![]() |
Sfântul Areta a fost un mare dregător creștin al cetății Negran din Etiopia, în timpul împăratului Iustin cel Bătrân (518-527), iar peste țara Etiopiei era rege Elezbaan. Pe atunci, în Saba, Yemenul de astăzi, s-a ridicat un împărat pe nume Dunaan, care ținea legea iudeilor și era prigonitor al creștinilor. Regele Elezbaan a pornit cu război împotriva lui Dunaan. După ce au ajuns la pace, Dunaan s-a răzvrătit și a asediat cetatea Negran, dar neputând s-o cucerească, le-a jurat creștinilor din ea să-i dea cetatea, că nu le va face nici un rău. Mai-marii cetății l-au crezut pe Dunaan și au deschis porțile cetății, chiar dacă Areta, care era bătrân acum, se împotrivea. După ce a intrat în cetate, Dunaan și-a călcat jurământul și i-a omorât pe toți creștinii pe care i-a aflat acolo. Printre ei a fost și bătrânul Areta, care a luat moarte de mucenic prin sabie. Împreună cu el au fost omorâți 340 de creștini.
|
VIAȚA SF. Dimitrie IZVORATORUL DE MIR
Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume. Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos. Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale. Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: " Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi! " Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi! " Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor. |
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou
Acest cuvios părinte a trăit pe vremea împăraților româno-bulgari ai veacului al 13-lea. Era din satul Basarabi și a fost păstor de vite. Într-o zi, mergând prin iarba înaltă, a călcat fără să vrea puii de pasăre dintr-un cuib. Pentru că se simțea vinovat nu a mai purtat încălțăminte timp de trei ani de zile. Apoi, s-a făcut călugăr, petrecând mulți ani în nevoințe într-o peșteră de lângă râul Lom. A murit în acea peșteră pe lespedea pe care dormea, iar în scurt timp apa Lomului a închis gura peșterii, aceasta schimbându-se astfel într-un mormânt. Trecând multă vreme, a venit apa Lomului foarte mare și a deschis intrarea mormântului, sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie fiind acoperite de apă. De multe ori în acel loc se vedea o flacără de lumină, iar oamenii credeau că acolo se ascunde o comoară. Cuviosul s-a arătat în vis unei copile, care era chinuită de duh necurat, zicându-i că o va vindeca dacă va spune oamenilor să scoată sfintele sale moaște. Ele au fost puse la început în biserica satului, apoi într-o biserică ridicată de domnitorul Țării Românești. Între anii 1769 și 1774, războiul dintre ruși și turci a cuprins și satul Basarabov. Datorită unui creștin dreptcredincios, Hagi Dimitrie, din anul 1774, sfintele sale moaște se află în Catedrala Patriarhală.
|
Citat:
Amandoi strabunicii mei dinspre mama Dumitru si Dumitra au fost din Basarabi,Bulgaria. Domnul sa-i ierte si sa-i odihneasca si pe dansii cu ocazia memoriei zilei de nume! |
Citat:
Amin |
Astăzi Biserica ne cheamă să cinstim pe Sfinții Îngeri și lucrarea lor în viața noastră și în lume. Este sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în jurul cărora Biserica adună și serbează toată obștea sau soborul Sfinților Îngeri laolaltă. Despre îngeri, Biserica învață că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică ființe fără trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri. Toți îngerii au fost creați de Dumnezeu buni, strălucind de lumină, de înțelepciune și de tot felul de daruri. Având voința liberă, în loc să fie supuși Domnului, o parte dintre ei, conduși de Lucifer, s-au mândrit și s-au răzvrătit împotriva Ziditorului lor. „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14, 13-14), și-a zis în sinea sa Lucifer și, amețit de mândrie, n-a mai voit să asculte de Creatorul său. Pentru aceasta ceata de îngeri răzvrătiți a fost alungată din cer. Cel care a condus lupta cu balaurul a fost Arhanghelul Mihail, împreună cu îngerii săi. „Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul, și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost alungat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și Satana, cel ce înșală toată lumea, și aruncat a fost pe pământ, și îngerii lui au fost alungați cu el” (Apocalipsa 12, 7-9). În limba evreiască Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu”. Astăzi îl serbăm și pe Arhanghelul Gavriil, care a făcut multe binefaceri neamului omenesc. El a fost acela care i-a arătat lui Daniel înțelesul celor 70 de săptămâni de ani până la venirea lui Mesia (Daniel 9, 21-27). După tradiție, tot el i-a vestit lui Ioachim și Anei că din ei se va naște Stăpâna noastră, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria nașterea de la Duhul Sfânt a Mântuitorului Hristos și tot el le-a vestit Femeilor Mironosițe Învierea lui Hristos.
|
Sfinții Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Terțiu și Cvart sunt toți din rândul celor 70 de Apostoli ai Domnului Iisus Hristos. Despre Sfinții Olimp și Rodion se știe că au urmat Sfântului Apostol Pavel la Roma, unde, fiind prinși pe vremea împăratului Nero, din porunca acestuia li s-au tăiat capetele (Romani 16, 11-15). Sfântul Sosipatru este pomenit de Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Romani la capitolul 16, versetul 21, iar tradiția ne spune că a fost Episcop al Bisericii din Iconia, unde în pace s-a săvârșit. Sfântul Erast este pomenit în aceeași epistolă către Romani, tot la capitolul 16, versetul 23. El a fost mai întâi iconom al Bisericii din Ierusalim, apoi Episcop al Paneadei, de unde cu pace s-a mutat la cereștile locașuri. Despre Sfântul Terțiu se spune că el a scris Epistola către Romani a Apostolului Neamurilor. A fost al doilea episcop în Iconia, după Sfântul Sosipatru (Romani 16, 22). Sfântul Apostol Cvart a fost Episcop al Beirutului și mult s-a ostenit în propovăduirea dreptei credințe. Deci, pe mulți botezându-i, a adormit în Domnul (Romani, 16, 23). Tot astăzi pomenim pe Sfântul Mucenic Orest (†304). Acesta s-a născut în cetatea Tiana, din Capadocia, și la maturitate a devenit doctor. Mărturisind pe Hristos a fost prins de dregătorul Maximin, pe vremea împărăției lui Dioclețian (286-305). Nesupunându-se poruncii de a jertfi idolilor, ci mărturisind cu îndrăzneală pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost cumplit bătut cu toiege. Apoi, l-au dus înaintea idolilor, iar el suflând asupra lor, aceia au căzut și s-au făcut ca praful. Pentru aceasta a fost întemnițat timp de șapte zile. După aceasta, fiind scos afară și silit din nou să jertfească idolilor, Sfântul Orest s-a opus, de aceea păgânii i-au străpuns gleznele cu piroane, apoi l-au legat cu lanțuri de un cal sălbatic. Și fiind târât 24 de mile departe de cetatea Tiana, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
|
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, și mama sa, Sfânta Antuza
Acest mare dascăl și luminător al lumii, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia, în anul 344, din părinți dreptcredincioși: tatăl său se numea Secund și era căpetenia Siriei, iar mama sa se numea Antuza. Din fragedă vârstă și-a pierdut tatăl, iar mama sa nu s-a recăsătorit, deși era foarte tânără. Sfânta Antuza și-a dedicat viața creșterii copilului ei. Sfântul Ioan a fost botezat la vârsta de 20 de ani și a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai renumiți dascăli din Antiohia: Libaniu și Andragatie. Încă de la început, sfântul arătă o mare dragoste față de știința vorbirii și, cu ascuțimea minții ce avea, a deprins toată știința elinească. Tot așa a ajuns la stăpânirea creștineștilor Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, și pe Diodor din Tars, căpetenia Școlii din Antiohia. Pe lângă studiul științei elinești și al teologiei, s-a nevoit și într-o casă creștină de asceți din Antiohia. Apoi s-a retras doi ani în pustie, într-o peșteră. De aici a fost chemat, împotriva voinței lui, la diaconie (381) și apoi la preoție (386). Atunci a scris cartea sa „Despre preoție”. Ca preot, timp de 12 ani a fost slujitorul și predicatorul Patriarhiei din Antiohia, alcătuind renumitele sale Cuvântări. Din acest timp de la el ne-au rămas Cuvântările asupra Evangheliei de la Matei, Cuvântările despre statui și Cuvântări la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Părăsind această viață Arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului, Sfântul Ioan a fost chemat, din porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfințit el arhiepiscop al cetății de pe malul Bosforului. Ca Patriarh al Constantinopolului (398), s-a ostenit cu răspândirea credinței și convertirea goților arieni și a întemeiat așezăminte pentru săraci, fecioare și văduve. Sfântul Ioan Gură de Aur predica permanent și pentru că a mustrat-o pe împărăteasa Eudoxia pentru nelegiuirile ei și-a atras ura aceleia. A fost îndepărtat de două ori din scaun, murind în exil la Comane, în Armenia, la 14 septembrie 407. Cel mai mare predicator al Ortodoxiei mai este pomenit la 27 și 30 ianuarie, dar și în fiecare zi în care se săvârșește Liturghia sa. |
Sfântul Apostol Filip s-a născut în Betsaida Galileei, de unde erau și Sfinții Petru și Andrei. A fost chemat la apostolat chiar a doua zi după chemarea acestora și a celor doi frați Iacob și Ioan, fiii lui Zevedei. Filip era căsătorit. Avea patru fete care prin propovăduirea lor au ilustrat apostolatul și chipul femeii creștine.
