Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu: VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “vin vremuri grele“ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 7 ani. Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.
Gândurile şi modul nostru de a ne raporta la lumea înconjurătoare au o mare influenţă asupra noastră cât şi asupra celor de lângă noi. Stările noastre sufleteşti pot influenţa mediul înconjurător şi uneori chiar în mod ireversibil!

O femeie nu vroia să aibă copii. La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câțiva ani, însă, preotul a întrebat-o:
- Ce e cu voi de nu aveți copii? Aveți probleme cu sănătatea?
- Nu, părinte.
Soțul femeii era de față:
- Nu, părinte, suntem sănătoși. Dar dacă nu pot să o conving… Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtășanie pentru asta, dar dacă sfinția voastră îi îngăduiți...
- Eu? Eu nu îngădui așa ceva. Preoții nu pot fi îngăduitori cu păcatul. Nu știam nimic.
Of, de asta e bine ca amândoi soții să aibă același duhovnic, să fie călăuziți pe același drum, nu unul într-o parte și unul în alta.
Femeii îi spuse:
- Îți dau dezlegare să mergi la duhovnicul soțului tău. Și cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminați cu prostiile!
Femeia s-a dus la duhovnicul soțului și a început să ducă o viață creștină. A făcut prima spovedanie completă din viața ei. Și apoi a renunțat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni și a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viața lor au început să apară tot felul de necazuri și ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
- Înainte, când vă fereați să faceți copii, adică fugeați de una din cele mai importante cruci ale familiei, diavolii vă lăsau în pace. Pentru că dragostea egoistă în care trăiați era de ajuns ca să vă pierdeți mântuirea. Acum, însă, când ați înțeles că trebuie să faceți copii, când așteptați un copil, începeți să mergeți pe drumul cel bun. Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de lașitatea voastră, de frica voastră de a avea copii, care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul. Acum diavolii se luptă cu voi, pentru că știu că mergeți pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucurați că aveți necazuri. E semn bun!
E semnul că Dumnezeu vă învață să urcați pe scara raiului.

Într-un oraş, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băieţel vindea ziare la colţul străzii, iar oamenii treceau când şi când. Băieţelului îi era atât de frig, încât nici nu mai încerca să mai vândă ziare.
S-a dus la un poliţist şi l-a întrebat: „Domnule, ştiţi cumva din greşeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea aceasta? Vedeţi dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colţ, mai jos, pe alee, şi e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduţ unde să stau”.
Poliţistul s-a uitat la băiat şi i-a răspuns: „Du-te pe strada asta la vale şi vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să baţi la uşă şi când ţi se va deschide să spui doar „Ioan 3 cu 16” şi te vor lăsa să intri”.
Şi aşa a şi făcut. A urcat treptele, a bătut la uşă şi după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea şi a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule”. L-a luat înăuntru şi i-a arătat un leagăn în faţa unui şemineu pe care să se aşeze şi a plecat. Băiatul a stat acolo un timp, gândindu-se: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă încălzeşte un băiat îngheţat”.
Puţin mai târziu ea s-a întors şi l-a întrebat: „Iţi este foame?” El a răspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mâncat de câteva zile şi cred că aş putea da gata un pic de mâncare”. Femeia l-a invitat în bucătărie şi l-a rugat să se aşeze la o masă plină cu bucate. A mâncat şi iar a mâncat până ce nu a mai putut. Apoi s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă satură un băiat înfometat”.
Apoi l-a chemat sus într-o baie, unde se afla o cadă imensă plină cu apă caldă şi a stat acolo ca să se înmoaie puţin. După ce s-a spălat, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă curăţă un băiat murdar”. Băiatul nu mai făcuse niciodată o baie cu adevărat. Singura baie care a făcut-o vreodată a fost când stătea lângă un hidrant care era deschis.
Femeia l-a luat apoi şi l-a dus într-un dormitor, l-a înfăşurat cu un cearşaf, l-a pus pe un pat, l-a învelit cu o pătură până la gât, l-a sărutat de noapte bună şi a stins lumina. În timp ce stătea în întuneric şi privea afară pe fereastră cum ningea în acea noapte geroasă, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă odihneşte un băiat frânt de oboseală”.
Dimineaţa, femeia a venit sus şi l-a luat din nou în bucătărie, la acea masă plină de bucate. Dupa ce a mâncat, ea l-a luat din nou şi l-a aşezat în acel leagăn, în faţa şemineului şi a luat o Biblie (Sfânta Scriptură). S-a aşezat în faţa lui, uitându-se la faţa lui inocentă, spunându-i:
„Înţelegi tu ce înseamnă „Ioan 3 cu 16”?, l-a întrebat ea gentil. El a răspuns: „Nu, doamnă, nu înţeleg. Am auzit prima oară cuvintele acestea aseară, când poliţistul mi-a zis să le folosesc. Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 şi a început să-i vorbească despre Iisus Hristos. Chiar acolo, în faţa acelui şemineu, băiatul şi-a predat inima lui Dumnezeu. Stând acolo, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă salvează un băiat pierdut”.
Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict.
Conflictul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”.
Constructorul Cel Mare este Hristos – Cel care face punţi de legătură între frați, dar și oricare dintre noi printr-o purtare frumoasă, cu rugăciune şi dreaptă socoteală poate deveni asemenea.
Suntem chemați să ajungem prin virtute la asemănare cu Dumnezeu!

Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi".
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?". Prima familie avea tot și, totuși, ai ajutat-o", a spus el. "A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca să moară?!".
"Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi", i-a răspuns îngerul cel bătrân".
Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani, îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca".
___
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.
Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu, omule.
Unii oameni intră în viața noastră și pleacă repede. Unii ne devin prieteni și stau aproape de noi, lasându-și minunatele amprente asupra inimii noastre.
Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi, însă, este un dar!

Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. `Pot să mă încălzesc puţin în casa ta?`, îl întrebă băiatul pe stăpân. `Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe`, spuse omul şi-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig. Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: `Ce fel de stea este asta?`, se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa şi porni la drum. `Fără acest băiat, nici eu nu rămân`, spuse căţelul şi merse pe urmele lui. `Fără acest căţel, nici noi nu rămânem`, spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. `Fără aceste oi, nici eu nu rămân`, spuse măgarul şi merse pe urmele lor. `Fără măgar, nici eu nu rămân`, spuse vaca şi merse pe urmele lui. `Fără această vacă, nici eu nu rămân`, spuse boul şi porni pe urmele ei.
`De ce este aşa de mare linişte!?`, se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi niciun răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. `Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele`, strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă.
Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. `Nu mai pot avansa!`, spuse el gâfâind şi strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o stea mare pe cer. `Ce stea o fi asta?`, se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îl căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un Copil, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. `Sunt salvat!`, spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat. Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. `Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine`.

Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mulțumit de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune.
`Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne`, îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui.
`Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic`, îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe, aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele.
Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă. Soarele însă coborâ lent spre mare.
___
Omule, vorbele și faptele tale bune dăruite nu te fac mai sărac. Dăruiește cu și din toată inima și tot sufletul. În loc să sărăcești te vei îmbogăți, dar nu material, ci duhovnicește. Dăruind vei dobândi!

Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera lui Dumnezeu; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?". El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat mintea şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi niciunul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era, acum, îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care i-o datorez lui Dumnezeu".

A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!". "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?". "Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!". Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!". Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi stat aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!". Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.

Un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după o mică pauză, adăugă:
- Dacă m-ai putea ajuta tu pe mine, poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
- Aş fi încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine, încuviinţă bătrânul înţelept.
Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băieţanului adăugând:
- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.
Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.
... Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău, începu el, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încălecă şi plecă în goană.
Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog – îi spuse acesta, după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.
Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cât de mare este valoarea voastră şi nu vă daţi pe degeaba, unuia sau altuia doar pentru că lumea asta, prost aşezată, le dă o oarece "aură"!
Să vă iubească oamenii, îngerii şi Bunul Dumnezeu!

Un indian creștin, care a fost întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu, a spus:
– L-am văzut.
– Cum L-ai văzut? Spune-ne! au insistat ei, iar el a răspuns cu o întrebare.
– V-aţi văzut vreodată proprii ochi?
– Da, într-o oglindă, a venit răspunsul.
– Nu într-o oglindă, ci cu ochii voştri.
– Ei bine, nu. Cum am putea, deoarece ne folosim de ochi pentru a vedea cu ei?
– Tot aşa e şi cu Dumnezeu, a spus el. Cum L-am putea vedea, din moment ce trăim în El?

Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
___
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.

Un sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: "De-atâta timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?". Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Dumnezeu ne învaţă cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă învaţă prin exempul ei viaţa corectă"

Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul". Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".

"Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi".

Doi prieteni vorbeau:
- "Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greşit.”
- "Dacă nu-ţi capeţi pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.”
- "Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...”
- „Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”
- "Ce-i lipseşte?"
- „Să-ţi spun eu, prietene dragă, ce-i lipseşte. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipseşte căldura. Stai sub strălucirea lui şi îngheţi. Tot asemenea, iubite prietene, este şi cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o doreşti, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…”
Prietenul dădu din cap şi zise:
- "Iertare şi uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!”

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.

Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credinţă, zise:
- "Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i aşa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buştean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos şi bun numai de aruncat la foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el Ia credinţă.

Copilul care a vrut să zidească punte pân’ la cer
 

Încă puţin şi voi fi mai aproape de Cer!
Sufletul curat şi fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, aşteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu. Nu ştia că cineva îl urmăreşte din pragul casei… şi nici nu-i prea păsa.
– Ce faci, neastâmpăratule?
Copilaşul se opreşte din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul.
– Punte spre Cer! Răspunde încrezător.
Zâmbind naivităţii copilaşului ei, frumoasa mamă se apropie.
– Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte şi… pare cam nesigură.
– Încă nu este gata, de aceea pare nesigură.
Surăzând uşor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte.
Cu două steluţe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în şoaptă:
– Vreau să urc în Cer şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Iar seara, când voi dormi, Dumnezeu va coborî pe această punte, însoţit de un alai de îngeri, şi mă va veghea întreaga noapte.
O, dragul meu copil… nu e nevoie să ajungi în Cer pentru a te întâlni cu Dumnezeu şi nici ca Dumnezeu să coboare pe această punte…
În ochii limpezi, steluţele pălesc, scufudându-se în oceanul de lacrimi ameninţătoare.
– Nu, nu e adevărat! Vreau să fac ceva pentru ca Dumnezeu să coboare mai uşor pe pământ şi voi face!
– Dar…
Simţind că nu are sorţi de izbândă, mama cedează în faţa unei insistenţe şi intenţii atât de nevinovate.
– Să nu rămâi mult.
Sărutându-l pe frunte, se îndreaptă spre casă; în suflet i se citea o uşoară îngrijorare…ştia că dorinţa copilaşului ei nu se va îndeplini. Cu sufletul întristat, ştergându-şi cu mânecuţa lacrimile de pe obraji, copilaşul încearcă să creeze puntea sa mult-dorită. Orele trec cu repeziciunea, dar dorinţa nu i se concretizează.
Se lasă seara, aducând cu ea răcoarea şi întunericul. Cu lacrimi în priviri şi cu sufletul îngreunat, copilul abătut merge în cameră şi, ascunzându-şi faţa în pernă, începe să plângă sfâşietor până când, istovit fiind, adoarme. Trec zece minute, trece o oră, trec trei ore. Deodată, un vânticel cald începe să adie, aducând cu el duioase cântări angelice. Crengile copacilor se apleacă în jos, într-o inchinăciune mişcătoare, iar Regina-nopţii dă de veste şi celorlalte flori somnoroase să se pregătească de sosirea neaşteptată ce va avea loc. Un fascicul de lumină, la început timid iar apoi tot mai îndrăzneţ, apare de nicăieri, îmbrăcând puntea într-un veşmânt luminos şi preafrumos. Puntea se mişcă uşor, Cineva păşea pe ea.
Paşii erau singura mărturie a prezenţei Cuiva atât de minunat, încât întreaga natură se închină Lui; stelele străluceau cu atâta putere, încât întunericul nopţii, înspăimântându-se, a fugit din calea luminii lor.
Dar… numai florile, cerul şi copacii erau martorii tăcuţi ai acestei neaşteptate veniri. Oamenii dormeau nestingheriţi în paturile lor mari şi comode, sau se îndeletniceau cu alte activităţi, rămănând nepăsători la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Însoţit de cântările duioase ale îngerilor, El păşeşte încet şi smerit spre camera copilului.
În camera micuţului, domnea o lumină nelumească şi o pace de nedescris. Copilul, suspinând încet, varsă o lacrimă pe mânuţa sa, suferind şi în vis din cauza dorinţei pe care o credea neîndeplinită. Inima sa tresare şi începe să bată ca o nebună, şotind la urechea sufletului:
– Trezeşte-te, suflete al meu! Domnul e de faţă.
Copilaşul, auzind parcă glasul tainic al inimii, deschide încet ochişorii şi… încremeneşte. Deşi nu Îl mai văzuse niciodată, ştia că este El, simţea aceasta. Dumnezeu stătea în prag şi, privindu-l cu o iubire nemărginită, îl binecuvânta. Atât de curată era privirea sfântă încât, copilaşul, îşi astupa chipul cu plapuma. O teamă sfântă îl cuprinse.
– Dumnezeu….Dumnezeu este în camera mea.
Îşi lasă plapuma până la guriţă, privindu-L pe Dumnezeu. Era atât de minunat, încât nu se mai sătura să Îl privească. Zâmbeşte duios şi, cuprinzându-l un sentiment de cutezanţă, întreabă:
– Doamne, dar ….puntea…..Tu….
Nu îşi mai găsea cuvintele, însă Dumnezeu, citindu-i în inimă, Îi răspunde:
– Am coborât pe puntea pe care Mi-ai facut-o.
– Dar e atât de nesigură….
Apropiindu-Se de copilaş, Dumnezeu îi zâmbeşte suav şi îl mângâie pe creştet.
– Credinţa, iubirea şi bunătatea sufletului tău au transformat-o în cea mai sigură punte. Drag copil, tu ai atins Cerul.
– Eu? Dar cum, dacă nici măcar nu am terminat puntea?
Ai terminat-o şi această punte nu ţi-o va putea distruge nimeni, în afară de tine. Această punte se află în sufletul tău şi pe ea cobor nu doar noaptea, pentru a te veghea, ci tot timpul… cobor şi rămân în sufletul tău, atâta timp cât îmi permiţi.
Un zâmbet larg se conturează pe chipul micuţ.
– Doamne, acum sunt în Cer şi m-am întâlnit cu Tine. Camera mea a devenit Cer…
– Nu… îl întrerupe Dumnezeu
– … sufletul tău a devenit Cer.

