Nu e păcat mai greu, măicuţă, nu e nimic mai groaznic şi mai pierzător pentru duh, ca trândăvirea”, spunea batiuşka Serafim, drept care le şi poruncea maicilor nu numai să fie totdeauna sătule, ci chiar să ia pâine cu ele la lucru. „Îţi pui coltucul în buzunar, spunea el. Când oboseşti, când eşti istovită, nu te trândăvi: mănâncă puţină pâine, şi iar la lucru!”. El le poruncea chiar şi sub pernă să aibă puţină pâine. „Vin peste tine trândăvirea şi gândurile, măicuţă, spunea batiuşka Serafim, scoateţi pâinica şi mâncaţi, şi trândăvirea are să treacă, pâinica o s-o gonească şi o să vă dea somn bun după osteneală, măicuţă!”.

(Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viață creștină, Editura Sophia, București, 2007, p. 27)

Dumnezeu caută o inimă plină de iubire pentru El și pentru aproapele, făcând din ea un tron prin care-I place să stea și să Se arate în plinătatea slavei Sale. Dă-mi fiule, inima ta, și ochii tăi să simtă plăcerea pentru căile Mele. Inima omului poate cuprinde împărăția cerurilor: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010, p. 72)

Pus pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S.A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine.

Sfântul Serafim ştia că Motovilov caută acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune, pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână”.

Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”. Sfântul Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri, spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”.

În acel moment, Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului, care strălucea: „Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele!”.

Sfântul Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi!”

Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.

Sfântul Serafim spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt”.

„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos”.

Teofan Zavoratul :
 

“În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca 10, 41).

Nicolae Velimirovici
 

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem. În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” (Omilii și cuvântări), Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Sfantul Vasile cel Mare
 