Sfântul Apostol Filip și-a păstrat în tot timpul propovăduirii înflăcărarea din clipa chemării sale la apostolat și a împodobit-o cu mucenicia. El însuși a primit darul Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. El însuși a săvârșit minuni în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, în Galileea a înviat copilul unei femei. De aici, a trecut în Grecia vindecând multe neputințe, apoi a plecat spre Parți, în orașele reginei Candace din Etiopia, apoi în Arabia și la Azot. Mai departe, Sfântul Apostol Filip a ajuns în orașul Ierapoli din Siria unde a săvârșit alte minuni precum învierea tânărului Teofil, spre încredințarea lui Aristarh, conducătorul orașului. După ce a zidit aici o biserică și l-a așezat episcop pe Ir, a plecat mai departe în Lida și Misia. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Apostol Bartolomeu sau Natanail, prietenul său și cu Mariam sora lui Filip și propovăduind împreună pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-au întors din nou la Ierapolis. În acest oraș eu tămăduit și pe Nicanora, soția guvernatorului orașului, care fusese mușcată de un șarpe și era pe moarte. Au omorât prin rugăciune o viperă pe care păgânii din oraș o considerau drept zeiță a lor și i se închinau. În urma acestei întâmplări păgânii i-au prins pe sfinți și i-au osândit la moarte prin răstignire. Apostolul Filip a fost spânzurat cu capul în jos chiar deasupra ușii templului unde fusese vipera, iar Bartolomeu lângă peretele templului. În timp ce mulțimea de păgâni arunca cu pietre a avut loc un cutremur. Păgânii s-au speriat și i-au dezlegat, însă Filip trecuse la Domnul așa cum îi fusese rânduit să își pecetluiască apostolia cu mucenicia. Sfântul Bartolomeu a botezat pe toți cei care au crezut în Hristos și le-a pus episcop pe Stahie, a îngropat trupul Sfântului Apostol Filip și s-a dus în orașul Albana din Armenia Mare, unde a sfârșit și el răstignit. Sfânta Mariam, sora lui Filip s-a dus în Licaonia, unde a botezat mulți păgâni, după care s-a mutat cu pace la Domnul. |
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț
Sfântul Paisie (†1794) s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722 într-o familie preoțească. Din botez a primit numele Petru. A fost dat să învețe la Academia Teologică din Kiev, întemeiată de Petru Movilă, iar după patru ani a intrat în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, pe când avea 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele Platon. După o scurtă ședere la Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova în 1745 și se stabilește la mănăstirile Cârnu și Dălhăuți, sub povața Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul „Sfântul Proroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși. În 1775 s-a stabilit la Mănăstirea Secu, apoi la Neamț. Timp de 15 ani cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Secu și Neamț, Sfântul Paisie i-a îndrumat duhovnicește pe cei peste 1.000 de călugări. O atenție deosebită a acordat traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând astfel șirul traducerii de la Dragomirna și Secu. Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugărițe, pe care le îndruma duhovnicește, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul. În 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului, la vârsta de 72 de ani. Mormântul lui se află la Mănăstirea Neamț.
|
Sfântul Apostol Matei era evreu de neam și a fost unul din cei 12 Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos. Înainte de a fi chemat de Hristos-Domnul să-I fie ucenic, Matei fusese vameș în Capernaum, lângă Lacul Galileii, și se numea Levi. Vameșii erau disprețuiți de evrei, pentru că strângeau biruri și le aminteau conaționalilor că sunt sub stăpânire romană. Din acest vameș, Hristos Și-a făcut un dumnezeiesc Apostol, care cel dintâi a scris ca martor de aproape o istorie a vieții și faptelor Învățătorului său. Sfântul Apostol Matei a scris Evanghelia sa în două limbi: întâi în evreiește, adică în limba aramaică pe care a vorbit-o și Iisus, și în grecește (prin anii 62-63). Eusebiu și Sfântul Epifanie ne spun că după Înălțarea la cer a Mântuitorului Hristos și după ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Matei, primind puterea Duhului Sfânt, a scris Evanghelia sa, la rugămintea iudeilor veniți la credință. Sfântul Apostol Bartolomeu a dus această Evanghelie și a lăsat-o în India. Sfântul Apostol Matei s-a îndreptat și spre alte locuri ale Răsăritului, străduindu-se să aprindă credința în Hristos printre perși, etiopieni și nubieni. Tradiția spune că el a primit moarte martirică în Etiopia, fiind ars pe rug de necredincioși.
|
Sfântul Grigorie Taumaturgul a trăit în timpul împăratului Aurelian (270-275) și s-a născut în Neocezareea Pontului, aproape de Armenia, din părinți bogați. După moartea tatălui său, pe când Grigorie avea 14 ani, mama sa l-a trimis la dascăli de seamă, unde a învățat limba latină și arta oratoriei, încât mulți ajunseseră să se minuneze de darurile sale. Sfântul Grigorie a studiat și în Alexandria Egiptului, unde a fost ucenicul lui Origen (185-254), împreună cu fratele său, Atinodor. Tot aici a învățat și medicina. După ce s-a convertit la creștinism, fiind botezat în numele Preasfintei Treimi, a părăsit toate măririle și s-a retras într-un loc singuratic, viețuind în rugăciune și în adâncirea dumnezeieștii înțelepciuni a Sfintelor Scripturi. Pentru calitățile sale deosebite, Grigorie a fost ales și hirotonit Episcop al Neocezareei, împotriva voii sale. Pentru credința lui puternică și viața curată, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Grigorie cu darul facerii de minuni și de aceea a primit numele Taumaturgul, adică făcătorul de minuni. A trecut la Domnul în anul 275. Pe patul de moarte fiind i-a întrebat pe cei apropiați ai săi: Câți păgâni se mai află în cetatea Neocezareei? I s-a răspuns: Se mai află 17 necredincioși, care țin la închinarea la idoli, dar cetatea întreagă crede în Hristos. Atunci Sfântul Grigorie a zis: Slavă lui Dumnezeu că numai 17 creștini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâția necredincioși rămân, câți credincioși am aflat întâi!”
|
Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul s-a născut și a crescut în sud-estul Asiei Mici, în Irinopole, una dintre cele 10 cetăți din Decapole, din părinți dreptcredincioși, Serghie și Maria, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane, sub domnia lui Leon Armeanul (813-820). A fost dat să învețe carte din fragedă vârstă și, având aplecare spre cele dumnezeiești, Grigorie citea pe la biserici. Ajungând la vârsta tinereții, părinții săi doreau să îl însoare, dar el s-a despărțit de cele lumești, mergând la o mănăstire, unde se afla egumen Sfântul Simeon Mărturisitorul, unchiul său după mamă, care i-a fost un adevărat părinte duhovnicesc. În acea mănăstire a viețuit fericitul Grigorie 14 ani, iar după ce s-a pregătit cu sârguință a început a umbla din loc în loc, prin mijlocul credincioșilor, prin sate și orașe, îmbărbătându-i spre mărturisirea dreptei credințe în lupta pentru sfintele icoane. Lungă și plină de primejdii a fost călătoria aceasta a Sfântului Grigorie, în care s-a arătat și mare făcător de minuni. A trecut prin Efes, Enos, Hrisopole, Corint, ajungând până la Roma, unde a zăbovit mai multă vreme. Apoi a mers în Siracuza Siciliei și a ajuns și la Biserica Sfântului Mina din Tesalonic, unde a primit darul preoției. Mergând către Bizanț, a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp. Acolo, îmbolnăvindu-se, a înțeles că i s-a apropiat sfârșitul și plecând la Constanti*nopol, unde se afla unchiul său Simeon închis în temniță, după ce s-a reîntâlnit cu el, s-a săvârșit cu pace. Trupul Sfântului Grigorie nu a putrezit, ci s-a dovedit purtător de mari daruri și s-a păstrat în cinste, multă vreme, în mănăstirea unde se mutase în pace la Domnul. În anul 1497, Banul Barbu Craiovescu, rezidind din temelie Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, a adus cu multă cheltuială moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și le-a așezat la această mănăstire, unde se află și astăzi, fiind făcătoare de minuni, atât pentru bolile trupești, cât și pentru cele sufletești. Racla de argintîn care se păstrează sfintele sale moaște a fost dăruită în 1656 de Constantin Voievod.
|
1. Sfinții Apostoli Filimon, Arhip, Onisim și Apfia – acești Apostoli au făcut parte din cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos și apoi au fost și ucenicii Sfântului Apostol Pavel. Ei L-au mărturisit pe Hristos la Colose, în Frigia, unde păgânii o serbau pe zeița Artemida. Păgânii i-au prins și i-au dus la Androcleu, conducătorul Efesului. Din porunca acestuia, sfinții au fost bătuți și apoi uciși.
2 Sfânta fecioară Cecilia – s-a născut în Roma din părinți cinstiți și bogați. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; și rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curata să-și păzească fecioria, închinându-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preț și cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preț purta o haină aspră de par, iar în inimă purta pe Hristos și neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; că El, cu judecățile pe care le știe, să o păzească curată și slobodă de legătura nunții. |
Sfântul Antonie de la Iezerul Valcei
Acest fericit părinte Antonie era de neam român și s-a născut în 1628 la Ianina în Munții Pindului. A crescut în dreapta credință, mergând de mic la sfânta biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. La 20 de ani s-a stabilit în Râmnicu-Vâlcea, unde și-a întemeiat o familie, iar pe fiul său Mihail l-a încredințat slujirii preoțești. A trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a Sfântului Voievod martir Constantin Brâncoveanu. La vârsta de 64 de ani, cu binecuvântarea Episcopului Ștefan al Râmnicului (1673-1693), a îmbrățișat viața monahală în Mănăstirea Sărăcinești, primind numele de Antonie. Dorind să sporească nevoințele sale, a cerut binecuvântare de la Episcopul Ilarion să plece pe Muntele Athos, însă episcopul l-a îndrumat să meargă să refacă Schitul Iezeru, care se afla în părăsire. Schitul Iezeru era întemeiat de sihaștri în secolul al 14-lea, apoi fusese refăcut în secolul al 16-lea de domnitorul Mircea Ciobanul (1545-1554). Făcând ascultare față de arhiereul său, după ce a reînnoit sfântul locaș, cu binecuvântarea Sfântului Antim Ivireanul, care păstorea atunci Eparhia Râmni*cului, Sfântul Antonie a mers în pustie, unde se nevoia într-o peșteră săpată de el. Acolo s-a rugat neîncetat ziua și noaptea. Însă diavolul i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit sfântul cu harul lui Dumnezeu. Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său pentru înfrânare, mânca o dată în zi doar pâine și apă și nu dormea pe pat, ci stătea, pentru osteneală, rezemat de niște pietre. A trecut la Domnul în 1720. Ținând seama de viața și de nevoințele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților în anul 1992. Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre! |
1. Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Romei și roman de neam, a fost adus la Hristos de marii Apostoli Petru și Pavel. Clement a fost al treilea episcop al Romei, după Lin și Anaclet, timp de zece ani.
A scris o epistolă corintenilor, în anul 96, fiindcă se răzvrătiseră împotriva preoților. După ce a fost citită epistola în biserici, corintenii și-au recunoscut vina. Sfântul Clement a suferit în timpul prigoanei lui Traian (98-117), fiind surghiunit în Cherson (Crimeea de astăzi). Acolo a fost aruncat în mare, fiindu-i legată de gât o ancoră de corabie. 2. Astăzi este pomenit și Sfântul Sfințit Mucenic Petru, Episcopul Alexandriei. Acesta a păstorit cu înțelepciune și curaj în timpul prigoanei lui Dioclețian. Fiind izgonit din scaun, umbla prin Fenicia și Palestina, întărind pe creștini prin scrisori și rugăciune. Domnul Hristos i S-a arătat Sfântului Petru într-o vedenie, cerându-i să nu-l facă pe ereticul Arie urmașul său. A pătimit moarte martirică, prin tăierea capului, la porunca împăratului Maximin (305-313), pentru că a reușit să aducă pe mulți păgâni la creștinism. |
1. Sfânta Ecaterina s-a născut pe vremea împăratului Maximian (286-305) în Alexandria Egiptului, într-o familie de neam ales, tatăl ei, Constans, fiind cârmuitor al cetății. Deșteaptă, frumoasă, crescută în belșug, Sfânta Ecaterina a dobândit cunoștințe rare și multă învățătură, ajungând, de foarte tânără, printre cei mai de seamă înțelepți ai vremii sale.
