Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguşti şi să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulţeşte cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru şi cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte şi produc suspiciunea că eşti gol şi prezumţios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relaţiile tale, decât la mare trebuinţă; iar atunci, cât mai scurt şi mai concis posibil. Dacă ţi se pare că alţii vorbesc de dânşii prea mult, nu te sili a-i imita, chiar presupunând că ale lor cuvinte ar fi smerite.
Vorbeşte cât mai puţin de aproapele tău şi de cele ce-l privesc pe dânsul, acolo şi când este nevoie pentru binele lui (când vorbeşti adu-ţi aminte să păzeşti porunca Sfântului Talasie: „Alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” – Filocalie, p. 460).
Cele trei feluri de vorbire, după Nicolae Katascliepinos, sunt „da”, „nu” şi „desigur”. Al patrulea este „îndoiala”, iar al cincilea „obscurul”.
Vorbeşte despre lucrurile ce ştii că sunt adevărate ori neadevărate, evidente (clare), iar despre cele dubioase şi necunoscute nu vorbi.
Ori, cum spune Vlemide în Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: „numire”, când numim pe cineva; „întrebare”, cu care întrebăm; „rugare”, cu care ne rugăm; „hotărâtor”, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi „poruncire”, când poruncim în chip autoritar. Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor să nu-l foloseşti.
Despre Dumnezeu vorbeşte cu toată înclinarea ta! Mai ales de dragostea şi bunătatea Lui! Dar cu frică, având în vedere că şi atunci poţi cădea în greşeală. De aceea, să preferi a asculta când alţii vorbesc despre acestea, păzind cuvintele lor în cele mai dinăuntru ale inimii.
Iar despre celelalte când vorbesc, glasul lor numai să atingă auzul tău, dar mintea să stea ridicată la Dumnezeu. Chiar când e nevoie să asculţi pe cel ce vorbeşte ca să-l înţelegi şi să-i răspunzi, ridică-ţi mintea la Cer, unde locuieşte Dumnezeul tău: cugetă la înălţimea Lui şi gândeşte-te că vede totdeauna nimicnicia ta.
Cercetează bine toate lucrurile care-ţi vin în inimă a le vorbi, înainte ca ele să treacă pe limbă şi vei afla multe cărora e mai bine să nu le dai drumul din gură. Dar în legătură cu aceasta să ştii că și din cele ce ţi se par bune de spus sunt multe care e mai bine a le îngropa în tăcere. De aceasta îţi vei da seama după ce va trece acea convorbire.
Sfântul Nicodim Aghioritul

Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos decât toţi păcătoşii.
Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pământ, să zici: „Numai cu ajutorul Lui şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”. (Sfântul Efrem Sirul)

̶ Părinte, este păcat ca doi tineri să stea împreună, dar ei, totuşi, să trăiască curaţi înaintea lui Dumnezeu?
̶ Sigur că este păcat. Doi tineri, adică necăsătoriţi. Doi tineri însemnând un băiat şi o fată ̶ pentru că de la o vreme trebuie să fim atenţi cu termenii. Ce să mai trăiască curaţi, dacă stau împreună... se poate, am văzut eu câteva cazuri, dar este un pic complicat.
Dacă doi tineri ̶ băiat şi fată ̶ vor să trăiască împreună, în aceeaşi casă, în aceeaşi cameră, şi vor să se păstreze curaţi înaintea lui Dumnezeu, n-avem nimic împotrivă, dar noi spunem altceva: este foarte riscant. De ce? Pentru că Dumnezeu a lăsat în om mai multe substanţe chimice, adică hormoni de la mai multe glande, cum ar fi glanda hipofiză. Noi ne rugăm Tatălui nostru: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, în sensul „nu ne lăsa pe noi în ispite mai puternice decât puterea noastră de rezistenţă”.
Atunci, dacă facem aşa (locuim împreună), este o vitejie pe care ne-o asumăm, iar dacă biruim suntem nişte eroi; dacă picăm suntem nişte proşti. Trebuie să fim atenţi: şi nu ne duce pe noi în ispită, că ne ducem noi înşine!
Dacă trăirea celor doi tineri este aşa de puternică, încât aceste aspecte nu-i lezează, nu ne deranjează. Dacă ştim – şi aici este problema – că ei sunt necununaţi, în nici un caz nu ni se poate „servi pe tavă” ideea că ei trăiesc în curăţie şi sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Deci, pentru sminteala ce o pot aduce altora sau pentru evitarea smintelii lor, acest lucru nu trebuie făcut aşa.
Părintele Nicolae Tănase

Atunci când copiii sunt sănătoşi, normali, cum să ne comportăm în mod corect pentru ca ei să crească în continuare cât se poate de sănătoşi psihic?
Primul şi cel mai important lucru este pacea din familie, iar pacea din familie se dobândeşte printr-un singur mijloc: cineva din familie trebuie să se smerească.
În al doilea rând, arătaţi-i copilului credinţa voastră în Dumnezeu. Mergeţi cu el la biserică, citiţi împreună cu el cărţi bune.
În al treilea rând, părinţii şi copiii trebuie să trăiască în sinceritate, aşa încât copiii să nu se înveţe să înşele, să mintă, să linguşească. Asta se obţine doar prin exemplul personal. Să nu spuneţi că nu cumpăraţi blugi pentru că n-aveţi bani, ca după aceea să cheltuiţi pe altceva. Trebuie să spuneţi cinstit că bani sunt, dar nu puteţi să-i daţi pe blugi fiindcă este nevoie de ei pentru un alt lucru, mai necesar. Este foarte important ca în familie să nu ne purtăm cu viclenie, să nu înşelăm. (Preotul Gheorghe Romanenko)
* Părintele Gheorghe Romanenko este parohul bisericii din satul Borisovo, regiunea Moscovei. Pe lângă asta, Părintele Gheorghe este un medic cunoscut, specialist în psihiatria pediatrică.