“Daca omul ar fi ramas in slava ce i-a fost randuita de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsa maretie, ci una adevarata. Ar fi fost inaltat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de intelepciunea dumnezeiasca si s-ar fi bucurat de viata vesnica si de vesnicele bunatati. Dar pentru ca si-a mutat in alta parte dorinta de slava dumnezeiasca, pentru ca nadajduia sa fie mai mare si pentru ca se grabea sa ia ceea ce nu putea lua, a pierdut si ceea ce putea avea. De aceea, cel mai bun mijloc pentru mantuirea lui, pentru vindecarea de boala si pentru intoarcerea spre starea de la inceput este smerenia, adica a nu-si inchipui ca se poate impodobi prin propriile lui puteri cu vreo slava oarecare, ci sa o ceara de la Dumnezeu. Asa isi va indrepta greseala, asa isi va vindeca boala, asa se va intoarce la sfanta porunca pe care a parasit-o. Dar diavolul, care a doborat pe om cu nadejdea unei false slave, nu inceteaza a-l momi cu aceleasi ispite si de a nascoci pentru asta nenumarate uneltiri.
Ii infatiseaza ca mare lucru strangerea de avutii, ca sa-l faca sa se mandreasca cu ele si sa se straduiasca pentru ele. Si, totusi, bogatia nu-i spre slava, ci spre mare primejduire. Strangerea de avutii este temei de lacomie, iar stapanirea lor nu ajuta cu nimic la dobandirea unui nume bun, ci ingamfa in zadar, mandreste in desert, pricinuieste sufletului o boala asemanatoare umflaturii. Umflatura trupurilor nu este nici sanatoasa, nici folositoare, ci semn de boala, vatamare a sanatatii, inceput de primejduire a vietii si prile de pieire. Asa-i si mandria pentru suflet. (…)
Il mai semeteste pe om si puterea mainilor,
iuteala picioarelor , frumusetea trupului , toate nimicite de boli si vestejite de vreme. Omul nu simte ca „ tot trupul este iarba si toata slava omului, ca floarea ierbii. Uscatus-a iarba si floarea a cazut” (Isaia 40, 7-8).
Chiar intelepciunea si priceperea, care par cele mai mari si mai trainice bunuri pe care le au oamenii, sunt si ele zadarnice, ca ingamfa si dau omului o inaltime neadevarata; sunt o nimica daca le lipseste intelepciunea data de Dumnezeu . (…)
Asa ca nici un om cu dreapta judecata nu se va mandri nici cu intelepciunea lui si nici cu cele de care am vorbit mai inainte, ci va da crezare sfatului foarte bun al fericitei Ana si al profetului Ieremia: „ Sa nu se laude inteleptul cu intelepciunea lui; sa nu se laude puternicul cu puterea lui; sa nu se laude bogatul cu bogatia lui! ” (Ier. 9,22)
– Dar care este lauda cea adevarata? Prin ce este mare omul?
– „ In aceasta sa se laude cel ce se lauda, spune Dumnezeu, in a intelege si a cunoaste ca Eu sunt Domnul! ” (Ier. 9, 23). Aceasta-i inaltimea omului; aceasta-i slava si maretia lui: sa cunoasca ce-i cu adevarat mare, sa se lipeasca strans de Dumnezeu si sa caute slava lui in slava care vine de la Domnul. Apostolul spune: „ Cel ce se lauda, in Domnul sa se laude” (I Cor. 1,31), atunci cand a spus: „ Hristos S-a facut pentru noi intelepciune de la Dumnezeu, indreptatire, sfintire si rascumparare, pentru ca precum este scris: <<Cel ce se lauda, in Domn sa se laude>>” (I Cor. 1, 30-31). Atunci este lauda desavarsita si completa in Dumnezeu, cand omul nu se lauda nici cu indreptatirea lui proprie, ci cunoaste ca este lipsit de orice indreptatire adevarata si ca indreptatirea lui se savarseste numai prin credinta in Hristos. Si Pavel se lauda cu aceea ca nu tinea seama de faptele de dreptate savarsite de el, ci cauta indreptatirea in Hristos, dobandita de la Dumnezeu pe temeiul credintei: o cauta in cunoasterea lui Hristos, in puterea Invierii Lui, in participarea la patimile Lui, in asemanarea cu moartea Lui, ca sa ajunga la invierea din morti (Filip. 3, 9-11). Cu astfel de ganduri Pavel a doborat orice inaltare a mandriei.
Nu-ti mai ramane deci nimic cu ce sa te mandresti, o, omule! Ca lauda si nadejdea ta stau in a-ti omori toate ale tale si in a cauta viata viitoare in Hristos, a carei parga o avem chiar acum, cand suntem in viata aceasta pamanteasca, pentru ca traim in intregime prin harul si darul lui Dumnezeu . (…)
Spune-mi, deci, pentru ce te mandresti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, in loc sa multumesti pentru aceste daruri Celui ce ti le-a dat? „ Ce fapta buna ai, pe care sa n-o fi primit? Iar daca ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca si cum n-ai primit-o?” (I Cor. 4,7) Nu datorita faptelor tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorita bunatatii Lui . Pavel a spus: „ Cunoscand pe Dumnezeu, dar, mai bine spus, fiind cunoscuti de Dumnezeu” (Gal. 4,9). Nu prin virtutea ta ai prins pe Hristos, ci Hristos te-a prins pe tine prin venirea Lui. Pavel spune: „ Urmaresc, doar voi prinde aceea pentru care si eu am fost prins de Hristos” (Filip. 3, 12). (…) Scrptura spune: „Prin credinta stai; nu te ingamfa, ci teme-te! ” (Rom. 11,20). Dupa har urmeaza judecata; iar Judecatorul va cerceta cum ai intrebuintat cele daruite tie .
Cauta deci si fereste-te de pilda cumplitei pagube aduse de mandrie! (…) Nu te mandri, dar, niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Nu socoti niciodata ca tu esti mantuit, iar celalalt pierdut. Niciodata! Daca tu cu gura ta hotarasti ca esti mantuit, vei fi osandit de hotararea lui Dumnezeu. „ Nu ma judec pe mine insumi, a spus Pavel, ca nu ma stiu vinovat cu nimic; dar nu cu aceasta m-am mantuit; insa Cel care ma judeca este Domnul” (I Cor. 4, 3-4).
Socotesti ca ai savarsit vreo fapta buna? Multumeste lui Dumnezeu! Nu te mandri cu ea fata de semenul tau! „ Fiecare, spune Pavel, sa-si cerceteze fapta lui, si atunci va avea lauda fata de sine numai, si nu fata de altul ” (Gal. 6,4). Cu ce ai folosit pe semenul tau, daca-ti trambitezi credinta, daca spui ca ai suferit prigoniri pentru numele lui Hristos sau daca spui ca ai indurat ostenelile postului? De pe urma acestora tu castigi si nu altul. Teme-te sa nu ai aceeasi cadere ca si diavolul, care s-a mandrit fata de om, dar a cazut mai jos decat omul si a ajuns calcat in picioare de cel pe care avea de gand sa-l calce in piioare. (…)
Sa ne spunem neincetat aceste cuvinte si unele ca acestea, pentru a indeparta de la noi mandria; sa ne coboram pe noi insine, ca sa ne inaltam, fiind urmatori Domnului, Care S-a pogorat din cer la ca mai mare umilinta, ca de la umilinta sa ne urcam la o minunata inaltime. Toate faptele Domnului ne invata smerenia. Cand era prunc, era in pestera, si nu in pat, ci in iesle; in casa unui teslar si a unei simple mame, supunadu-Se mamei Lui si logodnicului ei; a fost invatat si a auzit lucruri pe care nu avea nevoie sa le invete si sa le auda; punea intrebari si prin intrebarile puse minuna pe toti cu intelepciunea Lui. S-a supus lui Ioan si Stapanul a primit de la rob botezul. Nu S-a impotrivit niciunuia dintre dusmanii Sai si nici nu S-a folosit de nespusa putere pe care o avea, ci Se supunea lor ca unora care ar fi fost mai puternici decat El, ingaduind puterii acesteia trecatoare sa-si arate toata taria ei. A stat inaintea arhiereilor cum sta un acuzat, a fost dus inaintea guvernatorului si a indurat judecata si, cu toate ca putea sa vadeasca pe hulitori, suferea in tacere hulele; a fost scuipat de slugi si de cei mai josnici robi, a fost dat mortii, ba chiar la moartea cea mai rusinoasa printre oameni. Astfel, Domnul nostru a strabatut de la nastere pana la sfarsitul Sau pe toate cele omenesti. Dar dupa o atat de mare smerenie, Isi arata in urma slava Sa, slavind impreuna cu El pe cei care au trait impreuna cu El fara de slava. Dintre acestia, cei dintai au fost fericitii ucenici, oameni sarmani si goi, care au cutreierat lumea nu cu intelepciunea cuvantului, nu cu mulimea insotitorilor, ci singuri, mergand din loc in loc, singuratici, calatorind cand pe uscat, cand pe mare, biciuiti, loviti cu pietre, prigoniti si, in sfarsit, ucisi.
Acestea sunt pentru noi invataturile parintesti si dumnezeiesti! Sa imitam pilda lor, ca prin smerenie sa rasara si pentru noi slava vesnica, darul desavarsit si adevarat al lui Hristos!

