Punctul2
 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Cântare de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a învrednicit să ne întâlnim împreună în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu după credinţa cea de obşte” (Tit 1, 4), şi, cu insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în acord comun cu Preafericiţii Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi, împreună mărturisind cu dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).
Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică reprezintă o mărturie autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin toată activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi prin învierea Sa, L-a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o singură gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de aproape” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit „Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră în lume.
Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au binevestit pe Hristos şi prin trăirea mântuitoare a credinţei Bisericii prin El, teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de orice vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă pentru întreaga omenire, pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia evanghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.
I. Biserica: Trupul lui Hristos, chipul Sfintei Treimi
1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este o comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, o pregustare şi vieţuire a celor din urmă în Sfânta Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia „Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transfigurează şi o adapă cu „apa, curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).
2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, la Cina de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiţia apostolică şi patristică a subliniat caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni 10, 16-17; 11, 23-29), punând-o întotdeauna în legătură cu taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în Hristos şi taina Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei Euharistii, care este confirmată în mod continuu în viaţa sacramentală a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi experienţei sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, după cum este mărturisită în Simbolul de credinţă şi confirmată de învăţătura Părinţilor Bisericii. Astfel, ea este conştientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienţei sale de către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia credibilă a adevărului înaintea tuturor oamenilor.
3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi sobornicitatea (n.trad. plenitudinea) ei, este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15, 5-29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a descoperit prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în mod neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate universală, cum sunt, spre exemplu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-880) și Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a confirmat adevărul de credință, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt și participarea omului la energiile divine necreate. De asemenea, și prin Sfintele și Marile Sinoade din Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea conciliului unionist de la Florența (1438-1439), cele din anii 1638, 1642, 1672 și 1691 pentru respingerea învățăturilor protestante, precum și cel din 1872 pentru condamnarea etnofiletismului ca erezie ecleziologică.
4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfințește pentru noi în Sfântul Duh (…). Și (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El și întru El, primind primul începutul sfințirii, harul sfințirii să treacă deci la tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).
Prin urmare, potrivit Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”, prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi toți eram în Hristos, și omenescul comun redobândește viața în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 73, 157-161), de aceea și este singurul izvor de sfințire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfințenia este participarea omului atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în centru Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37). Sfinții întrupează identitatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veșnică înaintea tronului pământesc și ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăția lui Dumnezeu.
5. Biserica Ortodoxă Sobornicească este alcătuită din paisprezece Biserici locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate funcționa în detrimentul principiului sobornicității și unității Bisericii. Prin urmare, considerăm că înfiinţarea Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă, alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care continuă să fie sub jurisdicțiile lor canonice, de care depind astăzi, reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcționarea acestor Adunări asigură respectarea principiului ecleziologic al sinodalității.

Continuare
 

II. Misiunea Bisericii în lume
6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Aceasta este suflarea de viață, pe care o insuflă Biserica în societatea umană și care îmbisericește lumea prin Bisericile locale nou-înființate de pretutindeni. În acest duh, credincioșii ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber, cu iubire și respect față de identitatea culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.
Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru evanghelizarea lumii. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie” și să oferim mărturia despre adevărul de credință în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga omenire, ascultând de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea Dumnezeieștii Împărtășiri, „Se frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”, subliniază faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâine a vieții” (Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu altul. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim pe noi înșine tuturor într-un mod asemănător lui Hristos.
Viața creștinilor este mărturia de necontestat despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa personal întru libertate la viața veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu și în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile contemporane secularizate, precum și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria necontenită a Bisericii.

continuare punct 2
 

III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie singura garanţie pentru naşterea şi creşterea copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieştii iconomii, o consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.
Criza contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine individualistă, cu autosuficiența şi autonomia, şi al pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, precum şi al neglijării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaţionare, una dintre multe altele, toate acestea pretinzând dreptul egal la garantare instituţională.
Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, alimentat de Biserică, şi darul inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte” cu Hristos şi unul cu altul. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi cel al miresei, în timpul săvârşirii Tainei, fac trimitere către dimensiunea de jertfă şi devotament deplin faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De asemenea, fac referire la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind finalitatea eshatologică a tainei iubirii.
8. Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi atenţie deosebită, copiilor şi tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii cu privire la identitatea copilăriei, Preasfânta noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El şi despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).
Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocşi trebuie să conştientizeze că sunt purtători ai tradiţiei seculare şi binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi continuatorii acestei tradiţii, care vor păzi plini de curaj şi vor cultiva cu dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină dătătoare de viaţă. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Aşadar, tinerii nu sunt doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.

Continuare punct 2
 

IV. Educaţia în Hristos
9. În zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei referitoare la conţinutul şi scopurile educaţiei, la abordarea vârstei copilăriei, la rolul profesorului şi al elevului, precum şi al şcolii contemporane. De vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că imaginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne determină viziunea cu privire la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este îngrijorată profund de sistemul educaţional secularizat şi individualist dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.
În centrul grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu doar cultivarea intelectuală, ci şi edificarea şi dezvoltarea întregii persoane umane ca fiinţă psihosomatică şi spirituală, în conformitate cu principiul întreit: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic, Biserica Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii să participe conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a vieţii în Hristos. Astfel, plenitudinea creştinilor află un sprijin existenţial în comuniunea divino-umană a Bisericii şi experimentează în aceasta perspectiva resurecţională a îndumnezeirii prin har.
V. Biserica în faţa provocărilor contemporane
10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile politice, culturale şi sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din totdeauna şi continuă să fie până astăzi deplina autonomizare a omului faţă de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei nefundamentată istoric drept un pretins impediment în calea progresului şi dezvoltării. În societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi falsificări deliberate ale tradiţiei creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi înaintarea la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) sunt considerate ca potrivnice tendinţelor omului de mântuire proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu individualismul, în timp ce caracterul ascetic al etosului creştin este considerat ca o provocare insuportabilă în calea fericirii individului.
Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei, este arbitrară şi inadecvată, de vreme ce conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă amprenta de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în lume. În locul „omului-dumnezeu”, Biserica Ortodoxă îl aşază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor lucrurilor: „Nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinţei ortodoxe, III, 2, PG 94, 988). Biserica descoperă adevărul mântuitor al Dumnezeului-Om şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod al vieţii în libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care hrăneşte şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de conformism al Bisericii faţă de lume (Romani 12, 2).
11. Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa noastră se schimbă radical. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului necesită discernământ, pe de o parte, de vreme ce, pe lângă beneficiile semnificative, cum sunt, de exemplu, facilitarea vieţii cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave şi explorarea spaţială, ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative ale progresului ştiinţific. Există pericolul manipulării libertăţii umane, al folosirii omului ca simplu mijloc, al pierderii treptate a tradiţiilor valoroase, al ameninţării sau chiar al distrugerii mediului împrejurător.
Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi natura ei, nu dispune de mijloacele necesare pentru prevenirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe care le creează direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa morală a omului, care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să acţioneze ca şi când nu le-ar cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale importante ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi oferit fără o abordare spirituală.
12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei. Este vorba de realizări ştiinţifice, ale căror aplicare pe scară largă poate produce dileme serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol deplinătatea autentică a acesteia. Omul face experimente tot mai intens cu propria sa natură într-un mod extrem şi periculos. Există pericolul transformării sale într-o maşină biologică, într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv cu gândire controlată.
Biserica Ortodoxă nu poate rămâne în afara discuţiilor cu privire la unele aspecte antropologice, morale şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învăţate de Dumnezeu, descoperind relevanţa antropologiei ortodoxe în faţa răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate şi trebuie să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut al înnoirii neamului omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul la naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o fiinţă unică, destinată pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative de obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis niciunei descoperiri ştiinţifice să atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.
Pe această temelie se fundamentează bioetica din punct de vedere ortodox. Într-o epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, spre deosebire de viziunile antropologice seculare autonome şi reducţioniste, subliniază crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinul său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea dezbaterii filosofice şi ştiinţifice cu privire la aspectele bioetice prin antropologia biblică şi experienţa spirituală a Ortodoxiei.

