Trebuie să răbdăm nu numai necazurile care ne lovesc, ci şi pe noi trebuie să ne răbdăm…

Întotdeauna să vă amintiţi legea vieţii duhovniceşti: dacă te tulburi din cauza defectului altui om şi îl judeci pe acela, mai târziu te va lovi şi pe tine viaţa şi vei suferi de acelaşi defect.

Tu nu te consideri supărăcios. Însă nu te superi faţă de acele lucruri care nu te interesează. Dacă cineva se atinge de ceva la care ţii mult – te superi…

Există două feluri de ascultare: exterioară şi interioară. În ascultarea exterioară e nevoie de supunere deplină, de împlinirea fiecărui lucru fără comentarii. Ascultarea interioară se referă la viaţa duhovnicească lăuntrică şi are nevoie de îndrumarea părintelui duhovnic. Însă sfatul părintelui duhovnic trebuie să corespundă Sfintei Scripturi. Adevărata ascultare, care îi aduce sufletului un mare folos, are loc atunci când împlineşti ceea ce nu se potriveşte cu dorinţa ta şi e împotriva ta. Atunci însuşi Dumnezeu te ia în mâinile Sale…

Par. Nicon - Patericul de la Optina

"Cine poate sa descrie intinderea iubirii de oameni si a atotbunatatii lui Dumnezeu fata de om, din moment ce il primeste daca se intoarce cu pocainta, oricat de mare ar fi tradarea si faradelegea lui. Cine va descrie nenorocirea si intunecarea omului inselat, atunci cand calca in picioare si respinge acest dar, care il recheama pe apostat si pe tradator, in sanurile iubirii parintesti si il elibereaza de vesnica si groaznica osanda?" (Parintele Iosif Vatopedinul)

Care sunt însuşirile omului înţelept?
 

"Proprie omului înţelept (priceput) îi este slobozenia faţă de orice simţire iraţională şi de orice dispoziţie şi mişcare pătimaşă. Din acestea se iveşte controlul şi stăpânirea asupra înţelesurilor şi apoi urmează folosirea dreaptă şi fără de greşeală a lucrurilor.

De asemenea, purtarea blândă şi delicată faţă de apropiaţii săi, cugetul smerit, compătimirea, milostivirea, facerea de bine faţă de toţi, statornicia voinţei în hotărârile pe care le ia, în opoziţie cu nestatornicia de dinainte, sunt însuşirile omului înţelept.

Cea mai exactă descriere a caracterului omenesc desăvârşit, sau mai curând a personalităţii, este imitarea întocmai a modelului – a Domnului nostru –, deoarece numai El a readus integritatea firii noastre." (Parintele Iosif Vatopedinul)

,,Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând,bine mare vei avea în viaţă."
Sursa: http://sfantulnectarie-babylenuta.bl...ch/label/PILDE

"“Noi nu ne dam seama cat traim in inchipuire.

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas.

Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total." Par. Rafail Noica

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...in-inchipuire/

Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.

Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască. (Parintele Paisie Aghioritul)

Părintele Cleopa, despre pacea inimii (1)
 

Deci se pune intrebarea de unii din dumnezeiestii parinti cum poate omul, dupa ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi in imprejurarile vietii, sa o linisteasca pe dansa, ca de mare nevoie si de prea mare nevoie este a sti omul sa-si linisteasca inima sa. Ca zice dumnezeiescul parinte Nicodim Aghioritul si Sfantul Grigorie de Nyssa si dumnezeiescul Grigorie Teologul si altii ca cel mai bun luptator duhovnicesc si cel mai iscusit in lume este acela care stie sa-si linisteasca inima sa in orice vreme de imprejurari si ispite ale vietii sale. Ca in masura in care isi linisteste inima, in masura aceea el lupta linistit si puterile sufletului sau se misca dupa voia lui Dumnezeu.

Si ca sa nu aduc mare ingreuiere cuvantului prin multe metode ale sfintilor parinti care au stiut sa-si linisteasca inima, o sa vorbim aici de patru principii sau de patru invataturi mai principale prin care omul poate sa-si linisteasca inima sa amarata ori de pagube, ori de ispite, ori de intamplari neasteptate, ori de cine stie ce fel de valuri ale primejdiilor si ale supararilor veacului de acum.

