Neomartirii comunismului
 

In Revista Lumea Monahilor din luna septembrie, a fost publicat un articol cu tema: Neomartirii comunismului. Acesta cuprinde un dialog cu Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si cu Sorin Lavric, scriitor.

"Pe 31 august Biserica Romano-catolică l-a beatificat pe prinţul Vladimir Ghica născut la Constantinopol într-un sfârşit de secol XIX şi mort la Bucureşti, în Jilava, în chinuri cumplite, după doi ani de torturi. Un martir care, dacă nu ar fi murit în închisoare, ar fi fost, probabil, canonizat şi altminteri. Pe lângă asta, în Biserica Romano-catolică mai sunt doi fericiţi în curs de canonizare. Este vorba de doi episcopi care au sfârşit în temniţele comuniste. Şi există, de asemenea, şapte dosare de beatificare ale episcopilor greco-catolici care au suferit în aceleaşi temniţe.

Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, majoritară în România, nu avem, în acest moment, nici măcar un dosar în curs de canonizare, deşi există destul de multe nume care sunt vehiculate în presă şi sunt cinstite de către credincioşi. Şi aş aminti aici, de pildă, figura lui Daniil Sandu Tudor, care a murit în temniţă la Aiud, sau figura lui Valeriu Gafencu, mort, de asemenea, şi el, în temniţă la Târgu Ocna. Două figuri opuse din punct de vedere politic, dar unite de aceeaşi spiritualitate.

Domnule Radu Preda, de ce în Biserica catolică avem şapte episcopi în curs de beatificare, alţi doi episcopi deja beatificaţi şi, de curând, un preot, dar nu avem nimic în Biserica Ortodoxă Română!? În Biserica Ortodoxă Rusă avem deja sfinţi martiri ai perioadei comuniste. Nu au avut românii ortodocşii martiri în închisori?
Radu Preda: Este evident că au avut şi aduc aminte faptul că în plin moment al anilor ’50, al persecuţiilor antireligioase în România, erau nu mai puţin de trei mii de clerici şi de monahi în puşcăriile politice.

Trei mii?
Radu Preda: Trei mii, da!
Şi ortodocşi toţi? Sau de diferite confesiuni?
Radu Preda: Nu, de diferite confesiuni, dintre care majoritatea, să zicem 80%, erau ortodocşi.
Deci peste două mii cinci sute de ortodocşi?
Radu Preda: Absolut!

Unii dintre ei au murit acolo?
Radu Preda: Acum nu ştiu să vă spun aşa, deodată, cât la sută, dar în orice caz, avem un procent foarte mare de oameni care şi-au dat sfârşitul în puşcării. Dar nu atât numărul celor care au murit în puşcării sau care au trecut prin puşcării ne interesează, că puteau fi şi trei sute sau doar trei, important e altceva: faptul că o bună parte dintre aceştia, independent de orientarea lor politică, independent de pretextul pe care l-a folosit regimul de atunci pentru a-i închide, o bună parte dintre aceştia au supravieţuit prin mărturia creştină – adică au fost mărturisitori ai lui Hristos în puşcărie – iar cei care au reuşit să iasă în viaţă din temniţă au dat o mărturie explicită după aceea; unii, iată, până acum câteva zile, când au murit. Noi am avut, în ultimii 25 de ani, şi un proces dramatic de ignorare a mărturisitorilor şi martorilor unei epoci, ai unei credinţe, pe care nu i-am luat, din păcate, prea în serios, nu doar ca Biserică, dar inclusiv şi din perspectivă teologică. Nu am ţinut cont de faptul că Dumnezeu ne-a făcut să fim contemporani cu oameni aleşi de El să-L mărturisească acolo unde cel mai puţin era de aşteptat să fie găsit.

Există însă o mişcare destul de vie în rândul credincioşilor şi chiar în rândul unor organizaţii non-guvernamentale – au fost expoziţii cu sfinţii închisorilor, au încercat să şi fixeze câteva portrete, câteva dosare de canonizare. Eu l-am amintit pe Daniil Sandu Tudor. A intrat în închisoare cu lotul Rugului aprins, a sfârşit în închisoare. Împreună cu el însă au fost mulţi alţi clerici: Roman Braga, Sofian Boghiu, dintre duhovnicii cunoscuţi; nu ştiu dacă nu cumva şi Bartolomeu Anania. Au fost şi intelectuali încarceraţi în lotul Rugului aprins: Vasile Voiculescu, un poet excepţional, un poet religios. Oamenii îi cinstesc: acatiste, pelerinaje... Iată, fenomenul de la Prislop în jurul mormântului lui Arsenie Boca.
Radu Preda: Problema este că noi avem de-a face, ca şi în viaţa politică, cu o continuitate destinală între două regimuri contrare.