Continuare punct 2
 

13. Într-o societate globală, orientată către „a avea” şi către individualism, Biserica Ortodoxă Sobornicească evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi conforme lui Hristos, concretizate în mod liber în viaţa cotidiană a fiecărui om prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta devine împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „împreună-lucrători suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se încadrează şi asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe om de viaţa sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.
14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, prezente înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omeneşti precum lăcomia, avariţia, egoismul şi rapacitatea şi de consecinţele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care ameninţă într-o măsură tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura relaţiei dintre om şi creaţie este o pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui Dumnezeu. Abordarea problemei ecologice pe baza principiilor tradiţiei creştine necesită nu doar pocăinţă pentru păcatul exploatării resurselor naturale ale planetei, adică o schimbare fundamentală a mentalităţii şi comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării nevoilor şi al posesivităţii. Presupune, de asemenea, marea noastră responsabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu înconjurător viabil şi utilizarea acestuia după voia şi binecuvântarea divină. În Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca administrator (iconom), protector şi „preot” al creaţiei, oferind-o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia. Această abordare evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra dimensiunilor sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.
VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie
15. Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se extinde rapid, provoacă deja şocuri puternice în economie şi societate la scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare sistematică şi de nedreptate socială, a planificat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea tradiţiilor naţionale, religioase, ideologice, precum şi a altor tradiţii. Aceasta deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realizărilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi şi săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de tensiune globală.
Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare, precum şi împotriva extremelor naţionalismului, Biserica Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanităţii, ea propune organizarea articulată a Bisericii pe baza egalităţii Bisericilor locale. Biserica se opune ameninţării provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor, pe care o implică globalizarea şi principiul „autonomiei economice” sau al economismului, adică autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale omului şi transformarea ei într-un scop în sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, călăuzită de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul umanităţii doar cu creşterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor duhovniceşti.
16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este în mod esenţial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va rămâne mereu o intervenţie benefică pentru binele omenirii. Bisericile Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor internaţionale, conform învăţăturii biblice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea specifică atât a Bisericii, cât şi a statului, şi să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja demnitatea unică a omului şi drepturile sale care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea socială.

Continuare punct 2
 

Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi revoltele sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului. Abordarea drepturilor omului de către Biserica Ortodoxă se centrează pe pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o cultură a revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în detrimentul conţinutului social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor în pretenţii la fericire şi la ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce subminează temeliile valorilor sociale, ale familiei, ale religiei, ale naţiunii, şi ameninţă valorile morale fundamentale.
Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în vastele structuri economice, sociale, politice şi comunicaţionale contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri fundamentale pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el precum au făcut Hristos, Dumnezeu-Omul, şi Biserica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea principiului libertăţii religioase sub toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei, cultului şi a tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii religioase. Acestea includ şi dreptul fiecărui credincios de a-şi manifesta credinţa liber de orice intervenţie a statului, precum şi libertatea predării publice a religiei şi condiţiile de funcţionare a comunităţilor religioase.
17. Astăzi experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui Dumnezeu. Izbucnirea fundamentalismului în sânul comunităţilor religioase riscă să conducă la prevalenţa ideii că fundamentalismul aparţine esenţei fenomenului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca „râvnă, dar fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozităţi morbide. Creştinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe sine şi nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al fundamentalismului de orice provenienţă. Dialogul interreligios sincer contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi reconcilierii. Biserica se străduieşte pentru ca „pacea de sus” să fie mai simţită pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu forţa armelor, ci doar prin intermediul dragostei, care „nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.
18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză umanitară contemporană: proliferarea violenţei şi a conflictelor armate, persecutarea, exilarea şi uciderea membrilor minorităţilor religioase, expulzarea forţată a familiilor din căminele lor, tragedia traficului de persoane, încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor, convertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi execuţiile atroce. Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a monumentelor culturale.
Biserica Ortodoxă este preocupată, în mod deosebit, de situaţia creştinilor şi a altor minorităţi etnice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi ceilalţi creştini – care au supravieţuit în leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte populaţii au dreptul inalienabil de a rămâne în ţările lor în calitate de cetăţeni cu drepturi egale.
Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de convingerile lor religioase, să lucreze pentru reconciliere şi pentru respectarea drepturilor omului, în special pentru protejarea darului divin al vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, trebuie să domine dreptatea, pentru a restaura pacea şi pentru a fi posibilă întoarcerea celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne rugăm pentru pace şi dreptate în ţările Africii aflate în suferinţă şi în încercata Ucraină. Repetăm mai accentuat, în cadrul Sinodului, apelul nostru către cei responsabili de a-i elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi ostatici sau se află în captivitate.
19. Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din motive politice, economice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale. Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu şi se îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi, bazându-se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.
Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele producerii crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive necesare. Facem apel la autorităţile civile, la credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care refugiaţii s-au retras şi continuă să se retragă să le ofere orice ajutor posibil, chiar şi din puţinul lor.
VII. Biserica: mărturisire în dialog
20. Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice. În acest spirit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi, Biserica Ortodoxă a atribuit întotdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog, restul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi autenticitatea tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată minimalismul teologic şi nici nu a permis contestarea tradiţiei dogmatice şi a etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi prezenta respectul faţă de învăţătura Părinţilor şi de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturie despre Ortodoxie, întemeiată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

Ultima parte punct 2
 

În acest duh, Biserica Ortodoxă din întreaga lume, fiind manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în Hristos, trăieşte întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător de viaţă al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „care este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, curăţire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta Euharistie constituie nucleul central al funcţionării sinodale a trupului eclezial, precum şi confirmarea autentică a ortodoxiei credinţei Bisericii, după cum propovăduiește şi Sfântul Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).
Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe alţii, mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe din întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări dumnezeieşti: „Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, Fire ceea ce eşti una în trei Ipostasuri, mai presus de fiinţă şi de Dumnezeire. Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).

Punctul 3 Misiunea Bisericii in lume
 

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, fraternității și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură
„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În calitate de Trup al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu (Ioan Gură de Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica este „prezența” vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).
Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1 Corinteni 11, 20) fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă condiție, într-un trup în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a reconcilierii, păcii și dragostei.
Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii transfigurate, prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă din această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.
Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la suferințele și la problemele lui existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani 15, 4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17; 12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.
Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii. Această misiune nu trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci cu dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și particularitatea culturală a fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să contribuie la efortul misionar.
Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și dragostea să stăpânească în lume.
A. Valoarea persoanei umane

1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt înger, un închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Continuare punct 3
 

Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a făcut om … ca să ne recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut al oamenilor”, (Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a Bisericii este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.

1. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele păcii, astfel încât eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și putere.
2. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premisă pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe pot contribui la înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica orice tip de sincretism religios.
3. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3, 9), putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bună voință, care iubesc pacea plăcută lui Dumnezeu, spre binele societății umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

B. Libertate și responsabilitate

1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru om. Cel ce l-a zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă, îngrădindu-l numai prin legea poruncii (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25. PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică al independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde provin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.
2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependență în special în cazul unor tineri de azi, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea asupra unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalitățile sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod particular, în domeniul libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a bunurilor esenţiale pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, criza refugiaților, distrugerea mediului, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a biomedicinei la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții umane. Toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.
3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10, 23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea păcii și dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoarele lumii. Adevărata pace este rodul stăpânirii pe pământ a tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.
2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nici eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca să fac tot ce este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se poate spune „că nimic nu este atât de propriu unui creștin decât să facă pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este puterea tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea de grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și dinainte de veac hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3, 953AB).
3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și dreptății depind și de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranţei în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).
4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.
5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14, 19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu toți oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

Continuare punct 3
 

D. Pacea și împiedicarea războiului

1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4, 1). Fiecare război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.
Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație și de dominare asupra lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a înarmărilor.

1. 1. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede posibil.
   2. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă de creștere a opresiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități din cauza credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și internaționale existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească locuințele. Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.
E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și nedreptatea (cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf. Marcu 25, 41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe pământ – nu este niciun loc pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11, 6; Romani 12, 10).
2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Faptele Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este aproapele meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.
3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica are dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi, de săraci, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.
2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migraţii masive de populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.
3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează negativ întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel „fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „în munca sa, fiecare trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele mari, PG 31, 1025 A).
4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei activități economice pervertite, care, fiind lipsită de dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea socială.

Continuare punct 3
 

față de frații în nevoi.

1. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.
2. Biserica este îngrijorată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.
3. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfemiatorie, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.
4. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire, Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu manifestări ale secularizării. Biserica lui Hristos este chemată să exprime din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în lume, bazată pe experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei sale. Astfel se deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice, ea promovează lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.
5. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca să o lucreze şi să o păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor păcatului omenesc: „Fiindcă făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților chibzuielii și cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele viitoare au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

1. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această afirmație, Biserica Ortodoxă subliniază, în același timp, și pericolele pe care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie să întrerupă cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12); „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică 1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni indispensabil pentru delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor științei, în aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt preconizate atât succese, cât şi riscuri. În acelaşi timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, încă de la conceperea sa.
2. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a ştiinţelor biologice, precum şi a biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale acestora sunt considerate benefice pentru om, deși provoacă dileme de natură morală, în timp ce altele sunt considerate neacceptabile. Biserica Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici. Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui tratat cu respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărate dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și de învățăturile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).
3. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a sublinia importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării lucrurilor demne de cinste și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de caracter ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.
4. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos este continuă și neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția familiei, dăruită de Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe Sfânta Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite țări și de justificare teologică în anumite comunități creștine a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine. Biserica, așteptând recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor oamenilor care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece viii şi morţii” (1 Petru 4, 5) și că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).

Final punct 3
 

În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează inimii omului și îl cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul Pavel, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4, 8). Biserica propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și popoare, ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit pentru viața lumii (cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

Zi-mi, mama, ,,gusata" , ca sa nu-mi zică alții înaintea ta! Tu te-ai privit în oglinda și te-ai apucat de scris. Sper ca ai fost sincer de data asta.

Mult›umesc frumos. Cred ca le pot accesa s™i singura. Ceea ce faci tu este un fel de strigat disperat de cocos. Nu scrii altceva decât jigniri si citate. Deja ti s-a imprimat ,,dragostea" ecumenista pe creier.

Tot timpul vezi conspiratii si esti invaluita in naluciri . Antonia draga , dupa ce ai terminat cu obsesia cipurilor care te-a marcat cam trei ani , acum ai alte naluciri constante , este pama la urma de inteles la boala grava de care suferi:
Schizofrenia paranoidă este cel mai comun tip de schizofrenie. Este caracterizată prin halucinaţii, care presupun, de obicei, o anumită formă de ameninţare sau de conspiraţie, cum ar fi comploturi secrete în vederea controlării creierului oamenilor prin transmisii radio.


In schizofrenic paranoic poate crede că o forţă extraterestră îi controlează gândurile. De asemenea, frecvente în schizofrenia paranoidă sunt senzaţia de măreţie, un sentiment de posedare a adevărului absolut sau a soluţiei unice la problemele lumii. Schizofrenicul paranoic nu are de obicei manifestările plate sau neadecvate ale unui schizofrenic dezorganizat şi poate, de altminteri, să pară o persoană inteligentă care vrea să aibă o conversaţie aprinsă, sinceră asupra unor subiecte care se întâmplă să fie foarte ciudate şi de necrezut.
La tine "creierul"este controlat de siteurile potrivnice Ortodoxiei care improsca cu noroi si vrajba .
Vindecare grabnica ANTONIA :):76:

Video
 

http://vstore.doxologia.ro/sites/def...iu_creta_p.mp4

Comenteaza Antonia . . .:100:

Video
 

Video
 

In toate discuțiile recente ce au urmat Sfântului și Marelui Sinod din Creta, cei care au decis să oprească pomenirea liturgică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, indiferent dacă au participat sau nu la acesta, au invocat partea a doua a Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol, numit și Πρωτοδευτέρα, organizat în timpul Sfântului patriarh Fotie în două sesiuni, în 859 și 861. Mențiunea conținută aici, fără precedent și fără o dezvoltare sau întărire ulterioară, în Tradiția canonică bizantină va face obiectul acestei analize. Pentru o primă interpretare corectă a acestuia pot fi utile comentariile canonistului sârb episcopul Nicodim Milaș[1], care rezumă linia Tradiției canonice ortodoxe în această privință. Din capul locului trebuie evidențiat faptul că acest Canon 15 trebuie citit doar împreună cu canoanele 13 și 14, ele fiind un corp comun. Canonul 13 vorbește de situația nepomenirii episcopului de către preoți, monahi sau laici, canonul al 14-lea de cazul nepomenirii Mitropoliților de către episcopii sufragani, iar canonul al 15-lea completând pe cele anterioare, vorbește despre sancțiunile pe care ar trebui să le primească toți cei din corpul eclezial care nu și-ar mai pomeni patriarhul pe motive de credință sau pentru unele presupuse abateri morale, nedovedite încă și nejudecate de un Sinod. Aceste trei canoane încununează o întreagă Tradiție care le-a precedat. Una dintre cele mai vechi, cunoscute și autoritative reglementări bisericești împotriva schismei este canonul 31 Apostolic, urmat apoi de altele precum canoanele 6 de la Sinodul II Ecumenic, 3 de la Sinodul III Ecumenic, 18 de la Sinodul IV Ecumenic, 31, 34 Trulan, 6 Gangra, 14 Sardica, 5 Antiohia, 10, 11, 62 de la Cartagina. În toate cele trei canoane de la Sinodul I-II, sancțiunile prevăzute și socotite potrivite clericilor de orice rang, monahilor sau laicilor care nu-și pomenesc superiorul ierarhic bisericesc sunt drastice, vorbindu-se de caterisire pentru clerici și afurisire a celorlalți.
Ce afirmă mai precis, Canonul 15 de la Sinodul I-II? Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. (Canonul 15, partea I)
Partea a doua a acestui canon rezidă în următoarea clauză: cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări. (Canonul 15, partea a II-a)
Această a doua parte a canonului este unicul loc din Tradiția canonică a Răsăritului Ortodox care pare a îndreptăți pe cineva, pentru conștiință, să nu-și pomenească superiorul ierarhic bisericesc. Însă pentru de a face unele aprecieri asupra sa, vreau să public și traducerea comentariului pe care Matei Vlastares (1280-1350)[2], considerat de mulți principala autoritate canonică bizantină, cu o imagine de sfânt în același timp, l-a făcut în principala sa lucrare canonică, Syntagma alfabetică, Σ, cap. 12 (Despre schismatici)[3]. Vlastares a fost ieromonah în Mănăstirea Perivleptos din Tesalonic și a scris Syntagma în anul 1335, cu foarte puțin timp înaintea izbucnirii controversei isihaste. Iată considerațiile sale despre aceste trei canoane:
Al 13-lea [canon]. Așa cum odrăslirile neghinelor eretice, zice, au fost tăiate din rădăcinile lor cu sabia Duhului, așa și nebunia schismaticilor care încearcă să împartă Trupul lui Hristos noi oprind-o, hotărâm că dacă vreun preot sau diacon, chipurile pentru niște vini care aprind patimile trupești, condamnând pe episcopul lor care are viața diametral opusă a toată necredința și fapta nedreaptă, cum a primit prin canonul dumnezeiesc apostolic, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu el mai înainte de condamnarea sinodală și săvârșind dumnezeiasca slujbă nu ar face referire la numele lui, poruncim ca acesta să fie supus caterisirii și să fie lipsit de orice cinste preoțească. Căci este nelegiuit cel ce răpește judecata mitropoliților mai înainte de judecată, precum și a se alege de către el propriul părinte și episcop. Dar și cei ce-i urmează lui, dacă sunt clerici, sunt supuși acelorași epitimii, iar monahii sau laici nu numai să fie despărțiți de sfânta împărtășire ci și din Biserică să fie excomunicați/scoși afară până ce scuipând pe unirea lor cu schismaticii, se vor întoarce la propriul lor episcop.
Al 14-lea [canon] hotărăște și caterisirea episcopului dacă se rupe de comuniunea propriului mitropolit și nu suferă să pomenească la sfintele slujiri numele lui.
Al 15-lea [canon] aplică aceleași pedepse și mitropoliților care se rup de Patriarhul lor. Dacă Patriarhul s-ar întâmpla, zice, sau mitropolitul, sau episcopul să propovăduiască în mod public și cu capul descoperit oarecare erezie condamnată de Sfinții Părinți, cei ce opresc comuniunea cu el și se despart de el, nu de pedeapsă ci de cinstea ce se cuvine ortodocșilor să fie învredniciți căci nu episcopi, ci pseudo-episcopi au condamnat și nu au tăiat în schisme unitatea Bisericii ci s-au sârguit să izbăvească Biserica de schisme și împărțiri. De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală.
Iată acum câteva observații asupra canonului în sine și asupra comentariului lui Matei Vlastares, care la prima vedere pare destul de sumar:

1. Este bine de observat mai întîi că în Canonul 15 se spune deschis că cel care nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru mystagogia dumnezeiască prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă: dacă […] ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit […] face schismă. De aceea observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, cum că nepomenirea ierarhului este un avertisment sau sancțiune dată acestuia, dar nu este schismă. Nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu alipirea de un alt episcop care nu este în comuniune cu cel nepomenit.
2. Conform aceluiași canon, separarea/delimitarea prin nepomenirea unui episcop sau a patriarhului, pentru conștiință, se poate face, chiar până la emiterea unei decizii sinodale în ce-i privește, doar în cazul în care aceștia propovăduiesc cu capul descoperit, adică public/vădit/evident pentru toată lumea, o erezie deja condamnată de Sinoade și de Sfinții Părinți. În contextul istoric al anului 861 această erezie vizată, condamnată de un Sinod (Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, 787), ale cărei rămășițe nu se stinseseră, era iconoclasmul. Potrivit unor bizantinologi, „condamnarea iconoclasmului a fost motivul dogmatic cel mai important pentru convocarea Sinodului din 861”[4].

Continuare
 

Ultima parte
 

1. Partea a II-a a Canonului 15 este inutilizabilă astăzi în argumentarea canonică a unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii”, a ecumenismului și a susținătorilor lui. Este limpede că ecumenismul și participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică este expusă riscului unui sincretism teologic și eclesiologic, dar nici un exces al membrilor Bisericii în această direcție nu poate fi sancționat - cu o presupusă susținere canonică – prin schismă. Nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului este automat schismă, iar schisma asumată deja îi scoate pe critici din calitatea de parteneri de dialog.
2. Canonul 15 nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”[7]. Dar ce mai spune despre aceasta „dascălul pocăinței”, cel care a acceptat acuzele nedrepte, răutatea celorlalți, trădarea, exilul, din dragostea sa pentru turmă și pentru unitatea ei? Căci atunci când a primit toate acestea nu și-a făcut repede o Biserică paralelă, ci le-a socotit laudă și cunună de la Domnul Slavei, cel Răstignit, Mort și Înviat: „Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare.[…] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmaşilor] drept o mare dovadă de înşelare: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei.”[8] Dar aceasta s-a întâmplat pentru zelul lipsit de discernământ/rațiune pentru credința ortodoxă, care scăpat de sub control, asemenea unui taur (cf. Ieșire 21, 29-36), riscă să ne pună în primejdie propriul suflet dacă nu este omorât la timp[9]. „Iar cei care au provocat nenorocirea aceasta, sunt aceia care se arătau zeloși. Dacă aţi fost zeloşi spre aşa ceva [spre schismă], mai bine ar fi fost [să nu fi fost zeloşi] şi să vă fi numărat şi voi printre cei cărora nu le pasă de nimic.”[10] Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că schisma nu e cu nimic mai prejos decât erezia, prin vătămarea pe care o aduce Trupului lui Hristos și la fel de greu de vindecat. „Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege şi nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, şi-ar însuşi-o şi ar deşira-o toată de la înceheietura de sus până jos, şi ar rupe-o în multe bucăţi; unul ca acesta va fi mai puţin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe acelaşi rege de gât şi l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârţi trupul în bucăţi, cam ce pedeapsă după dreptate va lua? Dar dacă cineva care ar face aşa ceva unui rege - care e împreună rob cu el [al lui Dumnezeu] - ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă şi ciopârţeşte în bucăţi pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic?”[11]

Vindecarea stării de schismă nu se face decât prin pocăință și întoarcere sinceră la Hristos, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, pentru a nu mai fi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos (cf. Ef. 4, 2-3, 14-15).