A cunoscut, astfel, scrierile lui Virgiliu, Esculap și Hipocrate, ale lui Aristotel și Platon și ale altor înțelepți asemenea lor, a cunoscut tot meșteșugul marilor oratori și grăia în multe limbi străine. Mulți o ceruseră în căsătorie. Rudele ei o sfătuiau cu stăruință să se căsătorească, pentru a nu fi înstrăinată avuția tatălui ei. Văzând stăruințele tuturor, Ecaterina le-a cerut să-i găsească un tânăr care să fie neasemănat în rang, bogăție, înțelepciune și frumusețe. Rudele s-au gândit mai întâi la fiul împăratului Romei și la alți pretendenți de viță împărătească, ale căror ranguri și avuții erau superioare celor ale Ecaterinei; dar, din nefericire, tinerii aceia lăsau mult de dorit în privința purtării, a frumuseții și a științei. Mama Ecaterinei, care era creștină în ascuns, a mers atunci în afara cetății, la un părinte duhovnicesc, un bătrân sporit și plin de har, pentru a-i cere povață și îndrumare, luând-o cu ea și pe Ecaterina. Aflând de dorința Ecaterinei de a-și găsi un soț pe măsura ei, bătrânul a asigurat-o că el cunoștea un Tânăr cu adevărat mai presus de toți în privința însușirilor pomenite de ea și în nenumărate altele. Bătrânul i-a dat Ecaterinei o icoană care o înfățișa pe Maica Domnului ținând în brațe Pruncul Cel dumnezeiesc și a sfătuit-o să se roage ei, cu toată smerenia, să-i ceară să i-L arate pe Fiul ei. A încredințat-o că dacă i se va ruga cu credință, ea o va asculta și-i va împlini cererea. Ecaterina a luat cu sine sfânta icoană și s-a întors acasă. A făcut așa cum o îndemnase Bătrânul – s-a închis în camera ei și s-a rugat îndelung Maicii Domnului, până când, ostenită fiind, a ațipit. Deodată, i-a apărut în față Împărăteasa îngerilor, așa cum era în icoană, ținându-L în brațe pe Pruncul dumnezeiesc, Care strălucea mai puternic decât soarele, dar Care, din păcate, nu voia să o privească. De trei ori a dorit tânăra să-L vadă, iar El și-a întors fața de la ea, spunând: Să meargă din nou la bătrânul care i-a dat icoana și să facă tot ce îi va porunci el. Numai așa va avea parte de folos și bucurie. Cum s-au ivit zorile, Ecaterina a alergat la chilia bătrânului la care fusese în ajun. I-a căzut la picioare și, cu lacrimi, i-a istorisit vedenia și l-a rugat să o îndrume și să-i spună ce trebuia să facă pentru a se învrednici de dragostea cerescului Tânăr. Bătrânul a început să-i dezvăluie tainele adevăratei credințe, de la facerea lumii și a omului și până la Înălțarea la cer a Domnului. Pentru că avea o minte foarte ascuțită, Ecaterina a izbutit să priceapă, într-un timp scurt, toate învățăturile credinței. A crezut din inimă în adevărul lui Hristos și a primit botezul. După botez Sfânta L-a văzut iarăși pe Hristos în vedenie, dar de data aceasta Și-a întors fața spre ea și i-a dat un inel, ca semn că va trebui să rămână statornică în iubirea de Dumnezeu. Astfel, Sfânta a ajuns o luminată creștină, cunoscând Sfânta Scriptură și străduindu-se să viețuiască după poruncile Domnului Hristos, pe care Îl iubea din toată inima, socotindu-L Mirele sufletului ei. Atunci a sosit în Alexandria Egiptului împăratul Maximin Daia (305-313), care a adus jertfe nenumărate idolilor și a poruncit prigonirea creștinilor. Povățuită fiind de Duhul Sfânt, fecioara Ecaterina a mers la împărat și l-a mustrat pentru nedreapta chinuire a celor nevinovați. Împăratul a rămas uimit de frumusețea, de vorbirea și de îndrăzneala ei și, temându-se că va fi biruit în cuvânt, a chemat o mare adunare de filosofi păgâni care trebuia să-i dovedească Sfintei netemeinicia crezului ei. Atunci Sfânta a înfruntat cu înțelepte cuvinte adunarea filosofilor, dovedind în fața poporului deșertăciunea zeilor. Astfel ea, rușinându-i pe toți, prin cunoștințele ei și prin buna grăire, i-a înduplecat pe cei de față, în număr de 150, să creadă în Hristos, încât, stăruind ei în mărturisirea credinței, au fost arși în foc din porunca împăratului. Apoi Sfânta a fost supusă la bătăi grele și la sângeroase chinuri, din care a ieșit nevătămată. Prin cuvintele ei și prin mărturia răbdării până la sânge ea a adus la credința creștină și pe soția împăratului Maximin, precum și pe generalul său, Porfirie, împreună cu 200 de ostași, care au pătimit la rândul lor pentru Hristos. În cele din urmă, scăpând prin minune de învârtirea cea ucigătoare a roții, Sfânta a fost osândită să i se taie capul și așa a primit cununa mărturisirii. Sfintele ei moaște se află astăzi la mănăstirea ce-i poartă numele, pe muntele Sinai, dar părți din ele au ajuns și în țara noastră, în mai multe sfinte locașuri. Pentru rugăciunile Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina preaînțeleapta, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin. 2. Sfântul Mare Mucenic Mercurie – A trăit în timpul împăraților Deciu (249-251) și Valerian (251-260), când aceștia porniseră persecuțiile împotriva creștinilor. Mercurie făcea parte din legiunea Martenses (adică a zeului Marte), sub conducerea generalului Saturnin din Armenia Mare. În acea vreme, imperiul era încercat de năvălirile barbarilor. Însuși împăratul Deciu venise pe câmpul de luptă în fruntea legiunilor. Mercurie s-a remarcat în acele lupte prin faptele sale de vitejie, încât împăratul Deciu l-a chemat și i-a oferit daruri multe, avansându-l chiar general. La câteva zile după aceea, împăratul Deciu l-a pus să jertfească zeilor drept mulțumire. Atunci, Mercurie a răspuns: „Nu cu ajutorul zeilor neputincioși am câștigat biruința, ci cu al lui Hristos, Dumnezeul meu”. În urma acestei mărturisiri, Mercurie a fost supus supliciilor și în cele din urmă a suferit moarte martirică, fiind în vârsta de 25 de ani. |
Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul era dregător la curtea regelui perșilor, pe vremea împăraților Arcadie (395-408) în Răsărit și Onorie (395-423) în Apus. Făcând parte dintr-o familie cu strămoși creștini, s-a căsătorit cu o femeie creștină și viețuia în bogăție și în cinste, fiind foarte iubit de regele său, împăratul perșilor. Bogățiile sale au reprezentat pentru Iacob o mare primejdie pentru sufletul său, pentru că se alipise prea mult de cele materiale, uitându-le cu desăvârșire pe cele folositoare sufletului. Înșelându-se deci cu toate binefacerile și cinstirile regelui, când a pornit acesta război împotriva creștinilor, Iacob a căzut de la credința în Hristos și a adus jertfe idolilor. Aflând de apostazia sa, mama și soția lui s-au îndepărtat de el, arătându-i prin scrisori greul păcat pe care-l săvârșise, că a prețuit mai mult dragostea împăratului decât dragostea lui Hristos și că a ales osânda rușinii veșnice pentru o slavă trecătoare. Pentru cuvintele mamei sale și ale soției, pocăindu-se pentru păcatul său, Sfântul Iacob s-a depărtat de păgânism și își plângea mult faptele sale, dar mai ales că s-a despărțit de Hristos Iisus Dumnezeu. Deci, venind înaintea împăratului, a mărturisit cu mult curaj faptul că el este creștin. Împăratul, mâniindu-se, a poruncit să i se taie fiecare încheietură a trupului, una câte una. Astfel, păgânii i-au tăiat toate încheieturile trupului său, ale mâinilor și ale picioarelor, până i-au mai rămas trunchiul și capul. La urmă, necredincioșii i-au tăiat capul și așa, Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul a primit cununa cea nestricăcioasă a muceniciei din mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
|
Sfântul Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou (†766) a pătimit din porunca împăratului Constantin Copronim (741-775) pentru că a apărat cinstirea icoanelor. Născut în Constantinopol, în timpul împăratului Anastasie (713-715), s-a călugărit la vârsta de 16 ani la Mănăstirea Sfântului Auxentie, în apropierea Calcedonului. Fiind deprins din familie cu viața aspră și cu faptele bune, la 30 de ani a fost ales stareț. De aici, împăratul Constantin Copronim l-a luat și l-a închis în temnița Pretorion. Alături de alte câteva sute de creștini, Sfântul Ștefan a trăit în închisoare ca într-o adevărată mănăstire. Aflând ce se întâmplă, împăratul l-a supus la grele chinuri și bătăi. Unul dintre ucigași, luând un lemn, l-a lovit atât de tare pe Sfântul Ștefan în cap, încât l-a despicat. Și așa și-a dat cinstitul său suflet în mâinile Domnului. Astăzi pomenim și pe Sfântul Mucenic Irinarh din Sevastia, care a fost călău. În timpul persecuției lui Dioclețian, primind poruncă de la Maxim, dregătorul Sevastiei, să omoare șapte femei creștine, sufletul lui Irinarh s-a luminat cu dumnezeiescul har al lui Dumnezeu văzând curajul cu care acestea îl mărturiseau pe Hristos, dar și minunile pe care le săvârșeau. Pentru aceasta, mărturisind și el cu mult curaj pe Hristos Iisus și descoperind că este creștin, a fost aruncat într-un iezer adânc. Irinarh a ieșit de acolo nevătămat și a fost aruncat imediat într-un cuptor încins. Însă flăcările nu l-au vătămat pe sfânt. De aceea, din porunca tiranului i s-a tăiat capul, primind astfel cununa muceniciei alături de preotul Acachie, cel care îl botezase.