Si iata care sunt aceste patru principii. Prima si cea dintai cale, zic dumnezeiestii Parinti, pentru a-si linisti omul inima sa, este ca sa doreasca el totdeauna sa faca mai mult voia altora decat a sa. Si zic dumnezeiestii Parinti sa faca voia altora mai mult decat a sa intru cele bine dogmatisite spre mantuire. Ca s-ar putea ca cineva, abuzand de bunatatea unuia si de nestiinta lui, sa-l faca sa greseasca, sa-1 ia dupa voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie sa doreasca cineva sa faca voia altora, ca zic dumnezeiestii Parinti sa doreasca si sa se sarguiasca omul sa faca mai mult voia altora decat a sa intru cele ce sunt spre mantuire. Asa dumneze¬iescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar auzi ce urmeaza dupa acest cuvant, precum se cuvine intru Domnul.

S-ar putea intampla ca un barbat betiv sa faca uz de cuvantul Apostolului Pavel si sa-i spuna femeii sa i se supuna lui intru toate: si la betie, si la pacate contra firii, si la furat, si la descantatorii, si la vrajitorii, si la necredinta, si la jocuri, si la petreceri, si la rautati, si la destramari duhovnicesti, dar atunci femeia sa inteleaga ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Asa zicem si aici despre cel ce vrea sa-si linisteasca inima sa: totdeauna sa voiasca sa fie supus altuia si sa faca voia altuia, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Nu cumva supunandu-se voii altora care il duc la pacat, in loc de a-si linisti inima sa, mai rau sa o tulbure prin mustrarea constiintei care ii vine din calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Asadar primul principiu de a-si linisti omul inima sa este de a fi supus altora si pururea a asculta de altii in cele ce sunt bune si duc catre mantuirea sufletului sau.

Al doilea principiu, dupa invatatura dumnezeiestilor parinti, pentru dobandirea pacii si linistii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului si prefacerii si care vor fi strict necesare vietii, adica hrana, imbracaminte, bautura, bani de cheltuiala si, ca sa zic mai pe scurt, tot ce ii trebuie omului pe acest pamant, sa se multumeasca omul cu prea putin, adica cu cele strict necesare. Ca de aici se tulbura inima omului si se arunca in nemarginire, ca alearga sa adune mai presus de a sa trebuinta sau cele care il vatama pe el.

Si daca are omul o haina sau doua si nu-i multumit si vrea mai multe, sau are un ban si vrea mai multi, sau are o casa si vrea alta mai frumoasa si mai buna, sau are o mosie si vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el si daca se arunca in nemarginire sa aiba tot mai mult, niciodata nu va castiga inima lui liniste daca alearga cu nesat dupa avere si dupa lucrurile de prisos ale veacului de acum, caci zice unul din dumnezeiestii parinti: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija si tulburarea”. Si nici intelepciune nu castiga unul ca acesta care se tulbura alergand dupa avere si dupa prea multa avere si dupa ceea ce nu ii foloseste lui in veacul de acum sau ca sa adune prea mult din cele ce i-ar trebui si ar putea sa se multumeasca cu putin. Pentru ca zice dumnezeiescul parinte Isaac Sirul: „Mintea tulburata nu va scapa de uitare si intelepciunea nu-i deschide usa acesteia”. Si iarasi, aratand ca grija cea de multe tulbura pe om si il face pe om sa nu poata avea grija de Dumnezeu, zice: „Nu poti cu grija lumii fiind inconjurat sa mai ai cu tine si grija lui Dumnezeu”.

Deci sa rezumam asa: al doilea principiu pentru a-si linisti omul inima sa este sa fie multumit cu putine din toate cate are nevoie spre a vietui pe acest pamant.