La Judecata de Apoi, ne vom întâlni cu Sfântul Vasile cel Mare, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cu Sfântul Grigorie Teologul. Ne vom întâlni cu Sfânta Filofteia, cu Proorocul David. Ne vom întâlni cu Proorocul Ieremia, Isaia, cu Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Îi vom recunoaşte şi vom fi prieteni cu ei, pentru că le-am citit Evangheliile, le-am citit scrierile, am citit vieţile lor. Îi vom recunoaşte şi ei ne vor recunoaşte de prieteni, pentru că am fost cu ei şi pentru că au fost exemple pentru noi. Pe toţi aceştia noi îi vom întâlni şi vom avea această bucurie la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.

Dacă am făcut binele, pentru noi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos nu va mai fi înfricoşătoare. Pentru noi, Hristos va fi binefacere, venind pe norii cerului.

(Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 110)

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.

Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.

Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

Care este semnul după care fiecare din noi trebuie să judece şi să tragă încheierea cu privire la putinţa sa de a trăi în celibat? Răspunsul îl vom lua din scrierile Sfinţilor Părinţi: libera noastră alegere. „Putinţa se dă celor care o cer de la Dumnezeu cu inimă nefăţarnică”, spune Fericitul Teofilact al Bulgariei. „Cereţi, a grăit Domnul, și se va da vouă; oricine cere, primeşte. (Matei VII, 7-8)”.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 22)

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare. Nu călca pe acest drum! Alungă semnele care îl vestesc ‒ tristețea aceea fără sens și simțământul de singurătate. Împotrivește-te fățiș. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreptă-ți atenția asupra vreunui lucru de seamă și va trece.

Dacă ți s-a făcut milă de tine, sau te gândești cât de bun ești, grăbește a te dezmetici și alungă toanele acestea cu o anume severitate și hotărâre față de tine însuți, limpezindu-ți mai cu seamă gândul sănătos al ușurătății celor ce-ți trec prin minte. O smerire sau o micșorare de sine, voită ori întâmplătoare, în acest caz ar fi ca apa turnată peste foc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, traducere de Bogdan Pârâială, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 78)

Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nimic nu ţin minte şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia. Ţine minte că aceasta ni s-a dat pentru puţină vreme şi fii slobod de toate acestea. Mai bine este să fii slobod, decât robit, alege mai bine stăpânirea de sine, decât încătuşarea. Robeşte-te doar lui Dumnezeu şi nu patimii stricăcioase, necuvântătoare ‒ şi vei fi încredinţat de mântuirea ta.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 44)

Ingerul este dat omului ca un frate mai mare, care este aproape de Dumnezeu și care, având îndrăzneală, se roagă pentru fratele lui mai mic. Și omul îl roagă ca pe fratele său mai mare să-l ocrotească și să mijlocească pentru el, având îndrăzneală către Dumnezeu.

Îngerii ne ajută în chip nevăzut. Din câte ispite și morți nu ne izbăvesc? Căte rugăciuni nu înalță pentru noi când văd fața lui Dumnezeu, câte rugi? Și când murim, aceștia ne ajută în ceasul morții, în urcarea și trecerea prin vămile văduhului.

De aceea trebuie să nutrim o iubire specială față de îngerii lui Dumnezeu!

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești, Editura Egumenița, 2012, pp. 99-100)

Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?

Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important.

Cînd sufletul este apăsat sau amărît, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.

Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam…

Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.

(Savatie Baștovoi)

Părintele Galeriu :
 

Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie, ba chiar Îl numeşte „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche şi cea mai răspândită se adresează Părintelui Ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veşnice şi mântuitoare? Chiar noi, creştinii, care mărturisim în Crezul nostru pe „Unul Născut – Fiul iubirii – Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii… pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său şi al nostru?

Chinul conştiinţei noastre şi suferinţa lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toţi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său Cel veşnic şi împreună cu fraţii Fiului Său, fiii Săi în suferinţa irodiană, toţi „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 6). Cum să simt dragostea Lui, îmbrăţişarea Lui, altfel decât în braţele Iubirii Lui – „braţele părinteşti”, Fiul şi Duhul Sfânt?

