Fiecare om are nevoi diferite,unul vrea sa se impartaseasca des,celalalt mai rar.Depinde de starea lui din acel moment si/sau de evolutia sa spirituala,de experientele duhovnicesti care le-a avut.
E de preferat ca ziua de sarbatoare sa i-o oferim Domnului,dar asta nu inseamna sa criticam pe cineva ,care ni se pare noua ca e mai putin scrupulos in acest lucru.Oricine poate cadea si oricine se poate ridica.Dumnezeu are aceasta rabdare sa astepte de la fiecare om ultimul cuvant.
De aceea cel ce mananca sa nu judece pe cel ce nu mananca si invers.Fiecare trebuie sa-si vada doar propriile neajunsuri si limite.
Frica de Dumnezeu este a incepatorului,iar cel care merge pe calea ingusta adauga si dragoste.

Fani, cred ca problema este ca in ortodoxie, din cate inteleg eu, nu este o deosebire de jure ca in teologia catolica intre pacate mortale si pacate usoare care se pot ierta si fara a le mentiona la spovedanie, ci orice pacat este pacat, si pacatul cel mai mare este cel care te stapaneste, nu? Poate ca este altfel, dar asa am inteles eu?

Adica orice crestin isi poate da seama ca pacatele desfranarii, avortul, uciderea, furtul si altele sunt pacate grave care trebuie marturisite. Dar care sunt pacatele usoare? Daca am spus o minciuna pe ici pe colo, este pacat grav sau usor? Daca am incalcat eu stiu ce regula, gen o femeie intra in biserica la ciclu (si stiu multe femei la care chestia asta li se pare de o importanta desavarsita) este pacat grav sau nu? Daca am avut un argument pe o tema gospodareasca cu sotul/sotia/mama/tata, este pacat grav sau nu? Daca am lipsit (o) duminica de la biserica, este pacat grav sau nu? Sigur, toate depind de circumstante, dar in general, lumea habar nu are de chestiile astea.

Si fiindca in teorie un crestin obisnuit care nu prea se intereseaza serios de credinta, nu stie sa deosebeasca intre un pacat care il separa complet de harul lui Dumnezeu si unul care subrezeste relatia lui cu Dumnezeu, sau poate treaba asta ar necesita prea mult efort de cateheza, care, sincer, multi preoti nu prea se inghesuie sa o faca la modul plenar, si atunci se recurge la a impartasi credinciosii cat se poate de repede dupa spovedanie si sa nu se mai permita impartasirea din nou cu aceeasi spovedanie.

Mai sus se spunea ca la spovedanie ne cerem iertare pentru pacatele mari; la impartasanie ni se iarta cele usoare. Sa inteleg ca prin deasa impartasanie ma ingrijesc mai mult de pacatele mici, decat de pacatele mari?!?
Viata, pe care o traim in lume, este vrand-nevrand, plina de pacate, mai mari si mai mici. Respingem insa indreptarul de spovedanie; cum aflam atunci care ne sunt pacatele? Ne bucuram din plin de viata; ce dam de la noi, pentru iertarea pacatelor? Ne credem mai curati decat suntem; chiar credem ca ne mantuim in felul acesta?
Acestea sunt intrebari retorice.
As vrea sa va aduc aminte, ca nu toti, care citesc sfaturile voastre privind deasa impartasanie, sunt chiar atat de constienti de importanta despatimirii, de pacatele facute si probabil ca nu se considera deloc pacatosi, "ca doar nu au omorat pe nimeni". Sa ne gandim si la acestia, atunci cand facem enunturi despre deasa impartasanie. Poate ca sunt preoti, care se ocupa indeaproape de fiecare enorias, ma refer la cei din diaspora; dar din cate stiu eu, ei nu au cum sa faca acest lucru, caci o liturghie pe luna e prea putin, pentru a realiza acest deziderat. Din ce am vazut eu, sunt oameni, care au fost de fiecare data la biserica (de 11 ori pe an timp de peste 20 ani), dar care nu s-au impartasit niciodata, caci nu s-au spovedit niciodata!
Anul trecut au venit si aici mai multi preoti, care in aceste conditii si fara o apropiere prealabila de enoriasi, pentru a-i cunoaste, indemna la impartasanie saptamanala.
Sunt f recunoscatoare colegilor de forum, de la care am invatat f multe lucruri, altfel nu pricepeam nimic din toate acestea si ma lasam si eu dusa de val.