[1] Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol II, partea I, traducere de prot. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană, Arad, 1934, pp. 320–323.
[2] Despre Matei Vlastares a se vedea https://scottnevinssuicide.wordpress...hew-blastares/,
[3] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. VI, Atena, 1859, pp. 452-453, traducere de Laura Enache.
[4] Cyril Mango, „The Liquidation of Iconoclasm and the Patriarch Photius”, în A.A. Bryer, J. Herrin (eds.), Iconoclasm, Birmingham, 1977, p. 135.
[5] A se vedea studiul lui Ionuț-Alexandru Tudorie, „De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al patriarhului Fotie”, în vol. Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. O. Coman, ed. A. Muraru, Polirom, Iași, 2013, pp. 19-81, aici pp. 23-30.
[6] Pentru personalitatea patriarhului Grigorie al II-lea Cipriotul, dar și opera sa, se poate consulta cu folos volumul: Jean-Claude Larchet, Viața și opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul (Colecția Patristica. Studii, 19), trad. M. Bojin, L. Enache, ed. D. Bahrim, Doxologia, Iași, 2016.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85; traducerea pasajelor Sfântului Ioan Gură de Aur aparține pr. Roger Coresciuc.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85.
[9] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia, 24, CCSG 10, p. 21 [Întrebări și nedumeriri, 24, VHPF 1, trad. L. Enache, ed. D. Bahrim, p. 93].
[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 88.
[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 87.
Sursa: parohiacopou.ro

Video
 

Video
 

.
Si eu cred ca tu te situezi pe o direcție potrivnica ortodoxiei. ,,Ortodoxia" ta e cu cipuri și cu ecumenism. A mea e fără acestea. Biet suflet, o sa vezi tu la vămile văzduhului care e schizofrenic.

Antonia nu mai refuza tratamentul medicamentos . caci de cel duhovnicesc nici nu-ti pasa !:107:

Ce spune Patriarhia Ierusalimului despre folosirea termenului de „biserică” pentru confesiunile eterodoxe



„Temele contestate în ultima vreme de diferite cercuri ecleziastice cum că chipurile, prin textele presinodale se atacă învățătura ortodoxă prin neologisme, cum ar fi de pildă, cele cu privire la persoana umană sau folosirea termenului de biserică pentru heterodocși, ca să spunem drept, nu erau formulări numai ale celor ce au participat la ultimul stadiu al pregătirii textelor, adică ale membrilor Comisiei Speciale Inter-Ortodoxe, sub conducerea Mitropolitului Pergamului, Ioan, ci în primul rând, aceste formulări aparțineau teologilor anteriori. Aceștia erau cei care au formulat textele despre persoana umană și cele despre Biserică și biserici.
În mod special, cum rezultă din actele celei de-a treia Conferințe presinodale, în conexiune cu discuțiile pentru compunerea textului Despre relațiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creștine, problema, adică dacă va trebui să se folosească termenul de biserică pentru heterodocși, a fost pusă numai de Mitropolitul Cartaginei (ulterior Patriarhul Alexandriei) Parthenie, fără a se găsi totuși vreunul dintre reprezentanții de atunci să participe la problematizarea lui. Toți au considerat ca absolut logică folosirea termenului debiserică pentru heterodocși. Lipsa oricărei contestații, atunci și anterior, cu privire la folosirea termenului de biserică cu privire la alte confesiuni creștine se datorează în mod sigur faptului că acest termen este la bază un termen tehnic (terminus technicus). Astfel este folosit de altfel și în manualele de dogmatică, când se face referire la identitatea heterodocșilor.
Lăsăm la o parte aici lista amănunțită a nenumăratelor altor cazuri. În mod semnificativ, amintim numai că P. N. Trembelas în mod repetat, atât în Dogmatica sa, cât și în multe alte scrieri ale sale, folosește termenul fără deosebire și pentru bisericile heterodoxe. De asemenea și cel trecut la Domnul, fericitul categumen al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Gheorghios Kapsanis, în scrierile sale, a folosit termenul debiserică și pentru heterodocși, alegând totuși ca semn distinctiv să scrie cuvântul cu minusculă pentru heterodocși în opoziție cu majuscula pentru ortodocși. Invocăm aceste exemple concrete ca să oferim un cadru ambiant teologic conferințelor presinodale în legătură cu această temă.
De altfel, folosirea termenului de biserică pentru heterodocși și în special pentru latini este mărturisită adeseori în izvoare și mai ales sinodale. De exemplu în Rânduiala care a fost tipărită de Sfântul și Marele Sinod din anul 1484, de conducerea Patriarhiei Constantinopolului, în legătură cu modul primirii latinilor în Biserica Ortodoxă, se menționează printre altele și următoarele:
„Vrei omule, să fii ortodox și să te lepezi de toate dogmele rușinoase și străine ale latinilor, adică cele privitoare la purcederea Duhului Sfânt, că rău cugetă și slăvesc că purcede și de la Fiul, dar și de azimile cele liturghisite de ei și de celelalte obiceiuri ale bisericii acelora, toate câte nu sunt în acord cu Biserica Sobornicească Ortodoxă de Răsărit ?”[1].
De asemenea, același termen se folosește și într-o Rânduială ulterioară cu privire la convertirea unui oarecare latin la Biserica Ortodoxă: „Te întorci și te lepezi de inovația Bisericii Apusene... ?” „Te lepezi de stropirea la Sfântul Botez din Biserica Apuseană ?” „Te dezguști și te scârbești de afirmația nebunească a Bisericii Apusene... ?”și altele[2].
Afară din Sinodul din 1484, și în Sinodul din 1406, care a avut loc în Cipru, ca să interzică ciprioților ortodocși să aibă relații cu papistașii, președintele Sinodului, Iosif Vryennios, adică profesorul Sfântului Marcu Evghenicul, atribuie termenul de biserică celei romane: „Cât timp schița în scris declară limpede că dacă mărturisesc Biserica Romei, adică pe papă și pe episcopii de sub el, cugetă ortodox și nu, dimpotrivă, schismatic, cum vom putea să-i abatem pe aceștia zicându-le: până ce se va hotărî despre aceasta la sinodul ecumenic, nicidecum să nu aveți părtășie cu ei?”[3]
În afară de izvoarele sinodale termenul se folosește extins și în textele oficiale ale unor personalități bisericești particulare. De exemplu, Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea, adresându-se luteranilor, zice următoarele : „Fie, sunteți de un cuget cu Biserica noastră a lui Hristos. Dacă cu adevărat și din tot sufletul veți împlini cu faptele, bucurie numaidecât va fi în cer și pe pământ pentru unirea celor două Biserici, nădăjduită că va fi spre slava lui Hristos”. Și în altă parte : „Când prin faptul că veți fi părtași cu noi și că vă veți supune cu credință Sfintei noastre Biserici sobornicești a lui Hristos, veți fi lăudați de toți cei care au minte. Și astfel când din cele două biserici se va face una cu ajutorul lui Dumnezeu ...”[4]. Cele de mai sus sunt mărturii doveditoare pentru folosirea termenului de biserică, ce arată în acest mod ce atitudine bisericească în fața heterodocșilor răzbate din texte.”

[1] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. 5, Atena, 1855, p. 144.
[2] Cf. Gh. Metallinos, Ομολογώ εν βάπτισμα, Atena, 1996, p. 134 et passim. [Părintele Gheorghe Metallinos,Mărturisesc un botez, Ed. Evanghelismos, București, 2011, pp. 169-170]
[3] V. Katsaros, „'Ιωσήφ Βρυεννίου. Τα Πρακτικά της συνόδου τής Κύπρου (1406)”, Βυζαντινά, 21, 2000, p. 46.
[4] I. Karmiris, Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας, Atena, 1960, t. I, pp. 443, respectiv 503.

