Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul (prima jumătate a secolului VII) – Sfântul Gheorghe a trăit în Hozeva pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea. Numele de „Hozevitul” provine după acela al chinoviei sale, Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea este săpată într-un perete de stânca, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat – Cherit – numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab.
Sfântul Gheorghe s-a născut în insula Cipru din părinţi binecredincioşi, având un frate care a intrat în monahism şi care a trecut la cele veşnice la vârsta de 70 de ani, în mănăstirea Koloman, din apropierea Iordanului. Sfântul Gheorghe, rămânând orfan, a fost luat în grijă de o rudă mai îndepărtată care îl dorea ca şi ginere.
Acesta a fugit la o mănăstire din Creta a cărui stareţ era o altă rudă de a sa, apoi de aici s-a îndreptat la Locurile Sfinte, şi în cele din urmă la fratele său, la Mânăstirea Koloman. Însă, stareţul de aici nu l-a primit în obştea mănăstirii, dar l-a încredinţat stareţului mănăstirii Hozeva unde s-a nevoit în rugăciune şi ascultare. La o vreme a plecat de la Hozeva şi s-a îndreptat din nou spre Mănăstirea Koloman, unde a vieţuit alături de fratele său, Iraclid, până la trecerea la Domnul a acestuia.
După ce fratele său s-a mutat la viaţa veşnică, Sfântul Gheorghe a mers iarăşi la Mănăstirea Hozeva, mănăstire pe care a mai părăsit-o o singură dată până la moartea sa, în timpul împăratului Focas (602-610), când perşii au cuprins Palestina. După ce împăratul Heraclis (610 -641) i-a înfrânt pe perşi, Sfântul Gheorghe s-a reîntors la Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea Hozeva, care acum îi poartă numele Sfântului Gheorghe, adăposteşte moaştele sale şi pe cele ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul.
Sf. Cuv. Domnica († 474) – Sfânta Domnica s-a născut în Cartagina, Africa, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379 – 395), din părinţi bogaţi, greci de neam, dar păgâni. Şi-a părăsit casa părintească, a venit la Constantinopol împreună cu alte patru fecioare unde au fost botezate de către Patriarhul Nectarie.
A intrat în monahism şi a fost diaconiţă la biserica patriarhiei. (Slujirea diaconiţelor este menţionată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Apostol Pavel -Romani 16, 1; I Tim. 5, 3-10-; acestora li se citea o rugăciune de sfinţire în afara Sfântului altar şi aveau datoria de a învăţa femeile şi fecioarele păgâne cum să se poarte în timpul primirii sfintei Taine a Botezului, cercetau pe cei bolnavi etc.) A ridicat o mănăstire lângă Constantinopol şi a trecut la Domnul în timpul împăratului Zenon (474 – 491) la o vârsta înaintată.

Sfântul Cuvios Teodosie (†529) era din satul Mogarisos, din ţinutul Capadociei. Părinţii săi erau creştini şi se numeau Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de ei cu bune obiceiuri şi cu învăţătură de carte. De tânăr, Teodosie a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi către popor. Auzind în inima sa chemarea dumnezeiască de a ieşi din ţara lui şi de a urma pe Domnul, a îmbrăţişat viaţa călugărească plecând la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde s-a întâlnit cu Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte mai înainte. Sfântul Simeon l-a binecuvântat pe Cuviosul Teodosie, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, se întreba mereu ce fel de viaţă călugărească se cuvenea să-şi aleagă: cea singuratică a sihaştrilor sau vieţuirea de obşte, într-o comunitate de călugări? În cele din urmă s-a hotărât pentru viaţa de obşte şi a intrat sub ascultarea unui stareţ Longhin, care i-a dat în grijă o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind că laudele încep să-i schimbe inima, Sfântul Teodosie s-a retras într-o peşteră din munte. La început a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei care veneau la el. Cu toţi aceşti ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire, aproape de Betleem, unde pentru prima dată în Palestina a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde şi faima lui de „întemeietorul vieţii de obşte”. Timp de 30 de ani, Sfântul Teodosie nu a mâncat pâine, ci doar ierburi şi legume. Era apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit şi a fost învrednicit cu darul facerii de minuni. S-a mutat cu pace la Domnul în anul 529, la 11 ianuarie, la vârsta de 105 ani.

1. Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic († 314) – Acești sfinți au trăit în ținutul Iliricului și al Dunării de Mijloc, pe vremea persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Licinius (250-325). Ei s-au făcut frați de cruce prin mucenicie, pentru că Sfântul Mucenic Ermil fiind diacon și suferind chinurile cele amare pentru Domnul Hristos, Stratonic a simțit prin Duhul Sfânt, Dătătorul de viață, durerea prietenului său, și plângând pentru el, s-a vădit în fața în fața păgânilor.
Chemat înaintea împăratului Liciniu, Stratonic a răspuns hotărât că este creștin. Din acest motiv el a fost supus supliciilor și în timp ce era chinuit striga: „Ermile, roagă-te lui Hristos pentru mine, să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată, să fiu mai presus de prigonitorii mei!”. După o noapte de temniță, cei doi prieteni au fost duși din nou la judecată și din nou chinuiți. În cele din urmă împăratul a hotărât moartea lor prin înec. Astfel, Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic s-au învrednicit de cununa muceniciei în adâncul apelor Istrului.
2. Sfântul Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe – A fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii din Siria. A scris o rânduială a Sfintei Liturghii și 26 de cărți în limba siriană și a compus 18 cântări în limba armeană. La început a trăit prin păduri, îmbrăcat în piei de capră și de cămilă ca Sfântul Ioan Botezătorul, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul săvârșirii minunilor.
Teodoret în „Istoria bisericească”, Teofan în „Cronica Alexandriei” și chiar Filostorghie arianul istorisesc cum Sfântul Iacob a scăpat în chip minunat orașul Nisibe de năvălirea perșilor. În anul 348, Spor al II-lea a năvălit cu armata asupra orașului Nisibe. Sfântul Iacob s-a rugat lui Dumnezeu și din văzduh au venit asupra cotropitorilor țânțari și muște câinești.
Istoricul francez Duschesne L. spunea că orașul Nisibe s-a apărat în chip eroic și locuitorii lui „încurajați de Iacob, celebrul lor episcop, au respins timp de patru luni, toate asalturile regelui Sapor”. Printre cei asediați se aflau și ofițeri romani trimiși de împăratul Constantin (fiul lui Constantin cel Mare) care conduceau operațiunile militare de apărare. Sfântul Iacob a călătorit de mai multe ori în Persia pentru a întări și încuraja pe creștinii de acolo.
A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 împotriva lui Arie. A trecut la Domnul în anul 358 și a fost îngropat în biserica din Nisibe, zidită chiar de el.

Sfântul Pavel Tebeul a trăit pe vremea împăraţilor Deciu (249-251) şi Valerian (253-260), prigonitori ai creştinilor. El era din Egipt, din Tebaida de Sus, iar părinţii săi aveau multe averi. În acea vreme s-a pornit prigoană împotriva mărturisitorilor lui Hristos, iar bărbatul surorii sale, avar fiind şi dorind să ia din averea ce se cuvenea sfântului, s-a gândit să-l dea pe mâna dregătorului spre chinuire. Deci, aflând Sfântul Pavel despre aceasta, a fugit în munţi în locurile cele mai pustii. Astfel petrecând multă vreme şi povăţuit fiind de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Domnul i-a dat lui o astfel de vieţuire, având ca locuinţă o peşteră cu apă înăuntru, hrană, finice şi haină de frunze. Ostenelile sale au fost până la 113 ani. A fost hrănit o perioadă, la fel ca Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, de un corb, care-i aducea zilnic o jumătate de pâine. Chiar şi leii îi slujeau sfântului, care după moartea sa l-au îngropat. Pe acesta aflându-l marele Antonie, s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoinţă şi că el, mai înainte decât alţii, a îndrăznit cel dintâi a merge în pustie pentru a se nevoi. Astăzi, Biserica noastră îl pomeneşte şi pe Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul. Acest sfânt a trăit în Constantinopol, pe vremea lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul senatorului Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar mama sa se numea Teodora. Pentru că din fragedă vârstă s-a aprins de focul slujirii lui Hristos, părinţii săi i-au dăruit o Evanghelie mică ferecată cu aur, ca s-o poarte cu el. Într-o zi, văzând pe un călugăr din mănăstirea numită a achimiţilor, adică a celor neadormiţi, a primit sfat de la el şi a părăsit şcoala unde învăţa. Ieşind din lume fără ştirea părinţilor, Ioan s-a făcut monah în mănăstirea neadormiţilor de lângă Constantinopol. După o vreme i s-a făcut dor de părinţii lui şi primind îngăduinţa egumenului şi-a făcut o colibă lângă casa părintească, îndurând multe umilinţe din partea slugilor şi a străinilor. Părinţii săi nu l-au recunoscut decât atunci când era aproape să moară. Arătându-le acea Evanghelie, Sfântul Ioan le-a descoperit că este fiul lor, apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