asta este. parintele Cleopa spunea ca cel mai mare pacat e "ALA PE CARE IL AI TU", caci altfel am judeca pacatele cu mintea. fiecare om are anumite patimi cu care se lupta, si spre acestea trebuie sa isi indrepte atentia. insa nici sa-i condamnam pe cei care fac pacate de care noi spunem ca nu am fi in stare. omul este capabil de orice pacat si intr-o anumita masura, cu fapta sau cu gandul, le infaptuieste pe toate. sa nu ne judecam fratele pentru vreun pacat anume, caci imediat ne vine ispita sa facem si noi aia, din pricina judecatii.
deci este foarte, foarte important acest aspect: sa ne luptam cu patimile noastre! si cand ne luptam cu pacatul sa ne luptam cu toate deodata. stiu ca suna foarte greu dar omul trebuie sa lupte impotriva starii de pacatosenie care ne murdareste sufletul in fiecare clipa. sa ne pazim mintea prin rugaciune atunci cand nu suntem tentati sa cadem in patimi, iar atunci cand vine ispita, ne va fi mai usor daca am avut "antrenament". Harul lui Dumnezeu si voia noastra impreuna! Niciodata sa nu ne incredem prea mult in fortele noastre, dar nici sa strigam catre Dumnezeu "Doamne, scapa-ma" si noi sa stam in mocirla noastra, fara a depune nici cel mai mic efort.
Maica Domnului sa ne ajute!

Nu mi se pare folositor sa analizezi ceea ce face preotul.
Niciodata.
Sunt convinsa ca marea majoritate a preotilor sunt constienti de misiunea care o au si nu iau cu usuratate munca lor. Este o povara uriasa si mi se pare foarte urat sa cautam nod in papura!
Chiar daca ei nu s-ar spovedi de fiecare data (dar sunt convinsa ca se spovedesc f des), ei nu duc o viata de mirean! Mi se pare aberant sa comparam viata noastra cu viata preoteasca si constiinta noastra cu constiinta lor.
Pai, Fani, ai luat tu asupra ta povara multor suflete, asa cum face George, ca sa vorbesti in cunostinta de cauza despre viata preoteasca?

Vrei sa stii ce ai de facut? George ti-a spus parerea lui si cred ca este f documentata, deoarece parerea lui vine cu o mare responsabilitate, nu arunca cuvinte asa cum facem noi!

Sincer, mi se pare insultator felul in care pui problema.
(degaba ii spui "sfintia voastra")

Sincera sa fiu, nu sunt convinsa pe care parte a baricadei ar trebui sa fiu, probabil ca nici nu trebuie sa fiu, situatia depinde de contextul local, dar sfaturile unor preoti sunt de neluat in seama, pe cand mult mai relevant este ceea ce spun unii anonimi de pe un forum, cu sau fara pregatire teologica serioasa, cu sau fara intentii bune, cu sau fara harul hirotoniei. Interesant.

Intentia mea nu a fost sa il insult pe parintele George care sunt convinsa ca vorbeste din inima si este foarte convins de ceea ce scrie. De altfel nu a fost de loc un atac personal, vroiam doar sa dau un argument general: de ce preotii sunt tratati altfel decat mirenii in ceea ce priveste conditiile de impartasanie?
Este adevarat ca un preot isi asuma responsabilitati mari, este adevarat si ca nu putem noi sa judecam ce fac altii.

Insa tin sa spun ca acest argument il am de la preoti. Unu, parintele Alexandru Schmemann, care era si preot, si al doilea, chiar duhovnicul meu - care este si el un preot asa cum il descrii. El spune ca daca punem conditii atat de grele pentru impartasania mirenilor, atunci nu se mai poate impartasi nimeni, si atunci cum poate el, preotul, sa se impartaseasca? Ca doar si el este la fel de pacatos ca si noi si nu tine aceste reguli la fiecare impartasanie (postul de o saptamana etc)

Asta nu inseamca ca nu respect preotii, si de aceea i-am si vorbit la plural etc desi noi pe forum ne tutuim. Preotul trebuie respectat pentru functia pe care o are insa aceasta functie nu il pune pe un piedestal, pe care fiind, nu ar mai putea fi intrebat nimic. Cred ca suntem de acord, nu?