Adeseori suntem nedumeriţi, nepricepând motivele pentru care copii şi adolescenţi din familii creştine, care sunt învăţaţi din copilărie să se roage, care se împărtăşesc des, sunt aproape total lipsiţi de „imunitate duhovnicească”, „muşcă” imediat din momelile păcatului, sunt slabi în faţa influenţelor dăunătoare. Noi ne străduim să-i ferim de tovărăşiile rele, de televizor, de discuţiile şi imaginile murdare, de muzica vulgară şi de pseudocultură, însă, în mod paradoxal, tocmai acestea îi atrag şi au asupra lor o înrâurire deosebit de ucigătoare: ei creează impresia unor plante de seră, ce pier la cel mai mic ger, şi într-o anumită măsură aşa şi este.
Care este însă vaccinul, cum să-i imunizăm? Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem un fapt amar: copiii noştri vorbesc deja pe altă limbă, ei au primit deja ideologia noii ere la un nivel subconştient, însă adesea foarte adânc. Cum aşa? Foarte simplu: din aer – da, da, din aer, din mediul înconjurător –, din permanenta reclamă agresivă de pe stradă, de la televizor, din mijloacele de transport în comun, care e construită pe principiul hipnozei; din permanenta vulgaritate care se vede peste tot, de la ganguri până la apartamentul de alături, din revistele porno ce se găsesc la chioşcurile de ziare. Da, fiindcă acesta este aerul pe care îl respirăm.
Noi îi învăţăm pe copii să se roage, îi ducem la biserică, îi creştem în Legea lui Dumnezeu. Totul este corect, dar... Lumea Legii lui Dumnezeu este o lume a nevoinţei, o lume a efortului duhovnicesc, o lume a răstignirii împreună cu Hristos. Ea nu se oferă oricum, nu poate fi primită pur şi simplu, alături de celelalte valori sau interese ale sufletului. Ea este o comoară pentru care trebuie neapărat să „vinzi” tot ceea ce ai.
Aşa se întâmpla şi cu cei care se întorceau la Hristosîn perioada sovietică. Oamenii însetaţi de Dreptate se lepădau de nedreptate; cei ce căutau Dragostea tăiau curvia şi pofta; cei ce doreau Libertatea adevărată – libertatea în Hristos – puteau să meargă vitejeşte la nevoinţă şi să rabde prigoane, dar pe atunci lumea era încă alta. Existau deja concepţii de genul „amorului liber”, dar ele revoltau opinia publică, şi sodomia provoca o repulsie generală. Drepturile şi libertăţile cetăţeanului erau încălcate, dar existau oameni care se luptau pentru ele cu bărbăţie şi în mod dezinteresat, adeseori riscându-şi libertatea şi viaţa, fără să primească vreun onorariu. (Preot Alexie Uminski)

Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”. Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.
„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”

Atinge unul din cele mai profunde aspecte ale invataturii patristice.

Este esenta virtutilor fara de care nepatimirea este practic imposibila.O nepatimire pasionala, exaltata, extatica.

De exemplu, cum ramanem fara de patima fata de intelesul (chipul) "florii" sau al "soarelui"?

Este ceea ce nu se explica clar si direct in invatatura crestina.

Este ceea ce se explica clar si direct in invatatura crestina, florin.oltean75 !
 

[Sfantul Grigorie Sinaitul face o deosebire intre uimire si extaz. Uimirea este ridicarea totala a puterilor sufletului la cele cunoscute si unite, adica neimpartite ale slavei marete a lui Dumnezeu. Pana este o distingere intre una si alta din cele cunoscute, acestea se prezinta ca marginite si nu starnesc uimirea. E altceva aci decat "distinguer pour unir" a lui Maritain, sau "distinguer pour connaitre". Dar in uimire sufletul pastreaza inca simtirea, sau constiinta bucuriei sale de ceea ce vede. Extazul ridica sufletul si din simtirea de sine. Nu mai stie ca bucuria e a sa, desi traieste o stare de nemarginita bucurie. Iubirea in ambele ei forme are in plus miscarea dorului spre tot mai multa unire, desi e ca o betie a Duhului. Sau tocmai betia aceasta e ca un entuziasm echivalent cu o miscare spre si mai multa unire. Deci o simtire exista si in aceasta dragoste extatica. - Parintele Dumitru Staniloae ] Dragostea extatica in Duh este de doua feluri : cea din inima si cea extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca ; cea de-a doua este a celor desavarsiti in dragoste. Dar amandoua scot mintea lucrata de ele din simtire, daca dragostea dumnezeiasca este betia mintii firesti in cele mai inalte ale Duhului, prin care e scoasa si simtirea din toate legaturile. [Aici se precizeaza care sunt cele doua grade ale dragostei extatice : cea din inima si cea propriu-zis extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca, adica a celor ce sporesc in cunoastere ; a doua e a celor ajunsi dincolo de stadiul acesta, la desavarsire. Se aduc aci precizari categoriilor areopagitice. Tot aci se precizeaza ce inseamna ridicarea mintii mai presus de simtire. E vorba de simtirea ce se naste din legatura de placere sau de durere cu orice altceva. - Parintele Dumitru Staniloae]

Inceputul si pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile ei.

[Amintirea simpla de la inceput a fost pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzand-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare e marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea se in dreapta insa spre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem - a tine mintea la ceva sau ceva in minte; aminte sa ne fie, inseamna a tine ceva in minte) nu mai e divizata de gandurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu e nemarginit, e o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai in legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neincetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducand explicari convingatoare unor invataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari. - Parintele Dumitru Staniloae]
Tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare, la starea ei simpla de la inceput. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, intunecand dorintele firesti ce tindeau spre virtute. [ In textul din Filocalia greaca ni se pare ca sunt unele greseli. In el se spune : "Tamaduirea amintirii originare si: "neascultarea a creat nu numai amintirea simpla a sufletului, fata de bine". - Parintele Dumitru Staniloae] Dar amintirea o tamaduieste, ridicand-o dela starea contrara firii, la cea mai presus de fire, in mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, intarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.
Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase ; pricinile gandurilor, patimile ; ale nalucirilor, gandurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea [Avem aci un paradox ; pricina amintirilor ispititoare este uitarea indatoririlor spre bine. - Parintele Dumitru Staniloae], ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea e nascuta de dorinta poftitoare ; iar maica dorintelor e nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei ; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.
Gandurile sunt in partea rationala; patimile furioase in iutime; amintirea dorintei dobitocesti este in partea poftitoare. In partea intelegatoare se formeaza nalucirile ; iar in cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile [Sfantul Grigorie Sinaitul distinge aci pe langa partea rationala a sufletului, pe cea intelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are in ea si puterea oarecarei trezvii critice. - Parintele Dumitru Staniloae].
Tabararea gandurilor rele e ca un suvoi de rau. Prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste incuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopere inima. [Inima are aci sensul constiintei de sine. incuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare de valuri. - Parintele Dumitru Staniloae]

Cristi m-ar fi bucurat nespus sa-mi fie infirmata opinia.

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta, cu o abordare didactica si exemplificari concrete ale principiului .


O concretizare a acestui principiu pentru ceea ce experimentam zi de zi - pentru ca volens nolens vedem "lucruri" noi cei patimasi.


De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Pentru ca, odata clarificat "principiul nepatimirii" ne ajuta sa ramanem nepatimasi si la aratarile/chipurile mult mai subtile care se infatiseaza mintii atunci cand inaintam in cunoastere, in adancimea inimii.



Postarea de mai sus nu-l explica, ci evidentiaza o diviziune a extazului (nedesavarsit / desavarsit).

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

Multumesc Cristi!

Noapte buna.

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adic㠀ždesăvârşirea după Dumnezeu€, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frica şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar această apropiere Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu.