Botezul Domnului: prima interventie directa in istoria umanitatii a primei persoane a Sfintei Treimi - Dumnezeu TATAL

Glasul Tatălui
Un eveniment, probabil unic, ce rămâne ca un punct de referinţă în istoria bisericească, este vocea părintească. În tot Vechiul Testament, unde se aude glasul lui Dumnezeu, unde se descoperă Dumnezeu, unde se şi arată Dumnezeu lui Avraam – numai lui Adam şi lui Avraam s-a arătat Dumnezeu, de la momentul acela şi după urmează şi alte descoperiri; însă, între Adam şi Avraam, Dumnezeu este doar auzit de oameni, nu este văzut; Noe a auzit glasul lui Dumnezeu pentru a construi arca; mulţi au auzit glasul lui Dumnezeu. Însă lui Avraam i s-a arătat Dumnezeu, cum i se arăta şi lui Adam, de aceea rădăcina şi începutul vechiului Israil este patriarhul Avraam, acest mare începător de neam, în sensul larg al cuvântului – toţi sfinţii, deci, care vedeau sau auzeau pe Dumnezeu în Vechiul Testament, vedeau şi auzeau Persoana a doua a Sfintei Treimi, pe Cuvântul Cel Neîntrupat.

Aceasta o mărturisesc însuşi proorocul Ilie şi însuşi de Dumnezeu văzătorul Moise, care, în mod unic şi mai presus de toţi sfinţii, vreme de 40 de zile şi nopţi, acolo în muntele Sinai, a convorbit cu Cuvântul Neîntrupat. Poporul simplu nu putea să ducă taina, să perceapă sensul acestei convorbiri, detaliile acestei experienţe, căci dacă le-ar fi spus „am vorbit cu a doua Persoană”, poporul ar fi crezut în politeism după aceasta. Adică, vreau să întăresc faptul că marii sfinţi, proorocii erau de Dumnezeu văzători, aveau experienţa că Dumnezeu este Treimic, Dumnezeu Unul, dar Treimic şi în trei Ipostasuri, însă lăsau impresia – sau probabil poporul înţelegea din spusele lor, codificate cumva – că Dumnezeu este Unul şi o Persoană. Aceasta este problema în Vechiul Testament.

Iar glasul lui Dumnezeu-Tatăl în sens strict nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament. Auzim de multe ori pe unii spunând că Dumnezeu Tatăl a vorbit în Vechiul Testament, Dumnezeu Fiul a vorbit în Noul Testament, iar la Cincizecime şi după vorbeşte Duhul Sfânt; aceştia fac o mare greşeală. Este o greşeală dogmatică, precum este şi o greşeală de experienţă spirituală. Căci din experienţă ies dogmele, iar dogmele sunt rodul experienţei bogate în Duhul Sfânt a Sfinţilor Părinţi. Deci, reţinem că întotdeauna „vorbeşte” a Doua Persoană a Sfintei Treimi, de aceea este numit Cuvânt-Logos şi îngerul Marelui Sfat, dar mai ales Cuvânt pentru că vorbeşte, comunică cu omul.
Prima oară când se face auzită vocea Tatălui Ceresc este în Noul Testament, şi atunci într-un dialect al limbii evreieşti. În acest dialect vorbeşte Dumnezeu Tatăl şi spune cunoscuta frază: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”. Despre aceste cuvinte s-au scris nenumărate lucrări, au scris mulţi Sfinţi Părinţi, iar mai apoi şi cei noi, cei contemporani au scris şi sigur vor mai scrie de ce vorbeşte Tatăl prin aceste cuvinte, ce sunt o revelaţie unică şi punct de referintă în istoria mântuirii neamului omenesc.

Acelaşi cuvânt este repetat şi pe Muntele Tabor, exact în aceeaşi formă, cu un mic adaos: „pe Acesta să Îl ascultaţi”. Adică să faceţi ascultare desăvârşită în tot ceea ce vă va spune şi mai ales în ceea ce va pătimi în cele patruzeci de zile ce vor urma, căci evenimentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului inaugurează într-un fel perioada Sfintelor Patimi.

Există încă un moment istoric în care s-a făcut auzit glasul Tatălui; când Hristos a făcut rugăciune şi şi-a ridicat ochii la ceruri spunând cunoscutele cuvinte: „Părinte, am slăvit Numele Tău” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la care drept răspuns din ceruri, glasul Tatălui a spus: „şi am slăvit şi iarăşi voi slăvi” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la persoana întâi singular. Dacă ar fi fost înger ar fi folosit persoana a treia. Vedem că nu este vorba de forme sintactice sau gramaticale, pur şi simplu, ci este vorba de revelaţie; prin intermediul limbii (a sintaxei gramaticale) se descoperă cum vorbeşte omenirii Prima Persoană a Sfintei Treimi. Sunt deci trei voci ce se fac auzite, iar acestea în acest fel au sfinţit şi aerul, şi istoria, şi textele cele sacre, iar de atunci încoace deja tot omul comunică cu Dumnezeu-Omul Hristos, cu Logosul întrupat. De la momentul Botezului este vădit acest lucru, dar mai ales după Cincizecime; acesta a devenit şi mai clar şi mai impunător, perceptibil pentru mintea omului fiind tot ceea ce se descoperă, adică în primul rând că Dumnezeu este treimic şi în trei Ipostasuri. (...)