Adică?
Radu Preda: Adică aşa cum în politică nu vă puteţi aştepta să aveţi în parlament oameni care să fie democraţi autentici, pentru simplul motiv că au slujit securitatea sau sistemul opresiv comunist, nici în clerul şi nici în ierarhia noastră nu putem spune că avem oameni care au înţeles până la capăt lecţia libertăţii pe care o oferă Evanghelia. Dincolo de persoane – că nu e un atac la persoană, să ne înţelegem, ci este vorba de o constatare legată de o anumită rezistenţă a mentalităţilor... N-aş vrea să „sociologizez” inutil, dar inclusiv şi din perspectivă spirituală este foarte incomod să te uiţi în oglindă şi să constaţi că în aceeaşi perioadă am avut mărturisitori în puşcării şi am avut lingăi şi carierişti în libertate."

Neomartirii comunismului - continuare
 

"Domnule Sorin Lavric, de ce nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor în Ortodoxie?
Sorin Lavric: Exact din motivul pe care l-a pomenit şi domnul profesor Radu Preda. Există o prudenţă temătoare, există o expectativă, i-aş spune înţeleaptă – dacă ar fi chiar aşa – din partea feţelor bisericeşti din Sfântul Sinod.
De ce se tem?
Sorin Lavric: Se tem pentru că au căpătat reflexele fricii de-a lungul întregii vieţi şi se tem pentru că au interiorizat psihologia omului care se ştie supravegheat şi monitorizat, pentru că noi nu trăim într-o libertate totală. Există un tipar ideologic pe care-l resimţim într-un fel constrângător, şi lucrul acesta îl simt şi înaltele feţe bisericeşti ale Sfântului Sinod, şi de aici atitudinea lor timorată când este vorba de canonizarea martirilor din închisori.

Aţi reclamat o ideologie. La ce ideologie vă referiţi şi ce ideologie ar putea împiedica canonizarea unor oameni care au murit pentru Hristos?
Sorin Lavric: Este ideologia laicizantă a stângii europene, care-şi face simţită prezenţa în toate ţările din Uniunea Europeană.
Adică? Ce-ar putea avea stânga europeană cu sfinţii din închisorile comuniste?
Sorin Lavric: Păi, este o tendinţă antinaţională şi o tendinţă anticreştină, care este evidentă la nivelul Uniunii Europene. Gândiţi-vă la ce represalii în mass-media este supusă Biserica catolică, câte scandaluri apar în şir, pe bandă rulantă. În privinţa asta, Biserica Ortodoxă este încă cruţată. Dar pesemne că se va ajunge şi la noi în situaţia aceasta. Şi, de aici, starea asta timorată şi până la urmă temătoare a membrilor Sfântului Sinod.

Dar uitaţi că nu ne-a fost frică să-l canonizăm pe Ştefan cel Mare, născând chiar un mare scandal în societatea românească.
Sorin Lavric: Este înclinaţia de a canoniza oameni din trecut, de obicei cărturari sau domnitori. Există o intenţie, până la urmă plauzibilă, dar când este vorba de sfinţii mai apropiaţi, cei în care ne-am putea regăsi, atunci refuzul Sfântului Sinod este evident.
Şi ce credeţi că ar putea fi făcut? Vă întreb ca un om implicat, să zicem, în această problemă. Ce credeţi că ar putea fi făcut pentru a spulbera frica aceasta? Suntem totuşi oameni din biserică, nu?
Sorin Lavric: Da, dacă suntem creştini – şi până la urmă este foarte uşor să critici, ca intelectual laic, pe cei din Sfântul Sinod – dacă suntem creştini, atunci trebuie să sperăm şi să ne rugăm, că lor li se vor lumina minţile şi până la urmă vor face ceea ce aşteptăm de la ei. Acesta ar fi răspunsul creştinesc. Oricum, mă îndoiesc că noi vom apuca ziua în care părintele Lăcătuşu sau Valeriu Gafencu sau Arsenie Boca vor fi canonizaţi.