(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoint›e, experient›e, învăt›ături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah S˜tefan Nut›escu, Editura Evanghelismos, Bucures™ti, 2009, pp. 152-153)

Televizorul este una dintre invenţiile care pervertesc crunt copiii, şi asta în primul rând deoarece copiii absorb tot ce li se prezintă prin el. Pentru adulţi, el nu este atât de periculos, fiindcă ei pot să sară peste ceea ce nu vor să vadă.
Raţiunea şi sufletul copilului lucrează atât de intens, cum nici nu ne închipuim! Copilul primeşte jumătate din informaţia sa despre viaţă înainte de a împlini trei ani. Literatura duhovnicească ne vorbeşte despre aceasta, şi acesta este motivul pentru care Maica Domnului a fost dusă la trei ani în Templu.
Copiii se joacă, dar totodată absorb tot. Şi este foarte important să înţelegem lucrul acesta, fiindcă deseori spunem:€žCopiii nu aud€. Nu-i aşa: copiii aud şi văd tot. Uneori, copilul spune: €žUite, lucrul pe care îl cauţi este acolo!€. El a văzut tot: era ocupat cu altceva, dar a văzut unde a fost pus lucrul.
Şi dacă principala condiţie pentru educaţia unei familii ortodoxe normale este educaţia bisericească, să ştiţi că informaţia venită prin televizor este contrară acesteia şi înstrăinează de ea. (Protoiereul Valerian Krecetov)

Certurile dintre adolescenți și părinți – prilej de ruptură sau maturizare?
 

Astfel, de cele mai multe ori, au loc diverse contradicţii şi chiar certuri de mai mare sau mai mică intensitate. Fireşte că există şi certuri constructive şi lupte contradictorii, unele care preced independenţa şi altele care îi măresc doar intensitatea. Asta depinde de personalitatea părinţilor, de cum şi-au dobândit ei înşişi independenţa în adolescenţa proprie, precum şi de sentimentele de mânie şi de resentiment ce se dezvoltă în timpul certurilor, sau de unele influenţe exterioare. „Certurile constituie o parte firească şi obişnuită a legăturilor între părinţi şi adolescenţi. Băieţii se ceartă mai mult cu mamele decât cu taţii lor, iar fetele, chiar mai mult... Certurile în cadrul relaţiei caracterizate de încredere, de familiaritate şi sentimente pozitive, sunt legate de o mai mare conştientizare a identităţii şi de înţelegerea abilităţilor proprii şi a responsabilităţilor interpersonale, în timp ce acelea care stau sub semnul duşmăniei, al neînţelegerii, şi care cresc în intensitate, îi îndepărtează pe indivizi unul de altul şi limitează capacitatea unei influenţări reciproce pozitive în viitor.”
Pentru a înţelege mai bine diferenţa între certurile cu părinţii, ar trebui să cunoaştem că adolescenţii menţin o legătură mai strânsă cu mamele decât cu taţii lor şi de aceea se şi contrazic şi se ceartă mai mult cu acestea. (Să ne amintim de observaţia pe care am făcut-o mai sus, conform căreia femeile sau fetele adolescente stabilesc de obicei relaţii mai strânse cu cele de vârsta lor.) Deseori, pentru a putea lua distanţă, este nevoie de o ceartă.
Manifestarea certurilor şi contradicţiilor exterioare exprimă existenţa unor tensiuni interioare. Adolescentul este încercat de tendinţe contradictorii înlăuntrul său, de îndoieli şi oscilaţii, pe care le administrează cu greu. Adolescenţa devine, astfel, vârsta cea mai conflictuală la nivel interior.
„Împotrivirea pe care o trăieşte adolescentul este un alt element caracteristic care probează, în decursul adolescenţei, prezenţa caracteristicilor stadiilor precedente de dezvoltare. Aceasta se poate manifesta printr-o nestatornicie sentimentală în relaţii, printr-o împotrivire la orice gândeşte sau simte sau prin schimbările ciudate şi iraţionale de comportament...
Toate aceste elemente sunt, de asemenea, indicatori ai unei imaturităţi, însă ceea ce trebuie subliniat este că imaturitatea este un element constitutiv al sănătății adolescentului. Winnicott scrie: „Există doar o singură terapie pentru imaturitatea adolescenţei, şi aceasta este trecerea timpului”. Acelaşi autor susţine că imaturitatea este cel mai important lucru în adolescenţă. În acesta sunt cuprinse elementele importante ale creativităţii, ale gândurilor şi părerilor noi, ale ideilor cutezătoare despre viață”.
Astfel, părinţii nu înţeleg împotrivirea copiilor lor, sunt dezamăgiţi din cauză că le sunt înşelate aşteptările, în timp ce, de fapt, aceasta este doar o treaptă către următorul stadiu al maturizării.
Pr. Vasilios Thermos

„Smerenia te scoate din orice încurcătură”(M. Burlă)
 

Cum să ne smerim? „Dacă, de exemplu, vine cineva şi-ţi spune că nu-i bun cum ai făcut un anume lucru, tu să-i răspunzi cu toată inima: Aşa-i frate, cum spui tu. Sau îţi spune cineva că eşti proastă, că nu ştii să faci una sau alta, chiar dacă ştii lucrul acela foarte bine şi eşti specialist – tu să nu te mânii, ci cu dragoste să-i răspunzi: Mă rog de mă iertaţi. Și nici măcar în gândul tău să nu îndrăznești să cârtești în vreun chip. Tot timpul să fii supusă. Întotdeauna am zis: ca să înveţi un lucru, trebuie să-l întâmpini, să te loveşti de el. Până ce nu te loveşti, chiar de-ţi spune cineva, înţelegi doar în parte. Dar atunci când tu singur te lupţi cu greşeala, ştii prin ce-ai trecut şi nu-ţi mai doreşti; aşa căpătăm şi noi experienţa vieţii în toate”, consideră maica Andreea.
Care e cel mai important lucru într-o obşte?
„Să cauţi pacea cu toți”, îmi răspunde maica Veniamina. „Monahul trebuie să-şi taie voia. Eram mai tânără şi aveam o ispită mare. Şi atunci cineva m-a întrebat: Nu-ţi pare rău c-ai venit la mănăstire? Uite prin ce treci... / Nu, nu îmi pare rău că am venit, pentru că ştiam de la început că voi întâmpina astfel de lucruri. Dar e şi frumoasă viaţa de monah. Trebuie să ştim noi să trecem peste toate”, completează călugărița.

Oare puţini sunt între voi cei ce varsă lacrimi amare pentru fiii lor şi fiicele lor? Oare puţini dintre voi aveţi fii şi fiice care desfrânează, care fură, care comit acte de huliganism? Multe, multe lacrimi vărsaţi pentru ei. De ce?