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 141-161)

„DUMNEZEU este atat de personal, atat de interesat de persoane, ca numai o persoana se poate interesa de persoane, lucrurile nu se intereseza de persoane, persoana nu se intereseaza de lucruri, persoana se intereseaza de persoane.

Daca stiu ca e cineva care tine la mine, asta imi da o mare bucurie, pot sa am toate lucrurile degeaba le am, numai atentia unei persoane imi da mare bucurie”

Parintele DUMITRU STANILOAE

Piedici şi împotriviri din afară întâmpină doar acela care nu şi-a predat voia sa lui Dumnezeu; căci lui Dumnezeu nu I se pot pune piedici. O faptă cu adevărat plăcută pentru aproapele nu este a mea, ci a lui Dumnezeu: ea nu poate întâlni nici o piedică! Numai împotriva propriilor noastre planuri şi dorinţe – să învăţ, să lucrez, să mă odihnesc, să mănânc sau să-l slujesc pe aproapele – se pot ridica oarece potrivnice împrejurări, şi atunci urmează mâhnirea.

Dar pentru acela ce a găsit calea îngustă ce duce la viaţă – care este Dumnezeu –, nu se află decât o singură piedică de învins, şi anume propria voinţă păcătoasă.

(Tito Colliander, Calea Asceţilor, traducere de părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 18)

Prin post au îmblânzit Ninevitenii pe Dumnezeu. Prin acesta, Israilitenii au aflat „ajutor în necazurile lor”. Cu postul cei trei tineri au biruit focul. Prin acesta, Ilie se cunoaşte purtat de căruţa de foc. Prin el a primit Moisi legea de la Dumnezeu.

Și ce să zic mai mult? Prin post, Stăpânul Hristos s-a pregătit spre propovăduirea Evangheliei, ca să ne arate pildă cât este de folositor postul. Aşadar, cine doreşte să slujească Domnului, să facă izbândă împotriva vrăjmaşilor săi şi să dobândească toate cele de mai sus vrednicii, să se înarmeze cu o „sfântă urâciune de sine”, adică, să-şi pedepsească trupul cu post, cu privegheri şi cu rugăciuni şi cu oricât de multe şi aspre petreceri va putea. Căci cu acest chip, nu numai pe Dumnezeu îl îmblânzeşte, dar desăvârşit biruieşte şi pe cel mai puternic vrăjmaş, şi se fac sufletul împreună cu trupul lăcaş al Sfântului Duh.

Acestea toate, câte le-am arătat, să se facă cu dreapta socoteală cuvenită, adică: să le faci cât poţi, fără să te omori, fiindcă mulţi au întrebuinţat înfrânarea mai mult decât puterea lor şi s-au îmbolnăvit, încât pe urmă au lăsat-o cu totul ca să-și dobândească sănătatea. Pentru aceasta să facă fiecare după puterea sa, că altul poate să postească trei zile fără vătămare, iar altul nu poate nici o zi. Prin urmare, mai bună decât toate faptele este dreapta socoteală.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 356-357)

Cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici
Sufletul – mai de preţ decât trupul
Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!
Necredinciosul îşi este sieşi călău
Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.
Tăcere
Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.
Slăbănogul
Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.
Moartea întemniţaţilor
– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.
Nu te mândri cu înţelepciunea
Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.
Adevărul este Fiinţă
Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.
Alcătuirea acestei vieţi
Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.
Întregul – mai lămurit decât partea
Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Răsunetul sufletului tău
Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.
Simţurile, gândirea şi mintea
Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Nu te încrede în fericire
Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.
Cinci imbolduri
Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Natura, oglinda omului
Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Fapte, legi şi Аdevărul
Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.
Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu
Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Omul este chip pentru om
Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.
Adevărul şi binele
Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.
Suflete simple
La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi!
Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează
Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor . Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.
Opreliştea virtuţii
Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Duhul împotrivirii
Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.
Legile firii
Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii.Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi prim》esc puterea.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Conţinutul istoriei
Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)
Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Egalitatea
Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

《 va continua 》

《 continuare 》
 

Tăcere
Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Cuvântul dragoste
Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.
Sufletul nu ştie de oboseală
„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!
„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum*nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.
Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

《 va continua 》

Prietenie şi vrăjmăşie
Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.
Când vom fi fericiţi?
Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.
Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

Avva Eferem Filotheitul
 

Despre pocainta si marturisire

Taina Pocaintei este cea mai mare si cea mai binecuvantata Taina care ne-a fost lasata, care ne pregateste cel mai bine pentru ceruri. Niciun pacat de pe pamant nu este de neiertat pentru om, pentru omul care se va pocai, si pentru Dumnezeul iubirii, care-l primeste. Dumnezeu este multumit si Se odihneste in omul care se pocaieste, oricat de pacatos ar fi. Pocainta este intotdeauna deschisa oricarui om pacatos, Dumnezeu doreste doar marturisirea greselii, si de acolo inainte toate se incheie cu bine. Prin smerenie vine Marturisirea, care aduce curatirea, iar curatirea aduce cu sine mila lui Dumnezeu.

*

lacrimi blogLacrimile sufletului pocait curatesc inima, mintea, sufletul, trupul, viata, cuvantul, fac fara prihana chiar si orice exprimare a omului.