Asculta, stimabile! Chiar nu ti-e rușine ca în loc de argumente sa folosești sistematic insulte? Acestea te descalifica în primul rand pe tine. Te uiți în oglinda și scrii. Spor!

Care e modalitatea de lupta pentru păstrarea dreptei credințe pana la un viitor sinod? Ascultarea oarba? Pumnul în gura? De ce sa ni se ia și credința ortodoxa? Oricâte cozi de topor vor exista, Ortodoxia va rămâne.

Antonia hai sa-ti zic o "co-medie":
daca incerci intr-o zi sa faci toate slujbele zilnice din Ceaslov, nu mai ai timp
de alte chestii.Idee e ca pt noi, mirenii sa faci randuiala zilnica a slujbelor
si sa mai ai timp si de celelalte (grija casei, piata, curatenie, etc) pur si simplu
nu ai timp sa le faci pe toate.
De aceea noi unii din mireni ne impartim randuiala in doua zile astfel:
Zilele impare:
1)Utrenia+Ceasul I + Ceasul III + Ceasul VI + Obednita,
2)Miezonoptica

Zilele pare:
1)Ceasul IX + Vecernie+Pavecernita Mica
2)Miezonoptica

Timpii pt fiecare slujba sunt de regula urmatorii, (tinand cont de faptul
ca mireanul va canta din Ceaslov fiecare tropar pe glasul specificat inainte
de inceperea troparului):

Utrenia + Ceasul I : 3 ore;
Ceasul III + VI + Obednita: 1 ora si 30 min;
Ceasul IX + Vecernie: 2 ore;
Pavecernita Mica( inclusiv canonul pt fiecare zi randuit, conform glasului de rand din Octoih sau Canoanele Maicii Domnului, atentie ca nu ma refer la Octoihul Mare) : 1 ora si 30 min
Miezonoptica: 1 ora si 30 min (exceptie sambata unde dureaza 45 de min)

Asa cum se stie daca ai participat la Sfanta Liturghie atunci nu mai trebuie
sa faci acasa Obednita.

Ia incearca sa te tii de programul asta, la care sa adaugi si job si menajul casei si sa vezi cum nu mai timp de tampeniile lui saccisiv & Co.

Uite de exemplu pe mine ma doare la basca de sinoduri si alte chestii.Eu am alte probleme acum.De multe ori mi se intampla ca atunci cand citesc tropare pe glasul II, o dau fara sa vreau pe glasul IV.

Cand mintea imi sta preocupata la Dumnezeu, dracul nu mai are loc si atunci ramane pe afara.

Printre primele lucruri care m-au surprins când am ajuns student la Teologie (am pierdut şi eu vremea, pe acolo, vreo doi ani, candva... - spun că am pierdut vremea în sensul că nu mi-am făcut bine treaba, nu că ar fi pierdere de vreme să studiezi acolo, la poalele Patriarhiei!) au fost afirmaţiile de acest gen.
Auzeam adesea pe unii tineri seminarişti sau pe mai vârstnicii colegi studenţi că vorbeau despre "luptă" şi "misiune". Ei înţelegeau aceşti termeni, desigur, ca pe acţiuni îndreptate împotriva altora, care împărtăşesc alte credinţe, au alte accente, felurite alte nuanţe...
Aflam că trebuie (evident!) să luptăm mai întâi împotriva papistaşilor (spre ruşinea mea, abia atunci auzeam termenul acesta), apoi împotriva protestanţilor dar şi a ateilor, agnosticilor, buddhiştilor, musulmanilor etc.
Practic, oamenii aceia înflăcăraţi se arătau a fi în luptă cu toată lumea! Cu toate mişcările religioase care nu se subordonează Ortodoxiei (înţeleasă ca credinţă promovată de Biserica noastră sau, uneori, de alte comunităţi considerate Biserică...), cu toţi oamenii care ar avea de spus ori de făcut orice diferit decât ceea ce vine din "Program".

M-am sperit niţel, mi-a părut că am intrat într-un fel de Armată a tristului regim, aceea politizată şi mutilată de fostul dictator... Aceleaşi reflexe, acelaşi aer dictatorial, acelaşi mic hitler ori stalin deghizat mişuna, parcă, peste tot...

Am întrebat mai întâi pe un fost ofiţer, un colonel, student şi el acum: oare cum ţi se pare "atmosfera" pe aici? Lupta asta, ideologia asta de tip comunist sau neonazist etc. Cum îţi pare?
O porcărie, a spus el, nu mă aşteptam, o să mă retrag. Şi s-a retras omul, după câteva luni, mirat că Ortodoxia a ajuns să fie confundată cu o mare maşină de spălat creieraşul. Colegul era un creştin "practicant" din fragedă pruncie. Din familie de credincioşi ortodocşi, se spovedea şi se împărtăşea regulat, se ţinea departe de viciile frecvente pe la noi, era om cu adevărat serios, temperat, echilibrat. Milostiv, disciplinat, sobru, el citea frecvent din Sfinţii Părinţi, adeseori îmi lămurea câte un lucru din Patristică etc. Îmi părea, deja, preot...:) Şi încă unul dintre cei mai destoinici. Dar a ales să plece, dezamăgit de accentul pus pe "luptă", "trebuie", "misiune"...

Am întrebat şi pe un alt coleg, psihanalist. Acesta a fost mult mai reţinut, a început fireşte să mă întrebe el, în loc de a-mi da un răspuns: dar ce te face să vezi aşa, ce simţi legat de asta etc. În final a acceptat şi el că nu e chiar cum se aştepta şi, după vreo juma de an, satisfăcut de ce specimene mai cunoscuse pe-acolo, a tulit-o şi el.

Am întrebat şi pe un alt coleg, filosof de profesie, ca să zic aşa (doctorand, profesor nu ştiu unde...). Acesta mi-a încadrat fenomenul într-o puzderie de conexiuni, curente, accepţiuni. Foarte încântat de întrebare, s-a apucat să deschidă mulţime de fişiere pentru a încropi, într-un agonizant sfârşit, un răspuns de genul: "domle, ce să-i faci, nişte proşti!"...:))

Şi uite-aşa am rămas singur printre misionari şi luptători, canonindu-mă vreo doi ani să îmi văd de treburi (e mult de studiu la Teologie! e şi de participat la slujbe, dacă chiar vrei să faci vreo treabă cu tine) şi să mă lămuresc, printre altele, cum e cu lupta asta, cu misiunea sfântă, cu trebuie şi cu alte formule foarte la modă prin acel mediu unde îşi făceau veacul câteva miişoare de creştini.

Ei bine, n-am aflat cum e cu lupta. Probabil va rămâne o enigmă veşnică a vieţii mele.
Singura luptă pe care aş fi vrut să o aud dezbătută şi purtată ar fi fost lupta cu patimile proprii, cu prostia personală, cu boalele toate, cu nedesăvârşirile...
Dar pe cât de mare era taina luptei aceleia pentru mine, pe atât de mare s-a arătat ceastălaltă taină pentru aceia... Pesemne făceam parte din "divizii" distincte. Şi iată că tot la luptă ajungem...