In cautarea iubirii
 

Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roşu a cărui petale îşi pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morţii. Trandafirii erau febleţea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoţie duioasă.
Tristeţea i se aşterne pe chipul plăcut.
,,De ce viaţa trece atât de repede? Unde s-a scurs frumuseţea ta, trandafirule?”
Un fluture vesel şi colorat se aşează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mişcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri.
– Totul a fost creat din iubire, dar… unde eşti tu, iubire?
Lumina jucăuşă ce dă viaţă ochilor sclipeşte tot mai intens, conferind acestora o blândeţe şi o frumuseţe tainică.
– Nu voi aştepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea!
Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele şi entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii.
Obosită, se opreşte la marginea unui râu pentru a-şi pune ordine în gânduri, în propria ei viaţă. Frumuseţea apei cristaline prin care înotau zglobii peştişori trece neobservată, bucurându-se de adevărata preţuire doar în ochii Celui ce a creat-o.
Suspine sfâşietoare tulbură liniştea. Tânăra tresare.
Întorcându-şi privirea, zăreşte o fată frumoasă care-şi plângea durerea cu atâta intensitate încât imaginea ei cutremura suflete.
– De ce plângi? Îndrăzneşte tânăra cu smaraldul în priviri să întrebe.
– Cum să nu plâng, când iubirea m-a părăsit?
– Iubirea te părăseşte?
– Iubirea m-a rănit… iubirea nu există! Ea a dispărut odată cu băiatul care îmi era drag.
– Nu este adevărat, iubirea nu răneşte, iubirea te înalţă!
– Iubirea nu există! Rosteşte sufletul rănit, pierzându-se, treptat, în zare.
Chipul tânăr şi frumos al celei ce căuta iubirea este cuprins de o adâncă dezamăgire, însă sufletul ei dorea să găsească adevăratul răspuns.
Căutarea iubirii era grea, anevoioasă, dar esenţială; după ce priveşte cerul azur, tânăra porneşte din nou la drum.
Au trecut zece ani de când începuse existenţiala călătorie, găsirea iubirii devenind scopul ei suprem.
Ploaia rece pune la încercare răbdarea oamenilor, unii pierzând repede această provocare cu forţele naturii. Tânăra păşeşte cu nonşalanţă printre stropii reci precum gheaţa, când atenţia îi este distrasă de comportamentul unui om supărat.
Timidă, se apropie de el privindu-l întrebătoare.
– De ce mă priveşti aşa? Îi replică, furios, bărbatul.
Tonul ridicat nu a tulburat cu nimic cutezanţa fetei.
– Iubirea nu poate exista acolo unde conduce supărarea.
Un râset grosolan şi plin de ironie răsună deodată.
– Iubire!? Ce este iubirea? Spune-mi: unde vezi tu iubirea în faptul că nu ai ce pune pe masă? Unde este iubirea în sărăcia care ne înconjoară?
Un moment de tăcere se aşterne.
– Nu ştiu, dar… iubirea trebuie să îţi ofere linişte sufletească, siguranţă.
– Iubirea nu există!
Cuvintele auzite erau precum un pumnal care îi sfâşia inima.
– Nu, nu este adevărat! Iubirea există! Strigă cu lacrimi în ochi tânăra, în timp ce fugea, pierzându-se în întunericul nopţii.
După minute grele în care încerca să fugă cât mai departe de o lume în care parcă iubirea nu-şi mai găsea locul, se opreşte lângă o clădire masivă. Îndată strigă cu putere cineva:
– Pleacă de aici!
Ştergându-şi lacrimile, tânăra întreabă cu o voce tremurândă din care duioşia încă nu dispăruse.
– Cu ce am greşit atât de tare încât nici aici nu pot rămâne?
– Eşti la fel de vinovată ca şi ceilalţi pentru suferinţa mea! Voi m-aţi condamnat să-mi petrec restul vieţii într-o închisoare, prin comportamentul şi indiferența voastră.
– Noi? Nu întotdeauna ceilalţi te marginalizează… omul se poate însingura fără intervenţia altor persoane.
– Nu mai vorbi prostii!
– Dacă ai iubi, nu te-ai mai simţi singur. Iubirea te eliberează!
Strigăte furioase se aud din spatele ferestrei:
– Pleacă! Cine eşti tu să îmi dai lecţii? Iubirea nu există! Pleacă!
Alungată, tânăra părăseşte clădirea, încetând totodată să mai caute iubirea. Frumuseţea chipului s-a stins, fața devenindu-i crispată… vocea în care altădată se simţea dulcea duioşie era acum rece, lipsită de orice urmă de tandreţe.
Au trecut alţi zece ani în care viaţa i se scurgea fără nici un scop, zece ani lipsiţi de zâmbete, bucurie şi iubire… devenise doar o umbră a ceea ce a fost cândva.