Niciodata sa nu uitam de nadejde. Oricat am cadea si ne-am rani, sa nu deznadajduim! Deoarece Dumnezeu ne daruieste viata, aceasta este o chezasie a lui Dumnezeu ca ne asteapta. Daca Dumnezeu nu era de o milostivire netarmurita, nimeni nu s-ar fi mantuit. Hristos ne asteapta, nu trebuie sa intarziem si sa amanam!

*

Daca harul lui Dumnezeu nu ne umbreste, nu ne schimbam. Daca ne schimbam, daca ne pocaim, daca cugetam la intoarcere, se intampla datorita harului lui Dumnezeu. Ca sa vina insa harul lui Dumnezeu, trebuie sa fim primitori. Nepasarea si trandavirea impiedica venirea darurilor lui Dumnezeu la noi.

*

Postirea, printre altele, infraneaza pornirile nesatioase pe care le avem, si ne foloseste intotdeauna sufleteste si trupeste.

《 va urma 》

《continuare 》
 

Toti suntem pacatosi, nimeni nu a pasit pe pamant fara de pacat, in afara de Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Prin urmare, toti avem nevoie de pocainta si de intoarcere la Dumnezeu, si doar prin pocainta sincera si marturisire ne curatim, pentru ca cela ce vine la scaunul Sfintei Spovedanii va primi iertare prin reprezentantul lui Dumnezeu.

*

Cand omul se pocaieste de pacat si se intoarce catre Dumnezeu, imediat iubirea dumnezeiasca isi intinde bratele si-l imbratiseaza pe fiul risipitor, pe omul pacatos intors, si toate ranile, toate mizeriile pe care le are se sterg si devine curat. Omul, caindu-se sincer, ajunge intr-o mare masura la pocainta adevarata, si se mantuieste.

*

Deoarece toti oamenii suntem pacatosi, avem datoria sa ne pocaim, ca sa ne sfintim. Pacatele sunt ale noastre, sfintirea este a lui Dumnezeu.

*

Toti sa alergam la atotputernica Taina a Sfintei Spovedanii, ca sa ne spalam si sa ne indreptam, sa ne mantuim in dar.

*

Increderea in fortele proprii inseamna egoism si mandrie. Urmand insa exemplul lui Petru, care a plans cu amar, ni se sterge greseala. Lacrimile spala greseala, oricat de rea, de murdara, de dusmanoasa, de urata si de varsatoare de sange ar fi fost. Greseala pe care am facut-o, este spalata de lacrimile amare ale pocaintei, si omul revine la vrednicia cea dintai.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Ceea ce doreste Dumnezeu de la noi este sa ne intelegem vina, sa avem cunostinta de sine, sa ne cerem iertare, si sa-L iubim cu adevarat. Aceasta iubire o cere Dumnezeu de la om, indemnandu-ne sa nu-l iubim pe diavol, si prin diavol sa mergem in iad.

*

Diavolul, zi si noapte ne intinde curse, deschide prapastii, aduna tabere de razboi, si noi cadem la intelegere cu vrajmasul? Incheiem armistitiu cu cel viclean?

*

Diavolul este amagitor si viclean, zi si noapte se sileste ca sa ne piarda sufletul, iar noi ne aratam nepasatori pentru mantuirea sufletului nostru, in timp ce avem nevoie sa ne silim!

Nepasarea, trandavia si ezitarea sufletului [sunt] infricosatoare! Sufletul doarme si merge ca robotul in viata, fara sa sesizeze scopul si destinatia pe care o are omul.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Sfintii plangeau, si noi ne aratam nepasatori? Ne gandim la atat de multe alte lucruri, „dar un lucru ne este de folos“, cel mai important, pregatirea si amintirea plecarii din aceasta viata, careia nu-i dam nicio importanta.

Sfintii Parinti intelepti respingeau pacatul prin asalt. Vindecarea radicala a patimilor se face prin taierea inchipuirilor, a celor din jur.

*

Oricat ne-am intina, oricat am pacatui, cand ne caim, cand ne intoarcem, cand cadem la Dumnezeu cu cainta sincera, cu spovedanie adevarata, cu umilinta curata, este exclus sa nu primim iertare de la Dumnezeu.

*

Cainta sincera si adevarata inlocuieste primul Botez, pe care noi, pacatosii, l-am intinat.

Zapisul curat se pregateste de aici, precum pasaportul. Cand pasaportul sufletului nostru a fost gasit in regula fata de Legea dumnezeiasca, nu vor putea sa ne opreasca vamesii vazduhului, care impiedica orice suflet sa mearga spre cele de sus.

*

Nu exista suflet de crestin-ortodox care-si plange pacatele, pentru care Dumnezeu sa nu randuiasca modul mantuirii. Cand omul cauta mantuirea, gaseste moduri si metode ca sa smulga mila lui Dumnezeu! De aceea trebuie sa nu ne aratam trandavi, ci sa ne pregatim!

*

Pocainta adevarata sterge pacatele si din amintirea lui Dumnezeu, le arata ca si cum nu s-ar fi intamplat.

*

Prin spovedanie curata se vindeca toate ranile si se iarta toate pacatele.