În această zi pomenim aşezarea în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol a lanţului cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru în temniţă. Cinstim acest lanţ, slăvind chipul minunat în care Hristos-Domnul l-a eliberat pe Apostolul Său de la moarte. Acest eveniment minunat este arătat pe larg în capitolul al 12-lea din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli. Sfântul Petru, fiind întemniţat de Irod Agripa (†44), a fost legat cu două lanţuri de fier, şi dormind el între doi ostaşi, în noaptea dinaintea zilei în care trebuia să fie ucis, îngerul Domnului, lovindu-l în coapsă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzând de pe dânsul lanţurile cele de fier. Deci, după această preaslăvită izbăvire din legături şi din temniţă, Sfântul Apostol Petru s-a dus în alte locuri unde a propovăduit cuvântul Evangheliei lui Hristos.
Unii creştini au aflat aceste lanţuri şi le-au păstrat cu mare grijă, cinstindu-le cu multă evlavie şi socotindu-le ca pe un semn dumnezeiesc şi mărturie înaintea ochilor lor, a purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi pentru slujirea Cuvântului Său. Drept aceea, aceste lanţuri erau cinstite de creştini şi erau păzite din neam în neam, ca o moştenire sfântă. Şi a ajuns această moştenire în mâinile Sfântului Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului (420-458). Iar când credincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie (408-450), împodobea Ierusalimul, patriarhul Iuvenalie i-a dăruit cinstitele lanţuri. Pe unul l-a dus la Constantinopol, iar pe celălalt la Roma, unde a fost aşezat în Biserica Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare era egiptean de neam, din satul Coma, din Egiptul de Sus. S-a născut către anul 250, învăţând de la părinţii săi, care erau foarte bogaţi, credinţa în Hristos Iisus. A trăit deci pe vremea lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-337), ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare (306-337) şi ale fiilor săi. Pe când avea 20 de ani, Antonie a plecat în pustie, povăţuindu-se după viaţa pustnicilor care locuiau acolo. Fiind tânăr, sfântul a început a lupta cu trupul său, aprins fiind de ispita desfrânării. Atunci el s-a mutat într-un cimitir păgânesc, locuind în nişte morminte. Şi a adus vrăjmaşul asupra lui tot felul de năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare, ducându-l aproape de deznădăjduire. Şi abia după multă vreme Domnul i-a trimis raze de uşurare. „Unde erai Doamne când mă luptam?” a întrebat Antonie. „Eram lângă tine şi te ajutam”, i-a răspuns Domnul. Şi rugându-se a simţit întărire. Atunci avea 35 de ani. Simţind nevoia de singurătate, s-a suit într-un munte, unde 20 de ani a petrecut într-o cetate părăsită. Şi a ieşit de acolo Cuviosul Antonie învăţat de Dumnezeu şi mulţi oameni veneau la el pentru a fi povăţuiţi şi vindecaţi de boli. La cererea Sfântului Atanasie a coborât în Alexandria, întărind acolo credinţa ortodoxă împotriva arianismului. Trăind 105 ani, s-a mutat la Domnul, viaţa sa fiind scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare. Icoana sa făcătoare de minuni se află la Biserica Domnească „Sfântul Anton”-Curtea Veche din Bucureşti.

Sfântul Atanasie a trăit pe vremea împăratului Constantin (306-337) şi sub ceilalţi împăraţi, până în vremea lui Valens (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi după neam era mai mult egiptean decât grec. Copil fiind a cunoscut vremea prigoanelor, în timpul cărora voia să mărturisească dreapta credinţă înaintea păgânilor. A crescut învăţând carte în lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit. Era diacon când l-a însoţit pe episcopul său, Sfântul Alexandru al Alexandriei, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde l-a combătut pe ereticul Arie. Ajuns patriarh al Alexandriei, toată viaţa, Sfântul Atanasie a luptat contra arianismului, a îndurat izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei. La 77 de ani, întors la scaunul său după a 5-a izgonire, Sfântul Atanasie a adormit cu pace în Domnul, în anul 373. Sfântul Chiril al Alexandriei a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). A strălucit între anii 420-433, fiind reazem şi ajutător la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde l-a combătut pe ereticul Nestorie care, interpretând greşit taina Întrupării lui Dumnezeu, o defăima pe Maica Domnului. Strălucind, deci, cu râvna pentru dreapta cinstire a Maicii Domnului în Biserică, atât la Sinod, cât şi prin cărţile sale, Sfântul Chiril şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 444, Biserica numărându-l între marii Sfinţi Ierarhi şi Dascăli a toată creştinătatea.

Cuviosul Macarie cel Mare (†390) s-a născut către anul 300, în nordul Egiptului, şi murindu-i soţia şi părinţii, a împărţit averile sale săracilor şi s-a făcut ucenicul unui monah bătrân, care vieţuia în pustie. Dar venind cei din sat, l-au făcut preot fără voia lui, deşi era încă tânăr. Deci, făcându-se acest lucru, Macarie a început să ducă o viaţă mai aspră, căci venea la slujbă în sat, dar după aceea pleca să se nevoiască în pustie. Sfântul Macarie, petrecând mulţi ani în nevoinţe aspre, s-a dus la Sfântul Antonie pentru a-l cunoaşte şi i-a devenit ucenic apropiat. A fost povăţuit de marele Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire. Către vârsta de 40 de ani, Macarie a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, ajungând chiar să învieze pe unii oameni din morţi. La vârsta de 90 de ani s-a mutat în pace la Domnul. Celălalt Macarie (†395) era din Alexandria şi a vieţuit în pustie timp de 60 de ani, ajungând la înalte virtuţi şi făcând minuni mari. A trăit mai întâi în pustiul Tebaida, apoi în Egiptul de Jos, în post aspru şi rugăciune. Auzind Sfântul Antonie de viaţa sfântă a Cuviosului Macarie, i-a trimis cuvânt zicându-i: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi de acum vei fi moştenitor lucrărilor mele”. Şi astfel, ajungând la adânci bătrâneţi, a adormit întru Domnul la vârsta de 95 de ani.

Sfântul Cuvios Eftimie (†473) a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), ajungând până în zilele împăratului Leon I (457-474). El era de neam din Melitina, cea dintâi cetate a Armeniei, din părinţi dreptcredincioşi, Pavel şi Dionisia, născut din făgăduinţă, ca marele Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, purtând numele de veselie, căci Eftimie înseamnă veselie. După moartea tatălui său, mama sa l-a încredinţat fratelui ei care era preot, iar acesta l-a dus la casa Episcopului Armeniei, care l-a crescut cu dragoste şi cu dascăli de seamă, rânduindu-l de copil printre slujitorii Bisericii. Fiind de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi a rămas într-o mănăstire numită Fara, unde l-a cunoscut pe Cuviosul Teoctist. După cinci ani a ieşit din Mănăstirea Fara şi s-a sălăşluit într-o peşteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Pentru nevoinţele sale, marele Eftimie a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al prorociei. A fost descoperit de nişte păstori şi multă lume a început să vină la el. Cuviosul Eftimie era cunoscut şi cinstit de cei trei mari îndrumători ai vieţii pustniceşti din vremea lui: Sfântul Simeon Stâlpnicul, fericitul Sava cel Sfinţit şi Sfântul Teodosie şi toţi patru apărau dreapta credinţă statornicită la Sinodul al 4-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451. Sfântul Eftimie a prorocit că doi dintre ucenicii săi, Ilie (494-516) şi Macarie (544-554, 564-574), vor fi patriarhi ai Ierusalimului, lucru care s-a întâmplat întocmai. La vârsta de 97 de ani s-a mutat în pace la Domnul.