|
În timpul împăratului Deciu (249-251), în părțile de răsărit ale imperiului, era un dregător pe care-l chema Achilin. Acesta îi persecuta cumplit pe cei care credeau în Domnul Iisus Hristos. Într-una din zile, Achilin a adunat în temniță 370 de creștini și, vrând el să meargă în Valsatin, unde avea o vie, a poruncit ca odată cu el să meargă și cei întemnițați. Dorea acest lucru întrucât, în drum spre Valsatin, creștinii aveau să treacă pe lângă capiștea idolului Poseidon și astfel voia să-i silească să jertfească idolului. Ajungând în fața capiștei idolești, îi obliga pe fiecare în parte să aducă jertfă necuratului Poseidon. Însă mărtu*risitorii lui Hristos nu au putut fi înduplecați nici prin făgăduințe și nici prin amenințări cu chinuri cumplite și cu moartea. În acea vreme s-a întâmplat să treacă pe acolo un bărbat curat la suflet, cu numele Paramon (†250), care era creștin. Văzând el atâta mulțime de mucenici pregătiți să își dea viața pentru Hristos Domnul, a venit înaintea idolului și cu glas mare a strigat: „O, atâția drepți, fără de vină, junghie spurcatul dregător, pentru că ei nu se închină idolilor lui celor muți și fără de suflet”. Și zicând acestea în auzul tuturor a plecat mai departe. Auzind dregătorul aceste cuvinte din gura lui Paramon, s-a mâniat foarte tare și a trimis slugile sale să-l prindă și să-l omoare. Paramon nu știa de porunca dregătorului și mergea liniștit pe calea sa. Deci, fiind prins de păgâni, mai întâi i-au tras limba afară din gură și i-au împuns-o cu trestii ascuțite. Apoi, în toate mădularele trupului i-au înfipt trestii ascuțite și după aceasta l-au străpuns cu sulițele. Și așa, Sfântul Mucenic Paramon și-a dat sufletul în mâinile Domnului. În același ceas și cei 370 de sfinți mucenici fiind chinuiți lângă capiștea lui Poseidon, au fost tăiați pentru mărturisirea lui Hristos.
|
Sfântul Andrei s-a născut în Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, fiind fiul lui Iona și fratele lui Simon-Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul.
Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat lui Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1, 41). Și astfel, l-a atras și pe Petru spre urmarea Domnului. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel întâi chemat. Din zilele acelea, ca și ceilalți Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-L pe drumurile Țării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieștilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârșite de Domnul, s-a împărtășit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viață, al credinței celei noi întemeiată de Hristos, și, mai presus de toate, a văzut Pătimirile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi și s-a întărit în credință, în ziua Învierii. La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Sinaxarele bizantine amintesc că Apostolul cel întâi chemat a propovăduit în Bitinia și Pont, precum și în alte ținuturi ce se află lângă Marea Neagră, ajungând în Sciția, la Dunăre, unde a zăbovit propovăduind geto-dacilor, romanilor și grecilor aflați atunci acolo. Însemnătatea vestirii Evangheliei la sciți este sprijinită de faptul că cele mai vechi mărturii amintesc mai ales de această misiune în partea de apus a Pontului Euxin. Astfel, potrivit mărturiilor Sfântului Ipolit al Romei și ale scriitorilor bisericești Origen și Eusebiu de Cezareea, Sfântul Andrei a predicat sciților și tracilor. Prin Sciția se înțelege atât Sciția Mare, adică sudul Ucrainei de astăzi, cât și Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi. Plecând din Dobrogea, Sfântul Andrei s-a îndreptat spre miazăzi, punând episcop la Odessos (Varna de astăzi) pe Sfântul Amplie, unul dintre cei 70 de ucenici. A propovăduit de asemenea în Tracia și la Bizanț, unde a pus episcop pe Sfântul Stahie, precum și în Macedonia, unde l-a rânduit episcop pe Sfântul Urban (acești trei ucenici ai Sfântului Andrei fiind prăznuiți la 31 octombrie). Apostolul a străbătut toate aceste locuri nu în grabă, ci zăbovind în fiecare și răbdând multe împotriviri și primejdii, dar pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. La urmă a străbătut Elada și a ajuns în ținutul Peloponezului, unde pe mulți i-a adus de la idoli la Hristos. La Patras, lângă Corint, a pus episcop pe Sfântul Stratrocleu și, din porunca dregătorului Egeat, a primit moarte de mucenic, fiind răstignit pe o cruce de măslin în forma literei X, căreia i s-a spus de atunci „Crucea Sfântului Andrei”. Unii socotesc că Apostolul a pătimit pe vremea împăratului Nero (54-68), dar alții cred că în timpul lui Domițian (81-96). Sfintele sale moaște au fost mutate la Constantinopol în anul 357, dar capul Sfântului a fost trimis înapoi la Patras în veacul al IX-lea. După cucerirea Constantinopolului de către cruciați în anul 1204, moaștele au fost duse în Italia, la Amalfi, iar în 1460 și capul i-a fost dus la Roma, pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În anul 1964 Vaticanul a trimis înapoi la Patras capul Sfântului, ca semn al frățietății creștine. Întrucât acest Sfânt Apostol a adus la lumina cunoașterii lui Hristos pe aceia dintre strămoșii noștri care locuiau în Dobrogea, Biserica Ortodoxă Română îl cinstește în mod deosebit, ca întemeietor al ei. În anul 1995 Sfântul Sinod a hotărât înscrierea sărbătorii lui cu cruce roșie în calendar. În anul 1996 capul Sfântului Andrei a fost adus spre închinare la Iași și Galați, iar în anul 2011 la București, Sibiu și Alba Iulia. În februarie 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca Ocrotitor al României, iar în anul 2002 a hotărât ca sărbătoarea lui să devină Sărbătoare Națională Bisericească. În 2012, Parlamentul României a declarat ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie, ca sărbătoare legală. Semn al cinstirii neamului nostru față de Sfântul Apostol Andrei este și faptul că noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, pe lângă hramul Înălțarea Domnului, care este și Ziua Eroilor Români. Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Apostolul Tău cel întâi chemat, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin. |
1. Sfântul Proroc Naum – Numele Sfântului Cuvios Naum înseamnă odihnă, mângâiere, minte sau pricepere. Proorocul Naum se trăgea din seminția lui Simeon. Locuia în satul Elcos de dincolo de Iordan și a proorocit în a doua jumătate a domniei regelui Ezechia (725-697). A proorocit ninevitenilor că cetatea lor va fi distrusă de foc și apă, lucru care s-a și întâmplat deoarece au mâniat pe Dumnezeu prin necredința lor.
De la Proorocul Naum a rămas o carte în trei capitole cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din care se vede că regatul Israel fusese cucerit de Asirieni. Naum încredințează pe iudei de puterea lui Dumnezeu și le vestește căderea cetății Ninive, capitala Asiriei și timpuri de pace și propășire pentru Ierusalim. Proorocul Naum a trecut la Domnul cu pace, la vârsta de 45 de ani. 2. Sfântul Cuvios Filaret cel Milostiv – S-a născut în Galatia (Asia Mică), din părinți binecredincioși, Gheorghe și Ana care l-au crescut în lumina faptelor bune. Filaret s-a căsătorit cu Teozva, o fată ce provenea dintr-o familie bogată. După căsătorie, Filaret și Teozva au locuit în satul Amnia din Paflagonia (Asia Mică). Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu un băiat (Ioan) și două fete (Ipatia și Evantia). Averea lui Filaret a crescut din zi în zi, prin muncă cinstită. El era nespus de milostiv și cu cât își înmulțea milosteniile, cu atât Dumnezeu îi mărea averile. Odată cu invaziile arabilor, Filaret a pierdut tot. Chiar și în această situație Filaret nu a uitat de fapta cea bună a milosteniei și a dăruit și ceea ce îi mai rămăsese. În vara anului 788, au ajuns în oraș trimișii împărătesei Irina (780-802). Aceștia căutau în toată împărăția o logodnică pentru prințul moștenitor, Constantin al IV-lea, după cum era obiceiul. Trimișii împărătesei au rămas în casa lui Filaret unde au găsit pe copiii și pe nepoata lui, Maria. În luna noiembrie a anului 788 s-a făcut la Constantinopol nuntă mare, deoarece prințul Constantin alesese pe Maria. Filaret și-a petrecut restul vieții în milostenie și smerenie, refuzând orice rang împărătesc care i s-ar fi cuvenit în urma căsătoriei nepoatei sale cu prințul moștenitor și apropiindu-i-se sfârșitul, despre care a fost înștiințat mai înainte de Dumnezeu, s-a retras la Mănăstirea Rodolfia de lângă Constantinopol unde și-a pregătit mormântul. A chemat pe copiii fiului său Ioan, i-a binecuvântat și le-a prevestit ceea ce li se va întâmpla, după care a început să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”, iar când a ajuns la cuvintele: „fie voia Ta..” și-a dat sufletul său Domnului, fiind în vârstă de 90 de ani. |
Sfântul Proroc Avacum – A fost fiul lui Asafat, din seminția patriarhului Simeon și a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos. Înainte de căderea în robie a evreilor, Avacum a proorocit căderea Ierusalimului și a Templului.
Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim (586 î.Hr.), proorocul a fugit și a trăit ca un străin în pământul lui Israel. Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie. În Vechiul Testament găsim și cartea Proorocului Avacum, în trei capitole. Învățătura lui este aceea că Pronia lui Dumnezeu cârmuiește toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepsește popoarele, unele prin altele, dar le și eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credința sa în Dumnezeu. Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfintei Mucenițe Miropi și a Sfântului Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului. |
Sfânta Mare Muceniță Varvara a trăit în vremea împăratului Maximian (286-305), în cetatea Heliopolis (Egipt), fiind fiica unui dregător păgân cu numele Dioscor, care o ținea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseți trupești. Aceasta credea în Hristos și n-a vrut să-și ascundă credința de tatăl ei.