Aici imi aduc aminte de o intamplare din Pateric.
Se zice ca acolo traiau doi cuviosi in pustia Sketica si unul avea mai multi ucenici si era putin mai bogat si avea casa mai buna si poate avea si asternuturi si mancare mai buna si mai multe lucruri, mai multe icoane in chilie, sau alte lucruri care se obisnuiesc sa aiba calugarii. Aproape de chilia acestui batran traia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu invatatura si mai nebagat in seama de parintii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vietii de a se multumi cu prea putine si a-si impaca inima sa intru saracie. Si avea batranul acesta obicei ca seara la culcare, dupa ce termina pravila sa, sa zica acest cuvant: „Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatii nu-s ca mine”.
Si atata avere avea batranul: doua rogojini. Una o asternea si cu alta se invelea. Ucenicii celuilalt batran de multe ori il auzeau inainte de culcare ca multumea lui Dumnezeu si zicea ca nici imparatii nu-s ca dansul. Si au zis catre batranul lor:
- Parinte – avvo, cum se vorbeste in partile acelea -, ne minunam tare ca noi avem mai multa stare materiala, avem si hrana mai multa si acoperaminte mai multe si ni se intampla noua scarbe si suparari si nu putem castiga multumirea batranului aceluia sarac, care vezi, nu are nimic decat doua rogojini. Lucreaza cu mainile sale cate o cosnita, capata putina paine uscata si cu apa de izvor se multumeste, iar ca imbracaminte si asternut are doua rogojini: una o asterne si cu cealalta se inveleste si i se pare ca nici imparatul nu e ca dansul. Deci n-ar fi bine sa-l chemam odata aici si sa-l intrebam cum de are el multumirea aceasta in cele putine si noi ne tulburam avand multe?
Si l-a chemat odata si cu smerenie l-a intrebat:
- Parinte, avvo, spune-ne noua, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicand: “Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatul nu-i ca mine”. Si noi vedem ca fata de noi esti foarte sarac. Doar atata ai: acele doua rogojini si mai mult nimic decat painea uscata care o ai pentru hrana si apa din izvor. Si cum poti sa te simti sfintia ta in aceasta stare asa de fericit incat ti se pare ca intreci si pe imparatii lumii?
Si a zis batranul cu liniste:
- Asa, avvo, eu cred si sunt convins ca, in starea aceasta in care ma aflu, nimeni pe pamant nu e mai fericit decat mine.
- Dar de ce?
- Iata de ce, a spus batranul. Eu cand zic cuvantul acesta ma gandesc la aceia care o duc mult mai greu decat mine. Eu intr-adevar slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu si nu cum trebuie, ci dupa a mea neputinta, ma rog, imi fac putina mea rucodelie, adica lucrul de mana, si cand ma vad ca sunt liber, nu ma supara nimeni, aer curat am, liniste am si strictul necesar de a manca o bucatica de paine il am si apoi, cand mai vad ca am si de asternut si de invelit cate o rogojina, sunt foarte multumit. Iar cand ma gandesc la cei de prin temnite sau la cei bolnavi care zac paralizati pe paturi de zeci de ani si stau in mizerie si nimeni nu-i poate ajuta si bani nu au si hrana nu au si doctor nu pot sa aduca pentru a lor neputinta ca n-au cu ce ii aduce, si la cei care stau in temnite legati de maini si de picioare si nu numai ca stau in putoare si nu au aer si libertate, dar dorm pe harburi si pe pietre si poate a doua zi ii asteapta sentinta de judecata, de condamnare si poate chiar de moarte, deci gandindu-ma la aceia cat de greu o duc ei fata de mine, atunci imi dau seama ca eu, avand atata libertate si atata liniste si atata aer curat si avand si strictul necesar de a ma hrani aici si de a-mi asterne si a ma inveli cu rogojina, sunt ca in sanul lui Avraam si zic cu adevarat din inima: „Nici imparatul nu-i ca mine”.
Atunci a zis celalalt batran: Cu adevarat, avvo, aceasta-i mare filosofie cand omul se multumeste cu putine si i se pare ca el cu acele putine covarseste pe cei mai bogati oameni din lume. Iata noi avem mai multe si mintea noastra este mai imprastiata si ne tulburam si ni se pare ca o ducem mai greu decat altii, iar sfintia ta intru aceste putine ai aflat linistea si odihna inimii sfintiei tale.

Deci am adus aceasta pilda ca mi s-a parut potrivita in cuvantul de fata, ca nu multa bogatie, nu banii multi, nu multa hrana si celelalte cate le aduna omul poate sa linisteasca inima omului, ci rugaciunea cea curata facuta din inima, nerautatea inimii asupra altuia, pacea, linistea si a fi multumit omul cu cele prea putine in viata si a nu se griji de multe, ca grija de multe ii tulbura inima sa. Deci sa rezumam: a doua pricina prin care isi linisteste omul inima sa este sa se multumeasca cu putin si chiar cu prea putin din cele strict necesare lui.

