteaptă în chip simplu învierea morților, ci el trăiește încă de acum și de aici Raiul, ca un alt înger trupesc și om ceresc.
Știți ce este cancerul pentru unul ca acesta? Floare bine mirositoare, care răspândește mireasma Cerului, revărsare de veșnicie, suflare de viață.
Dumnezeul meu, dăruiește putere și credință fiecăruia care se luptă zilnic pentru binele vieții și umple cu nădejde sufletele lor, că „Tu ești Viața și Învierea noastră”. (Papadopulos Theologos, biolog)
Sursa: http://www.marturieathonita.ro

Faptul că fratele A. iarăşi a venit la voi şi vă necăjeşte mă face să vă compătimesc. Dar, pentru că toate ne vin din Iconomie (purtarea de grijă a lui Dumnezeu), trebuie ca toate acestea să le întoarcem spre folosul nostru. Ce folos ar avea ostaşul fără luptă? Unul ca acesta este neiscusit şi fără bărbăţie. Tot astfel, monahul nu-şi poate căli sufletul întru răbdare şi să fie încununat de începătorul nevoinţelor. Să nu te împuţinezi cu duhul şi să nu lâncezeşti în împotriviri, ci adresează-te Domnului cu rugăminte smerită şi crede că vei primi ajutor. Am nădejde că Dumnezeu nu te va lăsa să fii ispitit mai mult decât poţi duce, ci împreună cu aceasta va aduce şi izbăvire, ca să poţi purta. (Sfântul Cuvios Moisi de la Optina)

Câtă vreme există război şi există oştirile răului, câtă vreme începătoriile sunt netrupeşti, câtă vreme există stăpânitori ai lumii acesteia şi duhurile răutăţii, spune-mi, cum poţi să petreci bine, gustând din dulceţile vieţii, nepăsător la toate acestea? De ce eşti împrăştiat? Cum vom birui, dacă nu suntem înarmaţi?
Să-şi spună fiecare sieşi toate acestea, în fiece zi, ori de câte ori se mânie sau se lasă pradă dorinţelor materiale şi ori de câte ori va căuta viaţa deşartă, cea a desfătării trupului. Să asculte ce spune fericitul Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului...” (Efeseni 6, 12). Războiul acesta nevăzut este mult mai greu decât cel obişnuit, lupta e mult mai încrâncenată. Gândeşte-te numai de câtă vreme luptă diavolul, pentru cine se luptă şi păzeşte-te!


Sfântul Ioan Gură de Aur

După săvârşirea cununiei, soţii trebuie să înceapă străduinţa lor de a se adapta diferenţelor care există între ei şi de a dezvolta viaţa lor comună, descoperind zonele în care există interese comune, precum şi zonele unde deosebirile îi pot îmbogăţi şi le pot da posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se bucura de lucruri noi.
Vechiul Testament, recunoscând faptul că proaspeţii căsătoriţi trebuie să treacă printr-o perioadă de acomodare, enunţă: „Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nicio sarcină. Lasă-l să rămănă slobod. La casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o” (Deuteronom 24, 5). Rigiditatea generează greutăţi în căsătorie, în timp ce adaptabilitatea este o piatră de temelie sănătoasă a reuşitei vieţii conjugale. (...)
Capacitatea aceasta şi dorinţa de adaptare presupun, desigur, o maturitate şi o dezvoltare duhovnicească semnificativă a soţilor. Doar persoanele care au reuşit să-şi limiteze narcisismul şi egoismul şi să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de nevoile celuilalt pot avea această capacitate a adaptării.


(Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăţi şi soluţii, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 108-109)