Adică o să murim şi noi uitându-ne la ei ca la nişte simpli oameni.
Sorin Lavric: Da.
Domnule profesor Radu Preda, în două cuvinte – la catolici este destul de simplu să explici canonizarea: are loc o beatificare, dacă există o cinstire locală; şi după beatificare, dacă acel sfânt potenţial face o minune, se trece la canonizare. Cum se canonizează sfinţii în Biserica Ortodoxă Română?
Radu Preda: În privinţa, dacă vreţi, a procedurii canonizărilor în Ortodoxie, în general, nu putem vorbi despre o practică omogenă, pentru că dacă am fi avut o practică omogenă, ar fi trebuit să avem, ca să zic aşa, o concomitenţă în materie de canonizare; adică nu doar grecii să-şi fi canonizat martirii din perioada luptei împotriva dominaţiei turce, sau ruşii pe cei din perioada comunistă, ci şi noi să fi canonizat nu doar pe Ştefan cel Mare, care s-a luptat cu turcii, ci şi pe Nicolae Steinhardt sau pe Mircea Vulcănescu.

Dar condiţiile mă gândesc că sunt oarecum aceleaşi.
Radu Preda: Sunt similare, da. Istoria e cam aceeaşi pentru Ortodoxie, numai că...
Ce condiţii trebuie să îndeplinesc pentru ca să fiu sfânt canonizat în Biserică?
Radu Preda: Bun, pe lângă mărturia pe care o depun contemporanii despre viaţa sfântă a persoanei în cauză, avem în linii mari, criteriile generale, dar care privesc cultul local. Ele sunt semne, dovezi, mărturii, începând, sigur, şi de la cele fizice – moaştele care izvorăsc mir, minunile care se fac, mărturia de credinţă pe care o depune – sunt o seamă întreagă de criterii, care, repet, nestructurate într-o manieră... s-o numesc aşa, de canon al sfinţeniei, lasă loc la interpretări. Adică noi avem canonizări făcute „la birou”, cum s-ar zice, în jurul unor persoane de la care nu avem nici moaşte, nu avem nici mărturii de minuni, n-au nici cult local şi care, inclusiv după ce au fost canonizate, nu au produs un cult în rândul credincioşilor..."

Neomartirii comunismului - continuare
 

"Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti – e sfânt, dar nu ştim mai nimic despre el.
Radu Preda: Da, aceasta e o canonizare, dacă vreţi, cu valoare simbolic instituţională. Adică aici se amestecă nişte planuri: una este să-l canonizezi pe Ştefan cel Mare, care în mod real a apărat creştinătatea românească şi europeană de tăvălugul islamic turcesc, şi alta e să canonizezi pe cineva doar pentru că „dă bine” la instituţia bisericească pe care o conduce unul sau altul, îngăduit de Dumnezeu, o vreme.
Însă eu aş avea şi o sugestie, dacă îmi permiteţi, în calitate de fiu al Bisericii mele, către membrii Sfântului Sinod, de a merge pe această logică a „canonizărilor de imagine”. Şi le sugerez că ar da foarte bine dacă ar canoniza măcar pe doi-trei din cei care au mărturisit pe Hristos în puşcării; şi nu trebuie neapărat să se sperie că au fost legionari, că...

Da, ortodocşii au fost, mulţi dintre ei, legionari, dar nu toţi: Daniil Sandu Tudor a fost antilegionar, Arsenie Boca a fost mai degrabă neutru, Valeriu Gafencu a fost, ca adolescent, frate de cruce...
Radu Preda: Iar Nicolae Steinhardt, evreul, nu poate fi suspectat că ar fi fost vreodată legionar!
Ar fi hilar!
Radu Preda: Cum nici Mircea Vulcănescu nu se poate spune că a fost un legionar înfocat.
Mort şi el în închisoare şi cu o figură de martir! Deci, e problemă legionarismul sau nu?
Radu Preda: E o problemă, câtă vreme noi nu ne-am lămurit atitudinea pe care însăşi Biserica a avut-o în epocă. Pentru că, până să-i condamnăm la tăcere şi la uitare pe legionari, ar trebui să ne gândim că noi înşine am fost o parte din istoria legionară a acestei ţări.