Plimbându-se în derivă, într-o zi îi apare în cale un bătrânel senin, cu soarele în priviri. Avea în mână un trandafir de o unicitate sclipitoare pe care i-l oferă fără întârziere şi cu o bucurie imensă din care reieşea dragostea grandioasă ce o purta pentru intreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Tânăra trece nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l cu desăvârşire.
– Nu iubeşti trandafirii? Se aude vocea nespus de suavă a bătrânelului.
– Nu iubesc nimic, iubirea nu există.
Spunând aceeaşi replică nefastă care i-a spulberat unicul ideal măreţ, femeia vrea să îşi continue drumul, când răspunsul primit o opreşte.
– Dacă ţi-aş demonstra că iubirea există?
– Cum? Zece ani am căutat iubirea şi nu am găsit-o, iar de când am renunţat să o mai caut, au trecut alţi zece ani… unde este iubirea?
Un zâmbet tainic se conturează pe chipul senin
– Ai umblat atât de mult după iubire, dar iubirea a fost mereu aproape de tine. Nu trebuie să cauţi ceva ce ai deja!
– Cum să fie aproape, când mulţi nu o văd?
– Iubirea se caută cu ochii sufletului, ea se simte.
– Dar acei oameni…? De ce nu au simţit iubirea?
– Pentru că şi-au întors fața de la iubire. De iubire nu poţi fugi, ea este peste tot în jurul tău: în aerul pe care îl respiri, în florile pe care le vezi, în oamenii de lângă tine, dar poţi să îi întorci spatele sau, mai rău, să închizi ochii în faţa ei, negându-i existenţa cu desăvârşire. Este mai uşor să refuzi iubirea, decât să o primeşti… primind iubirea, o vei împărtăşi şi cu ceilalţi, pentru că iubirea se dăruieşte, ea nu este egoistă. Vrei un loc anume unde să întâlneşti iubirea?
– Atunci, caut-o în inima ta… dacă o vei găsi acolo, vei fii capabilă să o vezi şi în jurul tău! Nu te schimba în funcţie de ce zic ceilalţi, pentru că dreptatea nu se află întotdeauna de partea lor. Ascultă-ţi glasul inimii şi când vei simţi o tresăltare uşoară, o bucurie dulce ce naşte lacrimi cristaline, vei şti că ai luat decizia corectă, pentru că glasul inimii este glasul lui Dumnezeu sădit acolo, în adâncul inimii tale.

Oamenii cu suflet mare nu trâmbițează atunci când săvârșesc fapte bune.
Într-o veche mănăstire sitată departe, în adâncul deșertului egiptean, a venit odată un călugăr, care dorea să cunoască viața îmbunătățită a sihaștrilor de aici. Frații l-au primit cu mare ospitalitate, servindu-l cu tot ce aveau mai bun.

„Atâtea zile am pierdut eu ca să vin să văd niște sihaștri adevărați, însă aici mănâncă și beau ca peste tot”, – se gândi necăjit călugărul după câteva zile petrecute îm mănăstire.
La întoarcere, în deșert l-a prins o furtună de nisip și, rătăcindu-se, călugărul a fost nevoit să se întoarcă la sihaștrii ospitalieri.
Auzindu-i că cântă rugăciuni, el s-a oprit la poartă ca să aștepte, însă a așteptat foartă multă vreme până ce sihaștrii au terminat slujba. Însetat, a dat să bea puțină apă din găleată. însă apa era sărată. Atunci a înțeles călugărul nevoințele tainice ale sihaștrilor, care, oferind oaspeților tot ce aveau mai bun, ei singuri posteau nu numai cu mâncarea, ci și cu apa.

Pronia si iubirea lui Dumnezeu!
 

Arhanghelul Mihail, pentru că nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu de a lua sufletul unei femei sărmane, care născuse două fetițe, a fost pedepsit să locuiască pe pământ, în chip de om, până ce va afla răspunsul la trei întrebări:

1) Ce este înlăuntrul oamenilor?

2) Ce nu știe omul?

3) Cum trăiesc oamenii?

Astfel, s-a pomenit deodată singur și gol în mijlocul drumului, într-un sat.

A trecut pe lângă el un om, care s-a milostivit, la acoperit și l-a luat la el. Acesta era un cizmar, numit Simion.
Când l-a dus acasă, nevastă-sa a început să-l certe, dar la urmă i s-a făcut milă de Mihail și le-a dat să mănânce. Mihail a zâmbit. Într-o seară a venit un om să comande niște ghete.

- Să mi le lucrezi bine, ca să mă țină un an de zile! Mihail a zâmbit a doua oară.

Peste vreo șase ani a venit o femeie cu două copile. A povestit că sunt orfane și că le crește ea și le iubește ca pe ochii din cap. Mihail a zâmbit a treia oară.

Atunci Simion l-a întrebat:

- Mihai, de ce, de când ești la noi, ai zâmbit doar de trei ori?