Despre pacea inimii (2)
 

A treia pricina prin care omul isi linisteste inima sa este, dupa dumnezeiestii parinti, ca acolo unde se afla el, in starea societatii lui, sa caute totdeauna locul cel mai de jos. Sa fie foarte multumit ca e nebagat in seama de oameni si ca n-are dregatorie si cinste ca altii si foarte bucuros sa se afle la locul cel de jos. Pentru ca de ce se tulbura inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treapta, vrea mai mare. Ajunge la o dregatorie, vrea mai sus. Vrea cuvantul lui sau starea lui materiala sau morala sa fie mai presus de a altuia. Vrea in tot chipul sa fie bagat in seama si sa covarseasca pe altii, ca sa fie cu toate mai presus de altii si aceasta ii aduce pururea neliniste, ca alearga dupa temelie de umbra.

Ce se intampla? Daca ne uitam pe crestele cele de sus ale muntilor unde cresc brazi sau fagi sau alti arbori, vedem ca acestia se intaresc si cresc mari, dar cand vin vanturile cele mari si furtunile, care copaci au mai mare zbucium si tulburare, daca nu cei care sunt mai sus? Si cu cat e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns pe obcina sus, cu atata mai greu el indura furtuna si se lupta cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a racori si a preface vazduhul. Deci daca te duci pe acolo dupa cate o furtuna, cum au fost cele din anii trecuti, vezi mii de arbori rasturnati cu radacinile in sus, altii faramati in doua, altii rupti jalnic, altii trantiti peste altii, ca si cum ar fi fost loviti in vreme de batalie. Ce s-a intamplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai puternica. S-au tinut ei tari, dar furtuna fiind mai tare decat dansii i-a rasturnat si in chip jalnic i-a sfaramat si i-a trantit pentru vesnicie la pamant.

Asa. Iar copacii care traiesc prin gropi, pe la paraie si pe la dosuri, cand vin furtunile cele mari, ce le pasa lor? De abia isi clatina putin ramurile si isi aduc si ei aminte ca e vant mare, dar unde? Pe coasta acolo sus, pe creasta trebuie sa fie mare furtuna. Lor nu le pasa, cresc linistiti, furtuna nu ii supara decat foarte putin, pentru ca la pozitia lor mai joasa sunt afara de primejdia furtunilor si a vanturilor.

Asa se intampla si cu oamenii care alearga dupa dregatorii sau dupa trepte. Cu cat sunt mai sus, cu atat sunt mai in primejdie. Deci daca cineva e chemat de darul lui Dumnezeu sa fie la o dregatorie, cu mare sfiala si frica de Dumnezeu sa paseasca, pentru ca nu paseste decat spre loc de primejdie si de grija. Iar daca nu, toata sarguinta lui sa o puna sa fuga tot mai jos si la locul cel mai de jos va fi linistit si afara de primejdie si de valurile si de furtunile ispitelor si ale nemultumirilor si primejdiilor veacului de acum. Deci al treilea principiu pentru a-si linisti omul inima este totdeauna sa caute locul cel mai de jos si cat mai de jos si sa doreasca sa traiasca pe acest pamant pana la sfarsitul vietii nebagat in seama si sa cinsteasca pe aceia care sunt pe treptele cele mai inalte, sa-i asculte, sa se roage pentru ei, iar el pururea sa fie multumit la locul de jos si asa isi va afla pacea inimii cu sine si cu Dumnezeu.

Al patrulea principiu pentru dobandirea pacii inimii, dupa invataturile sfintilor parinti, este de a se ruga omul in toata vremea sa se faca voia lui Dumnezeu intru el si de a-si lasa viata sufletului sau sa fie condusa de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lasa omul in voia lui Dumnezeu in toate imprejurarile, fie cele de intristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna sa aiba in mintea sa si daca se poate si pe buzele sale cuvantul dumnezeiescului parinte Ioan Gura de Aur care i-a zis in cele mai de pe urma, adica: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!” si: “Multumesc lui Dumnezeu pentru toate!”

Asadar omul care se lasa in voia lui Dumnezeu zice in inima sa asa cand este necajit: „Doamne, daca este voia ta sa fiu necajit, sa fiu! Slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu fericit, slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu sarac, multumesc Tie! Daca e voia Ta sa fiu bogat, slava Tie! Daca e voia ta sa fiu bolnav sau sanatos, slava Tie!” Deci in orice imprejurare a vietii el stie sa multumeasca lui Dumnezeu si sa se lase in voia lui Dumnezeu. Si atunci inima unui om ca acesta, care doreste sa faca totdeauna voia mai mult a altora decat a lui intru cele spre mantuire, care e multumit cu cele putine, strict necesare, in viata, care cauta intotdeauna locul cel mai de jos in viata si care se lasa totdeauna in voia lui Dumnezeu si la cele de intristare si la cele de bucurie, se linisteste si este pusa la adapost de multe valuri, de multe pagube, de multe scarbe si neasezari care se intampla impotriva celor care voiesc sa-si faca voia lor, sa dobandeasca avere multa, sa fie la locul cel mai dintai si mai de cinste si sa nu se lase in voia lui Dumnezeu si, nadajduind in priceperea si in voia lor, cauta intotdeauna a-si face voia lor si a alerga dupa acele parute lor bune care nu le aduc decat tulburare si scarbe.

