Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine...

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

Monahia Siluana Vlad

Sfântul Ioan de Kronstandt :Privește mai des in inima ta !
 

“Priveste mai des in inima ta, coboara-te in adancul ei (adanca este inima omului);scoate la lumina limpede a constiintei tot ce e rau in ea, si cu suspine de parere de rau sau cu lacrimi amare de cainta schimba tot raul ce se ascunde in adancul inimii.Ah! Cat de multi oameni raman nepasatori fata de inima lor: nu vor sa se uite in ea si sa cerceteze cu deadinsul ce rautati s-au adunat in ea. Foarte mult pierd oamenii acestia si in privinta bunastarii lor vremelnice, dar mai ales in privinta mantuirii. Indeletnicirea de capetenie a crestinului in aceasta viata trebuie sa fie curatirea inimii lui, pentru ca inima, curatita, sa-L poata vedea in viata cea viitoare pe Dumnezeu – pentru ca cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu – si sa se poata uni cu El. Fara inima curatita nu poti vedea fata lui Dumnezeu si nu te poti uni cu El. Tot ce e uracios ori necurat nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nici nu vor petrece calcatorii de lege in preajma ochilor tai, urat-ai pre toti cei ce lucreaza faradelege (Ps. 5, 5).

Spre curatirea inimii sunt orientate aproape toate Tainele, altfel spus tot harul Duhului care este in Taine:Botezul este baia inimii, a celei de-a doua nasteri a omului; Taina Mirungerii intareste curatia inimii, daruita de harul lui Dumnezeu prin Botez. Pocainta este cea de-a doua baie a ini*mii, dupa Botez; Impartasania il uneste pe crestin, prin inima curatita, cu Preacuratul Hristos; Nunta sfinteste si curateste pornirile firesti spre nunta, adica urmareste tot curatia inimii in insotirea nuntii, ca nunta sa fie in Domnul, iar nu din patima; Mirungerea vindeca trupul prin curati*rea inimii, sufletului, de pacatele a caror iertare se da prin Taina Pocaintei. Atat de multa nevoie are fiecare crestin sa-si curateasca inima pacatoasa. In viata morala si in cea obisnuita, curatia sau necuratia inimii noastre, starea ei patimasa sau linistita, despatimita, are foarte mare insemnatate. Atunci cand ea este necurata, supusa patimii, nu asteptati nici un fel de fapte bune de la omul ce are o asemenea inima: el nu e liber, el este rob, manat de patima care traieste in ini*ma lui. Iar daca inima este nepatimasa, linistita, atunci totul ii merge omului ca pe roate si toata activitatea lui este nobila, in acord cu constiinta.

Dati Bisericii si societatii oameni cu inimi cat se poate de curate, si oamenii acestia vor fi intregi si cinstiti, drept savarsind cuvantul adevarului dumnezeiesc, slujitori minunati ai patriei, care in scurta vreme vor inalta bunastarea Bisericii si a statului.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

In natura, apa adapa pamantul, iar caldura soarelui face ca umezeala ei si particulele foarte fine de pamant sa fie asimilate de vegetale. Si Domnul Iisus Hristos, dupa bunavoirea lui Dumnezeu-Tatal, revarsa harul Sau ca apa in inimile crestinilor: din pantece vor curge rauri de apa vie (In 7,38), iar Duhul Sfant, caldura cea du*hovniceasca si de viata facatoare, face ca inimile noastre sa si-l insuseasca.



Rugaciunea este hrana duhovniceasca. Hrana trupeasca n-are aproape nici un gust atunci cand mancam in mare graba: si hra*na duhovniceasca isi pierde gustul pentru sufletul nostru atunci cand rostim cuvintele rugaciunii in mare graba, ca sa terminam mai repede – aceasta chiar naste amaraciune in inima noastra. Ca sa simta gustul trupesc, limba descompune hrana in principiile componente: ca sa simta gustul duhovnicesc, sufletul descompune rugaciunea (sau lectura duhovniceasca) in principii*le ei, adica in cuvinte sau idei. Gustul duhovni*cesc sta in simtirea vie a adevarului a ceea ce rostesti sau citesti. Asadar, fara „descompunerea” rugaciunii, fara „asimilarea” ei de catre inima, nu poti afla dulceata in rugaciune, asa incat nici cea mai miscatoare rugaciune nu are pentru noi aproape nici o valoare daca nu a fost simtita de catre inima.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Cand sufletul iese din trup, acesta din urma devine lipsit de viata, rece, fara chip; formarea si circulatia feluritelor umori si procesul vegetativ inceteaza – ramane, ca sa zic asa, un bulgare de pamant mort, fara viata. La fel s-ar intampla si cu pamantul daca l-ar parasi Duhul de viata Facator al lui Dumnezeu: toata viata din el (din lume) si de pe el ar pieri; ar fi intunecat, rece, lipsit de viata; nu ar mai fi in el felurite puteri naturale si nici procesul vegetativ: totul s-ar stinge si ar pieri. Iar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura (Ps. 103, 29).

***

Unii cred ca pacatul nu inseamna nimic. El este insa un rau duhovnicesc real si cat se poate de mare, de care Dumnezeu sa-l izbaveasca pe orice om! Pacatul atrage negresit dupa sine un chin mai mare sau mai mic chiar si in viata pamanteasca – si ca sa scapi de chinul pricinuit de pacat trebuie sa aduci din tot sufletul prinos de pocainta neprefacuta ori sa speli pacatul cu lacrimi de cainta adevarata.Dumnezeu este mare si intotdeauna drept. Mana Lui es*te intotdeauna asupra noastra, celor nimicnici, dar pacatosi. Dumnezeule! Ca Dumnezeu, Cel ce nu voiesti faradelege, Tu esti (Ps. 5,4).

***

Nevoieste-te la rugaciune pentru curatirea inimii. Dumnezeu va cauta spre ostenelile tale si le va incununa dupa vrednicie la vremea potrivita. Tie, celui marunt si nimicnic, ti se pare ca nu meriti purtarea de grija dumnezeiasca pentru tine – insa nu au fost la inceput tot atat de marunti si neinsemnati aproape toti sfintii, si totusi, pentru osardia lor catre Dumnezeu, pentru nevointele cu care s-au curatit pe sine, Dumnezeu i-a proslavit mai apoi? Adu-ti aminte ca nici ei nu se socoteau mari, ci neinsemnati. Ah! Cat de neindoielnic este ca pentru Dumne*zeu toti suntem egali, ca ochii Lui sunt asupra tuturor deopotriva si ca El pe toti ii pretuieste cu aceeasi privire nepartinitoare!