Atunci Mihail le-a povestit cine este și le-a dezlegat și sensul celor trei întrebări:

- Când am venit pe pământ și mi-era frig și foame, nu știam ce voi face. Atunci ai venit tu și m-ai acoperit și m-ai luat acasă. Aici, femeia ta s-a necăjit că m-ai adus, dar când i-ai pomenit de Dumnezeu, s-a luminat și ne-a dat să mâncăm. Atunci am înțeles prima întrebare: înlăuntrul omului este dragostea, și am zâmbit. După un an de zile a venit omul acela și a comandat ghetele. Dar noaptea a murit. Atunci am înțeles ce nu-i e dat omului să știe: cât trăiește.

În sfârșit, după șase ani, a venit femeia cu copilele orfane: le-am recunoscut. Erau fetițele femeii căreia nu voisem să-i iau sufletul. Atunci am găsit răspunsul și la cea de-a treia întrebare: cum trăiesc oamenii. Toți cei care trăiesc, nu trăiesc numai prin ei, ci pentru că dragostea trăiește în om. Cel care trăiește în dragoste, trăiește în

Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în el.

Căci Dumnezeu este dragoste.

Și, Mihail, în vâlvătaie de foc, se ridică la cer.


sau pe larg,aceiasi povestioara in acest frumos video:

https://www.youtube.com/watch?v=PY3kwS6CUJQ

Daţi-mi voie ca astăzi să vă împărtăşesc o pildă nouă. O poveste ce arată cum foloseşte Dumnezeu deznădejdea pentru a ne aduce mai aproape de El. E o istorioară tristă, fiindcă disperarea nu face casă bună cu fericirea, dar sfârşitul ei e unul plin de speranţă şi mântuitor.
Odată, unei femei îi murise copilul. Era plină de amar şi de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Durerea o făcuse aproape să-şi iasă din minţi. Distrusă sufleteşte, se plimba într-o zi singură pe câmp, cu inima grea. Deodată a văzut o turmă de oi. Ciobanul încerca să facă oile să treacă o punte spre o altă păşune, dar oile nu voiau să pună piciorul pe puntea ce se clătina. O luau la stânga, o luau la dreapta şi se întorceau aşa cum fac oile, dar nu se supuneau ciobanului. Atunci păstorul oilor a apucat un miel abia născut, ce se lipea de lâna moale a trupului mamei sale, şi l-a trecut peste puntea cea strâmtă, punându-l pe pajişte de cealaltă parte. Îndată, mama sa, behăind cu putere, a trecut şi ea puntea şi toate suratele ei au urmat-o, luându-se fără teamă după ea.
Îndurerata mamă a privit cu atenţie modul cum ciobanul a mutat oile peste punte şi deodată a ştiut că toate cele petrecute erau un mesaj pentru ea. Femeia şi-a dat seama că ani de-a rândul făcuse mereu după capul ei, în loc să urmeze chemarea Bunului Păstor: „Vino la Mine!“ Acum, El îi luase fiul şi-l dusese cu siguranţă de cealaltă parte. Dorea ca şi ea să vină spre El, deschizând şi altora calea spre Hristos. Aşa s-a şi întâmplat. Ea s-a întors către Domnul, dându-I inima şi viaţa ei, mărturisind semenilor ei şi ajutându-i să afle calea către Iisus, Păstorul cel Bun. Pentru această mamă deznădejdea morţii copilului ei a devenit o mare binecuvântare a vieţii sale. Dumnezeu foloseşte deznădejdile noastre ca să ne îndrepte viaţa către Împărăţia Sa.

El era un barbat robust, cu o voce puternica si cam dur in modul lui de a fi.Ea era o femeie dulce si delicata. S-au casatorit. El se ingrijea de casa si de educatia copiilor.Copiii au crescut, s-au casatorit, au plecat. O poveste ca multe altele…
Dar, pe cand toti copiii s-au aranjat, femeia si-a pierdut zambetul, deveni din ce in ce mai slabita si mai palida. Nu mai reusea sa manance si in scurt timp nu s-a mai ridicat din pat.

Preocupat, sotul o duse la spital pentru investigatii medicale.
Au venit la capataiul ei medici si apoi specialisti faimosi. Nici unul nu reusea sa descopere dece boala suferea. Clatinau din cap.
Ultimul specialist il lua deoparte pe om si ii spuse:
-As spune… cat se poate de simplu…ca sotia dvs nu mai are nicio tragere de inima ca sa traiasca.
Fara sa spuna nimic, omul s-a asezat langa patul sotiei si o lua de mana.
O mana fina care se pierdea in imensa palma a omului.
Apoi, cu o voce rasunatoare, spuse raspicat:
-Tu nu vei muri !.
-De ce ? il intreba ea, cu un glas stins.
-Pentru ca eu am nevoie de tine !.
-Si de ce nu mi-ai spus-o mai repede ?.
Din acel moment, femeia incepu sa se simta mai bine si din ce in ce mai bine. Iar astazi este bine. Pe cand medicii si specialistii continua sa se intrebe ce fel de boala a avut si care medicament extraordinar a facut-o sa se insanatoseasca asa repede.
Nu astepta niciodata ziua de maine pentru a-i spune cuiva ca il iubesti.
Fa-o imediat. Nu te gandi: “Dar mama mea, copilul meu, sotia mea… stiu deja”” Poate ca o stiu. Dar pe tine te-ar obosi daca ai auzi-o de mai multe ori? Nu te uita la ceas, ridica telefonul: “Sunt eu. Vreau sa iti spun ca tin la tine”. Ia-o de mana pe persoana pe care o iubesti si reaminteste-i: “Am nevoie de tine. Tin la tine, tin la tine, tin la tine…”.
Iubirea este viata. Aici este un pamant al mortilor si altul al viilor. Ceea ce face diferenta intre ele este iubirea.

Mesajul norilor
 

– Ce formă vezi? – Hm….o lebădă, ba nu…se schimbă. Uite, acum devine o inimă.
Norii pufoși defilau încet, schimbându-și forma cu o repeziciune incredibilă.
– Este rândul tău. Spune-mi, ce formă are acest nor?
– Este… un înger. Da, se văd și aripile.