P.S. Un student mai special, unul foarte "credincios", aflat, zicea lumea, în "severă ascultare", venea din dulcea Moldovă, avînd binecuvântare taman de la (să fiu iertat de dezvăluire) celebrul şi nestăvilitul orator Calistrat. L-am întrebat şi pe el ce să înţeleg din lupta asta, mărturisindu-mi neputinţa de a găsi tâlcul ei... Îmi amintesc că s-a uitat lung la mine (cam cum te uiţi, pesemne, la vreun drac bătrân), m-a măsurat bine şi ... mi-a întors spatele. Purta sub braţ, îmi amintesc, "Cuvintele" sfântului Nil Ascetul.
Nu mi-a mai vorbit niciodată. Nu mi-a mai răspuns la salut. Am aflat mai apoi că avea ascultare de la duhovnic să nu vorbească cu nimeni, vreme de 5 ani, decât cu profesorii când îl întrebau ceva la vreun examen. (În general nu prea îl întrebau, că era, oricum, cel mai slab din grupă. Prost bocnă, îşi făcea mereu copiuţe la examen, avea sute de foiţe îndesate prin mâneci, pe sub curea, prin mici şi tainice buzunare... Îl treceau de milă şi de jenă, în baza renumelui că are o "credinţă puternică", atât cât să ţină, chipurile, loc de orice altă însuşire a viitorului preot.....)
Mare luptător, acesta!
Mă întreb uneori, cu oarece stupor - nu cumva o fi ajuns, între timp, .... preot? Sau nu cumva se ocupă de educaţia copiilor noşti prin vreo şcoală?....

Pr. dr. asist. Paul-Cezar Hârlăoanu Reflecții
 

Cu siguranță nu există creștin atașat la valorile și viața Bisericii sale, care să nu fi auzit despre Sinodul din Creta; un sinod mult așteptat, dar în același timp și contestat. Dincolo de deciziile luate la acest sinod, dincolo de participanții din diferite Biserici naționale, ale Bisericii Ortodoxe una, rămâne valul uriaș de discuții ridicat de acest sinod. Creștinii vorbesc în biserici, prin media și pe internet. Mai ales pe internet. Aceasta arată de fapt și o împărțire a creștinilor ortodocși. Unii au puține informații despre Sinod, dar îl privesc ca pe o întrunire ortodoxă ce a avut rolul de a întări viața Bisericii. Alții sunt indiferenți sau caută informații despre ce s-a întâmplat și s-a discutat acolo. Iar unii condamnă cu vehemență sinodul, deciziile și participanții la această întrunire ortodoxă. Deci sunt cei care apără, cei care acuză și cei cărora nu le pasă. Dacă cineva ar dori să urmărească aceste discuții, ar putea vedea că primele două categorii au un numitor comun. Deși se situează pe poziții adverse, există totuși ceva care le leagă: dragostea de Biserica lui Hristos și dragostea față de Dumnezeu. Unii apără din dragoste, în timp ce alții acuză tot în numele aceleiași iubiri. Fără a vorbi despre necredință sau rea voință, se poate observa că râvna față de cuvântul lui Dumnezeu poate îndepărta de Acesta.
Toate aceste discuții aprinse și însoțite de gesturi și cuvinte grele au găsit un ecou în Sfânta Scriptură, într-un episod care arată că râvna poate duce și la păcat.
Este vorba de Saul, primul rege al Israelului biblic. El este ales și înscăunat rege într-un moment în care autoritatea lipsea cu desăvârșire în Israel. Haosul caracteristic acestei perioade este descris de autorul cărții Judecătorilor prin următoarea remarcă: „în zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” (21, 25). Cererea poporului de a primi un rege reprezintă lepădarea Dumnezeului legământului și dorința lor de a fi asemenea celorlalte popoare (I Regi 8, 4-5).
Saul, unsul Domnului
Această alegere și ungere a lui a născut și o serie de întrebări. A fost bună sau nu această alegere? A dorit cumva Dumnezeu să-și pedepsească poporul prin înscăunarea lui Saul? Am întâlnit opinii care susțineau că această alegere era o modalitate prin care Domnul dorea să le arate israeliților răul pe care un rege îl poate provoca poporului. Este destul de hilară ideea de a-L prezenta pe Dumnezeu asemenea unui om supărăcios, care se răzbună într-un mod copilăresc pe cei care au opinii diferite. Domnul arată că Saul este cel care va răspunde nevoilor poporului, deoarece „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor, căci am căutat spre poporul Meu, deoarece strigătul lui a ajuns până la Mine” (I Regi 9, 16).
Încă de la început, autorul îi creează lui Saul o imagine cu totul aparte. Aspectul fizic îl prezintă pe fiul lui Chiș ca fiind un om deosebit, așa cum nu se mai întâlnea în Israel: „tânăr și frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul” (I Regi 9, 2). Cu siguranță că descrierea făcută acestuia avea rolul de a arăta ca Domnul a ales spre a fi rege pe cel mai bun dintre ei, astfel încât israeliții să accepte alegerea făcută de Dumnezeu (deși existau și nemulțumiți I Regi 10, 27).
Dar oare alegerile divine se bazează doar pe imaginea externă? Domnul alege doar după partea din afară? Dacă Saul era tânăr, frumos și înalt, îl făceau aceste calități fizice și o persoană morală, cu frică de Dumnezeu, demnă de a conduce poporul ales? Textul biblic arată că nu întotdeauna frumuseții exterioare îi corespunde una interioară, sufletească. Însă în cazul lui Saul lucrurile par a se potrivi: cel ales întrunea și calitățile duhovnicești pentru aceasta.
Întâlnirea dintre Saul și Samuel este determinată de faptul că cel din urmă era plecat să caute asinele tatălui său. Textul biblic arată că acea căutare a fost una extrem de intensă (I Regi 9, 4-5). Saul pare a se plia imaginii păstorului celui bun, care își caută oaia rătăcită, doar că în acest caz oile sunt înlocuite cu asinele. Dar imaginea păstorului responsabil este identică. Mai mult, atunci când această căutare nu își atinge ținta, gândul lui Saul, la îndemnul slujitorului său, se îndreaptă către omul lui Dumnezeu. El nu cere ajutor de la o vrăjitoare, cum va face ulterior, ci apelează la Dumnezeul părinților săi.
Când Samuel încearcă să îi dezvăluie alegerea pe care a făcut-o Domnul, Saul îi arată poziția sa socială „nu sunt eu oare fiul lui Veniamin, una din cele mai mici din semințiile lui Israel? Și familia mea oare nu este cea mai mică din toate familiile seminției lui Veniamin?” (I Regi 9, 21). Obârșia lui Saul era una modestă: din cea mai mică seminție și din cea mai neînsemnată familiei a acestei seminții. Și el era conștient de această descendență. Dar, din această perspectivă, alegerea lui se încadrează în tiparul alegerilor divine, prin care Domnul înțelegea să izbăvească pe Israel: oameni simpli, lipsiți de putere, pentru ca israeliții să înțeleagă că ajutorul vine de la Dumnezeu.
Deși Samuel îi dezvăluise faptul că el va fi rege, Saul pare a refuza această poziție în Israel. Atunci când Domnul arată poporului viitorul lor lider, sunt aduse toate semințiile. Nominalizarea se restrânge până se ajunge la seminția lui Veniamin, la Saul, însă acesta nu iese să își primească cu bucurie rolul de rege, ci se ascunde printre lucruri de ochii poporului (I Regi 10, 19-23). Nu își dorește această responsabilitate și demnitatea regală. Nici chiar după ungerea și recunoașterea lui care rege, Saul nu profită de prerogativele sale. Atunci când locuitorii din Iabeșul Galaadului vin să îi ceară ajutorul, „marele” rege al lui Israel era „la câmp, în urma boilor” (I Regi 11, 5). Activitatea lui nu are nimic din cea a unui rege obișnuit. Saul își vedea de vechile sale îndeletniciri.
Ceea ce-l caracterizează pe Saul în aceste momente este responsabilitatea, jertfelnicia, smerenia, credința în Dumnezeu.