*

Hristos are mila de noi si nu ne paraseste. Harul Lui, insa, ne trece cu vederea, ca omul sa se intelepteasca si sa inteleaga ca a facut o greseala, si sa se intoarca prin pocainta pe calea cea dreapta, si sa regaseasca iubirea binecuvantata a lui Hristos. Mantuitorul este mangaierea si Izbavitorul nostru.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Fara Sfanta Evanghelie in mainile noastre, nu avem indrumator, nu avem busola, nu avem nimic, nu putem sa ne mantuim!

*

Pocainta curata este indispensabila, cainta nu lasa nimic nevindecat. Daca nu ni s-ar fi dat pocainta, nu s-ar fi mantuit nimeni!

*

Gandurile se aseamana cu viermele care mananca lemnul, acel vierme care mananca putin cate putin copacul pe dinauntru. Astfel, lemnul pe dinafara pare minunat la vedere, dar pe dinauntru a fost distrus incat, deodata se frange de la mijloc. La fel si calugarul si crestinul care nu se izbavesc curat de ganduri, in final se pierd, pentru ca cel care n-a scapat si de gandurile mici, putin cate putin este mancat pe dinauntru.

*

Dumnezeu doreste ca sufletul sa se mantuiasca, dar mai intai el trebuie sa colaboreze cu Dumnezeu. Daca sufletul nu doreste sa colaboreze cu Dumnezeu, nu se mantuieste!

*

Daca oamenii cunosteau maretiile Raiului, si-ar fi jertfit totul, ca sa le dobandeasca.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Iertarea poruncita de Dumnezeu este de neconceput pentru oameni. Omul sarac, omul pamantesc, cel vinovat, apostatul, cel cu pedeapsa grea, nu vrea sa-i ierte semenului sau un cuvant, o greseala mica. Deci Dumnezeu cum sa-i dea iertare, daca el nu-l iarta pe aproapele sau?

*

Dumnezeul nostru este ocean necuprins de iubire, de milostivire si de iertare. Ganditi-va ce fel de Dumnezeu avem! De aceea, sa nu ne pierdem curajul si nadejdea pocaintei si intoarcerii noastre. Daca ne pocaim, El ne primeste din tot sufletul, cu iubirea Lui nemarginita. Daca talharul, cu cheia lui: „Pomeneste-ma!”, a deschis usa Raiului, cu mult mai mult cainta, intoarcerea, lacrimile, vor deschide cu mai multa usurinta portile Imparatiei cerurilor.

*

Adevarul ne confirma ca omul isi poate incheia viata in orice moment, si va merge in vesnicie. Si deoarece se va intampla negresit acest lucru, sa ne ingrijim personal. Trebuie sa fim gasiti pregatiti, curati, marturisiti, iubitori etc. S-o facem acum, cand avem vreme la dispozitie. Sa ne silim pe noi insine sa credem in acest adevar, ca vom muri, ca vom fi judecati, ca vom fi osanditi, avand ca fundament Evanghelia. Sa tinem Evanghelia, si sa ne straduim s-o punem in aplicare.

*

Dumnezeu doreste cainta adevarata, indepartarea de pacat, inima zdrobita si smerita. Doreste pocainta si lacrimile, ca sa daruiasca bucuria mangaierii, „pe care lumea nepocaita n-o cunoaste“.

*

Hristos este rugaciune continua, mangaiere care nu are masura. Prin urmare, trebuie sa-L iubim si sa pomenim cat putem Numele Lui Cel Sfant.

《 va urma 》

Hristos a venit ca sa ne invete prin toata viata si exemplul Lui, modul si metoda in care trebuie sa vietuim si noi. Hristos inseamna binefacere, iubire si milostivire fata de aproapele, fata de om.

*

Omul care are intentia sa se mantuiasca, va fi „vanat” de mila lui Dumnezeu, pana in ultimul moment, pentru ca Dumnezeu gaseste prin farul pe care-l are inlauntrul inimii Lui, „molecula” intentiei mantuirii. Îl va invrednici si ii va da puterea omului sa se mantuiasca in final. Sfanta Evanghelie a lui Hristos este plina de mangaiere, si de aceea va recomand s-o cercetati mereu, ca sa aveti lumina Lui in viata voastra.

*

Cand mintea omului se indeparteaza de amintirea lui Dumnezeu, cand nu-si mai aminteste de Creator, cand nu se mai roaga, si crestinul nu mai implineste voia lui Dumnezeu, nu mai tine poruncile lui Hristos, se gaseste in neascultare, cade in pacate.

*

Mintea omului se intineaza, dar se si curateste lesne. Inima se curateste greu si se intineaza greu. Ea este impovarata de radacinile impatimirii. Toate patimile sunt inradacinate in aceasta inima. De aceea, toti simtim durere cand Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, face eforturi de-a lungul timpului, ca printr-o „smulgere” duhovniceasca, sa ne scoata radacinile patimilor si sa ne daruiasca sanatate si libertate sufleteasca.