Fetița cu bujori în obrăjori, cade pe gânduri. Observând tăcerea ce s-a așternut, frățiorul întreabă în șoaptă, ca și când i-ar fi fost teamă că îl aude cineva.
– Ce s-a întâmplat?
– Crezi că acești nori au un mesaj pentru noi?
Băiatul se încruntă ușor, întrebarea punându-l în dificultate.
– Cred că totul depinde de tine. Dacă ești capabilă să vezi mesajul pe care norii ți-l trimit, atunci ei iți vor vorbi despre o taină. Dar, dacă rămâi doar la forma lor, ei vor tăcea.
Fetița zâmbește entuziasmată.
– O taină? Ce taină mi-ar putea spune norii?
– Nu știu….poate taina creației lor. Admiră-le forma și elucidează taina!
Se așterne o pauză liniștită, în care doar păsările voioase îndrăzneau să își exerseze cântul.
– Copii, veniți la masă!
O femeie gingașă îi privea cu iubire din pragul ușii. Ochii ei atât de blânzi erau de-a dreptul minunați, iar vocea caldă și nemuritoare te determina să îi dai slavă lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură atât de minunată precum este mama. Imaginea ei continua să dăinuie peste ani, timpul cedând sub puterea iubirii și, deși lua cu sine totul, această imagine nu o putea smulge din sufletul băiatului care, acum, era un bărbat în toată firea.
Cuprins fiind de dorul copilăriei și de amintirile trecutului, bărbatul nu observase că soarele a dispărut, în locul său ivindu-se nori negri și amenințători.
Adesea, când privea norii cei repezi, își amintea de acea zi însorită și surâdea ușor. Venise timpul să plece…iar drumul pe care îl făcea urma să fie presărat de emoții, fiindcă era drumul ce ducea la casa părintească; Știa că nu îl va mai aștepta nimeni în pragul ușii, înveselindu-i inima cu acea privire nemuritoare. Știa că norii nu vor mai fi la fel, că iarba îl va primi ca pe un străin, iar păsările nu îl vor întâmpina bucuroase de o așteptată revedere. Știa toate acestea dar nu deznădăjduia, pentru că în fiecare părticică din acel loc era o parte din sufletul său.
Timpul trecea greu, dar pașii îl duceau tot mai aproape de casă. A ajuns și… Doamne, cât de tare îi tresălta inima! Totul era la fel: aceeași nori, aceleași păsări, aceeași iarbă, aceeași mireasmă atât de familiară și…minune! o imagine cunoscută îl surprinde. În apropierea casei, o fetiță cu bujori în obrăjori privea, cu o nevinovăție adorabilă, mersul norilor.
Bărbatul, cu lacrimi în ochi, se apropie ușor pentru a vedea mai bine imaginea atât de vie a surioarei sale. Prezența sa nu rămâne neobservată. Fetița, auzind pași în apropiere, se întoarce și, zărindu-l îl întreabă fără nicio teamă, arătând spre cer:
– Ce formă vedeți?
După ce face câțiva pași, apropiindu-se de fetiță, bărbatul ridică privirea și răspunde:
– Un zâmbet!
Fetița îl privește curioasă.
– Un zâmbet?
– Da, pentru că fiecare nor iți transmite un mesaj.
– Și ce mesaj v-a transmis acest nor în formă de zâmbet?
– Că Dumnezeu ne zâmbește în fiecare zi, doar că trebuie să privim mai des spre cer pentru a vedea acest zâmbet.

Intr-un an s-a întâmplat a fi foamete mare. Pavel era un băiat foarte sărac şi s-a coborât de la munte, de unde locuia, în satul vecin, aşezat în vale. A bătut pe la uşile tuturor şi a cerut câte ceva de mâncare. Gheorghiţă, fiul unui ţăran avut, stătea în ogradă cu o bucată de pâine în mână. Pavel, văzându-l, îi zise: - Dă-mi şi mie o bucăţică, că mor de foame. Gheorghiţă i-a răspuns cu asprime:

- Lasă-mă în pace, că n-am pâine de dat! În anul următor, Gheorghiţă urcă pe munte ca să caute o capră rătăcită din turma tatălui său. Umblă mult până să o găsească.
Soarele era arzător, iar băiatul nu a dat de nici un izvor ca să-şi astâmpere setea care îl chinuia. Mergând încet, l-a zărit pe Pavel la umbra unui fag, cu un ulcior de apă lângă el şi păzind oile. Atunci îi zise:
- Dă-mi şi mie puţintică apă, că mor de sete. Pavel îi răspunse de îndată:
- Lasă-mă în pace, că n-am apă de dat! Gheorghiţă, cunoscându-şi greşeala, lăcrimând îşi ceru iertare. Pavel i-a dat ulciorul şi a zis:
- Pe mine nu mă lăsa inima să nu-ţi dau niţică apă, însă am vrut să vezi şi tu cât de cumplite sunt foamea şi setea. Iată, bea cât vrei şi să-ţi fie de bine.
Dacă de cel sărac nu te poţi milostivi, gândeşte-te că într-o zi poate şi tu vei sărăci.

Ca şi două mii de ani în urmă, când fariseii cereau de la Hristos minuni, şi astăzi lumea este însetată de a vedea miracole sau cel puţin nişte senzaţii tari.
Cum am putea noi să lămurim altfel şederea noastră cu orele în faţa televizorului, aşteptând vreo senzaţie, ce ne-ar putea completa golul din sufletele nostre?

Este remarcabil, că oamenii sfinţi (Sfântul Grigorie Teologul) afirmau că credinţa generează minunea şi nicidecum invers.
…La un sihastru a venit odată un creştin şi i-a zis:
Am auzit că voi aici săvârşiţi minuni.
- Depinde cum înţelegi, – i-a răspuns stareţul, pentru tine este o minune când Dumnezeu îndeplineşte dorinţa cuiva, dar pentru mine – când oamenii îndeplinesc voinţa lui Dumnezeu

Puterea Sfintei Cruci
 

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru*lui. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam*nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.”

Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: „Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”.

În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?”. Prima familie avea tot și, totuși, ai ajutat-o”, a spus el. „A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca să moară?!”.
„Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”, i-a răspuns îngerul cel bătrân”.
Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani, îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca”.
***
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu, omule.