Orice discuţie despre adolescenţă se loveşte inevitabil de întrebarea dacă nu cumva ea constituie o stare patologică, o stare bolnăvicioasă. Mulţi părinţi sau educatori intră în dispute cu adolescenţii, deoarece aceştia se manifestă cu multă intensitate şi aciditate.
Dar, şi adolescenţii înşişi se problematizează, neputându-şi explica toate aceste schimbări ciudate şi dureroase prin care trec. Vârsta aceasta a devenit atât de nepopulară, încât cineva care lucrează mult cu adolescenţii ne atrage atenţia asupra stigmatizării ei.
Se vede faptul că particularităţile acestei vârste s-au observat de mult timp, aşa cum distingem şi din textele antice care, asemenea celor de astăzi, deviau problema către o abordare morală. Spre exemplu, Hesiod scrie: „Tinerii noştri de astăzi par să iubească prea mult luxul. Au obiceiuri proaste şi o mare desconsiderare sau sfidare faţă de lucrurile adevărate. Nu-i respectă pe cei mari şi-şi pierd timpul ici şi colo în flecăreli, în bârfe... Sunt gata să se răzvrătească împotriva părinţilor, să acapareze discuţia în orice grup, să mănânce lacom şi să-i îngrozească pe învăţătorii lor”.
Mai târziu, Aristofan va observa că: „Tinerii se învârt prin piaţă şi pe la băi, au obiceiuri proaste, nu se ridică în picioare când se apropie cei mai bătrâni, se poartă urât cu părinţii lor, vizitează locuri rău famate, bârfesc şi-i iau în râs pe părinţi, datorită vârstei lor. Sunt lacomi, la masă se aruncă pe orice găsesc în faţa lor, râd zgomotos, stau cu picioarele încrucişate...”
Iar Socrate spune: „Nu văd nicio speranţă pentru viitorul poporului nostru, dacă va depinde de tineretul superficial al vremii noastre, deoarece toţi tinerii sunt nespus de nesăbuiţi”.
Ca să nu lungim vorba, s-a descoperit că înainte cu patru mii de ani, în oraşul biblic Ur exista următoarea inscripţie: „Civilizaţia noastră este condamnată, dacă permitem ca faptele de neimaginat ale tinerei generaţii să continue aşa”!
Spicuim puţin şi din descrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că: „Tineretul seamănă cu o mare furtunoasă, plină de valuri sălbatice şi de vânturi periculoase” sau „seamănă cu un foc care se întinde repede şi arde totul în jurul lui”.
Un astfel de consens, ce se întinde pe mai multe veacuri şi peste civilizaţii diferite evidenţiază experienţa comună a unei stări neobişnuite, dureroase dar, mai important, ne îndepărtează de caracterizarea adolescenţei drept boală. Ar fi imposibil ca o stare patologică să prezinte asemenea stabilitate în decursul timpului, precum ar fi la fel de imposibil ca Dumnezeu să sădească o etapă bolnavă în dezvoltarea vieţii omeneşti.

Pr. Vasilios Thermos

Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-şi umple viaţa cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătăţii prin această activitate. O cunoştinţă mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar şi eu vroiam, în acel timp, atenţie şi căldură umană.”
Poate că ea nu mergea aşa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătăţii, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanţi. Şi de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.
Ştiu, din proprie experienţă, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ţi se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reuşit să dezgheţe inimioarele copilaşilor, lipsiţi de mângâiere şi căldură. Şi aceasta, pentru că ea nu le-a deschis uşa inimii sale.
Ştiu sigur că cei mici reuşesc să mulţumească. Ei vor foarte mult să iubească şi simt de la o poştă când cineva le doreşte binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poţi uita ochii fericiţi şi încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.
Poate că această femeie ar trebui să îşi schimbe atitudinea faţă de copii. „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere şi să simtă înţelegere, căldură şi dragoste, atunci să nu se ruşineze când dăruieşte toate acestea altora.
Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.
Pentru vârsta noastră duhovnicească, acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum.
Felul în care te rogi, în care strigi la Domnul este bun și nu părăsi această rugăciune: „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”. Și mulțumește Domnului pentru toate. Mulțumește pentru marele har de a te vedea pe tine în loc să proiectezi pe celălalt cum făceai în vremea copilăriei. Mulțumește că citind cuvintele unui sfânt te oglindești în ele și accepți că ești altfel decât îți cere el. Dar să nu te oprești aici, ci să ceri de la Domnul să-ți dea ce nu ai când voiește și cum voiește El. Și să ceri și rugăciunea Părintelui.
Maica Siluana

Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere înmâinile Lui şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Încredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmeazăbucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi!
Sfântul Nectarie al Pentapolei

Nu trebuie să ne înşelăm, Dumnezeu nu săvârşeşte minuni prin săraci, nici prin bogaţi, ci prin drepţi. El stă de partea celor care, pocăiţi fiind, se smeresc înaintea Lui: „Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către Şemaia şi a zis: S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire. Mânia Mea nu se va mai vărsa asupra Ierusalimului prin mâna lui Şişac” (II Paralipomena 12, 7), a spus Domnul conducătorului Ierusalimului, când i-a atacat conducătorul Şişac.
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, ca şi ei faţă de Acesta, în timp ce smeriţilor le dă har, deoarece au duhul smereniei. Dumnezeu a săvârşit şi face minuni nenumărate, ca să-i smerească pe cei mândri şi să-i înalţe pe cei smeriţi.
Sfântul Nicolae Velimirovici