《 va urma 》

《continuare 》
 

Inima infranta si smerita, graieste Psalmul 50, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps, 50, 18). De ce? Fiindca este franta, zdrobita, ceea ce inseamna ca necuratia a curs din ea ca dintr-un vas spart. Necaz se intampla daca inima noastra necurata, intinata din fire si din pricina nepasarii si stricaciunii sale, ramane intreaga. Atunci, in el se adauga de obicei necuratii peste necuratii, si vai de omul care nu frange inima sa pacatoasa intrand in ea, cercetand-o, cugetand la pacatele sa*le si mustrandu-se pe sine! Care este semnul ini*mii infrante? Pai care este semnul ca vasul plin cu lichid s-a spart? Faptul ca din el curge ori se scurge lichidul. Iar semnul inimii infrante este acela ca din ochi curg lacrimi. Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usu ratatea (Mc. 7, 21-22). De aceea necuratia inimii iese cu lacrimi. Iata de ce lacrimile sunt foarte pretuite in lucrarea mantuirii noastre, ca semn al insanatosirii sufletului. Iata de ce in rugaciunile sale catre Dumnezeu Biserica cere pentru fiii sai lacrimi, ce curatesc intinaciunea sufletului.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Cata bucurie este sa fiu incredintat ca exista o Fiinta Care ma iubeste sincer, fierbinte, mai mult decat oricine pe lumea asta si decat toti laolalta – atat de mult, incat imi da zi de zi sa mananc Trupul Lui si sa beau Sangele Lui! Dar ce prinos Iti voi aduce sau ce-Ti voi rasplati Tie, Darnicule, Iubitorule, Nemuritorule Imparat, pentru ca ma iubesti atat de mult pe mine, pacatosul, nerecunoscatorul si naravitul? Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema. Fagaduintele mele voi plini Domnului inainte a tot norodul Lui. (Ps. 115, 4-5).

***

Nu-ti cruta inima cand este vorba de rugaciune; scoate inima de sub impatimirile care o acopera ca o coaja si inalt-o spre Dumnezeu, si lumineaz-o cu intelegerea limpede, fiindca in ea este intuneric, iar in acest intuneric sunt lighioane carora nu este numar. La rugaciune sa lovesti drept in inima pacatoasa, in neajunsurile ei care sunt deosebit de strigatoare la cer si nesuferite, sa le storci din ea, ca sa zic asa; nu te cruta; varsa pentru ele lacrimi – o sa iasa odata cu lacrimile. Iar daca-ti vei cruta inima, daca nu te vei atinge de ea, toata mizeria asa o sa si ramana, si rugaciunea nu-ti va aduce nici un folos.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Rugaciunea facuta din inima nu poate fi decat folositoare pentru suflet si pentru trup si niciodata nu este vatamatoare pentru acesta din urma, chiar daca rugatorul ar avea sanatatea slaba – spun aceasta din experienta. Rugaciunea linisteste minunat sufletul, iar cand sufletul este linistit, si trupul are parte de tihna. Ce aveti de zis la asta voi, cei ce nu vreti sa va rugati sub pretextul sanatatii subrede? Sunteti slabi numai cand e vorba de lucruri bune? O, trai pacatos! Cum ii amagesti tu pe cei nesocotiti!

《 va urma 》

《continuare 》
 

Mare virtute este rabdarea si nadajduirea in milostivirea dumnezeiasca, pe cand deznadejdea este un pacat greu. Diavolul se straduie din rasputeri sa-l arunce in deznadejde pe pacatos, insa acesta trebuie sa se intareasca prin nadejde. Ai cazut? Ridica-te!

***

Inima spurcata, inima necurata! Acum vad eu limpede ca pe buna dreptate a ingaduit Atotbunul, Dreptul si Preainteleptul Domn sa suferi vreme indelungata. Daca si acum esti totusi vicleana, necurata, puturoasa, ce-ar fi iesit din tine daca nu ai fi suferit pentru viclenia ta, pentru necredinciosia ta fata de Dumnezeu, patimiri cumplite? O! Vad ca trebuie sa fii chinuita ca sa iasa din tine raul de care esti plina cu asupra de masura!

《 va urma 》

《continuare 》
 

Iubite frate! Imi spui ca adeseori ca in pofida stradaniilor tale de a trai cu randuiala si de a nu-L jigni pe Domnul cu pacatele de voie si fara voie, si ca tu, simtind in tine un noian al raului, te deznadajduiesti de mantuirea ta, de miluirea ta la Infricosatoarea Judecata dumnezeiasca. Cred insa ca, daca vrasmasul aduce impotriva mantuirii tale o multime de sminteli, de ispite si de caderi, in schimb Domnul, din partea Sa, ca un Parinte preamilostiv, a Carui bunatate este nesfarsit mai mare decat rautatea diavolului, aduce impotriva bantuielilor diavolesti si a caderilor tale o multime de chezasii – in imprejurarile si in lucrurile vietii tale – ca vei fi miluit la Judecata. N-ai decat sa doresti si sa te stradui cu sinceritate sa nu cazi, iar cand vei cadea, straduieste-te sa te ridici. Cand nu se ridica cel care cade? Daca diavolul se straduieste in fel si chip sa te duca la pierzare, in schimb Tatal Ceresc vrea in fel si chip sa te mantuiasca. Iata ce imi insufla credinta si nadejdea crestina. De ce suspinam pentru pacatele noastre, de ce varsam lacrimi la rugaciune? De ce ne apropiem de Taina Pocaintei si de acest infricosator, insa si dulce, odihnitor si veselitor Potir al vietii? Oare toate acestea sunt lucruri zadarnice? Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinam inaintea Lui? Oare se poate ascunde de El fie si o picatura de lacrima, fie si cea mai mica particica a picaturii de lacrima? Iar suspinele si lacrimile nu curatesc, oare, pacatele? O! Cu ele ne spala Iubitorul de oameni, si dupa lacrimi ne facem mai albi decat zapada! Pe deasupra, oare a devenit neputincios cuvantul Celui credincios si adevarat? Care cuvant? Oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer (Mt. 18, 18). Nu, ci credincios este Cel ce a fagaduit (Evr. 10, 23), Care va si face, si face intotdeauna, cum a fagaduit. Iar Sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, oare nu ne curateste de tot pacatul cum spune ucenicul Lui cel iubit? Ba da, ne curateste. Martore sunt inimile noastre, in care atat de des s-au vazut umbletele Dumnezeului nostru, Care curateste intinaciunile inimii. Ia seama, deci, cate imbolduri ai spre nadejdea de mantuire. Niciodata nu trebuie sa te deznadajduiesti, oricat ar fi de mare pacatul. Mantuitorul a luat asupra Sa toate paca*tele lumii, oricare si oricat de mari ar fi acestea. Mila Lui este nemasurata si adancul iubirii Lui de oameni este necercetat, precum spune Biserica. Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptatindu-se in dar cu harul Lui prin rascumpararea cea in Hristos Iisus (Rom. 3, 23-24). Tu doar sa te stradui sa-L iubesti mai mult pe El si pe fratii tai, si ti se vor ierta multe pacate: iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit (Lc. 7,47), precum curvei care a uns cu mir picioarele Domnului si le-a sters cu parul capului sau.