Odată, când acesta a poruncit să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fericita Varvara a cerut să se facă trei ferestre, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte, tatăl ei s-a repezit să o omoare cu sabia, dar ea, fugind, a plecat și s-a ascuns în munți. Alergând după ea, tatăl ei a găsit-o în munți, și, luând-o de cosițe, a dus-o și a dat-o în seama stăpânitorului țării aceleia, pe nume Martinian, înaintea căruia ea a mărturisit pe Hristos. Și, ocărând idolii, fericita a fost bătută cumplit, tăiată pe trup fără milă, arsă la coaste, lovită cu toiege, dezbrăcată și purtată prin cetate, dar a fost păzită în chip minunat de Dumnezeu. Pentru aceasta, mișcată la suflet de pătimirea Sfintei, o tânără pe nume Iuliana s-a înfățișat înaintea judecătorului, mărturisind că este creștină, și a fost și ea supusă la chinuri. În cele din urmă s-a dat asupra celor două Sfinte Mucenițe hotărârea de a fi ucise cu sabia. Dioscor, tatăl Sfintei Varvara, a fost atât de împietrit de diavolul, încât, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, nu l-a durut nicidecum inima, ci, fără rușine, el însuși i-a fost ucigaș. Și, cu o mână a luat pe fiica sa, iar cu cealaltă ținea sabia, și a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era așezat pe un munte, afară din cetate. Și a fost dusă de un ostaș și Sfânta Iuliana; iar când mergeau pe cale, Sfânta Varvara se ruga, zicând: „Dumnezeule, Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un cort (cf. Psalm 103, 3) și pământul l-ai întemeiat pe ape (cf. Psalm 135, 6), Cel ce faci să răsară soarele peste cei buni și peste cei nedrepți (cf. Matei 5, 45), Tu, și acum, auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog Ție. Ascultă-mă, Împărate, și dă harul Tău oricărui om care mă va pomeni pe mine și pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năprasnică, și moarte neașteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu, Doamne, știi, că trup și sânge suntem și lucrul preacuratelor Tale mâini”. Și astfel rugându-se Sfânta, s-a auzit glas din cer chemând-o împreună cu Iuliana întru cele de sus și făgăduindu-i a-i împlini cele cerute. Și mergeau amândouă Sfintele Mucenițe, Varvara și Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup și a merge la Dumnezeu Cel în Treime. Și fiind ucise, sfintele lor suflete au mers către Hristos, Mirele lor. Iar pe Dioscor l-a ajuns năprasnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că, după ce a ucis-o pe fiica sa Varvara, a fost lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte și a murit. Și era în cetatea aceea un bărbat credincios, cu numele Galențian. Acesta, luând cinstitele moaște ale Sfintelor Mucenițe, le-a dus în cetate și le-a îngropat cu cinste, și, mai apoi, a zidit peste ele o biserică, în care se făceau multe vindecări și minuni. Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) și a lui Constantin Copronim (741-775). Era de loc din Damasc, de neam înalt, care strălucea și în dreapta credință. Având tată iubitor de fapte bune, a învățat toată știința vremii și a cercetat bine și adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu. Pentru credința în Hristos și-a lăsat averea părintească și a îmbrățișat viața călugărească împreună cu fericitul Cosma († 781), care a ajuns mai târziu episcop al Maiumei (prăznuit ca sfânt la 12 octombrie). Și pentru că Ioan și Cosma avuseseră parte de dascăli foarte învățați, au ajuns amândoi înțelepți. Când fericitul Ioan a îmbrățișat viața călugărească, starețul mănăstirii l-a dat să învețe ascultarea la un bătrân înțelept în cele dumnezeiești. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meșteșugul cântării muzicale pe care îl cunoștea. Și Cuviosul Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulți ani. Însă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului și i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne și cântări spre slava lui Hristos, Celui ce S-a născut dintru ea și spre luminarea creștinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă, lucru pe care l-a și făcut, punând acest temei scrierilor sale. Deci, viețuind amândoi sihăstrește, fericitul Cosma, lăsând multe scrieri Bisericii, s-a odihnit în pace, iar fericitul Ioan, întărind dreapta credință, prin puterea cuvintelor lui și prin dovezile cele înțelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul erezia iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane, și a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găsește răspuns temeinic aproape la orice întrebare despre credința ortodoxă. Pentru mărturisirea dreptei credințe vrăjmașii ei au făcut de i s-a tăiat Sfântului mâna dreaptă, dar Maica Domnului l-a vindecat în chip minunat. Cuviosul Ioan Damaschin, viețuind în lavra Sfântului Sava, fiind cunoscut ca teolog dogmatic, apărător al cinstirii icoanelor și mare imnograf al Răsăritului creștin, și-a săvârșit viața la adânci bătrâneți, trecând la Domnul în vârstă de 104 ani, la 4 decembrie 749. |
Sfântul Cuvios Patapie (sec. VII) – S-a născut în orașul Teba (Egipt) din părinți binecredincioși. Dorind să îmbrățișeze viața pustnicească și-a părăsit familia, ascultând cuvântul sfintei evanghelii la Matei X, 37-38. Datorită evlaviei sale și a vieții desăvârșite pe care o trăia lumea a început să vină la el. Nedorind lauda lumii, Cuviosul Patapie a părăsit Egiptul și s-a dus la Constantinopol. Aici și-a făcut o colibă lângă zidul marelui oraș, aproape de localitatea Vlaherna. Trăindu-și viața întru sfințenie, Cuviosul Patapie a fost învrednicit de către Bunul Dumnezeu cu darul tămăduirii. A săvârșit minuni până la bătrânețe, când s-a mutat cu pace la Domnul, fiind îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol.
|
Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen și Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creștini și păgâni. Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creștin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.
Aflându-se că este creștin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunțe la credința creștină. Refuzând, Mina a fost întemnițat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înțelepciunea creștină copleșea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârșite de Mina în toată Alexandria. A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deși avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată și ochii și l-a trimis pentru a doua oară în temniță. În timpul nopții, temnița s-a luminat și Însuși Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina și l-a tămăduit. Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineața s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înștiința poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopții. Când ostașii l-au adus pe Mina din temniță și l-a văzut tămăduit și strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca și eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’. Din acel moment, cei doi creștini atenieni, Ermoghen și Mina, nu s-au mai despărțit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi și au botezat pe Ermoghen în fața poporului și l-au sfințit și episcop al Alexandriei. Însă păgânul Rustic a înștiințat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în fața judecății pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina și Ermoghen. Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar și când au fost supuși supliciilor, primind amândoi moarte martirică. În fața acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Și eu sunt creștin și mă lepăd de poruncile tale. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră și vrei să înghiți turma lui Hristos prin închinarea la idoli și să pierzi sfânta credință. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credință și te privim ca pe o vulpe bătrână’. Neașteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios și, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf. |
Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul (†490) era din Mesopotamia, din Eparhia Samosatelor, dintr-un sat ce se numea Vitara. Tatăl său se numea Ilie, iar mama sa se numea Marta. Pe când avea vârsta de cinci ani, părinții săi l-au dus într-o mănăstire, iar acolo a strălucit în viața monahală. Deoarece sporea tot mai mult în nevoințe duhovnicești, s-a dus la Cuviosul Simeon Stâlpnicul († 459) și a luat de la el binecuvântare. În urma unei descoperiri dumnezeiești, s-a dus în Anaplu, care era în părțile Traciei, aproape de Bizanț. Acolo, fericitul Daniil s-a închis într-un templu idolesc unde a îndurat multe ispite de la diavoli. După această experiență, sfântul s-a suit pe un stâlp, unde a stat pentru o lungă perioadă de timp, dând dovadă de multă răbdare în asprele nevoințe pustnicești. A îndurat arșița verii și frigul aprig al iernii, dar și vânturile puternice. Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, faptele sale bune și minunate ajungând chiar și la urechile împăraților: Leon cel Mare (457-474), Zenon (474-475; 476-491) și Vasilisc tiranul, care au mers și s-au închinat sfântului. Acesta le-a prorocit cele ce aveau să li se întâmple. Ajutând Biserica lui Hristos care era atacată de eretici, trăind o viață sfântă și neprihănită, s-a mutat în pace la Domnul.
|
Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, era de neam din Cipru și a trăit pe vremea împăraților Constantin cel Mare (306-337) și Constanțiu (337-361). Era un om smerit cu inima. A fost păstor de oi, apoi s-a însurat, iar după moartea soției sale a fost ales Episcop în Trimitunda, aproape de Salamina. Deoarece Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, a fost numit făcător de minuni. Prin rugăciunile sale către Domnul a adus ploaie pe pământ în vreme de secetă și a oprit ploaia care cădea peste măsură. Altă dată, a pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul. De asemenea, a prefăcut un șarpe în aur, iar după ce l-a scăpat pe un om sărac din lipsă, a prefăcut din nou aurul în șarpe, cum fusese mai înainte. Sfântul Spiridon a oprit curgerile râurilor și a întors pe mulți păcătoși la dreapta viețuire. În vremea prigo*nirii creștinilor de către Maximian și Galeriu, Sfântul a fost prins și, mărturisind pe Hristos, i s-a scos ochiul drept și i s-a tăiat pulpa stângă. A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, fiind unul dintre cei 318 Părinți care au mărturisit deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Ierarh Spiridon a arătat printr-o minune taina Sfintei Treimi, căci, luând o cărămidă, a făcut prin rugăciune ca aceasta să se desfacă în stihiile din care era alcătuită: pământ, apă și foc. Sfântului Ierarh Spiridon i se arătau îngerii lui Dumnezeu în timp ce el să*vârșea Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Și așa, păstorind cu multă grijă turma cea cuvântătoare încredințată lui, s-a mutat în pace la cereștile locașuri. Sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon sunt păstrate cu cinste, până astăzi, într-o raclă, în insula Corfu. Fragmente din sfintele sale moaște se găsesc și la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Spiridon”-Nou din București, Paraclis Patriarhal, precum și la Biserica „Sfântul Spiridon”-Vechi din Capitală.
|
Sfântul Elefterie (†126) a trăit pe vremea împăratului Adrian (117-138) și era din Roma. Rămânând orfan de tată a fost crescut de mama sa Antia, care primise credința creștină de la Sfântul Apostol Pavel. Copil fiind, Elefterie a fost dus la Sfântul Anichit, Episcopul Romei (†167), de la care a învățat Sfintele Scripturi. Tot Sfântul Anichit l-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani, iar la vârsta de 20 de ani a fost rânduit Episcop al Iliricului. Luminându-i pe păgâni cu învățăturile creștine, a adus pe mulți dintre aceștia la Hristos. Împăratul, auzind acestea s-a mâniat și l-a adus înaintea sa pentru a-l judeca. Sfântul Elefterie L-a mărturisit senin și cu mult curaj pe Iisus Hristos, ca fiind Dumnezeu adevărat, și pentru aceasta a fost supus la multe și cumplite chinuri. A fost culcat pe un pat de aramă încins în foc, apoi a fost aruncat într-un cazan cu untură și smoală clocotită. Însă, prin harul lui Dumnezeu, Sfântul Elefterie a rămas nevătămat. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor cu țepușe de o parte și de alta. Atunci, rugându-se Sfântul Elefterie, Coremon s-a umplut de Duh Sfânt și a intrat el însuși în cuptor. Ieșind nevătămat de acolo, Coremon l-a mărturisit cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos și pentru aceasta i s-a tăiat capul. Iar Sfântul Elefterie, ieșind și el neatins din cuptor, a fost întemnițat. Scăpând din închisoare cu ajutorul îngerilor Domnului s-a retras într-un munte, unde trăia alături de fiarele sălbatice. A fost prins însă din nou și din porunca lui Adrian a fost ucis cu sulițele, dându-și astfel sufletul în mâinile Domnului. Mama sa, Antia, a fost și ea ucisă cu sabie, pe când îl îmbrățișa pe fiul ei mort.
|
1. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul s-a născut într-un sat nu departe de Rădăuți, din părinți binecredincioși, primind la botez numele de Dimitrie.