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci, omul nu mai poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Şi ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate... Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav.
De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei!”. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor, şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia Lui şi, în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
Preot Nicolae Tănase

Cand ai sanatate si spor in treaba, inalta-ti inima si zi: ”Tie, Doamne!”
Cand oamenii tecinstesc si te lauda, spune-ti in sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Tie, Doamne!”
Cand iti trimiti copiii la munca ori la scoala, ori in armata, binecuvanteaza-i din pragul casei tale si zi: ”Ii dau in grija – Tie, Doamne!”
Cand te lovesc invidia omeneasca si necredinta prietenilor, nu cadea cu duhul si nu tine amaraciune in inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecata si dreptate- Tie, Doamne!”
Cand mergi in urma sicriului ce poarta tot ce ai mai drag, paseste cu vitejie ca atunci cand duci un dar celui mai mare Prieten, si zi: ”Acest suflet drag Ti-l aduc in dar – Tie, Doamne!”
Cand se vor aduna asupra ta chipurile intunecate ale ispitelor dracesti, si suferintelor, si bolilor, nu deznadajdui, ci spune: ”Ajutor si mila cer – Tie, Doamne!”
Cand ingerul mortii va veni la patul tau, nu te speria – prieten este-, ci iarta-te cu aceasta lume si spune: ”Sufletul meu pocait il dau in maini – Tie, Doamne!”


Sf. Nicolae Velimirovici

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nicio apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat. Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corinteni 11, 3), dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.

Părintele Iachint era un bun cunoscător al mecanismelor de pervertire a sufletului. El spunea:
– Poftele trupului apar ca urmare a nesatisfacerii unor cerinţe sufleteşti. Apare un gol în suflet, care trebuie umplut cu ceva. Astfel, dacă dorinţa sufletului de rugăciune, de cugetare sfântă, de smerenie, de ascultare, de lepădare de sine nu este satisfăcută prin citirea de cărţi sfinte, prin rugăciune şi înfrânare, prin nevoinţă şi ascultare, apar nelinişti, nemulţumiri care sunt preluate de trup şi de suflet.
Astfel apare nevoia de a mânca şi de a bea, în loc de a posti; de a cleveti şi a judeca pe alţii, în loc de a ne ruga şi a ne smeri; slavă deşartă, în loc de a ne vedea neputinţele şi păcatele noastre; iubire de avuţii, de bunuri, în loc de sărăcie; iuţime, în loc de blândeţe şi bunătate; cugetări deşarte, în loc de cugetări sfinte. Până nu ne trezim din rătăcire, suntem asediaţi de fel de fel de patimi cu care vom avea de luptat după ce vom afla calea de întoarcere.
Odată, Părintele Iachint le-a vorbit ucenicilor săi şi despre pofte, zicând:
– Să ştiţi că nu orice poftă este viciu. Numai poftele repetate, întreţinute şi alimentate cu plăceri, care se transformă în obişnuinţe, în deprinderi, care ne obligă să le săvârşim, numai astfel de pofte devin vicii. Orice poftă, dacă este alungată şi nu este alimentată, cu timpul slăbeşte, se usucă şi dispare.
Un frate l-a întrebat pe Părintele Iachint: „De ce facem atât de uşor păcatul?”. Iar părintele i-a răspuns:
– Păcatul presupune întotdeauna o plăcere aparentă, apare ca un trandafir care ascunde mulţi ghimpi. Totul este iluzie, care mai apoi se transformă în amar şi plângere. Pe când urmarea virtuţilor cere multă osteneală. Binele se face greu, pentru că presupune multă înfrânare, abstinenţă, mergerea pe calea cea strâmtă, lacrimi, răbdare, suferinţă, renunţare la propria voinţă.
Părintele Iachint mai spunea:
– Satana iese la luptă deschisă atunci când vede că omul părăseşte păcatul; aruncă toată oastea iadului asupra bietului suflet, numai să-l apuce.
Arhimandrit Ioanichie Bălan