《 va urma 》

《continuare 》
 

Rugandu-te cu rugaciunile gata alcatuite, trebuie neaparat sa te rogi pentru linistea sufleteasca si pentru sporul la rugaciune cu duhul, nu doar cu limba, si nu trebuie sa-L pierzi din vedere pe Domnul. Altminteri, Domnul te va parasi, daca-L vei parasi mai intai tu, prin lipsa credintei in El si a evlaviei, atunci cand citesti ru*gaciunile – si limba te va trada ca un cal naravas si neinfranat, iar duhul tau va fi lovit de rusine si tulburare. Iar daca atunci cand citesti rugaciuni*le Il vei cauta cu mintea si cu inima pe Domnul, sa nu-L cauti departe: El e aici, in insesi cuvintele rugaciunii. Nu trebuie decat sa iei aminte la ele cu inima infranta si smerita, si Domnul va trece din ele in inima ta.In cuvintele rugaciunii respira Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie decat sa inveti arta de a-L trece din ele in sufletul tau.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Prin Preacuratele, de viata Facatoarele Sale Taine, Domnul ajunge fara gres la scopul Sau de innoire a firii noastre stricate de pacat. Daca ma impartasesc cu vrednicie, ma innoiesc in chip vazut, inviez dupa moartea pacatului; in mintea mea este o neobisnuita lumina; in inima mea este pace si bucurie in Duhul Sfant. Cunosc din experienta jugul cel bun si sarcina cea usoara a Domnului meu, care se atinge in chip facator de viata de sufletul meu cel omorat de pacat si cu cata frumusete dumnezeiasca Se arata Domnul intotdeauna in Tainele de viata facatoare! Ca sa ma impartasesc de ele cu vrednicie, in chip facator de viata, trebuie sa ma apropii intot*deauna de Dumnezeu cu credinta, cu smerenie, cu inima simpla si curata. Impartasindu-ma de Tainele Lui, vad ca El este intotdeauna Unul si Acelasi – Atotsfant si Atotdrept, ca marirea Lui este intotdeauna aceeasi in Sfintele Taine; sufle*tul meu se rusineaza daca m-am impartasit cu nevrednicie, iar daca m-am impartasit cu vred*nicie se veseleste. O, ce dulceata, ce pace revarsa in mine primirea cu vrednicie a Tainelor de via*ta facatoare! Ma rog atunci lui Dumnezeu ca El sa ma invredniceasca inainte de sfarsitul meu sa ma impartasesc de ele cu suflet umilit si cu inima infranta, care crede copilareste, asa incat si daca voi umbla prin mijlocul umbrei mortii sa nu ma tem de nici un rau, caci cu mine e Domnul meu (v. Ps. 22, 4). Dar cine este acest vrajmas, care cu atata indaratnicie si staruinta ne impiedica sa ne impartasim de Painea Vietii cu credinta neindoielnica? Cine este acesta care seamana in inima neghinele necredintei atunci cand credinta vie ne este mai de trebuinta decat orice? Cu cine ma lupt cu atata indarjire intotdeauna? Ce vrajmas nevazut se cuibarese in inima mea? O! Este sarpele care si intru inceput le-a insuflat necredin*ta protoparintilor nostri, clevetind cu obraznicie asupra lui Dumnezeu Insusi, cum ca El nu ar fi adevarat intru cuvintele Sale, si i-a omorat pe cei neprevazatori, semanandu-le in inimi otrava ne*credintei si aprinzand in ei pofta trupului, pofta ochilor si trufia. Dar slava Domnului, Care ne-a dat stapanire sa calcam peste sarpe, si peste scor*pion, si peste toata puterea vrajmasului! Ostasii incercati in lupta ai lui Hristos nu vor lasa otra*va necredintei satanicesti sa se verse in inima lor si nu se vor invoi nici o clipa in inima lor cu gandul ca Viata nu este viata, ca Mantuitorul nu este mantuitor, ca Cel atotputernic nu este atotputernic, ca Trupul si Sangele Domnului sunt numai paine si vin.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

In timpul starii de credinta celei preapline de pace si dupa primirea cu vrednicie a Tainelor de viata facatoare, de ce vrajmas ma tem ca ma va lipsi de starea aceasta? De ne*credinta. Asadar necredinta se da singura in vileag, intrucat este chinuitoare pentru suflet. Dar trebuie, oare, sa ne temem de necredinta atunci cand avem credinta? In noi ar trebui sa fie atata credinta si nadejde in Domnul, incat in aceasta nadejde sa nu ne mai temem de necredinta – dar daca credinta si nadejdea nu au sporit in noi pana intr-atat, trebuie sa ne temem de necredinta din prevedere, ca nu cumva, din neatentia noastra, sa se furiseze ganduri de necredinta si sa lipseasca sufletul de starea de credinta cea prea plina de pace. Pentru omul care nu s-a intarit in credinta si in nadejde frica este neaparat trebuincioasa intotdeauna.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Cand se poarta razboi cu un dusman puternic, insusi imparatul merge cu armata, si prin prezenta sa ii imbarbateaza pe ostasi sa navaleasca barbateste asupra vrajmasilor, si zice: „Luptati-va vitejeste; va luptati pentru credinta, pentru mine si pentru patrie; eu sunt rasplata voastra” – si ostasii se arunca asupra vrajmasului vitejeste, fara sa-si crute viata, si adeseori il pun pe fuga cu tactica lor indrazneata. Si Impa*ratul Ceresc, trimitandu-i pe robii Sai credinciosi la lupta cu acesti vrajmasi puternici care sunt duhurile netrupesti ale rautatii, este impreuna cu ei si, imbarbatandu-i, le zice: „Razboiti-va barbateste, privind cu ochii credintei la Mine, Ajutatorul Atotputernic: Eu sunt rasplata voastra”. Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3,21) – si cei ce Il au pe Dom*nul in fata ochilor isi biruie vrajmasii intotdeau*na, pe cand cei care-L pierd din vedere si raman numai cu neputinta lor sunt biruiti. Nu trebuie sa ne deznadajduim insa, pentru ca nu putem in*frange dintr-o data un vrajmas atat de siret si de puternic cum este diavolul, noi care avem intotdeauna cu noi un vrajmas casnic (este vorba de trup, prin care acesta ne si lupta in cea mai mare parte). De altfel, si Domnul stie neputinta noastra; de aceea El ne mana in lupta cu vrajmasul treptat, ingaduind sa fim biruiti pentru ca in felul acesta, prin caderi sau infrangeri, sa ne invete sa ne punem nadejdea numai in El, Singurul Aparator Atotputernic.