Da, unii preoţi au mărşăluit în fruntea Legiunii.
Radu Preda: Au mărşăluit pe Calea Victoriei, eu am văzut imagini din Arhiva Naţională de Film care m-au cutremurat şi care abia atunci m-au scuturat pe mine, tânăr entuziast, cum eram, la începutul anilor ’90, când bâiguiam şi eu tot felul de stereotipuri culturale; m-au trezit şi mi-am dat seama şi eu că legio*narismul, ca orice altă formă extremistă, reprezintă un ideal care se cere foarte bine analizat înainte de a-l confrunta cu istoria. Pe de altă parte, pentru Dumnezeu, dacă majoritatea celor care L-au mărturisit pe Hristos au trecut, politic, prin anticamera legionarismului, pentru a ieşi după aceea purificaţi în Hristos şi prin Hristos, a nu onora partea a doua a biografiei lor, cea spirituală propriu-zisă, din simplul motiv că ei au fost închişi din raţiuni politice, că au fost legionari, mi se pare că procedând astfel şi gândind astfel, ne aliniem, practic, celor care i-au persecutat, adică intrăm în aceeaşi logică politică şi opresivă cu a comisarilor sovietici.

Să fie efectiv frica Sinodului de stânga europeană, de care vorbea domnul Lavric?
Radu Preda: Eu nici nu ştiu dacă sinodalii ştiu prea multe lucruri legate de stânga sau de dreapta europeană. Deci nu aş politiza excesiv. Recunosc că pentru unii ar fi o problemă. Ei nu vor ca cineva să spună că Biserica Ortodoxă Română este talibană, că încurajează modele proaste, că dă exemple nepotrivite, dar, repet: cu bună ştiinţă aleg aceste exemple care mi se par elocvente: Nicolae Steinhardt şi Mircea *Vulcănescu.
Exemplari!
Radu Preda: Care sunt exemplari! Adică, pentru Dumnezeu: Steinhardt este un evreu convertit, precum Edith Stein, pe care papa Ioan Paul al II-lea nu a avut jenă să o canonizeze, şi, mai mult decât atât, s-o facă şi co-patroană a Europei, şi învăţătoarea Bisericii. Deci, nota bene: o evreică convertită la creştinism şi moartă în câmpul concentraţionar.

Cu nimic mai prejos decât Nicolae Steinhardt, mort la Rohia.
Radu Preda: Cu nimic mai prejos. Mort monah la Rohia, după ce a trecut prin toate etapele culturale şi personale ale unui zbucium extraordinar, de a-şi găsi identitatea şi liniştea în Dumnezeu. O figură ca aceasta! Sau Mircea Vulcănescu, un admirabil intelectual! Şi mai e ceva, daţi‑mi voie: cu astfel de figuri, precum Steinhardt şi Vulcănescu, am reabilita în sfârşit imaginea intelectualului credincios. Pentru că noi avem, latent, nu doar o teamă faţă de legionari în ierarhia noastră, dar avem şi o zeflemea şi un dispreţ faţă de intelectual. E ca şi cum cei care sunt în Sinod n-ar fi ei înşişi intelectuali, ci ar fi doar nişte păstori nealfabetizaţi. Ceea ce, evident, nu e cazul!

Sau dacă l-ar canoniza pe Arsenie Boca, cel care are un cult local uriaş...
Radu Preda: Aici daţi-mi voie să fac un pas în spate şi să mă uit mai atent la procesul, la fenomenul sociologic din jurul lui Arsenie Boca, pe care recunosc că deocamdată nu-l cunosc în toate articulaţiile lui. Dar să ne referim strict la cei care au trecut prin puşcării şi care au depus mărturia credinţei lor.
A trecut şi el!
Radu Preda: Bun, dar Arsenie Boca are o... să zicem aşa, o aură dată nu atât de perioada lui de detenţie, care de altminteri a fost destul de scurtă, cât de cea de dinainte şi de cea de după, chiar ca pictor bisericesc şi ca şi conştiinţă ascunsă, secundă, a unei Ortodoxii oarecum paralizate de istorie în ultimii ani de comunism.
Domnule profesor, o concluzie!
Radu Preda: Concluzia este că dacă noi nu putem fi la înălţimea şi la intensitatea pedagogiei lui Dumnezeu, adică la înălţimea istoriei, măcar ar trebui să avem modestia şi smerenia de a învăţa acest lucru de la sfinţii Lui."