Pentru că mai înainte nu v-ați amintit cuvintele lui Hristos: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici” (Matei 18, 10). Când vă vine greu din pricina lucrurilor pe care le fac copiii voştri, atunci plângeţi, atunci vă rugaţi lui Dumnezeu să vă ajute. Iar rugăciunea voastră rămâne neroditoare, pentru că nu este îngăduit să arunci asupra lui Dumnezeu propriile tale îndatoriri, pentru că trebuie să vă îngrijiţi voi înşivă de copiii voştri şi să-i educaţi, nu să aşteptaţi ca Dumnezeu să facă asta în locul vostru. (Sfântul Luca al Crimeii)

Referitor la prima ta afirmaţie, îngăduie-mi Florin să spun că Filocalia (iar nu filocaliile) nu îmi pare o carte de citit, cu sensul de căutat "informaţii". Desigur că se poate şi aşa, dar cred că nu aceasta îi este menirea.
Filocalia este Acasă prin mărturiile şi învăţăturile sfinţilor, este mediul unde sufletul se simte ocrotit şi hrănit, îngrijit şi crescut, mângâiat şi învăţat deopotrivă, în tainică împletire. Din acest mediu, odată (re)găsit, nu se mai pleacă decât prin damblaua fiului risipitor. Aşadar nu "citim filocaliile" şi apoi le evaluăm, fie şi găsindu-le "profunde". Urmînd să trecem la alte lecturi, apoi la alte lecturi .... şi tot aşa, în ...căutarea adevărului...O, eroare a erorilor!
Nu! Odată ce lucrarea harului ne-a adus în Cultura Duhului (iar Filocalia este, fără doar şi poate, ipostază a acestei Culturi), nu avem nici un motiv binecuvântat să mai trăim în afara ei. De fapt, nici nu văd ce ar fi de trăit...
Filocalia nu e muzeu. Nu e carte pe care o citeşti apoi o pui în raft printre alte cărţi... Ci, să fiu iertat că repet, eu cred că este Acasă al sufletului omenesc.
Filocalia nu poate rămâne (doar) obiect de lectură, ci cufundare (prin lepădare de sine) în Duhul, prin deschidere cu disponibilitate mare. Câtă dispoziţie pentru pocăinţă, atâta disponibilitatea pentru imersiunea în oceanul Filocaliei.
Filocalia nu se citeşte cu aceeaşi minte cu care răsfoim revista cutare ori parcurgem buletinul de ştiri. Ci numai cu inima, anume cu o inimă înfrântă şi însetată de Frumos şi Bine, de Adevăr şi Viaţă. De Iubire. Dincolo de orice reviste şi ştiri, ori poate tocmai în ciuda lor...

............
Cum putem privi nepătimaş la o floare?...:)
Am la îndemână o privighetoare.
Am mai povestit că într-o noapte de Paşti, când mă întorceam de la "Înviere", am auzit privighetoarea în parcul de la Unirii şi m-am lăsat furat de cântecul ei. Pe fundalul oferit de participarea la sfânta slujbă, cu tot ce poate însemna aceasta, inclusiv cuvântul Patriarhului de atunci care se afla printre noi, evenimentul a fost parcă din alt tărâm...
M-am aşezat pe o bancă să o pot auzi pe îndelete... Părea aproape, într-un pom oarecare dintre mulţii arbuşti care alcătuiesc parcul Unirii, însă îmi părea că e peste tot şi că poate fi auzită la fel de oriunde... Ascultam şi fremătam discret sub frumuseţea cântecului ei. Asta nu e de povestit, e de auzit, desigur.
Atunci au apărut câţiva băieţi, s-au repezit spre un pom, unde credeau că e privighetoarea, au slobozit nişte vorbe de-ale lor, s-au căţărat, au jupuit pomul etc. Tot spectacolul. Vroiau să prindă privighetoarea, să o aibă, să fie a lor. Doar a lor, proprietate personală.
M-au jefuit şi pe mine, cu acel prilej, nu mă pricep să povestesc cum vine asta dar aşa am simţit...
Privighetoarea a tăcut, cântecul ei nu s-a mai auzit minute bune în centrul oraşului. (Iar eu am avut naivitatea să mă tem că aceia chiar reuşiseră să o prindă!...:))
Am aşteptat ceva vreme apoi am plecat, simţindu-mă şi rănit dar şi îmbogăţit cu un dar tainic, de necuprins. Căutam învăţătura-mustrare pentru mine, întrucât întâmplarea aceea îmi părea oglindă pentru căderile mele... Am primit gândul că unele lucruri sunt de avut iar altele de contemplat. Frumuseţea care ni se oferă în dar nu e pentru a o avea noi, ci pentru a o contempla pe ea. Este ceea ce un colecţionar nu poate înţelege.
Când am păşit dincolo de parc, colţ cu actualul Mac, privighetoarea s-a auzit din nou, prin perdeaua vuietului maşinilor din Centru... Am luat-o ca pe un semn că gândul meu a fost aproape de ţintă...

Cum putem privi nepătimaş o floare? Renunţînd la pornirea posesiunii, preferînd să fim cuprinşi decât să cuprindem... Contemplînd, abandonîndu-ne bucuriei şi mulţumind. Toată Filocalia arată aceasta!
Poate că ar fi nimerit să reiei lectura (fără a o mai părăsi vreodată), întrucât răspunsul se află în tot cuprinsul ei, în tot locul.
Trăind Filocalia, aşa cum ne e dată, răspirînd în părtăşie cu aerul ei, deprindem meşteşugul de a privi nepătimaş nu doar florile, ci toată zidirea. Şi chiar pe Creator Îl privim la fel... îndrăznesc să spun; să fiu iertat.

P.S. Până te urneşti la Filocalia, îţi sugerez să faci o încălzire cu "Colecţionarul" lui John Fowles. Acolo, floarea ori privighetoarea sunt o tânără fată.

Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.

Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.

Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.

(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)

Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.

Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.

Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.

Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.

Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.

Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.

Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.

Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.

Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.

Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.

Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.

Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

Florin, n-aş vrea ca discuţia noastră, care abia a început, să afecteze prea mult topicul. Poate găsim un alt loc unde să o continuăm, aşadar eu mă voi opri după această postare pentru a lăsa topicul acesta atât de valoros să îşi urmeze drumul.
Câteva cuvinte însă ţin să îţi spun.
Mai întâi, mărturisesc că nu înţeleg ce anume vrei să spui prin "privit corect". Nu înţeleg semnificaţia formulării. Te referi la actul perceptiv? La observaţie? La disciplina ascetică a simţurilor?
Apoi faci o legătură care mă surprinde, prin intermediul unui aşanumit "conflict între exterior şi interior", cu orientarea înspre inimă. La care orientare spreinimă te referi? În ce constă aceasta? E vorba de atenţie, de atitudinea smerită a credinciosului, de travaliul pocăinţei... sau cum? Iartă-mă, nu înţeleg vorbele tale.