Iubind cele duhovnicești, a părăsit încă de la vârsta de 16 ani casa părintească și a intrat în obștea mănăstirii din Rădăuți închinată Sfântului Nicolae, nevoindu-se și sporind în credință și în fapte bune, în rugăciune și în privegheri de toată noaptea. Se îndeletnicea zilnic cu citirea cărților Sfinților Părinți și a cărților de slujbă, arătând ascultare și smerenie în toate cele încredințate lui de starețul acestei obști. Ca răsplată a nevoințelor sale a primit chipul îngeresc, cu numele de David, însă râvna pentru nevoințele duhovnicești mai aspre l-a îndrumat către mănăstirea Sfântului Leontie de la Rădăuți, aproape de satul Laura de astăzi. Aici, lucra ziua împreună cu viețuitorii mănăstirii, iar noaptea se ruga în chilia sa necontenit. Văzându-i râvna și simțindu-i dorința neîncetată după Dumnezeu, starețul mănăstirii i-a dat schima cea mare, la sfatul părintelui său duhovnic, primind numele de Daniil. Nu după multă vreme de la primirea schimei celei mari, s-a retras, cu binecuvântarea starețului său, lângă pârâul Vițău, în pădurile din jurul Putnei, unde și-a săpat într-o stâncă o chilie care se vede și astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna. Asprele sale nevoințe îl vor face repede cunoscut, fiind căutat de mulți credincioși spre a-i cere sfat și îndrumare duhovnicească dar și pentru a mijloci la Dumnezeu pentru vindecarea bolilor sufletești și trupești. Între nenumărații săi fii duhovnicești care-l cercetau adesea, pomenim pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare († 1504), care a primit de la Cuviosul sfaturi duhovnicești și binecuvântare. Se spune că pentru întâia dată Ștefan a venit la chilia Cuviosului în anul 1451, când tatăl său fusese ucis la Reuseni. Sfântul l-a îmbărbătat și i-a prorocit că va ajunge domnitor, ceea ce s-a și împlinit peste șase ani (1457). La sfatul Cuviosului, marele Ștefan a ctitorit, în 1466, Mănăstirea Putna. După sfințirea acesteia, în 1470, Cuviosul a mers să pustnicească la stânca Șoimului, lângă Voroneț. Ștefan cel Mare l-a cercetat și acolo, în anul 1476, după înfrângerea de la Războieni. Sfântul sihastru l-a încurajat să strângă iarăși oaste și să apere țara și creștinătatea de păgânii năvălitori. Voievodul l-a ascultat și a făgăduit că după fiecare biruință va ridica o biserică, ceea ce a și împlinit. Astfel, alături de marele Voievod, Sfântul Daniil ocrotea Moldova prin rugăciunile sale cele neîncetate și bine-primite de Dumnezeu. În anul 1488 marele Ștefan a construit, în doar patru luni și jumătate, Mănăstirea Voroneț. Cuviosul Daniil a venit atunci în obște, fiind ales ca stareț. Aici a povățuit obștea monahală și pe pustnicii din împrejurimi, fiind părinte duhovnicesc și multor credincioși care-l căutau pentru folos sufletesc. Dumnezeu i-a dăruit și darul facerii de minuni, pe care Cuviosul căuta din smerenie să-l ascundă în tot chipul. Totuși vindecările de boli și izgonirea duhurilor necurate erau semne ale sfințeniei sale, pentru care era mult cinstit. Cuviosul Daniil a trecut cu pace la Domnul Hristos, Căruia I-a slujit din fragedă tinerețe, în anul 1496. Pe piatra de mormânt așezată de Sfântul Voievod Ștefan, stă scris: Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil. În anul 1547, din porunca mitropolitului Moldovei Grigorie Roșca († 1570), ucenic al său, chipul i-a fost zugrăvit, cu aureolă de sfânt, deasupra ușii de la intrare, pe latura de miazăzi a bisericii. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ține în mână stă scris: „Veniți, fiilor, ascultați-mă pe mine și vă voi învăța frica Domnului” (Psalmul 33, 11). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 21 iunie 1992, rânduindu-i zi de prăznuire la 18 decembrie 2. Sfinții Mucenici Sebastian și Zoe – Sfântul Mucenic Sebastian s-a născut în anul 255 în orașul Narbona din Galia (Franța de astăzi), dar a crescut în Mediolan (Milan – Italia) de unde era familia sa. În anul 283 a trebuit ca fiu de nobil ce era, să intre în armata împăratului Carin (283-285). Dorința lui Sebastian era aceea de a ajuta pe creștini în suferințele și necazurile lor. Ocazia s-a ivit atunci când doi frați, Marcelin și Marcu, mărturisiseră pe Hristos cu mult curaj și își așteptau moartea în liniște. Părinții lor, Tranquilin și Marcia, ceruseră judecătorilor un răgaz de 30 de zile pentru a-i readuce la păgânism. În clipa aceasta de grea cumpănă a venit la ei Sebastian, comandantul cohortei I de pretorieni. Cei de față au rămas uimiți auzindu-l pe Sebastian cum îi îmbărbăta pe cei doi frați să moară pentru credința lor în Dumnezeu: Ostași ai lui Hristos, iată că prin înălțarea sufletelor voastre v-ați apropiat de biruință. Nu vă lipsiți de El pentru o astfel de tânguire nefolositoare… Dacă părinții și frații voștri ar ști de viața cea veșnică, cea plină de bucurie, s-ar sârgui să meargă și ei împreună cu voi. Toate acestea s-au întâmplat în casa lui Nicostrat, care se ocupa cu paza celor întemnițați. Soția lui Nicostrat, de șase ani era mută. Văzând aceasta pe Sebastian cum încuraja pe cei doi mucenici, a căzut în genunchi înaintea lui arătându-i că este mută. Sebastian i-a făcut semnul crucii peste gură și în clipa aceea și-a recăpătat glasul. În urma acestei minuni, mucenicii Marcu și Marcelin și părinții lor Marcia și Tranquilin, Zoe și soțul ei Nicostrat și încă 16 din cei întemnițați au primit sfântul botez din mâinile pretoului Policarp. În momentul când persecuția împotriva creștinilor s-a întețit, Zoe a fost prinsă în timp ce se ruga la mormântul Sfântului Apostol Petru și după cinci zile de temniță a suferit moarte martirică. Marcelin și Marcu au fost supus supliciilor și în cele din urmă au primit moarte martirică. Sfântul Mucenic Sebastian a murit în hipodrom (locul de întrecere al călăreților) încredințând sufletul său lui Dumnezeu în chip mucenicesc. 3. Sfântul Ierarh Modest – A fost stareț al Mănăstirii Sfântului Teodosie din Palestina. În anul 614, patriarhul Zaharia al Ierusalimului i-a încredințat Cuviosului Modest grija eparhiei, pe durata exilului său. După moartea lui Zaharia, Modest a fost ales patriarh. A fost un păstrător al Ortodoxiei și luptător împotriva ereziilor. A trecut cu pace la Domnul. |
Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul – Se numește „Teoforul”, adică „purtătorul de Dumnezeu”. El a fost copilul pe care Mântuitorul l-a luat în brațe când a spus: „Lăsați pruncii și nu-i opriți să vină la Mine, că unora ca aceștia este împărăția cerurilor”. Sfântul Ignatie a fost pus Episcop în Antiohia de Sfinții Apostoli, după moartea lui Evod. Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează că în timpul celor 40 de ani cât a păstorit acolo s-a dovedit un adevărat părinte al antiohienilor.
În timpul persecuției lui Domițian (81-96) Sfântul Ignatie i-a încurajat cu sfaturi și rugăciuni. Împăratul Traian se afla în culmea gloriei sale, căci în anul 106 cucerise Dacia Traiană, una din cele mai bogate țări din Europa. Serbările și bucuria cuceririi ținuseră 123 de zile. În amfiteatrul din Roma muriseră 10 000 de gladiatori și 11 000 de animale sălbatice, iar populația fusese scutită de dări. În anul 107, Traian a pornit la luptă împotriva Parților. Împăratul Traian vroia să instaleze liniștea la hotarul cel mai îndepărtat al răsăritului. În drumul său s-a oprit în Antiohia, fosta capitală a regilor Seleucizi, locul de petrecere al romanilor bogați, oraș care timp de 600 de ani purta numele „Regina Orientului”, dat de Pliniu. Păgânii i-au spus împăratului Traian că Ignatie este creștin și că cinstește pe Hristos cel osândit de Pilat. Împăratul l-a îndemnat să jertfească zeilor, însă Episcopul Ignatie a refuzat, fapt pentru care a fost trimis la Roma pentru a fi dat la fiare în circ. Sfântul Ignatie a plecat din Antiohia sub paza a zece soldați, însoțit de diaconul Filon și de Agatopod. În drumul său până la Roma, Sfântul Ignatie a îndemnat pretutindeni mulțimea credincioșilor să asculte episcopii și preoții lor și să nu creadă învățăturile eretice. În cele din urmă Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie a primit cununa muceniciei fiind aruncat în mijlocul animalelor sălbatice din circul roman. |
Sfântul Ierarh Petru Movilă s-a născut la Suceava, la 21 decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domnitor în Muntenia și în Moldova – și al soției sale, Marghita.