(din: Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicesti, Editura Egumenita, 2012)

„Dacă te afli lângă marginea prăpastiei şi simţi să te arunci în ea, du-te şi bea o ceaşcă cu ceai” – Arhimd. Sofronie Saharov
Locul inimii nu trebuie căutat cu încordare; când va creşte rugăciunea, ea singură va găsi acel loc. – Sf. Simeon Noul Teolog
„Teolog este cel care se roagă, şi cine se roagă este teolog” – Evagrie Ponticul
„Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine” – Marcu Ascetul
„Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu” – Ioan Scărarul
„Smerenia nu este nimic altceva decât acceptarea sinelui însuşi, în adevăr, adică ceea ce este, nici mai mult, nici mai puţin. În timp ce mândria înseamnă a nega propria umanitate adevărată, a se crede altul” – Isaac Sirul
„Din abisul păcatului în abisul smereniei e doar un pas” – Ioan Scărarul
„Oricât ar fi de bune în sine rugăciunea, postirea, privegherea şi celelalte fapte creştineşti, totuşi nu numai în lucrarea lor stă scopul vieţii noastre creştineşti, măcar că ele slujesc drept mijloace de care avem neapărată nevoie pentru atingerea acestui scop. Adevăratul ţel al vieţii noastre creştineşti stă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Iar postul, şi privegherea, şi rugăciunea, şi milostenia, şi tot lucrul bun făcut pentru Hristos sunt mijloace pentru dobândirea Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Şi luaţi seama că numai lucrul bun făcut pentru Hristos ne aduce roadele Sfântului Duh, iar tot ce nu este făcut pentru Hristos, măcar şi lucru bun de-ar fi, nu ne aduce plata în veacul ce va să fie, şi nici în viaţa de aici nu dă harul lui Dumnezeu.” – Serafim de Sarov
„Viața și moartea mea depind de ceilalți, căci, dacă l-am câștigat pe aproapele meu, L-am câștigat pe Dumnezeu…” – Sfântul Antonie cel Mare
„Adam a tăgăduit responsabilitatea păcatului şi a dat vina pe Eva şi pe Dumnezeu, Care i-a dat femeia şi prin aceasta a distrus unitatea Omului şi unirea lui cu Dumnezeu. Tot astfel, de fiecare dată când noi refuzăm să purtăm vina pentru răul general, pentru faptele aproapelui nostru, noi repetăm acelaşi păcat şi, de asemenea, distrugem unitatea Omului.”
(Cuv. Arhimd. Sofronie)
‎”Pentru omul care se roagă în sufletul lui, lumea întreagă este o biserică.” ( Silvan de la Muntele Athos )
‎”Nu este de ajuns să posedăm arta rugăciunii; trebuie să devenim rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este de ajuns consacrarea unui timp pentru rugăciune, căci fiecare act, fiecare gest, chiar şi un surâs, trebuie să devină un imn de adorare, o ofrandă, o rugăciune. Trebuie să oferim nu ceea ce avem, ci ceea ce suntem.” ( Paul Evdokimov)
„Nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci o hotărâre dreaptă caută Dumnezeu. Şi, primind-o ca pe însăşi fapta, trimite aceluia Duhul Sfânt pentru a lucra împreună cu el, pentru a îndrepta viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.” ( Sfântul Macarie)
‎”Iubirea duce la cunoastere. (…) După cum amintirea focului nu-ţi încălzeşte trupul, tot astfel credinţa fără dragoste nu-ţi va încălzi sufletul.” ( Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea „ce e desãvârsirea?” rãspunde cã este „o prãpastie de smerenie, un adânc de smerenie”, adicã o lansare în smerenie pânã la mãsurile posibile omului.
„A vorbi despre lucruri care sunt mai presus de noi este ca şi cum am cădea în grăire în deşert!”,despre rugăciunea inimii, vorbe spuse de un bătrân de la muntele Atos
„Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”- Sofronie Saharov
“Începutul păcatului e pofta, al mântuirii e dragostea” – Sfântul Antonie cel Mare
“Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul Să-şi aducă aminte de tine”. – Sfântul Marcu Ascetul
“Căutarea fără patimă duce la adevăr.” – Sfântul Maxim Mărturisitorul
‎”A gresi e lucru omenesc, a deznădăjdui e lucru drăcesc.” – Sfântul Nil Sinaitul
” Păcătuind ” mereu, ajungem până la pierderea definitivă a libertăţii spiritului. Instinctele devin patimi, patimile ( devin ) a doua natură, vârsta nu mai cuminţeşte nimic ( Părintele Arsenie Boca).
Bucuriile duhovniceşti nu se cer. Pe măsură smereniei, Duhul Sfânt te ridică (ţi le dăruieşte).
Vrei să cunoşti pe Dumnezeu? Cunoaşte-te mai înainte pe tine însuţi – (Evagrie Ponticul).
Când Sfântul Serafim din Sarov a fost întrebat dacă lipsea creştinilor din vremea lui vreo condiţie pentru ca aceştia să dea aceleaşi roade de sfinţenie care erau atât de abundente în trecut, el a răspuns: nu lipseşte decât o singură condiţie – hotărârea
“Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt”. – (Părintele Arsenie Boca)
Toate diamantele sunt gunoi, faţă de valoarea unei clipe în lumina Dumnezeiască. – Arsenie Boca
Ţine-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda? – Fericitul Filip Nerri
Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata. – Sf.Macarie
“Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?” că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. “N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea. – Sf. Ioan Scărarul