Dacă înţeleg, totuşi, ceva, orientarea minţii înspre inimă îţi pare un fel de act de introversie marcată, dincolo de care pândeşte pericolul solipsismului, al nebuniei prin cufundarea în oceanul infrapsihismului etc.
Dar nu despre asta e vorba în pocăinţa creştinului! (la care m-am aventurat să fac o referire)
Viaţa creştină are în centrul ei despătimirea, curăţirea inimii de patimi, în câteva etape care sunt descrise foarte amănunţit de autorii creştini şi care sunt realizate concret în viaţa Bisericii. A ne cerceta inima, a sta la rugăciunea cu mintea în inimă (sau a face exerciţiul ţinerii atenţiei înspre inimă), a ne supraveghea mişcările pătimaşe ale adâncului nostru (inima - tainiţele minţii, ale sufletului), a ne mărturisi gândurile în convorbirea cu duhovnicul ori cu un frate mai sporit în viaţa duhovnicească, a participa la sfintele slujbe, a face tot ce înseamnă viaţa creştinului în Biserică.... nu este suficient de clar, de bun, de frumos şi de mântuitor pentru a lua aceste lucruri la propriu ca fapte centrale ale vieţii noastre? Nu ne plinesc tocmai acestea viaţa? Nu trecem noi de la o viaţă ciuntită şi cu adevărat autistă la o viaţă adevărată? Ce anume lipseşte de aici? Ce nu are Biserica, pentru a trece noi mai departe la alte socoteli, temîndu-ne de conflict între exterior şi interior sau de extrema interiorizării? Ce este nedeplin în ceea ce oferă Sfânta Biserică, ce nu ne îmbogăţeşte? Ce îţi pare impropriu şi nedeplin în viaţa de credinţă a creştinului de aduci în discuţie alte interpretări, alte sensuri, alte repere care ar putea să ... îl ferească de extreme pe creştin....?

Preocuparea stăruitoare pentru cunoaşterea inimii noastre şi pentru curăţirea ei de patimi (aşa încât "ochiul" să fie curat), prin nevoinţă şi har, este însăşi viaţa de credinţă a creştinului. E însăşi viaţa noastră.
Nicidecum nu e o extremă a interiorităţii etc.
Dealtfel, harul însuşi (care se primeşte în inima înfrântă şi smerită) este o realitate interpersonală, nu individuală. Trăind în har ori tânjind după har, omul nu e un ieşit din realitate, nu e un însingurat în sensul autistului ci, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de miezul realităţii şi al convieţuirii.

Lumea, privită prin inima împătimită, arată într-un fel iar privită prin inima despătimită arată în cu totul alt fel.
Altfel spus, vara nu-i ca iarna...:)

Fii atent la schimbările pe care le aduce iubirea! Atunci când cineva cheltuieşte pentru alţii este ceva măreţ, însă iubirea îl face pe acesta mulţumit.
Iarăşi, a vorbi de rău pe cineva unora li se pare un lucru dulceag. Pe de altă parte, iubirea arată că acest lucru este unul amar.
Iarăşi, mânia are o oarecare mulţumire, aici însă deloc, căci toate nervurile ei au fost dezrădăcinate. Şi dacă cel iubit îl întristează pe cel care iubeşte, la acesta nu poate apărea mânia, ci lacrimi, şi rugăminţi, şi implorări. Şi dacă va vedea pe careva că păcătuieşte, pentru acesta ţine doliu şi este îndurerat. Dar şi această durere aduce mulţumire. Fiindcă lacrimile iubirii şi tristeţea sunt mai dulci decât oricare altă bucurie.
Cei care râd nu se mulţumesc atât de mult, pe cât se mulţumesc cei care plâng pentru prietenii lor. Şi dacă nu crezi, opreşte-le lacrimile şi îi vei vedea că se supără, ca şi când ar fi păţit vreun lucru de neîndreptat (din „Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni”).
Sfântul Ioan Gură de Aur,

Lupta creştinilor cu şarpele cel vechi, cu satana, a fost îngăduită de Dreptul, Sfântul, Preaînţeleptul, Atoateştiutorul Dumnezeu, ca să stârnească pornirile şi năzuinţele şi simţămintele ce zac în adâncul fiinţei omeneşti, ale recunoştinţei şi dragostei faţă de El, ale răbdării şi dăruirii, iar pe de altă parte ca să dea în vileag patimile inimii omeneşti. Aduceți-vă aminte cu câtă bucurie, săltare, cu ce desăvârşită încredinţare în voia Lui şi cu câtă recunoştinţă faţă de El au mers creştinii la toate felurile de chinuri nesfârșit de crunte și felurite, au mers toți sfinţii, şi ce cununi s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu!
Cât de bogată în virtute e firea omenească – într-adevăr după asemănarea lui Dumnezeu! Dar și cât de vicleană și rea e uneori! Toate aceste simţăminte, năzuinţe, porniri şi puteri ar rămâne nedescoperite în adâncul fiinţei omeneşti, dacă n-ar fi îngăduite ispite, prigoane, necazuri şi nevoi. Să dăm mulţumită lui Dumnezeu, care în acest chip a purtat şi poartă de grijă neamului omenesc, pe care El îl ştie mai bine decât noi toţi, fiind Făcătorul lui.
Sfântul Ioan de Kronstadt

Nu poti sa-i iubesti pe vrajmasi de prima oara,dar asaza-te pe pozitia sa nu-i urasti
 

Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar cu niciun chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la ultima treaptă de sus, a dragostei. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru El şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii (Col 3,14). Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiţi” (Ioan 13,34) – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât cu orice chip, să stabilim relaţie măcar la „Bună ziua” sau să nu urăşti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, în zadar împlinim alte porunci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat dracului o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut. De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. însă smerenia nu se prea simte!
Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea. Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-i iubeşti pe vrăjmaşi de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-i urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-i duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaşi, cu harul lui Dumnezeu. Să ştiţi că e o foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah ce i-aş face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii,” şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca. Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. E nevoie să te spovedeşti că ai muncit. Nu-i nici o mustrare, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte Duminica este certat de Biserică” (Canonul 64 Apostolic; Canonul 18, Sinodul local din Gangra). Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-ai mâncare făcută – faci mâncare. Deci ai muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar ai salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.