Sfântul Apostol Timotei era din cetatea Listra, din Licaonia (Asia Mică), tatăl său fiind grec şi mama evreică. A fost ucenic al Sfântului Apostol Pavel. Pomenind de acest ucenic al său, Pavel scrie că Timotei cunoştea Sfintele Scripturi încă din pruncie şi că se bucura de un nume bun între creştinii din ţara sa. Tânărul Timotei l-a însoţit pe Sfântul Apostol Pavel în Efes, în Corint, în Macedonia, în Atena, Roma, Ierusalim, Spania şi în multe alte locuri. A fost închis pentru Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind credinţa creştină înaintea unui număr mare de martori. A fost hirotonit Episcop în Efes de Apostolul Neamurilor, la întoarcerea acestuia de la Roma, în anul 64. Rămânând în Efes, i s-a încredinţat şi grija bisericilor din Asia. Lui i-a scris Sfântul Pavel două epistole: una din Macedonia şi alta din Roma, unde Apostolul Pavel era închis a doua oară. Din ele se vede cât de iubit şi de călăuzit era Timotei de marele său dascăl. „Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii. Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie, după puterea de la Dumnezeu” (2 Timotei 1, 6-8). În cea de-a doua epistolă, Sfântul Apostol Pavel, presimţind că i se apropie sfârşitul, îi mărturiseşte lui Timotei dorinţa de a-l revedea la Roma, înainte de a muri. Sfântul Apostol Timotei s-a mutat la Domnul fiind ucis cu pietre şi cu toiege la sărbătoarea barbară din Efes, numită „Catagrion”, în anul 97, în zilele împăratului Nerva (96-98). Sfintele sale moaşte au fost aduse în Constantinopol şi aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli în anul 356.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul :
Marele Grigorie s-a născut în cetatea Nazianz, către anul 328. El a trăit pe vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395). Părinţii săi se numeau Grigorie şi Nona, iar tatăl său a fost făcut episcop de Nazianz pentru vredniciile sale. În tinereţe a studiat la cele mai înalte şcoli ale vremii: la Cezareea Capadociei, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. A fost sfinţit episcop de Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, pentru cetatea Sasima. Sfântul Grigorie era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor. El a rostit vestitele cinci Cuvântări teologice în care a tălmăcit învăţătura despre Sfânta Treime. A fost o vreme şi întâistătător al Noii Rome şi a adus dovezi contra ereziilor dezbătute în timpul Sinodului al 2-lea Ecumenic. Din cauza unor neînţelegeri provocate din invidia unora, în scurtă vreme, sfântul a părăsit scaunul arhieresc al Constantinopolului şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa spirituală, despre teologie şi poezie creştină. S-a mutat la Domnul la 25 ianuarie în anul 389. Astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului, cel care a luptat împotriva arianismului în timpul lui Valens (364-378). Venind împăratul arian la Tomis, Sfântul Bretanion l-a înfruntat, spunându-i că nu este alt crez decât cel de la Niceea şi, ieşind din biserică împreună cu poporul, l-a lăsat pe Valens singur cu alaiul său. Pentru aceasta a fost exilat, dar a fost readus pe scaunul său la insistenţele credincioşilor. La cererea Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Bretanion a trimis în Capadocia moaştele Sfântului Sava. În 380 a trecut în pace la Domnul.

Fericitul Xenofont s-a născut în Constantinopol şi, ca mirean, a ajuns senator în timpul lui Iustinian cel Mare (527-565). El avea multe averi materiale, dar era şi mai bogat din punct de vedere spiritual. Soţia sa, Maria, îl urma întru toate, căutând să placă lui Dumnezeu. Şi aveau doi fii, Ioan şi Arcadie, pe care i-au crescut în dreapta credinţă şi pe care i-au trimis la Beirut, din Fenicia, pentru a studia la şcoli înalte. Pe drum spre Beirut s-a stârnit o furtună mare, care a sfărâmat corabia, încât nu se ştia dacă a mai scăpat cineva cu viaţă. Aflând despre aceasta, Xenofont şi soţia sa au plecat să-şi caute fiii pe care îi credeau morţi, şi mult s-au minunat, aflând după îndelungate căutări, că Arcadie şi Ioan erau călugări în Ierusalim. Cei doi feciori intraseră în mănăstire, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat din valurile puternice. Şi multe lacrimi de bucurie au picurat din ochii celor patru, părinţi şi fii, pentru această neaşteptată regăsire. Deci, fericindu-şi fiii, Xenofont şi Maria s-au făcut şi ei monahi, şi mergând fiecare în mănăstirea sa, atât au sporit în bunătăţile sufletului, şi ei şi fiii lor, încât Dumnezeu lucra prin ei minuni mari.

De nouă veacuri, Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte la 30 ianuarie pe Sfinţii Trei Ierarhi, adică pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. În afară de sărbătoarea din data de 30 ianuarie, pe parcursul lunii ianuarie îi avem sărbătoriţi separat, în data de 1 pe Sfântul Vasile cel Mare, în data de 25 pe Sfântul Grigorie Teologul şi în data de 27 pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Biserica spune despre Sfinţii Trei Ierarhi că: Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândeşte, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este gura care vorbeşte. Prin aceste trei caracterizări vedem că Biserica nu îi separă, ci îi gândeşte în comun ca trei lucrări exemplare pentru viaţa Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare este modelul de lucrare cu timp şi fără timp în toate domeniile vieţii bisericeşti a omului care şi-a închinat scurta sa viaţă slujirii Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Grigorie Teologul este modelul contemplării adevărurilor descoperite de Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi al cugetării ortodoxe în viaţa Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur este de Dumnezeu cuvântătorul, care pe bună dreptate este considerat geniul predicatorial şi modelul de urmat în vorbirea despre Dumnezeu în viaţa Bisericii. Avem înaintea noastră trei faruri călăuzitoare în drumul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu prin opera lor, prin viaţa lor închinată lui Hristos şi mai ales prin modul exemplar de a vorbi cu Dumnezeu (prin rugăciune) şi despre Dumnezeu (prin opera teologică). În viaţa Bisericii, pe Sfinţii Trei Ierarhi îi avem prezenţi zilnic, în primul rând prin Liturghie, prin tratatele lor de teologie, prin cuvântările lor şi, nu în ultimul rând, prin modelul lor de vieţuire duhovnicească şi de întrajutorare a celor aflaţi în nevoi. Sfinţii Trei Ierarhi sunt normativi în viaţa Bisericii pentru interpretarea Sfintei Scripturi, pentru învăţătura de credinţă ortodoxă şi pentru viaţa liturgică a Bisericii noastre.

Sfinţii Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan (Harţi)
Fericitul Chir era din Alexandria Egiptului şi ajunsese cu darul lui Dumnezeu, după multă învăţătură, doctor iscusit, încât tămăduia bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor. Pentru acestea, el nu lua plată, ci binevestea credinţa creştină. Stârnindu-se prigoană împotriva creştinilor, a fost pârât şi Sfântul Chir la dregătorul cetăţii că învaţă pe mulţi credinţa cea nouă. De aceea sfântul a plecat din Egipt în Arabia, intrând în viaţa pustnicească. În vremea aceea, s-a întâmplat să se afle la Ierusalim un dreptcredincios, anume Ioan, care, lăsând toate, chiar şi dregătoria sa, voia să devină creştin. Acesta, auzind de minunile lui Chir, l-a căutat şi, găsindu-l, a devenit ucenicul său, şi-l însoţea, şi-l ajuta pe sfântul în apostoleasca lui lucrare. Astfel, împreună cutreierau cetăţile şi satele, învăţând cuvântul lui Dumnezeu şi vindecând toată boala. Atunci, o femeie creştină, Atanasia, a fost prinsă de păgâni, împreună cu cele trei fiice ale sale, Teodota, Teoctista şi Eudoxia. Deci, Chir şi Ioan, temându-se ca nu cumva cele patru femei creştine să se lepede de Hristos, au mers la ele în temniţă şi le îmbărbătau şi le îndemnau să stea tari în faţa chinurilor, mărturisind pe Hristos. Aflând dregătorul cetăţii că cei doi Îl mărturisesc pe faţă pe Mântuitorul Iisus Hristos, i-au supus la multe şi cumplite chinuri. Şi nevrând nicidecum să aducă jertfe zeilor, dregătorul a poruncit să li se taie tuturor capetele. Şi se face pomenirea mutării lor la Domnul în fiecare an la 31 ianuarie.