O dată au venit doi prieteni din Atena, tineri căsătoriți, și m-au întrebat dacă există monahi ca în Pateric și în Filocalie. Le-am spus că există și i-am dus la acest bătrân, monahul Iosif Cipriotul, care pe atunci avea o sută cinci ani. Era întins pe pat și rostea Rugăciunea lui Iisus cu metanierul.
– Gheronda, domnii sunt de la Atena și au venit să primească binecuvântarea Sfinției Tale.
L-au văzut că nu are dispoziție de discuție. După ce au mai spus două-trei cuvinte, le-am făcut semn să plecăm. Plecând, cei doi i-au spus starețului:
– Gheronda, avem multe probleme, de aceea vă rugăm să vă rugați pentru noi.
– Mă voi ruga, le-a răspuns bătrânul, dar ca să mă rog vreau bani.
Am intrat în pământ de rușine, m-am pierdut, nu știam ce să spun. Încercam să justific situația. Nu mă dumiream de ce a făcut aceasta. I-am dus la un om sfânt, iar el să ceară bani ca să se roage? El care nici nu știa bine valoarea banilor și nu le dădea nici o însemnătate? Oamenii au plecat, iar eu am rămas mâhnit.
A doua zi am mers din nou la bătrânul. De îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
– Părinte Moisi, nu cumva am lucrat virtutea împreună? Să nu-mi aduci lume ca să mă cinstească. Am cerut de la Dumnezeu să mă cinstească în cealaltă viață, iar nu în aceasta mincinoasă.
Am rămas uimit. S-a făcut de rușine pe sine înaintea străinilor cerând bani, el care niciodată nu a avut și niciodată nu i-a iubit. Dar și pe mine m-a făcut de rușine. Cum să mai îndrăznesc să-i mai duc lume. Singur și-a stricat imaginea sa de mare ascet. Cine dintre noi mai face asta? Era smerit, mai presus de orice sminteală. Îl interesa numai ce spune Dumnezeu despre el, iar nu oamenii. Când am spus aceasta unor prieteni, au rămas fără grai.
Din Cartea „Tăcerea cea frumos grăitoare”

Cel ce înșală
 

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un țăran și i-a spus:
- Uite, omuleț, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îți dau de muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac ?
- Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.
Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce și-a spus ? "E, și așa nu mă vede, ce-ar fi să-l înșel ?!"
Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar țăranul știa că n-o făcuse bine și că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ți-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut sa-l însele pe altul și, de fapt, singur s-a înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înșele niciodată pe nimeni.
După cum ne purtam noi cu aproapele, așa se va purta Dumnezeu cu noi.

Cele trei cuvinte
 

Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
-„Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?”
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
„Crede, împlineşte, foloseşte”.
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.
Dar nu putea înţelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

Ţinta alergării
 

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră.
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El” și de „a pătimi pentru El” devine mai mare (Filipeni 1, 29).
Părinții nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârșitul lumii. Odată, un ucenic și-a întrebat starețul:
– Ce am făcut noi, avva?
Și bătrânul a răspuns:
– Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinții noștri.
– Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?, a întrebat din nou.
– Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi.
– Și ce vor face creștinii de pe urmă?, a întrebat ucenicul.
– Aceia abia vor putea să păstreze credința, dar ei vor fi mai slăviți în Cer decât părinții noștri, care puteau să învie morții.
De aceea, se cuvine credincioșilor „să umble întru viață sfântă și în cucernicie, așteptând și dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3, 11-12), dând mulțumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paști și „dreptate și sfințire și izbăvire” (1 Corinteni 1, 30).
În același timp, trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Sa Împărăție, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui” (2 Timotei 4, 8).
[Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 118-119]