Pr. dr. asist. Paul-Cezar Hârlăoanu Reflecții
 

Căderea lui Saul
Mărirea și puterea schimbă omul. Același lucru se întâmplă și cu primul rege al lui Israel, deoarece Saul se schimbă la nici un an de când a fost ales rege. Prima greșeală menționată de autorul biblic este legată de lupta împotriva filistenilor, dușmanii poporului lui Dumnezeu. Textul scripturistic descrie amănunțit evenimentele și locul în care se desfășoară. Ideea este că Saul a așteptat opt zile, timpul hotărât de Samuel, însă văzând că acesta întârzie, decide să aducă singur jertfă lui Dumnezeu, pentru a putea purcede mai repede la luptă împotriva filistenilor (I Regi 13). Venirea profetului atrage și mustrarea lui Saul pentru faptul că el și-a depășit atribuțiile. În primul rând, jertfa nu putea fi adusă decât de către slujitorii Domnului, cei care fuseseră aleși din seminția lui Levi, pentru slujirea la Cortul Sfânt. Mai târziu, un alt rege care va încerca să facă un lucru asemănător va fi lovit cu lepră (II Cronici 26). În al doilea rând, Saul trebuia să îl aștepte pe Samuel, însă dorința de a lupta împotriva filistenilor a fost mai puternică decât ascultarea de profet.
Cel de-al doilea păcat al regelui Saul este legat tot de războiul cu filistenii și de dorința lui de a înfrânge dușmanii lui Israel. În esență, de fapt acestea fuseseră cuvintele lui Dumnezeu cu referire la slujirea lui: „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor” (I Regi 9, 16). O astfel de intenție a stat la baza interdicției pe care Saul o pune asupra poporului, ca nimeni să nu mănânce până ce filistenii nu vor fi învinși (I Regi 14, 24). Literatura patristică (Tertulian, Fer. Ieronim) vede această interdicție ca un post solemn raportat la Dumnezeu. Atât de solemn, încât deși Ionatan nu a știut de el, totuși trebuia să fie pedepsit pentru încălcarea lui. Decizia lui Saul, deși extrem de bine intenționată, lupta împotriva dușmanilor lui Israel, duce în cele din urmă la căderea poporului în păcat: oamenii au mâncat carne cu sânge în ea (I Regi 14, 32), lucru interzis încă din timpul legământului noetic (Facere 9, 4).
Ultimul păcat, cel care face ca Dumnezeu să își îndrepteze definitiv fața de la Saul este cel pe care regele îl săvârșește în timpul luptei cu amaleciții. Porunca lui Samuel fusese una extrem de clară: să nu cruțe nimic, om sau animal. Însă Saul cruță pe Agag, regele amalecit, dar și o parte din turmele acestuia (cele mai bune). Primind veste de la Dumnezeu despre ceea ce s-a petrecut, Samuel îl mustră pe Saul. Scuza pe care o invocă regele lui Israel este una extrem de interesantă: „le-am adus (turmele n.a.) de la Amalec, de vreme ce poporul a cruțat pe cale mai bune din oi și din vitele mari, ca să fie aduse jertfă Domnului Dumnezeului tău” (I Regi 15, 15). Deci cruțarea turmelor nu s-a făcut pentru folosul regelui sau al ostașilor săi, sau pentru interesul poporului, ci prin raportarea la Dumnezeu: să fie aduse jertfă. Și în cazul acesta, gândul lui Saul a fost tot la Domnul, ca prin gestul lui să mulțumească pentru ajutorul primit de la El. Sfântul Ioan Casian[1] observă că Saul a fost păcălit de întuneric, gândindu-se că propriile jertfe vor fi primite de Dumnezeu mai mult decât ascultarea de cuvântul lui Samuel. Unei astfel de decizii, profetul îi răspunde că Domnul preferă mai mult ascultarea, decât jertfele și arderile de tot (I Regi 15, 22-23). Consecința acestui ultim păcat este lepădarea lui Saul de către Dumnezeu: „pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel” (I Regi 15, 23).
După acest ultim păcat, Saul nu mai are puterea de a se întoarce către Dumnezeu. Își cere iertare, dar cererea lui este lipsită de părere de rău, de regret. Sfântul Grigorie cel Mare observă că Saul și-a pierdut smerenia care-l caracteriza la început și a devenit plin de sine și mândru. Deplin convins că el este alesul și unsul Domnului, regele pierde ceea ce era mai important: legătura cu Dumnezeu. În toate acțiunile sale întreprinse până în acest moment, Saul a dorit să slujească Domnului și să îi împlinească cuvântul Său. Din râvna de a nimici pe filisteni, dușmanii poporului ales, aduce jertfă și impune poporului interdicția de a nu mânca. Aceeași râvnă față de Dumnezeu îl face să păstreze turmele lui Amalec, pentru a fi aduse jertfă Dumnezeului legământului. Până în acest moment, Saul nu s-a raportat deloc la sine însuși sau la propriul interes. Textul biblic pare a arăta că aproape întotdeauna a primat interesul divin. Prin comparație, se poate spune că regele Saul a greșit dorind să slujească lui Dumnezeu, în timp ce regele David păcătuiește urmându-și doar propriile interese (relația și căsătoria cu Batșeba, uciderea lui Urie).
Saul devine convins că el este unealta lui Dumnezeu; că prin el Domnul va izbăvi pe Israel; că el este cel ales. El și nu altul. Dorind să împlinească cuvântul lui Dumnezeu, regele Saul pierde legătura cu Domnul. Smerenia este înlocuită cu mândrie, ascultarea cu propria părere, iubirea cu ură. Astfel încât, râvna lui, lipsită de smerenie, de ascultare și de iubire, deși îndreptată către Dumnezeu, îl duce în cele din urmă la păcat.
Exemplul lui Saul se dovedește atât de valabil în aceste zile când, din râvnă față de Dumnezeu, se renunță la smerenie, la ascultare și la iubire. Mai ales la iubire...

frumos,dar in Ardeal e prea mare pauza,nimica deosebit,toti tac,pina cind nu stiu dar parintele ARSENIE BOCA a zis ca in ARDEALA VA DISPAREA ORTODOXIA SI VOR FI NUMAI CATOLICI ,SE INTREVEDE DIN PACATE DE PE ACUMA!!

Pt.cristiboss
 

Ascultarea merge numai pina la erezie.atit!de aci intra in functie liberul arbitru .

au venit cu binecuvintare pt a sensibiliza poprul crestin in legatura cu adevarul acestui sinod,ca sa nu fie crestinii in necunostinta .asta nu a convenit patriarhiei ,de ce sa stie mirenii adevarul ,asa cum nu ne-au spus despre cipuri asa nici despre adevarul acestui sinod,

Să înţeleg că revenim la cipuri când mai trece valul Sinodului?