《 va urma 》

《continuare 》
 

Ce inseamna icoanele facatoare de minuniale Maicii Domnului si aratarile lor? In*seamna ca Stapana si Maica Izbavitorului nostra aude intotdeauna rugaciunile aduse ei cu credinta, din inima smerita, inaintea icoanelor ei, si ca prin unele dintre ele arata in chip vazut prezenta sa harica. Asadar de cata cinstire trebuie sa se bucure in ochii rugatorilor icoanele Maicii Domnului! Harul ei nevazut este nedespartit de icoanele ei, mai ales daca ele au fost zugravite de mana unui om evlavios.

***

Trebuie sa ne folosim de mancare si bautura cu cea mai mare chibzuinta si strictete. Cel viclean ne intinde curse prin mancare si bautura. Nu degeaba Mantuitorul ne preintampina cu privire la ispitele de felul acesta: lu-ati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura (Lc. 21, 34). Peste tot poate cel viclean sa-l incurce pe cel neprevazator. Si asa m-a incurcat cu mancarea astazi, incat de-abia am putut sa ma rog la rugaciunea de seara, si n-am putut sa-mi inalt fara impiedicare mintea si inima Sus. Mare este legatura dintre stomac si inima!

《 va urma 》

《 ultima parte 》
 

Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii, spune Mantuitorul (Apoc 2, 10). Fiecare trebuie sa se ingrijeasca cu ravna neprefacuta pentru a fi credincios Domnului in orice situatie si imprejurare din viata lui, in toate prilejurile, oricat de putin insemnate ar parea ele. Adeseori credinta noastra este pusa la incercare, si adeseori ne aratam necredinciosi fata de Mantuitorul. Iar cocosul da glas [Este vorba probabil de o aluzie la lepadarea lui Petru(n. tr.)], ca sa bagam de seama, sa ne simtim necredinciosia – insa noi fie nu-l ascultam, fie ne straduim sa-l adormim. Cocosul este constiinta. Sa fim credinciosi pana la moarte Mantuitorului nostru.

***



Cand vei veni sa te rogi pentru odihna sufletului altcuiva, roaga-te pentru el ca pentru al tau,cu credinta cat se poate de vie, cu simtamant cat se poate de sincer, ca si pentru sufletul tau sa se roage altii, dupa ce vei muri, cu tot atata sinceritate. Cu masura cu care masurati, cu aceea se va masura voua (Mt. 7,2). Inchipuie-ti in acel rastimp nesfarsita bunatate a Celui ce pentru noi a patimit si a inviat, si roaga-L zicand:

„Doamne Iisuse! Tu, cu preacurata gura Ta, ai zis: veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Iata, robul acesta cutare (sau roaba aceasta cutare) a ajuns la Tine pe calea mortii, ostenit(a) de lupta cu patimile, cu lumea si cu diavolul: odihneste-l(-o) deci (odihneste, Doamne, sufletul adormitului robului Tau/adormitei roabei Tale) in loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna, unde toti dreptii se odihnesc.”.

Sfantul Ioan de Kronstadt, Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

https://lh3.googleusercontent.com/-j...e-la-neamt.jpg

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui”.
Adu-ti aminte, suflete al meu, despre îngrozitoarea şi înspăimîntătoarea minune a Creatorului tău, Care pentru tine s-a făcut om şi a suferit pentru mîntuirea ta; îngerii Lui se înfiorează, Heruvimii se îngrozesc, Serafimii se înspăimîntă şi toate puterile cereşti îl proslăvesc neîncetat, iar tu, nefericite suflete, te leneveşti, măcar de acum înainte nu amâna, scumpe suflete al meu, sfînta pocăinţă, întristarea inimii şi ispăşirea pedepsei (epitimia) pentru păcatele tale.
Amînînd însă an cu an, lună cu lună şi zi cu zi, nu vei mai dori să te pocăieşti din toată inima şi nu vei găsi pe cineva să te compătimească; o, cu cîte chinuri vei începe să te căieşti, dar fără folos. Avînd putinţă să săvîrşeşti astăzi o faptă bună nu amîna, iubite suflete al meu, nu amâna sfânta pocăinţă, pentru că nu poţi şti ce poate aduce ziua de azi, orice nenorocire se poate întâmpla cu tine în noaptea aceasta, fiindcă nu ştii ce îţi va aduce ziua ori noaptea: te aşteaptă o viaţă lungă sau o moarte grea şi năprasnică. Astăzi, scumpe suflete al meu, este timpul sfintei pocăinţe; astăzi, suflete al meu, este timpul răbdării; astăzi este timpul să înduri amărăciunile; astăzi este timpul îndeplinirii poruncilor şi săvîrşirii faptelor bune; astăzi este timpul plânsului dulce şi al bocetului cu lacrimi. Dacă cu adevărat vrei să te mîntuieşti, suflete al meu, iubeşte amărăciunile, oftările, cum mai înainte iubeai liniştea; trăieşte ca şi cum ai muri zilnic; căci repede va trece viaţa ta ca umbra nourului înaintea soarelui şi vei rămîne necunoscut şi uitat; zilele vieţii noastre parcă se scurg în aer; nu ceda nici în faţa celei mai grele amărăciuni. In relaţiile cu oamenii, în suferinţa nevădită şi cea vădită nu te deda mîhnirii, nu te tulbura, nu fugi, dar socoate-te ca pulberea de sub picioarele lor. Fără acestea nu te poţi mîntui şi scăpa de chinul veşnic. Căci repede trece viaţa noastră de parcă ar trece o zi. Omul dacă nu se va desăvârşi cuvios prin virtuţi sau nu-şi va jertfi viaţa pentru îndeplinirea poruncilor Sfinţilor Părinţi, nu se poate mântui.
(din: Sfântul Paisie Velicikovski – “Crinii ţarinei sau flori preafrumoase“)

Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuţilor. Aşa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea: pe de o parte se usucă răul de la izvor, pentru că este potrivnică mândriei; iar pe de alta, fiindcă este prielnică creşterii tuturor virtuţilor.