MIHAI COADA despre luptele duhovnicesti ale unui actor credincios
 

Era un topic despre celebritati care au lasat lumea si s-au dus la calugarie... nu-l gasesc asa ca am sa postez aici.


MIHAI COADA despre luptele duhovnicesti ale unui actor credincios si razboiul impotriva poporului roman: “NU SFATUIESC PE NICIUN TANAR SA DEA LA TEATRU”


Actorul Mihai Coadă s-a născut în Ploieşti la data de 17 iunie 1952. În 1983 a intrat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Grigore Gonţa. A studiat teatrul cu acesta, cu Octavian Cotescu şi cu Mircea Albulescu. Din 1985 este actor al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti. Probabil că cei mai mulţi îl cunosc însă din serialul „La bloc”, difuzat de ProTV, în care a interpretat rolul „Nelu Curcă”. Mihai Coadă are însă şi o faţă nevăzută: lucrează neîncetat la legătura sa cu Dumnezeu.

http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-credintei.jpg

"Adevărata dragoste de aproapele nu numai că nu dă pe față neajunsurile aproapelui său, ci, dimpotrivă, se străduie, pe cât e cu putință, să le ascundă sub acoperământul său din fața ochilor tuturor oamenilor."
Sfântul Efrem Sirul (306 -373)

Deci fara cuviincioasa pregatire, adica fara post, rugaciune, indreptare si cainta sincera pentru toate pacatele si ratacirile avute, fara spovedanie si incuviintarea duhovnicului, sa nu va apropiati de Sf. Impartasanie, ca sa nu faceti din cel mai pretios dar al Mantuitorului prilej de osanda si blestem!
Stramtorat de spatiul limitat, inchei cu indemnul: Veniti la Cina Imparateasca! Gustati si vedeti ca bun este Domnul si El pe cei ce-L primesc cu credinta, curatie, smerenie si dragoste, ii indumnezeieste. Deci, sfintiti-va! Indumnezeiti-va! Dar cautati sa nu va pierdeti, cautati sa nu ardeti de focul dumnezeirii. Amin.

Arhim.Gavriil Stoica

Sfântul Macarie spune:

,,Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.''


Sursa:

http://www.apaceavie.ro/despre-racea...trirea-inimii/

Mulțumesc tuturor celor care contribuie la menținerea acestui topic. :6:

http://1.bp.blogspot.com/--Y3C2jV23k...lowers+(1).jpg

"Milostenia și postul sunt aripile rugăciunii. Rugăciunea noastră niciodată nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post și milostenie."
Părintele Ilie Cleopa

"Dumnezeu ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare decat cea cu care le primim noi".

Sf.Grigorie de Nazianz

"Adevarata calatorie consta nu in a cauta noi peisaje, ci in a privi cu alti ochi".
Marcel Proust

Din invataturile morale ale Sfantului Ioan Gura de Aur
 

Este mai rau sa pierzi împaratia cerurilor, decât sa fii pedepsit cu chinurile iadului.

Trebuie sa multumim totdeauna lui Dumnezeu. Daca nu te departezi de grijile lumesti, nu te poti cunoaste pe tine însuti.

Cel ce sta nu trebuie sa se încreada pâna la sfârsit si nici cel cazut sa nu se descurajeze.

In biserica, preotul tine locul apostolilor. Trebuie sa cautam sa savârsim fapte de virtute mai mult decât sa umblam dupa minuni, ca mai mare lucru este sa ai o viata virtuoasa decât facerea de minuni.

Despre apostoli si despre toti sfintii. Ei au stralucit mai mult prin viata si virtutea lor si prin harisme. Cea mai buna virtute este dragostea si milostenia; ele biruie fecioria.

Trebuie sa fim iconomi ai lui Dumnezeu; sa nu risipim averea în cheltuieli zadarnice, fie ca o avem de la parinti, fie ca am câstigat-o prin munca noastra.