1.Sfântul Trifon s-a născut în cetatea Lampsac, din ţinutul Frigiei (Asia Mică), şi a trăit pe vremea împăraţilor Gordian al III-lea (238-244), Filip Arabul (244-248) şi Deciu (249-251).
A cunoscut încă din copilărie credinţa creştină şi, fiind sărac, păştea gâştele spre a-şi duce traiul. Pentru smerenia şi curăţia lui a primit darul vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor. De aceea a fost chemat la Roma, de împăratul Gordian, spre a vindeca pe fiica acestuia, cuprinsă de duh necurat.
Deci, izgonind demonul, Sfântul Trifon a adus pe mulţi la Hristos, apoi s-a întors în satul său. Iar când Deciu a ajuns împărat, a pornit prigoană împotriva creştinilor şi a fost prins şi Sfântul Trifon. Fiind dus la Niceea, a fost aruncat în temniţă la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei.
Deci, fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos şi a fost chinuit în multe feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate, pe vreme de iarnă, prin zăpadă, până i-au degerat picioarele; a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare şi a fost ars pe coaste cu făclii şi trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier. Şi, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grăi, îndemnând pe ceilalţi creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit că a suferit pentru El.
Rămânând neschimbat în hotărârea sa, a fost osândit la tăierea capului dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în ziua de 1 februarie, în anul 250.
Sfântul Trifon este cunoscut ca ocrotitor al grădinarilor şi alungător al insectelor dăunătoare, fiind numărat şi între Sfinţii doctori fără de arginţi. Există tradiţia ca în ziua pomenirii sale să se săvârşească în biserici sau la casele credincioşilor Aghiasma mică, însoţită de rugăciunile din Molitfelnic atribuite Sfântului Trifon, destinate alungării dăunătorilor din vii, grădini şi ţarine.
Capul Sfântului se află la Mănăstirea Xenofont din Muntele Athos, iar părţi din moaştele sale se găsesc şi la Bucureşti, la Paraclisul Palatului Patriarhal, la parohiile Cărămidarii de Jos şi Sfântul Vasile, la biserica Sfântul Sava din Iaşi, precum şi la alte locaşuri din ţara noastră.
2. Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas – Sfânta Muceniță Perpetua era originară din Cartagena. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas, slujitoarea muceniței Perpetua. Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagina, în condiții foarte grele. Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius.
Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul. Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care tot încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei. Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină.
Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice. În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment într-altul să devină mamă. La fel ca și stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată).
Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine. A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. Cele două femei au fost rănite grav în arenă de animalele sălbatice, iar în aceeași zi ele au primit cununa muceniciei prin sabie.

Intâmpinarea Domnului (Harţi)
La 40 de zile de la mântuitoarea Naştere a Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă cinsteşte aducerea Dumnezeiescului Prunc la templul din Ierusalim, de către Preasfânta Sa Maică şi de către Dreptul Iosif. La 40 de zile de la Naşterea Domnului, Dreptul Simeon, mişcat fiind de Duhul Sfânt, a venit şi el la templu, unde i s-a împlinit înainte de moarte dorinţa de a-L vedea cu ochii săi pe Mesia. Iar în Pruncul Cel adus la templu el a văzut mântuirea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, prin Hristos, Cel plin de lumina harului, mai presus decât toată puterea Legii vechi. Bucuros de descoperirea Duhului Sfânt, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea Pruncului Iisus şi, luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, a cântat minunata sa cântare de preamărire: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Pentru bătrânul Simeon, Hristos-Domnul este Lumina tuturor popoarelor, slava vechiului Israel, dar mai ales a noului Israel, poporul creştinilor. Astăzi, prin glasul bătrânului Simeon, se întâlnesc în templu, Legea veche a slovei cu Legea nouă a Duhului Sfânt. Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de ea, dar ne cheamă totodată să primim Legea cea nouă a harului.

Dreptul Simeon era din Ierusalim ca şi Prorociţa Ana, şi împreună cu alţi oameni aşteptau venirea lui Mesia, trăind în jurul templului şi sub îndrumarea Duhului Sfânt. Că, fiind drept şi credincios, sufletul lui Simeon ajunsese sălaş al Duhului Sfânt. Izvor de lumină pentru mintea lui, Duhul Sfânt era şi un izvor de bune îndemnuri pentru faptele lui. Deci, prin Duhul Domnului i s-a descoperit Dreptului Simeon că nu va muri până ce nu va vedea pe Mântuitorul Cel mult aşteptat şi tot prin Duhul Sfânt a fost îndemnat să ia în braţele sale pe Pruncul Iisus, atunci când a fost adus la Templul din Ierusalim. Cântarea Dreptului Simeon „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne” arată că marea sa aşteptare s-a împlinit şi că poate muri în pace. Îl vedea pe Pruncul Iisus strălucind ca marea Lumină care va smulge popoarele lumii din bezna marelui întuneric al păcatelor şi al necunoaşterii adevăratului Dumnezeu. În lume, Iisus va fi pentru unii pricină de cădere, pentru alţii pricină de ridicare şi prin El se vor da pe faţă gândurile ascunse ale multor inimi. De asemenea, Sfânta Prorociţă Ana, prin postul şi rugăciunea ei de zi şi de noapte, prin statornicia ei în viaţa curată, s-a învrednicit şi ea să-L vadă pe Mesia ca Prunc, prorocind cu laude şi mulţumiri despre El, zicând către cei care erau atunci în Templu: Acest Prunc este Domnul, Cel ce a întărit cerul şi pământul. Acesta este

Sfânta Muceniţă Agata (†251) era din cetatea Siciliei ce se chema Panorm (Palermo). Fiind ea fecioară, de neam ales şi plină de averi pământeşti, era strălucită şi cu frumuseţea trupului, iar dragostea pentru Hristos era podoaba sufletului ei. În acea vreme, împăratul Deciu a dat poruncă să fie prigoniţi şi ucişi toţi creştinii. Cvintilian, conducătorul Siciliei, auzind că Agata este creştină, cuprins fiind de gânduri necurate, a poruncit să fie adusă la judecata lui, în cetatea Catania. Iar ea, pe drum, între ostaşi, nu înceta a-L ruga pe Dumnezeu să o întărească ca să-şi mărturisească fără temere credinţa sa. Ajungând acolo, Sfânta Agata a fost dusă în casa unei femei necredincioase, Afrodisia, pentru ca aceasta s-o întoarcă de la Hristos spre dragostea lumească. Însă fericita Agata, ţinându-se tare în credinţă, dorea să moară mai bine de mucenicească moarte decât să se lepede de Hristos. Drept aceea, a fost adusă înaintea lui Cvintilian şi înaintea tuturor fericita Agata a mărturisit cu mult curaj pe Iisus Hristos Domnul. Atunci, Cvintilian a poruncit să i se taie sânii, dar noaptea Dumnezeu a vindecat-o în temniţă. Acolo fiind, i s-a arătat Sfintei Agata Sfântul Apostol Petru. Deci, au scos-o iarăşi la judecată şi, rămânând statornică în credinţă, au târât-o pe cioburi ascuţite şi au ars-o cu cărbuni aprinşi. După acestea, aruncată fiind în temniţă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Ierarh Vucol (†100) a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi a fost hirotonit episcop de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care l-a aşezat în marea cetate a Smirnei. Aici, Sfântul Vucol a păstorit cu înţelepciune şi cu dragoste turma credincioşilor vreme îndelungată, aducând pe mulţi la cunoaşterea adevărului şi botezându-i în numele Preasfintei Treimi. Mai înainte de moartea sa, Sfântul Ierarh Vucol a lăsat ca episcop în locul lui pe fericitul Policarp. Şi aşa s-a mutat la cereştile locaşuri, în ziua de 6 februarie. În această zi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Fotie (†897). Acesta a fost hirotonit episcop în sfânta zi a Naşterii Domnului, în anul 857, şi a păstorit cu înţelepciune turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Sfântul Fotie a scris multe cărţi deosebit de însemnate pentru viaţa Bisericii, cărţi cu caracter învăţătoresc, juridic şi literar. Amintim: Mistagogia Duhului Sfânt şi Amfilohia, lucrare de 324 de teme, în care sfântul expune diferite probleme despre Sfânta Scriptură, teologie şi filosofie. Sfântul Fotie a fost un mare luminător al Bisericii, punând început şi încreştinării popoarelor slave în credinţa ortodoxă a Răsăritului. Tot astăzi facem pomenirea Sfântului Cuvios Varsanufie cel Mare, care s-a născut în Egipt şi a îmbrăţişat viaţa monahală de tânăr. S-a învrednicit de darul vestirii celor viitoare şi tămăduia adesea neputinţele sufleteşti şi trupeşti ale ucenicilor săi. Dintre toate darurile sale pe care i le împărtăşea Duhul Sfânt, cel mai mare era acela al dreptei socotinţe şi al învăţăturii duhovniceşti, aceste daruri rămânând lucrătoare până în zilele noastre pentru toţi cei care citesc cu evlavie cartea Scrisorilor lui de călăuzire spirituală. S-a mutat în pace la Domnul pe la anul 540.