NB: Eu nu am spus ca nu ar fi pacate grave si pacate usoare, eu cred ca sunt. Si a spune ca exista pacate grave nu inseamna ca cele usoare nu sunt pacate care subrezesc legatura unui crestin cu harul lui Dumnezeu. Dar asta este si scopul Sf Impartasanii sa restaureze legatura deplina pierduta sau cam in ceata cu Dumnezeu a celui care se impartaseste, nu?

Mi se pare total absurd sa spui ca pe de o parte incerci si vrei sa fii un bun crestin, dar pe de alta parte "vai, sunt plin de patimi, vai, nici un pacat nu-mi este strain, vai, fac pacate foarte mari in fiecare moment al vietii mele." Daca asta este situatia, ce fel de crestin mai esti? De ce te mai si numesti crestin pana la urma? Cred ca e la fel de folositor sa cam stii unde esti, unde mai ai de lucru, unde stai binisor, nu din mandrie, ci fiindca asa e situatia.

Foarte bun contraargument.. La fel si cel al lui Andrei.
Aveti dreptate ca la ortodocsi nu sde face aceasta distinctie intre pacate si ca orice pacat poate fi'de moarte', adica sa ne desparta de Dumnezeu, chiar unul mic, daca este cel care ne chinuie pe noi si daca nu facem efortul sa ne dezbaram de el.

Eu, din nou, dadeam argumentul istoric: asa faceau crestinii in primele secole, pana sa apara monahismul care a introdus forma de spovedanie actuala, amestecata cu o discutie duhovnicieasca si cu sfaturi, canoane etc. La inceput, se facea spovedania, publica de altfel, numai pentru aceste pacate mari pe care toata lumea le stie. Si toata lumea care nu era sub aceste pacate se impartasea, incercand sa se vindece de pacat in general, fara sa recurga la spovedanie pentru asta.
Deci, aceasta diferenta era facuta de crestinii din primele 3 secole, totusi, atat in orient cat si in occident. Eu nu zic, de altfel, ca ar trebui sa revenim la aceasta forma, dar ne-am putea totusi orienta dupa ea macar partial.

Acum, trebuie sa recunosc ca ai sau aveti dreptate ca este foarte greu pentru un crestin sa isi dea seama cat de grave sunt pacatele care il supara.
(Insa daca este foarte greu, ar insemna ca nu ar trebui sa incercam, macar?)

Aici nu as avea de zis decat ca cei care sfatuiesc impartasania deasa si fara spovedanie de fiecare data in general o sfatuiesc pentru crestini despre care au parerea ca sunt destul de inaintati duhovniceste ca sa poata discerne intre pacate, sa poata sa isi dea seama cand este cazul sa se spovedeasca si cand pot sa se impartaseasca si asa. Si acestora in general le dau o regula de spovedanie, de ex. sa vina macar odata la 40 de zile (sau mai des sau mai rar, depinde). La aceste intervale creinciosul poate sa iii ceara sfatul duhovnicului pentru pacatele sale, sa auda si parerea lui despre ele si lupta impotriva lor. Nu este nevoie sa le auda de fiecare data cand se impartaseste, mai ales ca pacatele care ne supera cel mai mult de obicei se repeta des..

Mi se pare ca a spune ca un crestin nu ar fi niciodata capabil de acest discernamant, sau nu ar trebui nicioadata sa i se dea puterea de a-l exercita, ne aduce din nou la tema libertatii crestinului. Mi se pare ca, daca gandim asa, ii vom considera pe crestini vesnic minori, care trebuie vesnic sa intrebe preotul pentru orice gand si fapta.
Este adevarat ca este bine sa ne bazam si pe mintea altuia, nu numai a noastra, insa a ne baza numai pe mintea altuia in discernerea pacatului mi se pare o exagerare periculoasa.

...
 

Pt ca preotii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, care indeplinesc cele 7 taine ale bisericii. Preotul se impartaseste la fiecare Sf Liturghie. Nu pot sa inteleg cum poti sa te pui pe picior de egalitate cu un preot. Poate sa fie cel mai desfranat om din lume, cat timp nu cade in erezie, poate savarsi sfintele taine. Nu cred ca realizezi ce inseamna a fi preot. Doamne ajuta!