Parintele Paisie Aghioritul
 

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

'I may not have many books, nor much time to read, but, strangled with thoughts, as if with thorns, I come into the common surgery of the soul, the church; the luster of the painting draws me to vision and delights my sight like a meadow and imperceptibly introduces my soul to the glory of God. I have seen the perseverance of the martyr, the recompense of the crowns, and as if by fire I am eagerly kindled to zeal, and falling down I venerate God through the martyr and I receive salvation.'

St. John of Damascus

Trebuie sa fim veseli
 

Asa cum ne ingrijim de sanatatea trupului nostru, asa sa ne ingrijim si de sanatatea sufletului. Trebuie sa fim veseli. Cand ne obisnuim sa ne rugam, ni se daruieste bucuria lui Hristos, si inca din plin. Daca atunci cand te rogi te intristezi, daca te mahnesti, ceva inlauntrul tau nu merge bine. Sa te cercetezi cu atentie caci caracterul omului exercita o mare influenta. (Parintele Emilianos Simonopetritul)

Sa luati aminte, pentru ca cel rau intinde curse. Nu radeti! Este langa noi si voi nu puteti sa-l vedeti. Ascultati ce va zic. Nu incetati sa va rugati!

Diavolul pune pe oameni sa pacatuiasca si dupa pacat ii infricoseaza si ii face sa se rusineze sa se marturiseasca. (Parintele Ambrozie Lazaris)

Nicolae Steinhardt - "Acum ştiu, am aflat şi eu..."
 

“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.
Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."

"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.
Acum știu, am aflat și eu... "

autor anonim
 

"Adevărata valoare a unui om se vede după modul în care tratează pe cineva de la care nu poate primi nimic în schimb."

Sfaturile Parintelui Dionisie Ignat - Schitul Colciu, Sfantul Munte Athos
 

Cum poate cineva sa dobandeasca rabdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerabdatori pentru ca suntem mandri. Dumnezeu incearca sa ne invete smerenia mai mult decat orice altceva.

Cum putem sa ne intarim credinta in faptul ca Dumnezeu poarta de grija tuturor?

Mai intai, nu trebuie sa ne incredem in noi insine. si trebuie sa avem rabdare atunci cand vin ispitele. Dupa aceasta, trebuie sa lasam harul sa lucreze.

Ce vreti sa spuneti prin: "Trebuie sa lasam harul sa lucreze"?

Cand intelegem ca Dumnezeu este langa noi. Dar pentru asta trebuie sa avem constiinta neputintelor noastre.

Sfantul Porfirie Kavsokalivitu
 

Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin ganduri rele. Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi totdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau.

Sfântul Dimitrie al Prostovolului
 

După cum, cel care este orb merge nu fără de primejdie, tot astfel şi cel nebun nu face nimic bun. Pentru aceasta nu te supune patimii şi dorinţei trupeşti, ci urmează pururi şi întru toate doar cugetului şi chibzuinţei. Cea dintâi pricină de cădere a lui Adam a fost nechibzuinţa. Dacă el ar fi cugetat asupra poruncii date lui de către Dumnezeu, dacă ar fi urmat cugetului, nu ar fi căzut din ascultare - nu s-ar fi înşelat de gustarea din pomul poruncit. Urmând cugetului şi chibzuinţei, nimeni nu poate să cadă, iar cel care nu are dreaptă judecată, nu poate săvârşi nimic bun. Aşa cum începutul şi rădăcina a tot păcatul este nebunia şi necuvântătoarea necunoaştere de sine, tot astfel, începutul şi rădăcina a tot binele este dreapta cugetare şi chibzuinţă.

In toate cele facute de noi, Dumnezeu ia seama la scop, cum s-a spus adeseori: de lucram pentru El, sau pentru altceva. Cand vrem deci sa facem vreun bine, sa avem de scop nu placerea oamenilor, ci pe Dumnezeu, ca privind pururea la El toate sa le facem pentru El, ca nu cumva sa rabdam si oboseala si sa pierdem si plata. (Sfantul Maxim Marturisitorul)

"Trebuie sa ne ostenim sa fim buni, caci ne ducem in vesnicie cu trasaturile noastre de caracter. Gandurile bune si dorintele bune ne dau binele inca de aici. Aici se castiga Raiul,aici trebuie sa biruim tot gandul rau- sa stapaneasca duhul peste materie, sa se inalte duhul mai presus de toate maruntisurile lumii acesteia."
(staretul Tadei )