Lucrarea smereniei, însă, nu se opreşte aici. Întocmai ca şi bogăţia pământească, bogăţia cea duhovnicească a virtuţilor este primejduită de vrăjmaşii cei nevăzuţi, dracii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Când omul se străduieşte cu virtutea şi cunoştinţa duhovnicească, se apropie de el dracii mândriei, ai slavei deşarte, ai dorinţei de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, care nu numai că nu-l împiedică de la virtute, ci îl şi ajută cu prefăcut vicleşug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stânga" (Răspunsuri către Thalasie, 56, Filocalia vol. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuţii şi-i şoptesc: "Mari lucruri faci: posteşti, te rogi, te nevoieşti, faci milostenie, eşti mai presus decât ceilalţi oameni". Dacă omul ia aminte şi începe să se încreadă în sine, să se înalţe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, îşi pierde rodul ostenelilor, fiindcă "tot cel ce se înalţă, se va smeri" (Lc. 18, 14).
Este adevărat ceea ce spun necuraţii cu vicleşug, că mare lucru face cel ce săvârşeşte binele, pentru că toate faptele bune sunt mari şi vrednice de cinste. Dar sunt aşa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învaţă Domnul: "Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem" (Lc. 17, 10).

"Lucrează şi veghează" ne învaţă Sfinţii Părinţi. Lucrează toate faptele cele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzeşte-l de tâlharii cei nevăzuţi. Iar putere nebiruită împotriva lor şi cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovniceşti, de care nu se pot apropia tâlharii-draci, este smerenia. Odată, Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmaşului ca o mreajă întinsă pe pământ şi, suspinând, a zis: "Oare cine poate scăpa de ele?" Şi a auzit un glas zicând: "Smerenia". Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: "Multă silă îmi faci Macarie, şi n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac şi eu: posteşti tu, dar şi eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruieşti tu". Şi l-a întrebat Ava Macarie, care este acel lucru; şi i-a răspuns diavolul: "Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta".
Iată, deci, cât de minunat dar este smerenia: curăţă cu lesnire tot păcatul, este prielnică sporirii virtuţilor şi este cămară nefurată a faptelor bune şi armă nebiruită împotriva mândrilor draci.
De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru Sfinţita Patruzecime decât îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curăţim de păcate prin pocăinţă şi smerenie, ne străduim la săvârşirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceştilor nevoinţe şi ne războim cu duhurile răutăţii. Or, pe toate acestea le împlineşte smerenia cu multă lesnire.

Din: Protos. Petroniu Tănase, "Uşile Pocăinţei"

Sfântul Teofan Zavoratul : despre lupta cu patimile
 

“(…) 1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima.

Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere – un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui – nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui.

Poate ca primul gand l-am izgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire – desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea – ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o singura regula – sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor – sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca “eu sunt ceva si inca ceva insemnat“. Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

(…)

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usurinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate.

10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pacatuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului.

De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata. Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte.

《 va urma 》

《 ultima parte 》
 

Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine. (…)”

INVITATIE LA LECTURA :

Dacă păcatul grăirii în deşert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noas*tră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, şi Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deşert, să ne ţinem cât mai departe de ei, să căutăm părtăşia puţinilor înţelepţi, care îşi deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deşarte, vătămătoare de suflet.

Trebuie să vă supravegheaţi cu foarte mare atenţie, să dobândiţi obiceiul de a examina ceea ce vreţi să spuneţi, să vă deprindeţi cu ţinerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceţi aminte ce aţi spus ziua, să vedeţi da*că n-aţi trăncănit, dacă n-aţi jignit pe cineva, da*că n-aţi minţit, dacă n-aţi bârfit. Dacă vă veţi în*suşi obiceiul acesta, vă veţi obişnui să vă suprave*gheaţi orice mişcare a limbii şi s-o înfrânaţi.

Aduceţi-vă aminte: cu cât omul este mai con*centrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!

În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii)
Sursa si invitatie la lectura :
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 144-145)

Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi.

Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit la Cluj: „Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: „Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu”.

Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea, dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-o deschide, nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, important fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu şi om prin rugăciune, prin contemplaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc şi devine un unicat în viaţa omului.

(Mitropolit Bartolomeu Anania

Trebuie să lăsăm libertatea harului şi intervenţiei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria.

Oricât de sigur ar fi cineva, oricât de bine ar înţelege, oricât de ascuţită ar avea mintea, trebuie să se lase în mâinile lui Dumnezeu şi să se roage Lui, pentru a se căsători. Lucrul acesta nu se mai întamplă astăzi.

Eu v-aş îndemna, tinerilor şi tinerelor - preot fiind, să mi se ierte ceea ce voi grăi din multă iubire - ca tema căsătoriei să fie rugăciunea voastră ascunsă. Să faceţi o rugăciune tainică, de care să ştiţi doar voi. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să vă ajute să reuşiţi în căsătorie. Dumnezeu să vă ajute şi să rânduiască astfel lucrurile, încât să vă trimită persoana care vi se potriveşte, care vă este pe măsură. Dumnezeu să rânduiască în aşa fel lucrurile, încât să deveniţi una, iar căsătoria voastră să fie reuşită.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adolescenţa. Fecioria. Căsătoria, Editura Bizantină, Bucureşti 2010, p. 214)

Cea dintâi cerinţă în ce o priveşte pe femeie este fidelitatea - fidelitatea în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Inima soţului trebuie să se poată încrede în ea fără nici o temere, încrederea absolută este temelia iubirii credincioase. Orice umbră de îndoială distruge armonia vieţii de familie. Prin caracterul şi prin purtarea sa, soţia credincioasă dovedeşte că merită încrederea soţului. Acesta este convins de iubirea ei, ştie că inima ei îi este absolut devotată, ştie că ea îi susţine interesele în mod sincer. Este foarte important ca soţul să-i poată încredinţa soţiei chivernisirea tuturor treburilor casnice, ştiind că totul va fi în regulă. Risipa şi extravaganţele soţiilor au distrus fericirea multor perechi.