De mic copil a învățat carte și a fost crescut în frica de Dumnezeu, sub povățuirea unchiului său Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu un alt unchi al său – Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Sucevița. De aceea îndrăgea de mic viața călugărească și avea o deosebită evlavie la Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui cinstite moaște ocroteau Moldova. După uciderea tatălui său, în 1611, Petru a pribegit cu familia în Muntenia, apoi s-a așezat definitiv în Polonia. Aici el și-a continuat studiile la școala ortodoxă a „Frăției” din Liov, unde a învățat nu numai teologia, ci și multe limbi străine, dar în special limbile greacă și latină. După obiceiul vremii, ca fiu de nobil, a fost nevoit să facă și studii militare. Totuși, în scurt timp s-a dovedit mai degrabă un iscusit ostaș duhovnicesc, în apărarea Ortodoxiei, amenințată de prozelitismul romano-catolic și cel calvin. Situația ortodocșilor din Ucraina de atunci era foarte gravă, mai ales în timpul regelui Sigismund al III-lea, care a lipsit Ortodoxia de dreptul la existență, confiscând astfel multe biserici și chiar averile personale ale ortodocșilor care refuzau unirea cu Roma. De aceea, tânărul Petru s-a retras la Rubejovka, nu departe de Kiev, unde a ctitorit o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. De aici mergea adeseori la Lavra Pecerska (adică ,,a Peșterilor”), rugându-se Sfinților Cuvioși ale căror moaște întregi se află acolo, ca să-l călăuzească în viață. După cinci ani petrecuți în liniștire și studierea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, a intrat în obștea Lavrei Pecerska unde, în noiembrie 1627, a fost călugărit cu același nume de Petru, iar după numai câteva luni a devenit egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit. Alegerea făcută de obștea Lavrei Pecerska, care era pe atunci stavropighie a Patriarhiei Ecumenice, a fost confirmată și de patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului. Arhimandritul Petru Movilă, chiar din primii ani de călugărie și până la sfârșitul vieții sale, s-a nevoit spre biruirea patimilor cu post, rugăciune și mari osteneli, și a purtat în ascuns, pe sub hainele obișnuite, o cămașă țesută din păr foarte aspru, ce avea presărați pe dinăuntru niște nasturi de fier. Mai purta pe trup o cingătoare tot din fier, cu dinți ascuțiți, spre a-și smeri trupul. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii și vărsa multe lacrimi. Cu toate acestea, nevoința nu l-a împiedicat de la lucrarea cărturărească și de păstor sufletesc. În doar cinci ani de stăreție la Pecerska, Arhimandritul Petru a săvârșit o bogată lucrare bisericească și culturală, tipărind multe cărți spre apărarea Ortodoxiei de prozelitismul catolic și întemeind un colegiu, la Lavra Pecerska, colegiu care, mai târziu, va deveni ,,Academia Duhovnicească” de la Kiev. Pentru buna chivernisire a Academiei, Sfântul a dat în folosința ei bunurile sale de la Rubejovka, pe care le dobândise înainte de călugărie. Murind bătrânul mitropolit Iov Borețki, Arhimandritul Petru a fost ales ca Mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia Mică. Hirotonia în arhiereu a avut loc la 28 aprilie 1633, în fruntea soborului aflându-se Patriarhul Teofan al Ierusalimului. Ca mitropolit, vreme de 13 ani, s-a preocupat în primul rând de tipărirea cărților bisericești, cunoscându-se peste 50 de cărți îngrijite de el. Printre cărțile de slujbă, cele mai însemnate sunt „Liturghierul” (1629), „Evangheliarul” (1636), „Apostolul” (1638), „Psaltirea” (1640), precum și „Trebnicul” adică „Molitfelnicul” (1646). Dintre cărțile de apărare a Ortodoxiei amintim „Lithos” („Piatra”) (1644), în care arată netemeinicia învățăturilor apusene despre primatul papal și despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, printr-o expunere pașnică și obiectivă a dogmelor ortodoxe. Cea mai importantă lucrare a acestui sfânt ierarh este însă „Mărturisirea Ortodoxă”, revizuită și corectată de învățatul teolog grec Meletie Sirigul, apoi aprobată de Sinodul de la Iași, din anul 1642. Acest Sinod s-a ținut în Mănăstirea ,,Sfinții Trei Ierarhi” și la el au participat trimiși ai Patriarhiei de Constantinopol, ai Bisericii din Kiev și ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Sfântul Mitropolit Varlaam. Fiind semnată, ulterior, de Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, ea a devenit o ,,Mărturisire de credință” a întregii Biserici Ortodoxe. Deși departe de plaiurile natale, marele ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit și l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie. El a trimis tipografii la Târgoviște, la Câmpulung și la Govora, iar la Iași, pe lângă tipografie, a trimis și patru profesori pentru noua Academie înființată de dreptcredinciosul voievod Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. A trecut la Domnul în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Toate bunurile sale le-a folosit pentru restaurarea de biserici, înființarea de școli și întreținerea lor. Pentru vredniciile sale, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost trecut în rândul Sfinților, pe care i-a cinstit și ale căror virtuți le-a urmat cu stăruință. Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfânta Mare Muceniță Anastasia. |
1. Sfinții 10 mucenici din Creta († 250) – S-au jertfit pentru Mântuitorul în insula Creta din Marea Mediterană în timpul persecuției împăratului Deciu (249-251). Teodul, Stratonic, Evpor, Ghelasie și Evnichian erau din mitropolia Gortinei, capitala insulei Creta. Zotic era din Cnossos. Agatopus era din Epinia Panormului (Sicilia), Vasilid din Chidonia; Everest și Pompie din Heracleea. După ce au fost supuși supliciilor timp de 30 de zile, deoarece au refuzat să jertfească zeilor au fost martirizați.
2. Sfântul Ierarh Pavel (sec. IV) – A fost unul din cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325). Cuviosul Pavel a pătimit pentru Hristos în Nicomidia (Asia Mică) în vremea lui Licinius (307-323). După ce a fost chinuit, a fost trimis în exil într-un mic oraș de pe malul Eufratului (Mesopotamia). Acolo a stat întemnițat până când împăratul Constantin cel Mare a eliberat toți creștinii ținuți în închisori în exil. Cuviosul Pavel s-a întors la scaunul său episcopal din Neo-Cezareea |
Nașterea Domnului
Sărbătoarea Nașterii Domnului (numită în popor Crăciunul), sărbătorită în fiecare an la 25 decembrie, ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru mântuirea noastră. Nașterea Mântuitorului a avut loc la nouă luni după Întruparea Sa de la Duhul Sfânt, la Buna-Vestire, când Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!”.
Și, primind ea graiul îngeresc și zicând: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Și, după nouă luni, s-a dat poruncă de către Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iar Iosif, logodnicul și păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a suit la Betleem împreună cu ea, ca să se înscrie. Și, de vreme ce Fecioara urma să nască, neaflând loc de găzduire din pricina mulțimii oamenilor, a intrat într-o peșteră săracă, ce era și loc de adăpostire turmelor, și acolo L-a născut fără stricăciune și fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, L-a înfășat ca pe un Prunc și L-a pus în ieslea dobitoacelor pe El, Ziditorul tuturor, Cel ce a venit să ne mântuiască pe toți de patimile cele dobitocești. Astfel s-a împlinit prorocia rostită de Miheia, cu peste 400 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: „Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între căpeteniile lui Iuda, că din tine va ieși Conducătorul, Care va paște pe poporul Meu Israel” (Matei 2, 6; Miheia 5, 1). Acestui Prunc au venit să I se închine păstorii vestiți de îngeri, apoi și magii de la Răsărit, aducându-I daruri, ca unui Om și Dumnezeu. Despre acești magi, Scriptura și Tradiția ne spun că se afla, pe vremea lui Moise, în pământul perșilor, un vrăjitor numit Valaam, care a prezis multe și a spus și acestea: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17). Profeția aceasta a fost lăsată moștenire celorlalți prezicători, iar ei au făcut-o cunoscută și înțelepților și împăraților din Răsărit. Și așa a ajuns prezicerea și la acești trei magi care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învățați și astronomi, când au văzut pe cer că o stea nu merge precum celelalte stele, de la răsărit la apus, ci de la miazăzi la miazănoapte, au cunoscut că această stea arată nașterea unui mare împărat. Și au mers după stea până la Ierusalim și au întrebat: „«Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Că am văzut la răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui». Și, auzind, împăratul Irod s-a tulburat și, chemând în ascuns pe magi, le-a spus: «Duceți-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc; dacă Îl veți găsi, vestiți-mă, ca să mă duc și eu să mă închin Lui»”(Matei 2, 1-3, 7-8). Dar Irod spunea aceasta ca să afle unde este Pruncul și să-L omoare. Și au plecat magii de la Irod, iar steaua minunată pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor și a coborât și a stat deasupra locului unde era Pruncul. Și, intrând, au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat și i-au adus daruri: aur, smirnă și tămâie. La porunca îngerului, nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în țara lor pe altă cale. Irod, văzând că magii nu l-au ascultat, s-a mâniat foarte tare și a trimis oștile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos. Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu și a spus lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Lui și fugi în Egipt (…), fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă”. Și Iosif a făcut așa. A luat pe Pruncul Iisus și pe Maica Domnului și s-au dus în Egipt (Matei 2, 13-14). Și așa, în tirania lui, Irod, vrând să-L găsească și să-L omoare pe Pruncul Iisus, s-a făcut ucigașul a paisprezece mii de prunci nevinovați, pe care Biserica îi pomenește ca pe cei dintâi mucenici, pe 29 decembrie. Pruncul Iisus însă a fost păzit în Egipt până la moartea lui Irod, apoi, prin îndemn de la înger, Iosif s-a întors în pământul lui Israel, dar a mers să locuiască în Nazaret. Acestui Prunc venit spre mântuirea noastră, lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, să ne închinăm și noi și să-I aducem ca dar viața noastră trăită după sfintele Lui porunci |
Să se bucure cerul, să se veselească pământul! Că S-a născut pe pământ Mielul lui Dumnezeu, dând izbăvirea lumii. Cuvântul, Cel ce era în Sânurile Tatălui, a ieșit fără de sămânță din Fecioară; de Acela magii s-au înspăimântat, văzându-L născându-Se în Betleem ca un Prunc; pe Care toate Îl slăvesc.