Sfântul Partenie a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare, şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole. Neînvăţând carte la vreme, Partenie ducea viaţa unui om de rând. Se îndeletnicea însă cu toată lucrarea faptelor bune. Fiind pescar, se ostenea pe vreme bună şi pe vreme rea, ca să poată fi de folos şi să ajute, făcând daruri, căci socotea mai de preţ binele şi mulţumirea semenilor săi decât binele şi mulţumirea sa. Sfântul Partenie se făcuse vestit în tot ţinutul acela pentru evlavia şi bunătatea sa cele ascunse, pe care le luase în dar de la Dumnezeu. Aflându-l fericitul Filip, Episcopul Melitopolei, a poruncit unor dascăli de seamă să-l înveţe citirea Sfintelor Scripturi, apoi l-a hirotonit preot în cetate. Deci, făcându-se chip şi pildă tuturor cu binefacerile sale, şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, Partenie a fost sfinţit Episcop al Lampsacului, de către Ahile, Mitropolitul Cizicului. Şi aşa, păstorind cu înţelepciune şi cu dăruire Biserica lui Hristos, sporind numărul dreptcredincioşilor şi pe mulţi păgâni aducându-i la dreapta credinţă, la adânci bătrâneţi şi încununat de fapte bune, Sfântul Ierarh Partenie s-a mutat în pace la Domnul.

Sfântul Teodor (†320) a trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324), fiind cu neamul din Evhaita. El era în oaste stratilat, adică general, iar împăratul îi încredinţase cârmuirea cetăţii Heracleea din ţinutul Pontului. Şi îi întrecea Sfântul pe mulţi cu podoaba sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvântului şi mulţi căutau să-l aibă prieten. Până şi Liciniu dorea să-l întâlnească, deşi auzise că este creştin. Auzind însă împăratul că Teodor s-a îndepărtat de cinstirea zeilor păgâni şi că se ostenea cu propovăduirea credinţei în Hristos, îndemnându-i pe toţi să renunţe la închinarea la idoli, a hotărât să îl cerceteze el însuşi. A mers, deci, împăratul în Heracleea şi, la cererea Sfântului Teodor, i-a dat acestuia îngăduinţa să ia idolii de aur acasă la el spre a-i cinsti după datină. Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăţi şi i-a împărţit săracilor. A doua zi, Maxenţiu sutaşul i-a spus împăratului că a văzut capul de aur al zeiţei celei mari, Artemida, că era purtat de un sărac. Iar acela, fiind întrebat, a mărturisit că de la Teodor Stratilat l-a primit. Auzind acestea, împăratul l-a supus pe Sfântul Teodor la chinuri groaznice şi în cele din urmă a poruncit să i se taie capul. Sfintele sale moaşte au fost duse în anul 1260 la Veneţia, unde se află şi astăzi. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Proroc Zaharia († 520 î.Hr.) care era din neamul lui Israel, din seminţia lui Levi, fiu al lui Varahia. El este al 11-lea dintre prorocii mici ai Vechiului Testament, iar numele lui înseamnă „Dumnezeu şi-a adus aminte”. Sfântul Zaharia a propovăduit împreună cu prorocul Agheu, îmbărbătând poporul la zidirea templului.

Sfântul Mucenic Nichifor (†260), era din Antiohia cea mare a Siriei şi avea un prieten foarte bun, pe preotul Saprichie. Prietenia dintre ei era aşa de mare, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Însă, din invidie, oamenii din jurul celor doi prieteni au creat între ei atâta vrajbă şi ceartă, încât se ocoleau unul pe celălalt. După mult timp, în vrajbă şi ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, pe Sfântul Nichifor l-a cuprins părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el să ierte pe cel ce se pocăieşte şi să facă pace. Însă Saprichie, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Şi iarăşi a trimis fericitul Nichifor pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare, dar preotul nici nu voia să-i asculte, uitând de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos Care a zis: Iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Saprichie avea inima atât de învârtoşată încât nici faptul că Nichifor şi-a cerut iertare în genunchi nu l-a înduplecat. În vremea aceea, s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigoană mare împotriva creştinilor. Şi a fost prins Saprichie şi dus înaintea dregătorului cetăţii, care l-a silit să aducă jertfe zeilor. Însă preotul L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Ziditorul cerului şi al pământului. Pentru aceasta a fost supus la multe chinuri, dar pe toate le-a răbdat cu bărbăţie. În timp ce îl duceau să-i taie capul, a venit şi Nichifor înaintea lui, cerându-i iertare. Dar, orbit de ură împotriva lui Nichifor, n-a vrut să-l ierte. Pentru aceasta, Dumnezeu i-a luat harul Său, şi îndată preotul, posedat de diavolul, s-a lepădat de Hristos-Domnul şi s-a închinat idolilor. Atunci, Sfântul Nichifor a strigat cu glas mare: „Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos, deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă!” Astfel, din porunca dregătorului, Sfântul Nichifor a primit la 9 februarie 260 moarte mucenicească în locul ticălosului Saprichie.

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit pe vremea împăratului Sever (222-235) şi era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. El era vestit pentru râvna cu care îl mărturisea pe Mântuitorul Iisus Hristos. În acea vreme, mai mare al cetăţii era păgânul dregător Luchian, care, nesuferind cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot, a poruncit ostaşilor să-l prindă şi să-l aducă la judecată. Sfântul Haralambie a mărturisit în faţa dregătorului, cu mult curaj, cu strălucire şi fără frică, dreapta credinţă creştină şi pe Iisus Hristos Domnul. Pentru aceasta a fost cumplit chinuit, căci, dezbrăcat fiind de hainele sale, păgânii i-au jupuit tot trupul cu unghii de fier şi i-au tăiat fâşii carnea. Iar Sfântul Haralambie, grav rănit, a zis: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, struhind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”. Văzând cei de faţă răbdarea mucenicului, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos, iar pentru aceasta li s-au tăiat capetele. Atunci, însăşi fiica împăratului, Galina, s-a botezat cu botezul creştin. Istovit fiind de atâtea chinuri, Sfântul Haralambie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe când se afla în temniţă.

1. Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) – Sfântul Mucenic Vlasie a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea.
A fost învrednicit de Dumnezeu să fie episcop al Sevastiei (Armenia). Pentru viaţa sa curată a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi. A fost prigonit atât în timpul lui Diocleţian (284-305), cât şi în vremea lui Liciniu (307-323).
Marele mucenic Eustaţie i-a încredinţat testamentul când era cu el în temniţă. În timpul prigoanei lui Liciniu împotriva creştinilor, Sfântul Vlasie s-a ascuns într-o peşteră din muntele Argeus. Aici a fost prins şi adus în faţa dregătorului Agricolau.
În drumul spre închisoare şapte femei care au fost alături de Sfântul Vlasie au suferit moarte martirică. Sfântul nu a părăsit înaintea dregătorului credinţa în Iisus Hristos şi din porunca acestuia a fost chinuit cumplit, închis în temniţă, apoi eliberat şi ucis, împreună cu doi copii.
2.
Sfânta împărăteasă Teodora († 867) – Soţia împăratului bizantin Teofil (829-842) era din Peflagonia (Asia Mică). Se născuse într-o familie de funcţionari, oameni credincioşi, foarte legaţi de cinstirea icoanelor, iar Sfânta a urmat modelul părinţilor ei. Împăratul Teofil află că soţia lui se închina sfintelor icoane, dar Sfânta Teodora a reuşit să nu dezvăluie acest lucru.
După ce împăratul a trecut la Domnul în anul 842, Sfânta a rămas regentă, deoarece urmaşul împăratului, Mihail al III-lea nu avea decât trei sau patru ani. A păstrat la conducerea imperiului pe cei mai buni miniştri ai soţului ei, care erau oameni credincioşi şi îngrijoraţi de lupta nefolositoare împotriva icoanelor.
Apoi, a întrunit un sinod care a hotărât restabilirea cultului icoanelor, urmat la 19 februarie 843 de o ceremonie măreaţă cu rugăciuni în Bisericile din Vlaherne şi Sfânta Sofia, dar şi cu procesiuni pe străzile Constantinopolului. Aceasta a fost numită sărbătoarea Ortodoxiei.
Atunci au fost aduse în capitala imperiului şi moaştele Sfântului Teodor Studitul, fostul stareţ al Mănăstirii Studion şi ale Sfântului Nichifor, patriarhul Constantinopolului. În urma luptelor politice interne ale imperiului Sfânta Teodora a hotărât să se retragă la Mănăstirea Gastria, părăsind puterea cu nobleţe, după ce a depus în mâinile Senatului sumele de bani pe care buna ei administrare financiară le strânsese în tezaurul Statului.