"Mai ales atunci când te simţi nimicit sub povara unui mari dureri, e bine să consolezi durerile celorlalţi. A te dărui în asemenea cazuri, când nu mai eşti nimic, când în tine însuţi nu mai ai nimic, înseamnă că dai, cu adevărat, un pic din Dumnezeu... şi Îl găseşti."
(MONSENIOR VLADIMIR GHIKA)

Nu trebuie sa ucidem pe vrajmasii nostri, ci sa-i invingem prin iubire. Sa ne amintim ca raul absolut nu exista si ca singur absolut este Binele care nu are inceput. Porunca de a nu raspunde raului cu raul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu raul. (Parintele Sofronie Saharov)

Trufie şi hotărâre – umilinţă şi josnicie
 

Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia. Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de minune creştinului.

Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva josnicia, linguşirea şi lichelismul. Dar vă limpezesc prin câteva pilde.

Firea – se pare – le potriveşte şi pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu, neghina, lângă trandafir, spinii.

Copiii ar putea fi înşelaţi, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem, în această plugărie duhovnicească, ştiu să deosebească ceea ce-i rău de ceea ce-i, cu adevărat, bine.

Doriţi să înţelegeţi convieţuirea umilinţei şi a libertăţii? Ascultaţi pe Sfântul Apostol Pavel: “îmi pasă prea puţin de voi fi judecat de voi sau de lume – iar eu nu mă judec pe mine însumi. Ştiu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt de loc îndreptăţit pentru aceasta…”

Voiţi acum să aflaţi ce-i linguşirea? Ascultaţi pe nebunii iudei: “Noi n-avem rege decât pe Cezarul…”

Intr-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăştia în cuvinte de ocară fară temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri nedrepte.

Fermitatea în grăire, curajul, însemnează tocmai a înfrunta primejdiile şi moartea – a lăsa deoparte, pentru a plăcea lui Dumnezeu, duşmănia, linguşirea şi josnicia.

Umilinţa este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborî din înălţimea demnităţii tale, ca să săvârşeşti o lucrare cu adevărat mare şi admirabilă, iată ce-l onorează pe om.

(Sf. Ioan Gura de Aur - Cuvinte alese)

Cand vom fi fericiti?
 

Dumnezeu ii va rasplati pe cei credinciosi Lui (adica pe cei asemanatori Siesi) cu fericire – si nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu se va grabi. Oare taranul asteapta sa primeasca rodul graului de indata ce-l seamana? Sau conducatorul de care asteapta, oare, laurii in vremea alergarii? Sau corabierul asteapta, oare, sa vada portul in mijlocul marii? Sau stapanul ogorului isi plateste, oare, zilierii in toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce astepti rasplata in vremea alergarii, in mijlocul oceanului si in toiul lucrului? In aceasta viata esti trimis nu sa ai fericire, ci sa te faci vrednic de ea. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Sa fii pregatit sa reactionezi
 

Cand te inhata satana si te apasa, sa nu ramai nemiscat, asa cum raman unii ce devin melancolici si cad pe ganduri ore intregi, ca si cand i-ar preocupa probleme importante, desi nu e vorba despre asa ceva, ci pur si simplu sunt robiti de satana. Sa fii pregatit sa reactionezi, sa te opui, sa respingi asediul satanei, asa cum pe un om pe care il prind raufacatorii si-l blocheaza, face o miscare brusca si, dand din maini il impinge, scapa din strangerea lor si se indreapta spre alta directie, spre Hristos, care il elibereaza. (Sfantul Porfirie Kavsokalivitul)

Cuviosul Paisie Aghioritul
 

"Un gând smerit pe care şi-l aduce omul pentru o clipă îi înalţă duhovniceşte sufletul mai mult decât ani de zile de nevoinţe mai presus de fire."

Este exact ce a făut vameșul din Evanghelia de azi(09.02).

14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.(Lc18,14)

Simtamantul multumirii cu propria stare stinge in om grija de mantuire
 

Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa, si mult mai bine cand este flamand in inima! Saracul alearga pe la ferestre sa ceara milostenie si pe ger aspru. Oare ar face asta daca ar avea o bucata de paine?

Cand omul simte necazul, se ingrijeste si se osteneste din rasputeri. La fel si cu inima: cand se atinge de ea simtamantul nevoii, al saraciei si al foametei, nu da odihna nici trupului, nici sufletului: "Fa asta, dar si pentru cealalta urneste-te".