(Sfânta Muceniţă Alexandra, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, București, 2011, p. 65)

Rugaciunea – inaltarea sufletului catre Dumnezeu
Parintele Arsenie Boca

A ne ruga inseamna a ne inalta spiritul si inima catre Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul. A ne inalta spiritul catre Dumnezeu inseamna a ne smulge din vartejul treburilor omenesti a tuturor atractiilor pamantului, fie pur materiale, fie intelectuale, dupa gradul de cultura al fiecaruia. Orice bucurie a trupului si a spiritului trebuie inlaturata pentru a putea convorbi cu Dumnezeu si a ne darui Lui in intregime.
A aduce lauda lui Dumnezeu inseamna a recunoaste ca toata fiinta noastra este creata si-I apartine Lui. Deci ascultarea noastra o datoram numai Lui, caci suntem opera Lui si trebuie sa ne indeplinim misiunea pe care ne-a incredintat-o El. Orice alt scop am vrea sa atingem in viata, in afara vointei lui Dumnezeu nu ne va aduce decat dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creati cu un scop bine determinat de Creatorul nostru si El ne-a pus la dispozitie toate mijloacele ca sa-l atingem. Pentru mantuirea noastra El ne-a daruit totul, chiar pe unicul sau Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viata si descoperitor al vointei Sale.
A fugi si a ne eschiva de la cunoasterea vointei lui Dumnezeu, in ceea ce priveste sensul si scopul nostru in viata si a ne fauri unul personal dupa aprecierea noastra, inseamna a ne condamna singuri la moarte vesnica. Astfel deci, pe buna dreptate, suntem datori …. sa aducem cu laudele si multumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat prada propriilor fantezii, conducandu-ne in mod gresit, ci din contra ne-a aratat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, nascut ca si noi din carne si sange si avand aceleasi cerinte ca ale noastre pe care le-a demonstrat in mod palpabil cum trebuie sa le rezolvam.
Cine il are pe Iisus de model in toate actiunile vietii lui, acela si-a gasit sensul vietii si pacea sufletului lui. Recunostinta noastra fata de Creator trebuie sa fie nesfarsita.
Toate popoarele lumii, chiar si cele barbare, simt necesitatea rugaciunii de adorare, care este de fapt fondul oricarui cult religios. A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugaciunilor noastre. Acest corp care desi este o capodopera a Maestrului Creator, totusi in urma neascultarii fata de vointa Stapanului si-a pierdut starea de fericire vesnica in care a fost oranduit la inceput si pe care altfel ar fi putut sa si-o pastreze. Uneltirile diavoului insa l-au determinat sa-si satisfaca dorintele si poftele personale calcand vointa si porunca Creatorului, asa cum de altfel face acum intreaga omenire, ca o mostenitoare credincioasa a primului si neascultatorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat in lume moartea si suferinta. Corpul nostru se zbuciuma in zadar, caci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie sa aiba loc.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Ferice de cei ce-si descopera sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidenta ca in afara de corpul lor pieritor, ei poseda aceasta comoara ce nu va pieri odata cu trupul lor, ci din contra, intocmai ca un prizonier captat in lanturi, e dornic de adevar si de lumina, suspina dupa revenirea lui la prima stare de fericire si simte ca aceasta se va intampla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare.
Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta. Trebuie sa-L consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu El in mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce El ne raspunde intotdeauna in constiinta noastra. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte in cererile noastre atunci cand venim la El sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Ce ne cere Dumnezeu atunci cand ne rugam?
O atentie interioara, ceea ce de fapt nu inseamna un efort eroic. Dumnezeu stie slabiciunile si neputintele noastre si nu ne cere imposibilul. El doreste numai ca atunci
cand buzele noastre pronunta cuvinte de ruga, spiritul nostru sa se gandeasca la El, ca vocea noastra sa fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atentie pur spirituala atunci cand mintea, indiferent de cuvintele pronuntate, mediteaza asupra perfectiunii lui Dumnezeu. O atentie literala este aceea cand luam seama numai la cuvintele pronuntate si la intelesul lor strict.
O atentie materiala este aceea cand punem pret pe felul pronuntarii cat mai corecte si care ne indeparteaza spiritul de Dumnezeu, legandu-l de impresiile materiale. Totusi, dupa sfaturile multor sfinti de seama, si aceasta rugaciune este placuta lui Dumnezeu, daca are la baza ei veneratia si intentia de lauda adusa Lui. De multe ori, atunci cand nu mai simtim o placere in rugaciune, cand mintea noastra nu se poate concentra suficient, cand atentia ne lipseste, cand ne intristam, cand ne deprimam si intrerupem rugaciunea sub motivul ca nu suntem destul de apti pentru ea, amanand-o pentru alta data si asteptand sa ne vina dorinta de rugaciune, savarsim o mare greseala. Rugaciunea nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca pe un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca pe lumina spiritului care ne descopera cu usurinta adevarul, nici ca pe o consolare a suferintelor noastre.

《va urma 》

《 continuare 》
 

Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acorda din cand in cand alesilor Lui. Totusi, adevarata dragoste pentru Dumnezeu nu cauta aceste daruri, nu asteapta ca sa le aiba si apoi sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Aceasta dragoste este adevarata renuntare de sine, ce se agata cu disperare si incredere oarba de Dumnezeu, chiar in ariditatea inimii, in neputinta concentrarii atentiei, in renuntarea la orice suport moral, la orice bucurie si consolare personala. Adevarata dragoste nu asteapta clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Astfel chiar daca in timpul rugaciunii, distractiile involuntare tulbura mintea / inima noastra, intentia de a-L adora si a-L iubi pe Dumnezeu, aceea conteaza. Vointa nu are insa niciodata distractii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le observa poate sa le si alunge, sa-si intoarca gandurile si inima catre Dumnezeu. Daca totusi prezenta Lui fuge de noi, aceasta inseamna ca El insusi o doreste tocmai pentru a ne lega si mai strans de El, pentru a ne demonstra ca fara El si lipsiti de El devenim incapabili, neputinciosi. Carapacea corpului nostru constituie o permanenta piedica in a trai mereu cu Dumnezeu, o renuntare la sublima fericire pe care o vom avea numai dupa distrugerea acestei carapace.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber sa plutesca alaturi de Creatorul sau. Sa-l contemplam fata catre fata, “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit”. De aceea rugaciunea copiilor, simpla, lipsita de ingrijorare si neincredere este cea mai curata rugaciune. Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea insasi este o mortificare, o suferinta corporala. Exista o pocainta mai meritorie si mai de valoare decat practica neincetata a rugaciunii? si fara a simti o sensibila consolare? Ce lepadare de sine formidabila este aceea de a se ruga fara cel mai mic gust pentru aceasta, fara a simti vreo atractie, ba dimpotriva, chiar o repulsie pentru rugaciune!
Sublimul exemplu si ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totala si renuntarea la orice consolare in ultima clipa a vietii sale materiale. Agonia corpului omenesc si clipa deprinderii lui definitive de spirit este aceasta senzatie de abandonare totala. “Parinte, de ce m-ai parasit?” Cine va putea indura pana la sfarsit aceasta senzatie de abandonare totala, aceasta lipsa de orice consolare sensibila si trupeasca, acela isi va mantui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinta de indurat si totusi, invierea lui Iisus ne da curajul, increderea si bucuria ca cel ce renunta la el totusi totalmente, acela ce nu-si mai cauta nici o consolare sensibila in minte, nici chiar in rugaciune, acela ce-si pune ultima nadejde in Dumnezeu, chiar cand pare parasit acela a invins moartea, acela voieste ce voieste Dumnezeu.