Sfântul Ierarh Meletie (†381) era de neam din Armenia. Pentru dragostea lui fierbinte faţă de Dumnezeu, a fost silit să fie hirotonit episcop în Sevastia Armeniei. A vieţuit din vremea lui Constanţiu (337-361) până pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), în timpul luptelor celor mari ale Bisericii împotriva uneltirilor ariene. În acea perioadă, Biserica Antiohiei era într-o stare de plâns, căci de la surghiunul Sfântului Eustatie (331), Antiohia nu avusese parte decât de episcopi arieni. Apoi, prin mutarea lui Eudoxie, tot arian şi el, de la Antiohia la Constantinopol, Biserica Antiohiei rămăsese fără păstor. Pentru faima ce avea, toţi s-au învoit şi l-au ales pe Sfântul Meletie ca arhipăstor. Lupta lui împotriva arienilor a atras mânia acelora care, uneltind pe lângă Constanţiu, au reuşit ca la numai o lună să-l dea jos de pe scaun şi să-l trimită în Armenia. În timpul lui Iulian Apostatul, Sfântul Meletie s-a reîntors pe scaunul Bisericii din Antiohia, dar iarăşi a fost exilat, din cauza luptei iniţiate de împărat, împotriva creştinilor. În timpul dreptcredinciosului împărat Iovian, Sfântul Meletie s-a reîntors în Antiohia şi a reorganizat Biserica lui Hristos, dar a fost surghiunit a treia oară în timpul împăratului arian Valens. S-a întors în Antiohia abia în anul 378, sub domnia lui Graţian (367-383), când a întărit dreapta credinţă ortodoxă. În timpul lui Teodosie cel Mare, a luat parte la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic din 381. A murit în timpul lucrărilor, la Constantinopol, iar moaştele sale au fost aduse în Antiohia şi aşezate în Biserica Sfântului Vavila.

Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte. În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian: „Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”. Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul, şi făcând el un foc s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat. Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, ducându-l la uscat doi delfini. A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe, şi Fotini au dobândit de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei.

În cetatea Colose din Frigia, era pe vremea Sfinţilor Apostoli un bărbat vestit şi dregător de seamă, cu numele Filomon, botezat fiind de însuşi Sfântul Apostol Pavel. Acesta avea un rob pe care-l chema Onisim, şi care, greşindu-i cu ceva stăpânului său, a fugit de la el, de teama pedepsei, şi s-a dus la Roma. Acolo, l-a întâlnit pe Sfântul Apostol Pavel în temniţă şi auzind de la dânsul cuvântul Evangheliei, a primit de la el sfânta credinţă şi botezul creştin. La Roma, Onisim împreună cu un alt tânăr pe care-l chema Tihic, se aflau în slujba Apostolului neamurilor. Ei au fost trimişi de Sfântul Pavel cu o scrisoare la Filimon, fostul stăpân al lui Onisim, în care Apos- tolul îl ruga pe Filimon să-l ierte pe Onisim şi să-l primească nu ca pe un rob, ci ca pe Pavel însuşi. „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim, cel ce altădată nu-ţi era de folos, dar acum şi ţie şi mie de folos. Pe acesta ţi l-am trimis, pe el în*suşi, adică inima mea, primeşte-l. Eu voiam să-l ţin la mine ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanţuri pentru Evanghelie, dar n-am voit să fac nimic fără încuviinţarea ta, ca fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie. Căci poate pentru aceea a fost despărţit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, şi după trup, şi în Domnul. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el ca pe mine” (Filimon 10-17). Drept aceea, Filimon l-a iertat pe Onisim şi l-a primit ca pe un frate în Hristos. Iar Onisim, liber fiind, s-a întors la Roma, şi-l însoţea pe Sfântul Pavel oriunde el propovăduia Evanghelia, până în Spania. După trecerea la Domnul a Apostolului, a fost sfinţit episcop. A primit cununa muceniciei în timpul lui Domiţian (95 d.Hr.), după ce a îndurat multe chinuri de la dregătorul Tertil.

Sfinţii Mucenici Pamfil şi Valent au pătimit în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Maximin Daia (305-313). Sfântul Pamfil, care era din Beirut şi preot în Cezareea, a părăsit casa părintească şi s-a făcut ucenic al lui Pierie, care urma lui Origen la marea şcoală din Alexandria. Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală, în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar. Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu el: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură, şi Pavel din Iamnia Palestinei, cel fierbinte cu duhul. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei. Cel de-al 12-lea mucenic, Iulian, a primit cununa pentru că a sărutat trupurile mucenicilor.

Sfântul Mare Mucenic Teodor (†304) a trăit în timpul împăratului Diocleţian (284-305) şi era din Mitropolia Amasiei, din cetatea Homialon. El a fost ostaş în ceata Tironilor (a recruţilor) din legiunea condusă de generalul Vringa. Atunci când a venit poruncă ca toţi soldaţii să jertfească idolilor, Teodor nu a intrat în templu. Judecat şi îndemnat să jertfească, Teodor le-a răspuns: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu Hristos!“ Şi mărturisea că Hristos este Dumnezeu, iar zeii păgânilor sunt idoli fără de suflet şi cioplituri de mâini omeneşti. Pentru multa dragoste pe care ostaşii o aveau faţă de Teodor, Vringa l-a lăsat câteva zile să se hotărască. În acest timp, Teodor s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare, iar ca să arate neputinţa zeilor, a dat foc noaptea templului păgân. Pentru aceasta, din porunca dregătorului Puplie, a fost supus la chinuri cumplite. L-au bătut cu vergi, l-au întins pe roată şi i-au strujit tot trupul cu unghii de fier. Însă, de fiecare dată, el rămânea nevătămat, mărturisind cu bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!“ Atunci, dregătorul, plin de mânie, a poruncit să fie aruncat într-un cuptor cu foc. Şi, intrând în mijlocul văpăii, Sfântul Teodor Tiron şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

În ziua de 18 februarie stă însemnat în calendarul nostru numele Sfântului Leon cel Mare, Episcopul Romei. Personalitate bisericească remarcabilă şi figură complexă în arealul teologic apusean, Sfântul Părinte a lăsat moştenire prima hristologie de anvergură în Cetatea Eternă, învăţătura sa despre Mântuitorul Hristos ajungând în normele de învăţătură ale Bisericii dreptslăvitoare.
Sfântul Leon cel Mare a păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare).
A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. Ca papă a fost autoritar, reuşind să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenţilor săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi, nu în ultimul rând, pe nestorieni.
În 448 primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, din cauza învăţăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învăţătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în aşa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola Ad Flavianum).
În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legaţi papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian şi reabilitarea lui Eutihie.
A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit.
Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV.
A fost, de asemenea, şi un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Attila, conducătorul hunilor, şi cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruţe poporul din cetatea Romei de foc şi de sabie.
A fost îngropat în pridvorul Bazilicii „Sant Pietro”, moaştele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688.
Prietenia cu Sfântul Ioan Cassian şi roadele ei
De numele său se leagă o prietenie istorică cu unul dintre sfinţii de pe meleagurile noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Cassian.
Astfel, în timpul ereziei nestoriene apare ultima lucrare de referinţă a monahului daco-roman, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, şapte cărţi”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu Papă al Romei.
În cele şapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Cassian construieşte o apologie completă a învăţăturii ortodoxe de credinţă, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumeră şi le combate.
Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie şi de a fi supus-o unei critici severe, subliniind, totodată, prestigiul operelor Părinţilor Bisericii, valoarea ideilor creştine şi a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului al V-lea”.
Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitor la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Cassian vorbeşte în prefaţa lucrării, unde menţionează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare.
Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când Papa primeşte „Contestaţiile” lui Eusebiu de Dorilea şi, de asemenea, „Epistola fraternală” a lui Nestorie.
Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Cassian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informaţiile pe care Celestin le aştepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abaţiei „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experienţă orientală, legată în mare parte de Constantinopol.
De îndată, el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziţiei doctrinare a lui Nestorie şi a făcut cunoscut latinilor această erezie”.
„Un campion al credinţei ortodoxe”
Implicarea Sfântului Părinte în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învăţăturii ortodoxe, pe deplin moştenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom.
Încă din prefaţa lucrării sale, Sfântul Ioan Cassian dezvăluie modul în care a luat naştere această mărturisire.
Înţelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credinţa ameninţată de o nouă erezie”.
Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în faţa nimănui „când era vorba despre apărarea credinţei ortodoxe”.

Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Romei (29 sept. 440 – 10 nov. 461)
Sfântul Leon a fost succesorul Episcopului Sixt al III (432-440). În vremea respectivă hunii, prin atacurile lor, stăpâneau nordul Italiei. Atunci Sfântul Leon a salvat oraşul, deoarece îmbrăcându-se în veşmintele sale arhiereşti şi însoţit de consulul Avienus şi de Trigeţiu, fostul prefect al Romei, s-a îndreptat spre Abuleium (nu departe de Ravena) unde s-a întâlnit cu Atila.
După ce au vorbit Atila s-a retras cu toată armata. Acelaşi lucru l-a făcut şi la 15 iunie 455 când a ieşit întru întâmpinarea lui Genseric, regele vandalilor, rugându-l să poruncească ostaşilor să nu dea foc oraşului. Bătrâneţea l-a împiedicat pe Sfântul Leon să ia parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon (451), dar scrisoarea lui dogmatică din 13 iunie 449 către patriarhul Flavian, citită în plin sinod de trimişii săi, Paschasius, Episcop din Lilibe, Lucenţiu, Episcop d’Ascoli şi Bonifaciu, preot din Roma a fost folosită de părinţii sinodali pentru a combate învăţătura ereticilor vremii respective.
Marele păstor a trecut la Domnul la 10 noiembrie 461 şi a fost înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Roma. De la el au rămas peste 100 de cuvântări la sărbătorile mai importante, precum şi 141 de epistole privitoare la credinţă şi disciplină. Mulţi necredincioşi au fost primiţi în Biserică prin învăţăturile lui.

Sfântul Arhip a fost unul dintre bărbaţii apostolici care îl ajutau pe Sfântul Apostol Pavel la lucrul Evangheliei. A fost episcop, după Sfântul Epafras, în cetatea Colose din Frigia, pe vremea când Apostolul Neamurilor era închis la Roma. Este numit de către Sfântul Pavel tovarăş de lucru, în Epistola sa către Filimon. Sfântul Filimon, tot bărbat apostolic, era din Colose, iar biserica din această cetate era chiar în casa lui. Sfânta Apfia era soţia Sfântului Filimon şi în casa lor se adunau creştinii la Sfânta Liturghie. Sfântul Pavel, fiind eliberat, l-a hirotonit episcop pe Filimon, iar acesta mergea prin cetăţile Frigiei şi prin alte locuri, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Venind vremea când în Colose era serbată zeiţa Artemida, toţi cetăţenii au fost chemaţi să se închine acesteia. Creştinii însă s-au adunat în casa lui Filimon, înălţând rugăciuni lui Dumnezeu. Aflând păgânii unde sunt creştinii, au dat năvală în casă şi i-au omorât, iar pe Sfinţii Arhip, Filimon şi Apfia i-au dus în faţa lui Androclis, mai-marele cetăţii. Acesta a poruncit ca toţi cei trei să fie ucişi cu pietre. Şi aşa, apostolica treime a Sfinţilor Mucenici au primit cununa muceniciei.

Sfântul Ierarh Leon (†787) era din cetatea Ravena, Italia, şi trecând prin toate treptele preoţiei a fost hirotonit episcop al cetăţii Catania, care este în insula Sicilia, unde se află şi vulcanul Etna. El strălucea înaintea tuturor, luminând sufletele date în grija sa, ajutând pe orfani şi pe văduve şi îngrijind pe cei nevoiaşi, încât s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Numai cu rugăciunea a surpat la pământ un idol. De asemenea, a ridicat şi o biserică în cinstea Sfintei Muceniţe Lucia, ocrotitoarea Siciliei. Sfântul Leon, luând îndrăzneală ca un leu - după numele său - a intrat în foc cu vrăjitorul Eliodor, care strica sufletele oamenilor cu vrăjile lui, legându-l numai cu epitrahilul. Focul l-a ars de tot pe vrăjitor, iar Sfântul Leon a ieşit nevătămat. Şi ajungând vestea despre el până la Constantinopol, însuşi împăratul l-a chemat primindu-l cu cinste mare şi oferindu-i multe daruri, pe care sfântul le-a împărţit săracilor. Sfântul Ierarh Leon a păstorit mulţi ani, cu părintească dragoste, mitropolia Cataniei, pe mulţi aducându-i la Hristos de pe cărările pierzaniei, ajutându-i, fără să-i întrebe de ce neam sunt. Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat în pace la Domnul, iar moaştele lui au fost aşezate în Biserica „Sfânta Lucia”, biserică zidită de el.

Sfântul Cuvios Timotei (†795) a luat de mic asupra sa nevoinţa călugărească şi a fost ucenic al fericitului Teoctist, stareţul mănăstirii din pustiul Simvoli, de lângă muntele Olimpului. Sfântul Timotei trăia prin munţi şi pustietăţi şi se nevoia în post şi rugăciune, dobândind de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pe mulţi tămăduindu-i de diferite boli trupeşti şi sufleteşti. Din tinereţe a pus aşezământ ochilor săi să nu privească niciodată la faţă femeiască. Şi aşa vieţuind, la adânci bătrâneţi ajungând, s-a mutat în pace la Domnul. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (†325). Acesta a participat la lucrările întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a combătut cu mult curaj erezia lui Arie. Fericitul Ieronim şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că Sfântul Eustatie a fost surghiunit pe nedrept în Tracia şi apoi în Iliria. A murit în cetatea Filipi din Macedonia, de unde trupul său a fost adus în Antiohia, pe când împărăţea Zenon (476-491). Este socotit unul din stâlpii cei mai de seamă ai Bisericii.

Aflarea moaştelor Sfinţilor Mucenicilor din Constantinopol (Canonul cel Mare)
În vremea păgânilor împăraţi ai Romei, multe şi sângeroase prigoniri s-au abătut asupra creştinilor şi foarte mulţi mărturisitori ai lui Hristos au îndurat moarte de mucenici pentru statornicia lor în credinţa cea adevărată. În acele vremuri, religia cea nouă a creştinilor era considerată religio licita, cu toate că ea propovăduia dreptatea, iubirea, pacea şi buna învoire între oameni. Prăbuşindu-se stăpânirea împăraţilor păgâni, pe vremea dreptcredinciosului împărat Heraclie (610-641), au început a fi scoase din sânurile pământului moaştele creştinilor ucişi pentru credinţa în Iisus Hristos. Dumnezeu arăta semne la locul unde erau îngropate trupurile sfinţilor, dând prin acestea bună mireasmă şi tămăduiri bolnavilor. În acele zile s-au aflat moaştele mai multor Mucenici din părţile Evgheniei, ale căror nume numai Dumnezeu le ştie. Deci, mergând la locul minunat, Fericitul Toma, Patriarhul Constantinopolului (607-610), împreună cu mare sobor de preoţi şi de credincioşi, şi aflând moaştele întregi şi nestricate, le-au aşezat cu mare cinste în biserică, însoţindu-le cu psalmi şi cu cântări. După aceasta, Dumnezeu i-a descoperit unui cleric cu viaţă aleasă, Nicolae caligraful, că între moaştele aflate sunt şi cele ale Sfântului Andronic, unul dintre cei 70 de Apostoli şi ale Sfintei Iunia, de care Sfântul Apostol Pavel aminteşte în Epistola către Romani (Romani 16, 7).