Un adevărat următor al lui Hristos cere de la Dumnezeu să ierte greșelile semenilor săi, să-şi întoarcă de la ei urgia Sa cea dreaptă şi să fie pedepsit el în locul acelora, deşi nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se înrudeşte mult cu Dumnezeu, Care este înduioşat de această mare şi nobilă dragoste a copilului Său. În afară de darul pe care i-l face, iertând greşelile celorlalţi, îngăduie ca acesta să aibă şi sfârşit mucenicesc, după cererea lui stăruitoare. Însă în acelaşi timp îi pregăteşte în Rai cel mai frumos şi mai minunat palat, precum şi o slavă încă şi mai mare, deoarece mulţi oameni l-au nedreptăţit prin judecata lor superficială, crezând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecata şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.
Arhimandritul Teofil Părăian

Când nu ai mult timp pentru a te ruga, mulţumeşte-te cu cât ai, iar Dumnezeu va primi buna îndreptare a voii tale; adu-ţi aminte că simţământul vameşului este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciune, şi teme-te să preţuieşti rugăciunea ta: Dumnezeu trebuie să facă asta, nu noi. În vise nu trebuie să credem şi nu trebuie să ne tulburăm de ele: vrăjmaşul face o mulţime de meşteşugiri, numai ca să ne tulbure. Dacă se întâmplă ceva cu noi, asta nu va fi din pricina viselor, ci pentru că, potrivit judecăţilor dumnezeieşti, pe care nu le ştim noi, aşa trebuie să fie.
Întrebi despre spovedanie dacă trebuie să mai spui un păcat pe care l-ai mărturisit mai înainte, dacă te întreabă duhovnicul. Dacă după spovedania aceea n-ai mai făcut păcatul, nu trebuie să-l repeţi, ci trebuie să spui: „După spovedanie n-am mai făcut” – şi dacă este acelaşi duhovnic, el ştie deja spovedania ta. În rugăciunea de obşte nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi prin numărul metaniilor sau rugându-te în genunchi – iar când Tipicul prevede metanii, trebuie să le faci la vremea cuvenită. Simţămintele lăuntrice nu trebuie arătate faţă de toţi, ci dacă va veni simţământul umilinţei, trebuie să-l ai într-ascuns: Dumnezeu caută la inimă. Când ne rugăm aparte, putem şi să dăm în vileag simţămintele acestea, însă cu smerenie. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18).
Sfântul Macarie de la Optina

Vom analiza metodele terapeutice generale, care se aplică tuturor patimilor.
În primul rând, nu trebuie să ne tulbure lupta duhovnicească împotriva patimilor: „Căci de se tulbură cineva de o patimă care-l supără, este un semn al neştiinţei şi al mândriei, al necunoaşterii stării sale şi al fugii de osteneală”. Să avem răbdare, să luptăm, şi să-L chemăm pe Dumnezeu într-ajutor(Avva Dorotei).
În al doilea rând, trebuie să avem deplină încredere în Dumnezeu, nu în noi înşine: „Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem deloc încredere în propria noastră inimă; căci un conducător viclean şi amăgitor va strica şi lucrurile neprihănite”.
O altă modalitate psihoterapeutică eficientă este aceea de a ne lupta cu patimile cât timp sunt încă mici şi slabe, după cum ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Smulge greşeala cât încă e mică şi slabă, înainte de a se lăţi şi de a se întări. Nu fi fără grijă când greşeala ţi se pare mică, pentru că mai târziu îţi va fi ca o stăpână nemiloasă şi vei umbla în faţa ei ca o slugă în lanţuri. Iar cel ce luptă de la început împotriva patimii, curând o va birui”.
Aceeaşi idee o dezvoltă şi avva Dorotei: „Căci putem să tăiem patimile noastre cât sunt tinere şi nu ne îngrijim de aceasta, ci le lăsăm să se învârtoşeze împotriva noastră, ca să facem răul din urmă mai mare. Căci altceva este, precum v-am spus de multe ori, a dezrădăcina o plantă când se poate smulge îndată, şi altceva este a dezrădăcina un copac mare”.
La început, este mai uşor a ne lepăda de patimi: „Cât timp sunt mici, de voim, putem să le scoatem cu uşurinţă. Iar dacă le dispreţuim ca mici, se învârtoşează; şi cu cât se învârtoşează, cer mai multă osteneală. Iar dacă se întăresc şi mai mult împotriva noastră, nu le mai putem scoate nici cu osteneala, prin noi înşine, de nu vom avea şi ajutorul vreunor sfinţi, care să ne sprijinească, după Dumnezeu”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Toate religiile sunt la fel?
 

„După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9) „Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează când Însuși Dumnezeu Se face cunoscut omului” (G. Mantzaridis, Viața duhovnicească ortodoxă, p. 30, Tesalonic, 1986)
Omul dintotdeauna, de la începutul istoriei sale caută să găsească comoara duhovnicească și încearcă să umple golul pe care l-a creat în sufletul lui pierderea Raiului. Îi lipsește suflarea de viață a lui Dumnezeu, harul Preasfântului Duh pe care l-a primit de la Dumnezeu la creația lui și pe care l-a pierdut odată cu căderea celor întâi zidiți. Această căutare a comuniunii pierdute cu Dumnezeu este ceea ce l-a condus pe om la creația diferitelor religii. Unele dintre aceste religii nu reușesc să depășească lumea materială, făpturile și slujesc făpturii în locul Făcătorului, sunt adică idololatre. Altele reușesc să-L conceapă pe Dumnezeu ca existență duhovnicească, transcendentală și neapropiată, rămânând însă departe de adevărata cunoaștere a Lui și fără ca vreodată să poată găsi în realitate un contact personal cu El. Și altele se mișcă în diferite zone intermediare cu variate forme de expresie.
Dar omul este plăsmuit ca chip al lui Dumnezeu, este persoană și numai într-o relație – comuniune personală cu Plăsmuitorul lui poate să fie satisfăcut. Acest lucru nu era cu putință să fie dobândit numai prin strădania omenească. De aceea Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a venit El însuși la făptura Sa și S-a făcut om desăvârșit. Dumnezeu desăvârșit a devenit Dumnezeu-Om. Și rămâne Dumnezeu neapropiat, nevăzut și necuprins și în același timp apropiat, dându-ne posibilitatea să Îl cunoaștem și să venim în comuniune personală cu El. Aceasta este o taină care depășește mintea noastră și, în același timp, este o realitate pe care o simțim în toată existența noastră. Și simțim că ne odihnește cu adevărat și ne împlinește așteptările omenești și căutările de veacuri. Aceasta este Taina Bisericii, Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, locul adevăratei, realei, autenticei vrednicii a omului.
Biserica nu este o religie alături de altele, fie și una mai bună decât altele, ba încă nu este o strădanie omenească, nu este rezultatul unei inițiative omenești, este ceva cu totul diferit, unic în istoria omenească. Este descoperirea lui Dumnezeu, arătarea luiDumnezeu Însuși. Este spațiul unde se înfăptuiește unirea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, unde se dă răspunsul pozitiv invitației lui Dumnezeu pentru mântuire. Astfel, în timp ce toate celelalte religii au ca trăsătură caracteristică comună faptul că sunt încercări omenești de a-L ajunge pe Dumnezeu, Biserica este pogorârea și înomenirea lui Dumnezeu, ca să-l facă pe om dumnezeu prin harul Lui. De aceea Biserica ortodoxă nu înfruntă religiile și ereziile cu intoleranță și fanatism, ci cu arma adevărului, cu durere și cu dragoste pentru mântuirea omului.
Puterea Bisericii ortodoxe nu este putere și tărie lumească, ci puterea Adevărului. Astfel în Constantinopol astăzi de pildă, sunt veacuri după cucerirea de către o altă cultură și o altă religie, dar cele mai importante monumente rămân Sfânta Biserică a Sfintei Sofia și Sfânta Mănăstire din Chora cu minunatele ei mozaicuri. Fiindcă acestea nu sunt simple creații artistice, ci creații ale Bisericii care cuprind întregul adevăr al Bisericii și viața ei mântuitoare. Ele se oferă neîncetat spre odihnă fiecărui adevărat căutător și arată fără cuvinte și îndeajuns pe adevăratul biruitor.
În societatea noastră de astăzi multinațională, cu cultura apuseană individualistă, egoistă și tehnocrată și printre feluritele religii și erezii, Biserica Ortodoxă, omenește slabă și neputincioasă, rămâne Calea, Adevărul și Viața pentru fiecare om care vrea să fie onest cu el însuși și care însetează după Adevăr.
„Căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta Răstignit... iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetînd neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gîndul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cît timp te afli înlăuntrul bisericii.
Cu cît trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atît mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.
Gîndurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gîndurile (nu uitaţi că gîndurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atîtea gînduri, încît vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.
Să nu daţi importanta faptului că după Sfînta Împărtăşanie vă vin multe gînduri urîte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mîine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.
Cînd te tulbura gînduri de frică pentru mîhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe
Mîndria este urmată la fiecare pas de desfrînare. Aşadar este bine să ne osîndim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducînd cu ei multe osteneli şi izbînzi, dar nu vor să se smerească.
Mintea se luminează atunci cînd se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundîndu-se în cele pămînteşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci cînd sunt numai în gînd. Cînd trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gîndurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!
Să păziţi TĂCEREA cît puteţi de mult. Dar cînd sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărîtaţi sau să vă posomorîţi. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mîhniri, pentru că tăcerea nu se dobîndeşte nici repede, nici uşor.
În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.
Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mîntuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat. Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mîine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mîntuirii”.
Stareţul Varsanufie

Fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
 

Savanţii biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur: „Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
Pr. Pavel Gumerov

Vrei să agoniseşti smerenie? Împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele, se va sălăşlui în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.
Începutul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei sunt dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristării, de nimic nu se teme.
Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?
Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?
Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. În necazurile lor, ei obişnuiau să spună: „cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avva Dorotei, învăţătura a doua).
Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.
Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai „oţet amestecat cu fiere” (Matei 27, 34). (Sfântul Ignatie Briancianinov)

Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.
Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)
Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.
Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.
Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.
Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.
Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.
„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă.
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească.
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... (Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina)

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Simplu şi la obiect spus, ca din partea unui om îmbunătăţit.
Îmi alătur şi eu gândul că, dincolo de a fi "numai" o metodă psihoterapeutică (şi ştim bine că este şi aşa, dar în mod secundar), lucrarea isihiei este un mod de a fi - anume cel mai firesc mod de viaţă al omului aşa cum l-a voit dintru început Dumnezeu. Şi cum îl păstrează nealterat Biserica.
Aici e şi buba cea mare: că încă de la naştere, copilul e prins în maşina de tocat oameni a lumii, care funcţionează pe bază de informaţii şi acţiuni străine şi mincinoase. Un uriaş mecanism de strâmbat minţile primeşte pe fiecare nou candidat la devenirea omenească şi fiecare lucru dat de Dumnezeu este contrafăcut. Trăim într-o cultură unde totul e contrafăcut.
De aceea, isihia este singura cale de a scăpa din ţesătura contrafăcută a lumii. Doar aşa, în liniştire, poate prinde contur omul filocalic, omul frumos, care străbate voalurile înşelării, adică orice om în care devine vizibil chipul lui Dumnezeu din fiecare.

Ce înseamnă că, aflându-ne în toiul luptei, nu trebuie să luăm măsuri pentru viitoarea preîntâmpinare a ei?
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţie, şi mai ales, cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este atunci, nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru respingerea cauzelor acestei stări.
Dar nu trebuie să facă asta în acea stare de nemulţumire, de ciudă şi de mâniere împotriva sa, căci mânia nu cunoaşte măsură şi îl va îndemna să-şi asume pravile atât de aspre, pe care nu va fi în stare să le respecte întocmai şi, ca atare, va trebui să le schimbe. Iar schimbarea este o nouă înfrângere, care nu este deloc neprimejdioasă.
Să lămurim aceasta cu un exemplu. Aţi dormit o oră în plus; din această pricină simţiţi slăbiciune şi răceală, şi o instabilitate a gândurilor. Vă este ciudă, cu atât mai mult, cu cât aţi pierdut, dormind, şi ora rugăciunii sau vreo slujbă de la biserică. Cauza somnului în plus a fost faptul că aţi mâncat mai mult ca de obicei, şi asta fiindcă înainte de masă a venit cineva şi v-a distras atenţia, iar apoi aţi mâncat cât aţi vrut, fără să vă daţi seama. Judecând cele întâmplate, înciudată, vă impuneti să nu primiţi pe nimeni, la masă să vi se servească un singur fel de mâncare, ori comandaţi mâncare uscată, ori decideţi să dormiţi nu pe pat, ci şezând în fotoliu. Dispoziţiile sunt date, şi patul este scos din cameră. În ziua următoare, cineva vine și este refuzat. Vi se spune că este cutare sau cutare, o persoană importantă cu care negreşit trebuia să vă vedeţi. Vă e ciudă, dar nu puteţi da înapoi. A venit ora mesei. Aţi mâncat ceva. Simţiţi că masa a fost sărăcăcioasă şi vă pare rău că bucătăreasa nu v-a încălcat dispoziţia şi că nu a pregătit un fel de mâncare în plus. În sfârşit, e vremea culcării. Vă aşezaţi în fotoliu, moţăiţi, dar nu dormiţi. Aşa trece mult timp... Aţi adormit, în sfârşit, dar vă treziţi repede. Până în zori mai este mult, dar nu puteţi dormi, deşi aţi avea nevoie să mai dormiţi. Trece aşa o oră, două. Trebuie să vă sculaţi. Vă sculaţi; în cap totul e nebulos, vă dor şalele, picioarele abia mai umblă, mâinile nu vă mai ascultă. Vi se pare că sunteţi bolnavă. Porunciţi să vi se aducă patul şi, comandând un prânz gustos, vă culcaţi. Săturându-vă de somn, mâncați copios la o oră târzie; seara, îi primiţi pe toţi şi vorbiţi mult, vrute şi nevrute. Iată până unde aţi ajuns! Şi care-i cauza? Cauza constă în faptul că nu aţi început la timp să preveniţi căderea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ştiţi că, totuşi, iubirea este ultima treaptă în desăvârşirea noastră moral-duhovnicească. Sigur că iubirea e prezentă pe toate treptele vieţii duhovniceşti, dar ea nu se poate impune. Te sileşti cât te sileşti, însă iubirea e darul lui Dumnezeu şi vine atunci când răbdăm necazurile, când suntem împăcaţi în conştiinţa noastră cu Dumnezeu, când ne luptăm împotriva păcatelor, a răutăţilor, când încercăm să renunţăm la noi înşine şi să dăm dreptate altora, chiar dacă aceştia nu au dreptate.
Iubirea o primim prin gesturi concrete prin care înfrângem în noi egoismul nostru, mândria noastră şi lăsăm de la noi, fiindcă iubirea e opusul mândriei; când încercăm să ne smerim şi să renunţăm la noi înşine, la dreptatea noastră, la adevărul nostru – atunci când suntem în dreptate şi în adevăr; dacă suntem egoişti, sigur nu suntem în dreptate şi în adevăr. Şi încetul cu încetul, prin rugăciune, cerând lui Dumnezeu să ne dea iubirea Sa, primim iubire faţă de semenii noştri. Nu există o metodă ca să câştigi iubirea; iubirea se câştigă printr-un complex întreg de condiţii şi de fapte, din credinţă şi din rugăciune, din participarea la Tainele Bisericii, la Liturghie și așa mai departe.
Din toate acestea se ridică iubirea, care se fortifică şi creşte tot mai mult pe măsură ce avansăm duhovniceşte, purificându-ne de patimi. (ÎPS Serafim Joantă)