Unei văduve i-a luat foc casa în care locuia. A reusit să îsi scoată copiii la timp, dar nu a apucat să îsi scoată si lucrurile. Totul a fost înghitit de foc. Femeia a petrecut noaptea în rugăciune, cerându-I Domnului să o ajute să facă rost de o altă casă. Noaptea, în vis, a auzit o voce care i-a spus:
- Dimineată să mergi la biserică si să îi spui părintelui ce ti s-a întâmplat. Să ceri ajutor pentru casă.
Când s-a trezit din somn, femeia s-a dus să vorbească cu preotul. Acesta i-a spus:
- Azi o să vină la mine un om bogat. A avut mai de mult niste ispite, dar cu rugăciune a trecut cu bine prin ele. De atunci e foarte săritor. Când îi spun să ajute pe cineva, o face imediat. Să vedem dacă te poate ajuta cu ceva.
Bogatul a venit si, auzind de necazul femeii, s-a hotărât să o ajute:
- Mama mea a murit acum o lună. A rămas un apartament gol, în care nu stă nimeni. O să puteti sta acolo. Facem actele cât de curând. Să fie pomană.
Când i-a spus sotiei sale că i-a dat apartamentul femeii văduve, ea s-a supărat.
- Nu, nu o să îi dai nimic. O să stea acolo cât vrea, nu îi luăm chirie, dar nu vreau să faci pomană un apartament. Cine stie când o să avem nevoie de el.
Dar bărbatul era hotărât:
- Nu, i-am spus că îl dau, pomana e făcută. Nu pot să o iau înapoi.
Noaptea, femeia sa L-a visat pe Hristos care i-a spus:
- Lasă-l pe bărbatul tău să dea văduvei casa. La cât e de necăjită, ajutorul vostru ar însemna foarte mult pentru ea.
Când s-a sculat, femeia i-a spus sotului ei:
- Nu mă supăram dacă, înainte de a-i da casa femeii, îmi cereai si mie părerea. M-a supărat faptul că nu mi-ai spus mai înainte. Acum, ce să zic, după visul pe care l-am avut aseară, sunt convinsă că e bine să îi faci actele femeii. Si i-a povestit bărbatului ce visase.
- Mai mult, de acum o să îi dăm femeii niste bani în fiecare lună, ca să îi fie mai usor să îsi crească copiii.
S-au dus amândoi să vorbească cu văduva. Aceasta le-a multumit pentru casă, dar bani nu a vrut să primească:
- Mie Hristos mi-a spus să cer ajutor pentru casă, nu pentru altceva. Mi-ati făcut o mare bucurie cu casa. Dar bani nu îmi trebuie. Cât sunt în putere, dacă muncesc tot timpul, am destul ca să îmi cresc copiii. Ajutati-i pe altii dacă vreti, sunt destui oameni si mai săraci decât noi, spuse femeia.
Sotia bogatului s-a mirat auzind aceste cuvinte. Si-a dat seama că, pe cât erau de mari greutătile prin care trecea văduva, pe atât de mare era si credinta ei. Si luând aminte la întelepciunea văduvei, sotia bogatului si-a vândut toate bijuteriile si i-a dat preotului banii ca să îi împartă la săraci. Si-a dat seama că mai multă nevoie are un sărac de o bucată de pâine decât ea de o bijuterie
Un monah antiohian de neam cucernic, de la mănăstirea lui Casian, a mers la Sfintele Locuri pentru rugăciuni si, zăbovind el acolo, a sfârsit cele ce avea de trebuintă, dar nu stia ce să facă. Si sezând în biserică se scârbea de aceasta. Plecând, a adormit putin si L-a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos grăindu-i: "Du-te la iconomul Sfintei Învieri si să-i zici lui: "M-a trimis Iisus la tine, să-mi dai pentru dânsul un galben si-ti voi da zapis la mână, si când va veni Iisus ti-l va da!""
Desteptându-se monahul si rugându-se, a crezut cuvântului si, mergând, l-a aflat pe iconom căruia i-a zis precum i-a poruncit lui. Si a zis iconomul: "Dar când are să vină Iisus să mi-l dea?". Iar monahul a răspuns: "Eu precum am auzit, ti-am spus, tu cum stii, asa să faci". Atunci a zis iconomul: "Fă-ti zapisul!". Si a sezut monahul de a scris asa: "Eu, Ioan, călugărul de la Antiohia Siriei, mărturisesc că am luat un galben de la tine, Stefan preotul, iubitorul de Dumnezeu, iconomul Sfintei Învieri, trebuindu-mi! Si pentru încredintare am făcut acest zapis al meu si, când va veni Iisus Hristos, ti-l va da". Apoi, luând galbenul, a plecat.
Iar în noaptea următoare a văzut iconomul în vis pe cineva grăindu-i: "Ia-ti galbenul si să-mi întorci zapisul monahului!". El însă nu voia, grăind: "Acela a zis că Iisus va veni si-mi va plăti". Iarăsi a zis: "Eu sunt Iisus, ia-ti dar galbenul si-mi dă zapisul călugărului. Sau vrei să iei mai mult? Iată, este al tău!". Si desteptându-se, a trimis niste oameni după monah, zicându-le: "Oriunde îl veti afla pe acel monah, să-l aduceti la mine!". Si aflându-l, i-au zis: "Mergi, că te cheamă iconomul!".
Acesta, temându-se, zicea întru sine că acela s-a căit si vrea să-i ia galbenul. De aceea, mergea cu sfială, iar acela văzându-l, i-a zis: "Părinte, mai ia si alti galbeni, câti vei voi, si-mi fă zapis!". Părintele i-a răspuns: "Iartă-mă, dar mai multi nu-mi trebuie, destul îmi este acesta, că nu mi-a zis Domnul să iau mai mult de un galben". Iar cei ce au auzit, s-au mirat si au proslăvit făgăduintele Domnului cele nemincinoase

Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau topoarele cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în acelaşi timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor. „Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuţim câte puţin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă reţetă: Îmbrăţişaţi în fiecare zi persoanele dragi. Fiţi iubitori faţă de toţi. Zâmbiţi! Rugaţi-vă! Ajutaţi pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitaţi-vă la cer şi priviţi spre înalt. Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

Într-o sâmbătă, la biserica părintelui Ioan cineva a făcut o masă de parastas. Au fost chemati toti oamenii din biserică. S-a nimerit să fie acolo si un crestin care venea de departe, asa că l-au chemat la masă.
Când s-au adus farfuriile cu sarmale, străinul a spus cu voce tare:
- Mie să nu îmi aduceti, că nu mai mănânc carne de mai bine de cinci ani. Peste câteva zile se împlinesc sase.
Părintele l-a chemat deoparte si i-a spus:
- Frate, cinci ani de post i-ai pierdut într-o clipă. Dacă vrei să postesti, nu te lăuda altora cu nevointa ta. Nu esti singurul de la această masă care nu mănâncă de obicei carne. Unii au mâncat acum tocmai pentru a se smeri. Dar la masă e cineva care, desi nu a mâncat, a avut grijă ca ceilalti să nu îsi dea seama de postul său. Nu a trâmbitat ca tine că este nevoitor.
Odată, fiind la Schit praznicul hramului bisericii, s-au adunat din toate părtile multime de părinti, după cum le era obiceiul. Si după slujba bisericii, au mers în trapeză după obicei si au sezut toti la masă si au început a mânca. Iar un bătrân oarecare din cei străini care veniseră la praznic nu mânca nimic altceva decât pâine goală. Egumenul, luând seama că nu mănâncă, l-a poftit ca să ospăteze, nestiindu-i obiceiul postirii. Acesta, răspunzând, a zis egumenului în auzul tuturor părintilor: "Iartă-mă, părinte, că eu nu mănânc niciodată fiertură, decât pâine cu sare". Si sculându-se un bătrân, i-a grăit: "Mai bine ar fi fost de ai fi mâncat totdeauna carne de trei ori pe zi la chilia ta, decât să-ti arăti si să-ti spui viata si postirea ta în vederea si auzirea a tot soborul, postire care îti este zadarnică".

De ce lauda de sine (placerea de sine) nu miroase a bine?

Unde este defectiunea?

Dumnezeu se lauda pe Sine? Ii place sa se laude pe Sine?

Lipsa smereniei naruie totul , caci lauda de sine e sora cu mandria si trufia , apoi nu uita ce a spus Mantuitorul cand a facut referire la postire , sa nu-ti arati fata ta posomorata , sa nu te exteriorizezi , sa nu smintesti deci pe cei din jurul tau .
Citeste frate si ai sa vezi cate "defectiuni" gasesti la cel laudaros si fatarnic !