Sfântul Policarp era din Efes, în Asia Mică, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi, Pangratie şi Teodora, pe când ei erau în temniţă pentru credinţa în Iisus Hristos Domnul. Fiind osândiţi la moarte părinţii săi şi tăindu-li-se capetele, pruncul a fost luat şi crescut de o creştină milostivă, Calista, care l-a botezat, dându-i numele Policarp. Calista l-a învăţat pe Sfântul Policarp dreapta credinţă şi poruncile vieţii după Evanghelia Domnului. Pe când avea 20 de ani, tânărul Policarp a aflat că Sfântul Evanghelist Ioan propovăduieşte cuvântul Domnului în părţile Asiei şi, dorind foarte mult să-l vadă, a mers la dânsul. Pe vremea împăratului Traian, Sfântul Ioan Evanghelistul l-a aşezat pe Sfântul Vucol, Episcop în Smirna, dându-i ajutor pe Sfântul Policarp. Asemenea şi Sfântul Vucol, înainte de a muri, l-a aşezat pe Sfântul Policarp în locul său. Păstorind vreme îndelungată, el i-a adus pe mulţi păgâni la Hristos. Pe vremea împăratului Antonin Piul (138-161), către anul 158, Sfântul Policarp a mers la Roma, unde, împreună cu Papa Anicet, au statornicit data sărbătorii Învierii Domnului pentru întreaga creştinătate. Pe vremea împăratului filosof Marc Aureliu (161-180), Sfântul Policarp a fost ars de viu pentru credinţa sa în Mântuitorul Iisus Hristos, primind astfel cununa muceniciei. Dregătorul i-a spus înainte să-l omoare: „Blesteamă pe Hristos şi cruţă-ţi bătrâneţile”. Iar Policarp a răspuns: „De 86 de ani Îl slujesc pe Hristos şi nu mi-a făcut niciodată nici un rău. Cum aş putea blestema pe Binefăcă*torul şi Mântuitorul meu?”

† Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (Sâmbăta Sfântului Teodor – Pomenirea morţilor)
Ştim din Evanghelie cum Sfântul Proroc Ioan a fost ucis din porunca lui Irod şi cum cinstitul său cap a ajuns pe tipsie, în mâinile Irodiadei. Multă vreme cinstitul cap a stat îngropat într-un loc ascuns, la castelul din Maherus, unde se săvârşise uciderea. Despre acest loc ştia însă Sfânta Mironosiţă Ioana, soţia lui Huza, dregătorul lui Irod, iar aceasta, luându-l de acolo în taină, l-a îngropat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, într-un vas de lut. A stat acolo până pe vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la un olar din Emesa, în Siria. În 453, Episcopul Uranie al Emesei l-a aşezat în biserica din cetate. Aceasta e socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului. După mulţi ani, cinstitul cap a fost dus în Constantinopol, iar pe vremea iconoclasmului a fost ascuns la Comane. De aici a fost adus din nou la Constantinopol de către Sfântul Ignatie (aceasta este a treia aflare a cinstitului cap, serbată la 25 mai). În timpul cruciadelor, în anul 1204, latinii, intrând în Constantinopol, au luat o parte din capul Sfântului Ioan, pe care au dus-o în Franţa, într-o biserică din Amiens, unde se află şi astăzi. Întru pomenirea acestor fapte din tradiţie, Sfânta Biserică a rânduit sărbătoarea de astăzi şi cea de la 25 mai, întru cinstea Înaintemergătorului Ioan.

Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului – S-a născut în Constantinopol (Bizanț). Părinții săi, Gheorghe și Encratia, erau oameni înstăriți. Tatăl său era slujitor împărătesc și chiar Tarasie a fost nobil și secretar la curtea imperială. În luna septembrie, anul 780, împăratul Leon al IV-lea, iconoclastul, a murit pe neașteptate.
Moștenitorul tronului, Constantin al VI-lea era un copil în vârstă de 10 ani. Împărăteasa Irina a rămas regentă până la majoratul fiului său. Era deci împărăteasă (780-803). Irina a urmărit două scopuri în domnia ei: să-și păstreze tronul prin orice mijloace și să restabilească cinstirea sfintelor icoane. Pentru împlinirea acestui scop din urmă a fost ajutată mult de fostul secretar imperial, Tarasie, ajuns patriarh în anul 784.
Lupta împărătesei și a lui Tarasie nu a fost ușoară. Prima încercare de a se ține un Sinod Ecumenic în Constantinopol în anul 786 a dat greș. De abia în anul următor, 787, după ce s-au luat toate măsurile de înlăturare a oricărei primejdii, s-a ținut Sinodul al VII-lea Ecumenic în Niceea. Acesta a restabilit ortodoxia și închinarea la sfintele icoane.
Tânărul împărat s-a căsătorit în luna noiembrie a anului 788 cu Maria d`Amnia, iar după câțiva ani a crezut de cuviință să o trimită la mănăstire pentru a se putea recăsători cu o domnișoară de la curte, pe nume Teodota. Împăratul spunea că soția sa a vrut să îl otrăvească. Patriarhul Tarasie s-a împotrivit, apărând nevinovăția Mariei, știind adevărul.
Astfel, nu i-a dat binecuvântare nici pentru alungarea împărătesei Maria, nici pentru noua căsătorie săvârșită totuși în palat, în septembrie 795, de un preot caterisit. Patriarhul Tarasie a păstorit până în anul 806, când a trecut la Domnul, după 22 de ani de luptă pentru Hristos. A fost îngropat în mănăstirea zidită de el pe malurile Bosforului.

Sfântul Procopie (†750) era din ţinutul Decapole, care se află lângă Marea Galileii. Luase de tânăr calea vieţii monahiceşti şi era vestit între cuvioşi pentru trăirea sa sfântă, pentru postirea şi curăţia care împodobeau sufletul său. Sfântul Procopie a trăit pe vremea prigoanei împotriva sfintelor icoane, luptă începută prima dată de nelegiuitul împărat Leon Isaurul (717-741), care îi numea pe creştini închinători la idoli. Împăratul îi arunca pe închinătorii la sfintele icoane în temniţe şi îi chinuia cumplit, iar sfintele icoane le sfărâma şi le arunca în foc. Deci, ridicându-se Cuviosul Procopie ca un stâlp al Ortodoxiei şi mare apărător al dreptei credinţe, stând cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, le umplea de ruşine şi cu nebiruite cuvinte, insuflate de Dumnezeu, dovedea nebunia învăţăturii iconoclaştilor. Din porunca împăratului, Cuviosul a fost prins şi bătut cumplit, apoi a fost strujit cu unelte de fier şi i s-a smuls pielea de pe trup. A fost apoi aruncat în temniţă, avându-l ca frate de pătimire pe Cuviosul Vasile Mărturisitorul (sărbătorit la 28 februarie), cu care împreună a pătimit aceleaşi chinuri. Murind împăratul Leon, Sfântul Procopie şi alţi mărturisitori ai credinţei au fost eliberaţi din temniţă. Cu trupul şubrezit de mulţimea chinurilor, s-a dus la mănăstirea sa, trăind în osteneli şi în rugăciune. La bătrâneţi adânci s-a mutat în pace la Domnul, ca să-l vadă pe Acela nu în icoană, ci întru însăşi faţa Lui şi să primească de la El răsplata pentru ostenelile sale, ca pustnic, dar şi ca pătimitor pentru Hristos.

Sfinţii Casian (†435) şi Gherman (†405-415) s-au născut din părinţi străromâni în părţile Casimcei din nordul Dobrogei, care se numea Sciţia Mică. Părinţii şi strămoşii lor erau creştini de multe generaţii şi de aceea, sfinţii au primit de mici o educaţie creştină. Ei au rămas legaţi sufleteşte toată viaţa. Tot împreună au făcut şi studii mai înalte, căci, având deosebită isteţime a minţii şi multă osârdie spre înţelepciune şi spre dumnezeieştile cărţi, au citit, mai întâi, toată filosofia greacă şi au cunoscut desăvârşit, pe cât se poate, şi tainele dumnezeieştii credinţe. Din dragoste pentru Hristos au îmbrăţişat viaţa monahală, intrând într-o mănăstire din Dobrogea. Au mers apoi, într-o mănăstire din Betleem, în Palestina, de unde au pornit în 385 în căutarea de modele de sfinţenie. Astfel, au vizitat patria anahoreţilor, Egiptul. Pe la anul 400 au mers la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit preot pe Sfântul Gherman, iar pe Sfântul Casian, diacon. În anul 403, Sfântul Gherman a participat la Sinodul de la Stejar, ca apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în anul 405, împreună cu Sfântul Ioan Casian au dus la Roma, Papei Inochentie, o scrisoare a clerului şi credincioşilor din Constantinopol, tot în apărarea Sfântului Ioan Hrisostom. Sfântul Gherman a trecut la Domnul între anii 405 şi 415, pe când era la Roma, iar Sfântul Casian în anul 435.