A se retine!
 

Multumim, Ekaterina!

Or fi fost 3000 de detinuti politici in anii 50, desi cifra pare foarte mica, in "Raportul final" al lui Tismaneanu sunt 350.000 oficial, numar care a starnit multe critici din partea anti-comunistilor, care au avansat cifre de un milion-doua milioane de oameni, cu tot cu taranii care au refuzat colectivizarea.
Si mai zic apoi unii ca a fost bun comunismul...

O să fie canonizaţi, staţi liniştiţi! În momentul când evlavia faţă de ei se va va cuminţi şi mareele idolatrizante se vor fi retras. Cu câteva excepţii, Biserica nu s-a grăbit să niciodată să proclame sfinţi. Ghelasie de la Râmeţ a intrat în sinaxar după aproape opt secole, deşi era considerat sfânt încă din timpul vieţii terestre.
În momentul actual, şi ierarhii cunosc asta, există o evidentă debandadă la nivelul cultului sfinţilor, vizibilă mai ales la marile pelerinaje. Încă prea multă lume merge la moaşte ca la nişte tonomate de dobândit foloase exclusiv mundane. E drept că nici clerul nu se prea osteneşte să corecteze din mers acest tip de pietism magico-religios destul de primejdios, probabil (şi) din motive economice sau (şi) din alte motive.

Mai in gluma...
 

Acum nu e cazul sa dai vina doar pe oameni, ca isi arata evlavia pentru binele primit. Ar trebui ca si sfintii sa fie mai retinuti si sa nu mai faca atatea minuni; si nici moastele lor sa nu mai izvorasca mir, pana la canonizare. Dupa aceea, da.
Ne uitam si la sfintii catolici: ei trebuie sa faca una, doua minuni pentru a fi beatificati.
Cat despre debandada de la pelerinaje, cum bine remarca MihailC, exista o solutie: bilete scumpe de intrare, sau o triere atenta a celor care pot participa la pelerinaj, nu asa ca acum, fiecare cand si cum vrea... :71:

Mai bine spus Biserica Ortodoxa Romana nu s-a grabit niciodata sa proclame sfinti. In cazul celorlalte Biserici Ortodoxe, lucrurile stau putin altfel.

Noi nu cunoastem folosul dobandit chiar si de cei care nu se raporteaza corect si nu cinstesc cum se cuvinte sfintele moaste. Pentru mine faptul ca stau o noapte intreaga la rand, in frig, luptandu-se cu somnul, sau in timpul zilei, in picioare si au rabdare sa ajunga fara sa abandoneze, este o jertfa care nu ramane fara raspuns. Nu stim cum lucreaza Sfintii in asemenea suflete care pornesc gresit.

Sau, cel mai bine, pe bază de dosar de cadre.

Acuma, tot în glumă, posibil ca dinspre Scandinavia toate să se vadă prea roz-bombon. La faţa locului, realitatea se încăpăţânează să-şi arate şi părţile mai puţin mitice. De exemplu, în fiecare an televiziunile culeg impresii de pe la cozi, şi cam rar spre deloc găseşti pelerini care să declare că sunt acolo ca să mulţumească. Peste 90% merg ca să ceară binefaceri exclusiv mundane. Ei da, vei spune, televiziunile comerciale sunt contra BOR-ului şi selectează răspunsurile. Dar dau pe Trinitas şi găsesc aceleaşi replici într-o cantitate mult mai mare.
Chiar părintele Iustin Pârvu, într-unul dintre cele mai frumoase convorbiri realizate cu sfinţia sa, spunea că aceste mişcări populare sezoniere pe la moaşte pot crea impresii false legate evlavia poporului şi că starea reală a acestei evlavii este foarte gravă.

Nu e cazul să scumpească nimic, atâta timp cât bisnisul funcţionează. De ce să legi ţăţele vacii care dă lapte, cam la un milion de euro pe praznic numai banii Mitropoliei, fără standurile mănăstirilor sau a firmelor specializate în logistică religioasă de uz privat sau public.

Dar chiar Miha-Anca, am impresia că te-am văzut şi pe tine la un vox populi de-ăsta, sau dacă nu eşti chiar tu, cu siguranţă persoana îţi seamănă leit, cel puţin la capitolul "stil de comunicare".

http://www.youtube.com/watch?v=xpTCJ8FqAEk