《 va urma 》

Niciodata nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugaciunii, prin ingrijorari si reveniri fortate. Daca insa nu dorim aceste distractii si disperari, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem si mai mult puterea spirituala. Cand dupa o rugaciune facuta cu efort si oboseala, constatam ca mintea noastra a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea ca ignoram puterea sacrificiului si ca am fi dorit in mod egoist sa simtim o placere si o alinare in fundul inimii.
Dar atunci cand nu renuntam la aceasta dorinta, cand corpul nostru obosit nu permite sufletului sa se inalte, cand inima ramane uscata, iar buzele abia au puterea sa pronunte cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperata. Dar ce sacrificiu si mortificare totala… Sa ne rugam deci, sa inlaturam piedicile care constituie de fapt meritul rugaciunii

Niciodată nu-i iubeşti pe cei apropiaţi ca atunci când rişti să-i pierzi” (Anton Cehov).

Îmi amintesc că într-o vreme de-a lungul arterelor rutiere cu circulaţie „furtunoasă” începuseră să apară panouri mari, cam de şase pe trei metri, dar nu pentru reclamă, ci cu rol de avertisment. Pe ele era lipită fotografia unei femei cu doi copii mici şi textul: „Eşti aşteptat acasă!”. Această acţiune urmărea să-i facă pe şoferi să se gândească la faptul că trebuie să fie extrem de prudenţi când circulă, fiindcă în caz de accident vor provoca o mare durere celor apropiaţi, ba poate se vor despărţi de ei pentru totdeauna. Un asemenea panou e ca o „frână psihologică”, ce îi opreşte pe automobilişti de la gesturi nesăbuite şi încălcarea regulilor de circulaţie.

Şi în viaţa de familie trebuie să avem asemenea semne, un sistem de frâne şi contragreutăţi care să poată păzi căsnicia noastră de gesturi necugetate. Pacea din familie e pentru familist cea mai mare valoare de pe pământ, însă ea este foarte fragilă, este foarte uşor de distrus. De aceea, în momentele dificile ale vieţii, când corabia vieţii începe să se răstoarne, este important să ne amintim care sunt cele mai importante lucruri: pacea, dragostea şi relaţiile cu cei apropiaţi.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 95)

Un cuvânt pentru o fată care caută iubirea :
 

Oare ştii tu că fără Dumnezeu nu este şi nu poate exista nici un fel de iubire? În înţelesul actual al acestui cuvânt intră doar pofta ochilor şi trufia vieţii. Dacă vrei să ştii care este adevărata iubire, citeşte Sfânta Evanghelie şi în primul rând capitolul XIII din Epistola I către Corinteni.

Doamne, înţelepţeşte-o pe această fată ca să nu greşească în părerea sa de sine!

Locuiţi împreună cu părinţii şi nu vă făuriţi viaţa după cum vi se pare dumneavoastră, ci după voia lui Dumnezeu. Trăiţi creştineşte, purtând neputinţele aproapelui cu răbdare şi iubire. Dumneavoastră trebuie doar să vă rugaţi pentru ei, iar nu să le impuneţi punctele dumneavoastră de vedere, fie ele şi cele mai evlavioase. Vieţuiţi cu evlavie şi nu creaţi tensiuni în familie.

Căci dacă veţi începe să trăiţi după legea dragostei, această lege va fi înţeleasă atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi. Puteţi să vă rugaţi pentru găsirea unui tovarăş de viaţă şi, dacă Domnul va binecuvânta, totul se va rândui. Lucraţi la serviciul dumneavoastră şi la casa de vacanţă, ajutaţi-i pe cei apropiaţi, căci aceasta de asemenea este scris în legea dragostei.

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 95-96)

9 vorbe de suflet ale Mitropolitului Bartolomeu Anania








Liturghia este Împărăția lui Dumnezeu deja venită pe pământ. Binecuvântând împărăția, preotul binecuvintează liturghia care urmează să se desfășoare.
Cânt te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea.
Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți…
Nu este important că pleci, important e să te întorci. Să nu mori rătăcind prin străinătăți, fără să îți aduci aminte că ai un părinte care te așteaptă cu brațele deschise.
Hrăniți speranța cu fapte bune.
Urcușul către mântuire, încet, dar sigur, este să fii azi mai bun decât ieri și mâine mai bun decât azi.
Rugăciunea este cea care străbate orice zid.
Nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, dar mulţi au fost cei care L-au văzut înviat. Faptul în sine al Învierii nu a avut martori. El s-a petrecut în intimitatea mormântului, fără ca vreun ochi omenesc să fi avut acces la singura minune pe care Domnul Şi-o anunţase în repetate rânduri, dar căreia nimeni nu-i dăduse crezare.
Singurul lucru cert în viața aceasta este moartea.

"Am 50 de ani şi am fost un om liniştit şi echilibrat. Acum, în legătură cu problemele de vârstă, nu mă mai recunosc: sunt nervoasă, plângăcioasă, nu mai dorm bine, nu am putere. În biserică, stau cu greu la slujbe. Ameţesc tot mai des, am friguri, transpir, nu mai am forţă să mă rog şi să fac treburile de acasă. Ce-i de făcut? (Cu respect, E.K.)"
RASPUNS :
După cum aţi spus chiar dumneavoastră, la baza problemelor stau simptomele vârstei „deosebite” ale femeii. La această vârstă, din cauza schimbărilor hormonale, în organismul femeii se produc multe transformări. Cea de care vă plângeţi se întâlneşte destul de des, din păcate.