Amin , amin , amin ! |
Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia
Acești 20.000 de mucenici au pătimit în anul 287, pe când în Nicomidia păstorea episcopul Chiril. Pătimirea a început cu botezarea unei fecioare pe nume Doamna. Aceasta era preoteasă slujitoare a idolilor din palatul împăratului Maximian (285-305). Aflându-se că tânăra s-a creștinat și a împărțit averea sa săracilor, episcopul Antim, urmașul lui Chiril, i-a găsit o mănăstire de maici ca să se ascundă. Într-o zi de sărbătoare creștină, împăratul Maximian a intrat în Episcopia de Nicomidia căutându-l pe Antim, însă nu l-a găsit. În biserică fiind foarte multă lume, împăratul s-a întors către cei de față și le-a zis: „Lepădați-vă de credința voastră, că de nu veți asculta, voi arde locașul acesta cu voi toți”. La această cerere a împăratului, preotul Glicherie a răspuns fără frică: „Nici darurile tale nu le poftim, nici de îngrozirile tale nu ne temem, fiindcă avem arme de sus de la Împăratul a toate și nădăjduim că stându-ți împotrivă vom dobândi o minunată biruință, că fiind bătuți de tine, noi biruim”. Glicherie a fost supus chinurilor și în cele din urmă martirizat în afara orașului. Împăratul Maximian observând că în convoiul preoților păgâni nu se află nici Indis și nici Doamna, a poruncit să fie căutați și aduși înaintea sa. Pe Indis l-au adus imediat și l-au întemnițat. Aflând că tânăra Doamna se află în mănăstire, stareța Agatie a tuns-o, a îmbrăcat-o bărbătește și i-a poruncit să se ascundă în munți printre alți creștini. În astfel de împrejurări a început sărbătoarea Nașterii Domnului. Creștinii nu au ținut cont de asupririle persecutorilor și s-au strâns în biserică, au închis ușile și au început să se roage. Ostașii lui Maximian au pus lemne în jurul bisericii și au dat foc. Creștinii care încă se mai aflau afară au fost și ei aruncați în foc. În dorința de a scăpa de toți creștinii din Nicomidia, împăratul i-a omorât și pe Dorotei, și pe Indis, care se aflau în temniță. Auzind fecioara Doamna toate acestea, și-a părăsit peștera în care stătea ascunsă și s-a dus la țărmul mării și i-a îngropat cu ajutorul unor creștini din cetate. Aflând împăratul că un tânăr stă tot timpul lângă mormintele creștinești de lângă zidurile orașului, a poruncit să fie omorât și acesta. Astfel, a primit moarte martirică fecioara Doamna și mai târziu și episcopul Antim. |
Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod – Împăratul Irod a poruncit celor trei magi să-l anunțe unde se află Hristos, Împăratul Care S-a născut, vestit de steaua călăuzitoare pe care o urmau: „Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui” (Mt. 2, 8), însă Sfântul Evanghelist Matei arată că după ce magii s-au închinat Sfântului Prunc luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor.
Văzând că a fost înșelat de magi, Irod s-a supărat și a trimis ostași ca să omoare pe toți pruncii din Betleem și din împrejurimi, prunci până la vârsta de 2 ani, gândind că astfel va ucide pe Hristos Domnul. Însă, prin voința lui Dumnezeu, Familia Sfântă și Pruncul Iisus s-au refugiat în Egipt și, astfel, au scăpat de violența împăratului. „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, spune Sfântul Evanghelist Matei (Cap. II, vs. 13-15). Sfântul Cuvios Marcel – era originar din Apamia, oraș în Siria, dintr-o familie bogată. A studiat filozofia în Antiohia Siriei, apoi, împărțindu-și averea la săraci, s-a dus la Efes, aici viețuind potrivit poruncilor lui Dumnezeu. A intrat apoi în mănăstirea ridicată aproape de țărmul Mării Negre de către Cuviosul Alexandru de la Biserica Sf. Mina din Constantinopol. După adormirea starețului Alexandru și al lui Ioan, egumenul de după el, a fost rânduit Cuviosul Marcel ca și stareț al mănăstirii. Sfântul Marcel a zidit o biserică din piatră, a înnoit chiliile mănăstirii, a construit un spital și numeroase case pentru străini. Pentru viața sa curată Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din această viață. A trecut la cele veșnice la vârsta de 60 de ani. |
1. Sfânta Cuvioasă Melania Romana († 439) – Provenea dintr-o familie bogată, părinții ei fiind Publicola și Albina. Astfel, părinții Melaniei dorind nepoți care să le moștenească averea, au căsătorit-o pe Melania de la vârsta de 14 ani cu tânărul Apelian, fiul prefectului Romei, în vârstă de 17 ani. Deși, Apelian și Melania au fost binecuvântați cu doi copii nu s-au putut bucura de ei deoarece au murit rând pe rând.
Melania credea că moartea copiilor este pedeapsă de la Dumnezeu pentru că nu a urmat pilda bunicii care îmbrățișase viața monahală. După moartea tatălui ei, Melania a renunțat la averile materiale împărțind săracilor și ajutând bisericile și mănăstirile din Cartagina. După o călătorie în Egipt, Melania, Apelian și Albina s-au oprit în Ierusalim unde s-au călugărit cu toții. Au mai zidit o biserică în care au adus moaștele Proorocului Zaharia și o mănăstire de maici în care Melania a fost stareță. Bătrâna Albina a zidit o casă lângă muntele Eleonului, care după moartea ei a fost transformată în mănăstire. La 14 ani după așezarea lor în Ierusalim, bătrâna Albina a murit, iar mai târziu și Apelian. Cât privește pe Melania, i-a fost rânduit să îl aducă la Hristos pe unchiul ei Volusian. Acesta era comandantul oștilor din Roma și pe când se afla la Constantinopol i-a trimis Melaniei o scrisoare la Ierusalim în care îi spunea că ar vrea să o vadă. În urma acestei întâlniri, Melania a reușit să îl convingă pe unchiul ei să se boteze și să accepte credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La câteva zile Volusian a murit, Melania îngropându-l în Constantinopol. După ce s-a întors la mănăstirea ei, în Ierusalim, Melania a trecut și ea la Domnul. 2. Sfântul Mucenic Hermes – A slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din orașul Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu. Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia pe aceștia. Totodată el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinare a demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot. Sfântul Mucenic Hermes a primit cununa muceniciei în timpul persecuțiilor asupra creștinilor neascunzând faptul că este creștin. |
Biserica sărbătorește, astăzi, 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului, Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului Hristos.
Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută de mână. Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu anii, cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”. Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările Sale sfințitoare, minunate. Biserica noastră îl sărbătorește astăzi, 1 ianuarie, și pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acest sfânt este sărbătorit și în ziua de 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Grigorie Teologul. S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creștinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub împăratul roman Maximian, la anul 311. Sf. Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără. A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea Batrâna), care fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanenta lângă Vasile si Macrina (cea Tânara) împărtășindu-le acestora învățătura duhovnicească izvorâtă din bogata sa experiență de viață. Primele lecții de retorica le-a primit de la tatăl sau Vasile, el însuși retor în Cezareea Capadociei. Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, l-a îndrumat pe tânărul Vasile spre doua căi: educația si nevoința pentru virtute. În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiile din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorita bogatele cunoștințe pe care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese scoli ale timpului din Constantinopol si Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum învățatul Libaniu. Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a plecat la Atena (351) unde a devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la scoala din Cezareea Palestinei. În anul 355, Sfântul Vasile cel Mare părăsește Atena și se întoarce în patria natala, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl sau. La rugamintea capadocienilor el suplineste catedra de retorica a tatalui sau. Pentru a lua pulsul vieții monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt. Întorcându-se din calatorie, a vazut cum calugarii care vietuiau în singuratate, în pustiul Cezareei, erau mai de graba singurateci decât retrasi. El a fost cel care i-a adunat pe acestia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduiala. Nu dupa mult timp, în jurul sau s-au adunat multime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lânga Neocezareea. Aici este vizitat de bunul sa prieten Sfântul Grigorie si împreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul concepe Regulile monahale mari si mici. Sfântul Vasile cel Mare a fost si ramâne unul dintre marii parinti ai monahismului de tip chinovial. În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare a primit harul preotiei, fiind hirotonit de episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunitatii din Cezareea Capadociei si exarh al Pontului, pastorind noua ani: din 370 si pâna în 379, când trece la Domnul pe data de 1 ianuarie. De asemenea, Biserica Ortodoxă cinstește astăzi și pe mama Sfântului Vasile, pe Sfânta Emilia. |
Sfântul Ioan a fost toată viața Proroc și Înaintemergător al Mântuitorului Iisus. A fost pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naștere minunată, vestită de înger (Luca 1, 17; 76); apoi, încă de tânăr este un Proroc al pocăinței: iubește înfrânarea și viața aspră din pustia Iordanului. Aici, în pustie, trăiește, predică, mărturisește și botează în Iordan pe cei care cred în cuvântul propovăduit de el (Luca 3, 1-6; Matei 3, 2-6).
Predica lui cerea: schimbarea vieții, întoarcerea la Dumnezeu și împăcarea cu El, pentru a primi viața nouă pe care o aduce Împărăția lui Mesia: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3, 2). El împlinește în faptă ceea ce predică, prin înfrânarea și viața aspră pe care o duce; îmbrăcat în haina aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3, 4; Luca 7, 33), hrănindu-se doar cu lăcuste și miere sălbatică, precum un înger în trup, cum îl arată unele icoane. Botezul lui Ioan nu era botezul nostru, al creștinilor. El însuși făcea deosebire între cele două botezuri: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, și pentru acest botez, cerea „roadă vrednică de pocăință” (Matei 3, 8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe fățarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de vipere” (Matei 3, 7). Atât de mare faimă de Proroc al Domnului își atrăsese Ioan, încât mulți se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?”. Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptați calea Domnului… Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel ce vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei… dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (Ioan 1, 20; 23; 26-27; 31). Mântuitorul Însuși îl cinstește pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Proroc, zicând: „Ce ați ieșit să vedeți în pustie?… Un proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc… Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 7; 9; 11). Iar dovada cinstei de care se bucura Sfântul Ioan este că Mântuitorul Iisus S-a lăsat botezat de către el în Iordan. În Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan este prezentat ca un martor și mărturisitor al dumnezeirii Mântuitorului. Momentul culminant din viața Sfântului Ioan a fost atunci când a botezat pe Iisus în Iordan și L-a mărturisit ca fiind Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, după semnul ce i s-a încredințat: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, și a rămas peste El! Și eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 32-34). Este momentul când Sfântul Ioan înțelege că Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Care, deși era fără păcate, S-a botezat pentru mântuirea lumii. După ce a împlinit lucrarea sa de Înaintemergător și Botezător al Domnului, Sfântul Ioan îi îndeamnă pe doi dintre ucenicii săi, Andrei și Filip, să se ducă și să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan 1, 35-40). Iar când unii dintre ucenicii săi încearcă să-i strecoare în suflet o umbră de invidie față de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălțime de suflet, le răspunde: „Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din cer… Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 27; 31; 30). În lupta sa pentru trezirea sufletelor, Sfântul Ioan Botezătorul a mustrat și pe regele Irod Antipa († 39), care își izgonise legiuita soție și trăia acum cu Irodiada, soția fratelui său Filip. Ioan îl mustra pe Irod, zicându-i: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Dar mânia Irodiadei era nestăvilită. Mai întâi, ea a obținut de la Irod arestarea Sfântului Ioan și întemnițarea lui. La ospățul dat de ziua nașterii lui Irod, fata Irodiadei, Salomea, a dansat atât de plăcut, încât regele i-a făgăduit că-i va da orice-i va cere. Iar aceasta i-a cerut capul lui Ioan. Deci, prin dansul fiicei sale, Irodiada a primit pe tipsie, de la rege, capul marelui Proroc. Astfel, prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 08:55:37. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.