Te tulburi văzând în tine însuţi desăvârşita neîmplinire a tuturor poruncilor, şi te temi că toată viaţa ta va trece doar în intenţii sterpe, şi care va fi sfârşitul?... Citeşte la Sfântul Isaac Sirul: „Răsplata se dă nu pentru împlinirea poruncilor, ci pentru smerenie, şi când puterea celor dintâi slăbeşte, smerenia place lui Dumnezeu în locul acestora”. Oricum, acesta nu trebuie să fie un prilej pentru nepăsare şi moleşire, ci pentru a nu ne tulbura, ci a ne smeri; când împlinim ceva, să nu ne îngâmfăm, iar când ne vedem neajunsurile, să nu cădem cu duhul, ci să ţinem calea de mijloc. Când Dumnezeu va vedea în noi chezăşia smereniei, ne va şi ajuta în lucrarea faptelor bune – iar atâta timp cât această chezăşie nu se află în noi, prin înseşi poticnirile şi neputinţele noastre dobândim smerenia şi suntem nevoiţi să ne vedem răutatea şi sărăcia.
Trebuie ştiut însă şi că suntem ostaşi duhovniceşti şi ne aflăm totdeauna în luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; când ne luptă cu felurite patimi, dacă nu reuşesc să ne biruie prin lucrarea acestora, ne aruncă în semeaţa cugetare şi în părerea de sine: de aceea, trebuie să avem ca armă împotriva lor smerenia.
Sfântul Macarie de la Optina

Tinerii ortodocşi trebuie să evite relaţiile premaritale
 

Cinstind „nunta cinstită şi patul neîntinat”, Biserica condamnă relaţiile premaritale şi în afara căsătoriei, considerându-le păcate. „Desfrânarea nu poate fi socotită căsătorie, scrie Sfântul Vasile cel Mare, şi nici chiar începutul ei.” Bărbatul care întreţine relaţii sexuale cu o femeie, chiar dacă această persoană este logodnica lui, nu are dreptul să fie ridicat la treapta preoţiei (Regula 68 a Sfântului Vasile cel Mare).
Drept consecinţe ale relaţiilor premaritale sunt sarcinile pierdute, naşterea pruncilor morţi, copiii cu handicap, destrămarea căsniciei.
Ceea ce i se poate trece cu vederea unui necredincios nu i se poate ierta unei persoane credincioase: cui i se dă mult, i se cere mult. De obicei, cei care nu se păstrează curaţi până la căsătorie nu reuşesc să păstreze căsnicia. Unui eretic convertit la ortodoxie i se permite să devină preot, dar nu şi creştinului care a căzut în păcatul desfrânării sau care s-a căsătorit a doua oară (canonul 17 din Pravilele Apostolice, regula 12 a Sfântului Vasile cel Mare).
Tinerii ortodocşi trebuie să evite relaţiile premaritale. Această regulă se referă şi la persoanele care au hotărât să se căsătorească a doua oară. Vom mai spune o dată: relaţiile sexuale întreţinute înainte de căsătorie, chiar şi cu viitorul soţ, pot fi comparate cu săvârşirea Liturghiei în lipsa harului preoţiei. Pe prima o numim desfrânare, pe a doua – blasfemie. Această comparaţie este legitimă, întrucât relaţiile dintre soţi se aseamănă cu cele dintre Hristos şi Biserică.
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 207)

Intrebari si raspunsuri despre viata duhovniceasca
 

Link permanent catre articolul complet

http://www.cristiboss56.blogratuit.r...a-b1-p2413.htm
Alcatuite pe baza operelor Sfintilor Parinti si ale nevoitorilor bunei credinte:



1. Intrebare: Depinde, oare, mantuirea noastra de imprejurarile exterioare?



Raspuns : Mantuirea noastra nu depinde de nimic exterior; important nu este faptul ca cineva este renumit sau nu, ca este bogat sau sarac, ci ca este virtuos, ca are credinta, ca se ingrijeste de izbanda duhovniceasca si ca Il iubeste pe Dumnezeu.(Clement Alexandrinul)



2. Intrebare: Cum trebuie sa vietuim ca sa ne mantuim?



Raspuns : Fiecare fapta a bunei credinte si a iubirii crestine - citirea cartilor sfinte, gandurile bune, discutiile cu folos, sfanta ascultare, multumirea in ispite si in necazuri, iertarea ocarilor - poarta pecetea rugaciunii si raspandeste un miros placut inaintea lui Dumnezeu.Cu toate acestea trebuie sa stim, sa ne verificam in toate si caile rasfatului sa le inchidem si atunci osteneala si evlavia vor intra in obiceiul nostru.(Staretul Ioan Tritki).