Cea dintâi şi cea mai de seamă poruncă din Legea lui Dumnezeu este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22,37), și aşa mai departe – însă în calea împlinirii acestei porunci se întâlnesc o mulţime de piedici din partea trupului nostru multîmpătimit, a lumii preacurvare şi păcătoase, ori din partea oamenilor necredincioşi şi a diavolului care întinde pretutindeni cursele sale pierzătoare. Cu toţi aceşti vrăjmaşi trebuie să ne luptăm fără încetare şi să îi biruim şi să stăm neclintiţi în dragostea de Dumnezeu. Dacă în calea noastră către Dumnezeu stă vreun om, vreo împătimire de el – jos cu acest om, trebuie părăsit, chiar de-ar fi tată, mamă, frate, soră, rudenie îndeobşte, sau prieten, sau om iubit cu dragoste necurată. Dacă dragostea de Dumnezeu este împiedicată de bogăţie, de plăcerile pântecelui, să împărţim bogăţia, să iubim postul.
A doua poruncă este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 39). Dacă acestei iubiri îi pune stavilă dragostea lumească de vreun om, de cinste şi slavă, de bani, de lux, de pântece, de trup, să lepădăm toată dragostea lumească şi să-l iubim pe aproapele din tot sufletul, îngrijindu-ne de el ca de noi înşine, ca de trupul nostru, ca de sufletul nostru. Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu ne sunt o pildă minunată de dragoste lucrătoare. Să le urmăm după putere, cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot cel ce se nevoieşte de la toate se înfrânează, ca să primească cunună nestricăcioasă (I Corinteni 9,25).
Drept piedică în calea dragostei de DUMNEZEU şi de aproapele slujeşte împătimirea noastră de trupul nostru şi de împlinirea poftelor şi a patimilor – aşa-numita prietenie a noastră cu trupul potrivnic lui Dumnezeu, altfel spus cu înşelarea trupească (îndulcirea de somn, de mâncare şi băutură, de plăcerile sexuale); ca atare, suntem datori, după cuvântul apostolului, să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24), biruind toată înşelarea ca pe o nălucire de la vrăjmaşul.
Sfântul Ioan de Kronstadt

€“ Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile €žprin smerenie şi nu prin dispreţuire€ (începutul irmosului de la Cântarea întâi a €žCanonului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, de la €žAcatistul Bunei Vestiri€). Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă înseamnă acelaşi lucru?
€“ Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încredere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: €žPatima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine€. Şi astfel nu te mai nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Însă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, aşa cum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.
€“ Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?
€“ Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Îl batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gânduri de hulă, tu cânţi.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Postul – ultima redută în lupta duhovnicească
 

€žDar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post€œ (Matei 17, 21). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne-a indicat două arme sigure în lupta cu duşmanul nostru, neamul duhurilor rele. Totodată, El le vorbeşte ucenicilor săi despre necesitatea postului în timpul „când Mirele va fi luat de la ei“ (Matei 9, 15). Luminătorul sufletului creştin, Duhul Sfânt Mângâietorul, ne părăseşte ca urmare a păcatelor noastre. Întoarcerea Lui se dobândeşte, cum spune însuşi Mântuitorul, numai prin post şi rugăciune. Dacă importanţa rugăciunii pentru mântuirea sufletului este recunoscută de către toţi creştinii, adesea necesitatea celei de a doua arme €“ postul €“ nu se recunoaşte sau nu este îndeajuns conştientizată. Aceasta este una din ultimele biruint›e ale celui rău asupra multor creştini contemporani.
Despre necesitatea postului pentru sufletul şi trupul nostru mărturiseşte întreaga literatură patristică. Influenţa benefică a postului asupra sănătăţii trupului o susţin şi oamenii de ştiinţă, dar numai în cazul când sufletele lor sunt luminate de învăţătura lui Hristos.
Nikolaj Evgrafovich Pestov

Da, Sfântul a scris mult, a scris mereu despre prevenţie/profilaxie ori, altfel spus, despre pază, trezvie, priveghere etc. Cât accent pune acest ascet pe atmosfera dimprejurul rugăciunii!

Şi acum să pun şi eu o întrebare, cu toată seriozitatea: frate Cristiboss, ce credeţi, în virtutea experienţei datorate surplusului de vârstă (şi nu numai), noi românii pe ce punem accent: pe prevenţie sau pe terapie?
Poate aţi remarcat, în treacăt, ce faimă au la noi doctorii, vracii, taumaturgii de tot felul şi cât sunt de dispreţuiţi pedagogii - cei ce doresc să prevină, pentru a nu fi nevoiţi să trateze, ce se mai poate trata...

E aşa un magnet al terapiei în ţara asta, că până şi amărâţii de psihologi sunt consideraţi tot un fel de terapeuţi. Deşi psihoterapia e cel mai puţin reprezentativă ramură a psihologiei iar la noi în ţară e de-a dreptul minoră. Ca fapt.
Cum vă explicaţi apetitul nostru naţional pentru terapie şi dispreţul vădit pentru profilaxie?