Întâi de toate, vreau să vă liniştesc. Cu timpul, toate acestea vor trece şi starea dumneavoastră se va îmbunătăţi. Este nevoie doar de răbdare şi timp. Nu sunteţi nici prima şi nici ultima. Nu trebuie să vă mai aşteptaţi să fiţi la fel de activă ca în tinereţe. Conflictul spiritual apare tocmai pentru că femeia încearcă să rămână la acelaşi nivel ca înainte, să se îngrijească de toate, dar aceasta e fie foarte greu de făcut, fie imposibil.

De aceea, liniştiţi-vă şi obişnuiţi-vă cu ideea că acum sunteţi un pic bolnavă. Vorbiţi mai des cu cei din casă. Dacă aveţi copii mari, acum ar fi tocmai timpul ca aceştia să vă ajute la treburile casnice.

În biserică este bine să vă alegeţi un loc cu mai puţini oameni, unde să aveţi mai mult aer. Toate pot fi organizate din timp, numai să nu intraţi în panică.

De asemenea, vă vor fi de folos ceaiuri din plante calmante. Este bine să mâncaţi miere, caise uscate, stafide şi să luaţi polivitamine. Vă mai amintesc de utilitatea plimbărilor în aer liber. Pe lângă acestea, mai există şi diverse preparate care îndepărtează manifestările dureroase ale perioadei climaterice.

Pe plan spiritual, este interesantă următoarea concluzie: în această perioadă, la femei se pot acutiza trăsăturile negative (păcatele, patimile). Să presupunem că femeia simţea mai înainte stări de angoasă şi iritare; acum, acestea devin din ce în ce mai reale, palpabile chiar, iar ea nu mai reuşeşte să se controleze ca înainte. Aveţi grijă, deci, şi să vă dea Dumnezeu sănătate şi pace sufletească.

(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia şi problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 42-44)

Mamele creştine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni. Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. (...) Tata era şi el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici, la Hârlău, prost, de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos! Cu mai multă afecţiune.

Aşa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obişnuite spunea: „Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. Ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?”.

Spunea aşa, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Şi dădea din cap şi spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea! Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

(Preot Dimitrie Bejan

Stii ce să faci dacă vrei să fii înţelept? Du-te la cimitire cu o lumânărică şi pune-o la mormântul tău, al fraţilor tăi, măcar o dată pe săptămână, duminica sau sâmbăta.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur: „Mergi adesea la morminte, o creştine, şi la cimitire. Că dacă adesea vei merge acolo, atâta înţelepciune ai a te învăţa, că toate şcolile filozofice din lume nu te pot învăţa mai mult!”.

Atâta folos ne aduce nouă cimitirul. Pentru că vedem că ce-s aceştia azi, suntem noi mâine. Nu vezi că ei tac? Dar pururea vorbesc: „Măi fraţilor! Ce suntem noi azi, veţi voi mâine. Şi ce sunteţi voi azi, am fost noi ieri. Dar, uite, aici veniţi. Voi veniţi la noi, nu ne ducem noi la voi”.

Mergem către veşnicie toţi. Dacă nu-i azi, e mâine, e poimâne, dar către mormânt mergem. Clipă de clipă. Am avut un ceas, undeva, pe unde am trăit eu. Şi avea o sonerie aşa: „groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă”... Aşa suna el. Şi totdeauna îmi aducea aminte de groapă. Am avut alt ceas, nu ştiu după câţi ani. Acela nu zicea „groapă”, zicea altfel: „îndată-îndată, îndată-îndată, îndată-îndată”... Şi ceasul m-a învăţat că îndată-îndată plec. Celălalt zicea „groapă-groapă”. Dacă aţi face şi voi câte un ceas de acesta, să-l aveţi în casă, să vă zică „groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă..”, nu v-ar mai trebui alt filosof.

Că dacă n-am uita groapa, mare fericire ar fi. Nu ne-am teme de groapă. Deloc. Dacă ştim c-am pus în traistă ce ne trebuie, hai la groapă! Că viaţa-i dincolo de mormânt, nu-i aici. Aici e o înşelăciune. N-ai văzut? Zilele lui ca umbra trec (Psalmi 143, 4).

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Viaţa Părintelui Cleopa, Editura mitropolitană Trinitas, Iaşi, 2002, p. 324)

Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui. Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste, şi mişcată de această dragoste îl miluieşte pe sărac.

Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o premărește. Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţa şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 59)

DOAMNE, ARATĂ-MI INIMA MEA

Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din doar patru cuvinte: „DOAMNE, ARATĂ-MI INIMA MEA!”. După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar. Îşi „aflase” inima. Această „aflare” este începutul mântuirii.

Cu această „aflare” s-a mântuit și vameşul. Când ai ajuns la „aflarea” aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu.

Preot Iosif Trifa

Puteţi să ne spuneţi ceva despre rugăciunea minţii: DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. Cum o putem rosti şi cu ce ne ajută?

Cum să nu. Fiecare o poate rosti. Fiecare. Există o rânduială, dar eu nu merg după rânduială. Întotdeauna, pomenind numele lui Iisus, fug de tine toţi dracii.
Dacă nu poţi s-o zici toată, zi cel puţin "IISUSE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ." Sau măcar:
"Doamne, miluieşte-mă."

Iar dacă vrei totuşi să zici, atunci începe rostindu-o întâi mecanic, cu buzele:

"IISUSE DOAMNE, MILUIEŞTE-MĂ! IISUSE DOAMNE MILUIEŞTE-MĂ!"

După un an, doi, când te-ai obişnuit, vine de la sine această rugăciune scurtă: Iisuse Doamne, miluieşte-mă.

După aceasta nu o mai zi cu buzele, ci zi-o numai cu mintea. Apoi dacă te-ai obişnuit şi cu această câţiva ani, vine de la sine cea a inimii. Când mintea se încălzeşte şi inima tresare de bucurie când zici "IISUSE DOAMNE, MILUIEŞTE-MĂ", ai ajuns mare rugător.

Dar puţini ajung la această "performanţă". NOI SĂ NE RUGĂM CUM PUTEM.

Sf. Parinte IPS Iustinain Chira