În prealabil postat de cezar_ioan (Post 515864)

Sau poate aşa:


ANTIMINUNE

Nici un miracol, Doamne, în adânc.
Doar ochii Tăi, icoană, trec un zâmbet
Care mă-îmbie, iată, cu nou umblet.
Ca iarăşi să Te beau, să Te mănânc…

Nici un miracol, Doamne, în adânc.
Un nor de muşte negre-Ţi pişcă fruntea.
Cu pas uşor în moarte Tu treci puntea
Ca să Te beau şi ca să Te mănânc.

Nici un miracol, Doamne, în adânc.
Eşti numai Tu, însingurat, pe Cruce.
Şi te aud şoptind: „Chiar o poţi duce!
Prin tine beau, acum, prin tine mânc.”

Şi e minune! Când întinzi cu mine,
Chiar Mâna Ta, prin blidurile pline...


19.04. 2013

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 515934)

Mulţumesc, Dorina, însă eu nu scriu poezii cu vreo pretenţie, ci doar exprim în acest mod unele stări de spirit pe care altfel nu le pot exprima.
Aşezarea mea de răsăritean este uneori poetică şi o exprim ca atare, însă poet nu sunt, întrucât scriu foarte prost şi nu mă pricep la literatură.
Iar dacă alţii folosesc totuşi textele mele, o, cu atât mai bine! Asta e chiar minunat!
Măcar de-ar fi bune la ceva şi folositoare cuiva exprimările mele emoţionale...

P.S. Când eram adolescent am vrut să scriu şi eu o poezie, ca tot omul. Dar nu mi-a plăcut cum a ieşit şi am încercat iar şi iar... şi degeaba. De atunci am rămas cu o tendinţă aproape ireprimabilă de a încerca din nou, însă nu îmi iese nicicum. Mereu lipseşte ceva sau prisoseşte...
Dar dacă voi apuca să scriu în sfârşit poemul pe care îl simt în mine, crede-ma că nu îl voi arăta nimănui!...:)