3. Intrebare: Care sunt cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu?



Raspuns : Pocainta si impartasania sunt cele mai mari dintre toate darurile lui Dumnezeu.(Sfantul Varsanufie cel Mare)



4. Intrebare: De ce trebuie sa se fereasca omul duhovnicesc?



Raspuns : Nevoitorul virtutii trebuie sa se indeparteze cu orice chip de gandurile care ii intra in minte si ii alinta inima.Satana este foarte inventiv cu privire la faptele rele:atunci cand pe oamenii renumiti in evlavie nu-i poate abate de la viata si purtarea pretuite de ei si nu-i poate inclina spre ceea ce voieste el, incearca sa-i loveasca prin alt mijloc.Ii lauda ca pe niste oameni care au atins desavarsirea, apoi ii proslaveste ca pe niste sfinti si ii fericeste ca pe unii care au devenit deja prietenii lui Dumnezeu si au ajuns la culmea tuturor virtutilor.Si, astfel, nascand in ei patima mandriei, ii starneste la vrajmasie impotriva lui Dumnezeu si, in cele din urma, ii smulge din radacina ca pe o planta.De aceea, asa cum am zis, trebuie sa ne departam de gandurile patimase care ne alinta mintea si inima.



5. Intrebare: Care este cel mai important lucru pentru un crestin?



Raspuns : Cel mai important lucru este sa invete adevarata credinta.(Sfantul Ambrozie al Mediolanului)



6. Intrebare: Cum sa dobandim dreapta cugetare?



Raspuns : Inceputul chipului drept al gandurilor este ascultarea si citirea Cuvantului lui Dumnezeu si cuvintelor Sfintilor Parinti.(Sfantul Efrem Sirul)



7. Intrebare: Ce suntem datori sa cunoastem?



Raspuns : Toti trebuie sa cunoastem voia lui Dumnezeu si care fapte sunt virtuti si care sunt pacate.Si cine nu face aceasta greseste inaintea lui Dumnezeu.De aici reiese ca cel ce ramane in intuneric si in nestiinta, greseste de doua ori: prin faptul ca nu cunoaste voia lui Dumnezeu si prin faptul ca nu foloseste mijloacele necesare pentru a o afla si intr-adins ramane in intuneric.(Sfantul Teofan Zavoratul)



8. Intrebare: Cum sa ne intarim in Biserica?



Raspuns : Prin indrumarea parintelui duhovnic, prin legatura permanenta cu el, prin impartasirea deasa, prin pregatirea atenta pentru impartasire, prin frecventarea dumnezeiestii slujbe, prin rugaciunea de acasa, prin citirea zilnica a Evangheliei, prin citirea cartilor cu continut religios, prin tinerea sarbatorilor si a posturilor anului bisericesc, prin prietenia si legatura cu oameni credinciosi.



9. Intrebare: Dumnezeu ii trimite intotdeauna pe oameni la noi?



Raspuns : Nu, uneori nu Dumnezeu, ci diavolul ii trimite la noi.



10.Intrebare: Cum sa invatam viata duhovniceasca?



Raspuns : Vietuind in singuratate, ma hranesc din Dumnezeiestile Scripturi, dupa poruncile Domnului si din talcuirea lor si, de asemenea, din predaniile apostolesti, din vietile si invataturile Sfintilor Parinti si ascult de ele;si ceea ce este pe masura intelegerii mele spre a-I face pe plac lui Dumnezeu si spre folosul meu sufletesc, transcriu si invat; in aceasta constau viata si suflarea mea.Va sfatuiesc sa faceti la fel.Eu va dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunandu-va ceea ce pentru mine insumi socotesc a fi folositor.(Sfantul Nil Sorski)

Cât aş dori, bucuria mea, ca tu să afli acest izvor de har şi să te întrebi neîncetat: „Este Duhul Sfânt cu mine?”. Dacă este, slăvit să fie Domnul! Nu trebuie să fiu neliniştit, chiar dacă judecata cea din urmă ar fi mâine, eu sunt gata. Căci scris este: ”în ce stare te voi găsi, în aceea te voi judeca„.
Dacă însă n-ai certitudinea că eşti în Duhul Sfânt, trebuie să afli pricina pentru care te-a părăsit şi să-L cauţi fără răgaz până ce-L vei găsi din nou, pe El şi harul Său. Trebuie urmăriţi vrăjmaşii care ne împiedică de a merge înspre El până la înfrângerea lor definitivă. Proorocul David a zis: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Psalmul 17,41-42).
Aşa trebuie să fie. Neguţătoriţi cu virtuţile. Împărţiţi darurile harului celor ce le cer, călăuzindu-vă după următorul exemplu: o lumânare aprinsă nu îşi pierde din lumină dacă din ea se aprinde alta. Dacă aceasta este proprietatea focului pământesc, ce să zicem de focul harului Sfântului Duh? Bogăţia pământească împărţită se împuţinează.
Bogăţia cerească a harului se înmulţeşte la cel ce o împarte. A spus lucrul acesta Însuşi Domnul în convorbirea cu samarineanca: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţă veşnică” (Ioan 4,13-14).