Atunci omul nu se mai autocompatimeste, si nici o osteneala nu i se pare prea mare. Iar simtamantul foamei si al nevoii este trimis de Domnul celui care se roaga si care cere. El este semn al sanatatii duhovnicesti. Bolnavul nu are pofta de mancare; el e satul, chiar daca nu mananca cu saptamanile.

Ce inseamna sa "aprinzi nevoia"? Inseamna sa ai adancul simtamant ca te afli intr-o primejdie extrem de mare, de care nu te poti mantui altfel decat in Domnul Iisus Hristos. Tocmai acest simtamant ne va mana spre Domnul si ne va face sa strigam fara incetare: "Ajuta, apara!" Toti sfintii au avut acest simtamant, ce nu i-a parasit nicicand. Potrivnic lui este simtamantul multumirii cu propria stare, care il linisteste pe om si stinge in el orice grija de propria mantuire.

Miluieste-ne, Dumnezeule, si scapa-ne de acesta! (Sfantul Teofan Zavoratul)

maica Gavrilia Papayannis (G.G. - gerondissa Gavrilia)
 

Iubirea care se află pe cruce

G.G.: - Crucea este simbolul propriului sacrificiu pentru ceilalţi. Aşa este. Totuşi, cel care iubeşte şi se dăruieşte pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalţi, nu simte acest lucru ca pe un scrificiu. Când se dăruieşte iubire, nu vine din partea omului. Este iubirea lui Dumnezu care izvorăşte din inima celui care dăruieşte. Nu o simte ca pe un „sacrificiu” deoarece nu este conştient de aceasta. O simte ca pe un lucru firesc al fiinţei sale – care nu produce schimbări în viaţa sau în sănătatea lui. Dimpotrivă, simte o permanentă bucurie, pentru că el este în acel moment atât cel care dăruieşte cât şi cel care primeşte iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Hristos ne-a arătat aceasta, prin Viaţa Lui, învăţătura Lui, răstignirea şi învierea Lui. De aceea adevărata iubire stă întotdeauna pe cruce; dar în acelaşi timp, se bucură în lumina învierii...
G.: - Şi întotdeauna stă pe cruce?
G.G.: Întotdeauna. Totuşi, omul nu poate sta pe cruce fără iubire. Pentru că iubirea poartă în ea însăşi sămânţa sacrificiului. Nu este cu putinţă să iubim dacă nu suntem dispuşi să dăruim. Nu aşa este? Şi când sacrificiul este purtat până la sfârşit, devine o cruce. Din când în când, persoanele cărora le dăruieşti dragostea ta s-ar putea să nu o aprecieze şi atunci rămâi tu singur cu Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu are oamenii Săi şi îi va trimite întotdeauna în calea ta. Din momentul în care te apropii de calea pe care vrea să o urmezi, oamenii Săi îţi vor apărea în cale... Ei bine, ce pot să spun? Sunt foarte uimită de acest lucru! Mai demult, a trebuit să îmi aleg prietenii... Mă întrebam: oare mă potrivesc cu această persoană?modul nostru de viaţă, lucrurile la care ţinem... şi aşa mai departe. Astăzi, nu am nevoie de astfel de gânduri. Ştiu că oricine vine şi îmi urează „Bună dimineaţa!” este trimis de Dumnezeu, precum ar fi personificarea unui înger. Dumnezeu alege pe cine va trimite.

Despre frica de moarte

E.: - Spune-ne gerondissa, îţi este frică de moarte? Aştepţi moartea?
G.G.: - Este o frică pe care nu o am – deloc.
E.: - Aştepţi moartea?
G.G.: - În fiecare an până la ziua Înălţării. Pentru că iubesc cântările înmormântării care cuprind troparul Hristos a înviat.... Cred că atunci când va veni vremea plecării mele, se va întămpla într-un mod foarte simplu pentru că moartea nu există. Va fi ca şi cum închizi o uşă şi deschizi o alta! Îmi amintesc o pictură frumoasă care arată două grădini de trandafiri separate de un zid. O crenguţă de la una din tufele de trandafiri a crescut printr-o spărtură a zidului şi un trandafir frumos înflorise pe cealaltă parte. Aşa este viaţa noastră. Părăsim lumea şi mergem să înflorim în cealaltă.

Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii
 

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului. Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie. (Parintele Savatie Bastovoi)

Judecata omenească
 

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”.

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum.

Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 96)