O profesoară de religie a mers cu un grup de elevi într-un pelerinaj la o mănăstire. Au venit cu ea si patru elevi care erau foarte obraznici. Tot drumul au făcut gălăgie. Profesoara sovăise înainte să îi ia la drum. Auzise că unul dintre ei se culca cu o colegă de clasă, si îsi asuma o mare responsabilitate dacă îi lua. Trebuia să fie foarte atentă. Dar s-a decis să îi ia.
La mănăstire, grupul s-a întâlnit cu un părinte cu viată sfântă, un pustnic care venise să se împărtăsească. Era foarte slab, din cauza posturilor aspre. Când vorbea despre Dumnezeu, avea ochii în lacrimi. Printre altele, le-a spus copiilor:
- Trebuie să trăiti în asa fel încât, atunci când veti fi mari, să nu vă pară rău că v-ati pierdut tineretea. O singură viată avem în această lume. Să o folosim cât mai bine, pentru a dobândi raiul.
Părintele nu le-a vorbit mult elevilor, dar cuvintele lui i-au impresionat pe doi dintre cei patru copii-problemă. Unul dintre cei doi era chiar cel care păcătuia cu colega lui. Pe drumul de întoarcere, ei au vorbit mult cu profesoara de religie. Pelerinajul i-a convins să îsi schimbe viata.
Numai că ceilalti doi prieteni ai lor nu erau deloc încântati de această schimbare, pe care nu o întelegeau. Îi tot ironizau pe prietenii lor care nu mai mergeau în baruri si nici la petreceri zgomotoase. Acestia veneau rareori pe la petreceri si se purtau cu totul altfel decât înainte. De asta erau luati peste picior de colegii lor. Dar ei se hotărâseră să nu răspundă la ironiile celorlalti. Cei doi prieteni ai lor au râs o vreme de ei, tot încercând să îi convingă să nu mai meargă la biserică. Dar nu au reusit. Mai mult încă, unul din ei, văzând cum cei doi tineri duceau o viată curată, s-a dus si el de câteva ori la biserică. La început din curiozitate, dar până la urmă a începu să îi placă.
Si astfel, datorită unui pelerinaj si întelepciunii unei profesoare de religie, trei tineri si-au îndreptat pasii pe calea mântuirii.

O fată credincioasă a plecat cu colegii si cu diriginta ei într-o vacantă la munte. În fiecare seară, în fata taberei se organiza o discotecă. Aproape toti elevii dansau, dar fata îsi lua cartea de rugăciuni si se ducea să îsi facă canonul în camera bucătăresei sefe. Bucătăreasa, rudă cu mama fetei, era o femeie cu frică de Dumnezeu. Asa că s-a bucurat că fata vroia să se roage în camera ei.
Un băiat, care o plăcea pe fată, tot căuta să o găsească în discotecă, să o invite la dans, dar nu o găsea. Întâlnind-o la cantină, a întrebat-o:
- Unde ai fost aseară? Nu te-am văzut la dans. Si nici în cameră nu erai.
Ca să nu fie luată peste picior, fata i-a spus:
- Am fost afară, dar am dansat foarte putin.
După ce a primit de două ori acelasi răspuns, băiatul s-a hotărât să o urmărească. A văzut-o pe fată cum urcă la mansarda vilei, cu două cărti în mână. Abia după două ore a coborât.
- Unde ai fost? Tot la dans? o întrebă băiatul, ironic. Ce ai citit?
Văzându-i cărtile de rugăciune, se miră:
- Tu mergeai să te rogi? De ce nu mi-ai spus?
- Nu am vrut nici să sune a laudă si nici să mă iei peste picior.
- Dar stii că si eu merg la biserică.
- Părintele meu mi-a spus că nu trebuie să stie altii că îmi fac canonul.
- Eu de când am venit în tabără nu m-am rugat deloc. Nici nu mi-am luat cartea de rugăciuni la mine.
- Pe mine părintele m-a întrebat dacă o să îmi fie greu să îmi zic canonul. Mi-a spus că, dacă nu am conditii, să spun numai o parte. A zis să nu mă rog de fată cu altii. Dar m-a ajutat Dumnezeu si am găsit un loc în care mă rog fără să mă deranjeze nimeni. Si nici eu nu deranjez pe nimeni.
- Dar de ce îmi ziceai că erai la dans, afară?
- Nu vroiam să stie altii că mă rog. Nu vreau nici să fiu batjocorită de altii, dar nici lăudată de tine pentru că îmi tin canonul.

Conversatie cu Dumnezeu
 

EU ȘI DUMNEZEU: CEA MAI FRUMOASĂ CONVERSAȚIE PURTATĂ VREODATĂ

Eu: Doamne, pot să-ți pun o întrebare?

Dumnezeu: Sigur!


Eu: Promite-mi că nu te vei supăra....

Dumnezeu: Promit!

Eu: De ce ai îngăduit ca astăzi să mi se întâmple atâtea lucruri?

Dumnezeu: Ce vrei să spui?

Eu: Ei bine, astăzi m-am trezit cam târziu…

Dumnezeu: Așa…

Eu: Tocmai astăzi, mi-a luat o veșnicie să pornesc mașina!

Dumnezeu: Bun…

Eu: La prânz, am comandat un sandwich, însă mi-au făcut sandwich-ul greșit și a trebuit să aștept ceva timp până am primit ce am dorit.

Dumnezeu: Hmmm...

Eu: În drum spre casă, telefonul meu a murit chiar atunci când am răspuns apelului pe care-l primisem!

Dumnezeu: În regulă…

Eu: Și una peste alta, când am ajuns acasă nu doream decât să-mi relaxez picioarele în noul meu aparat de masaj și relaxare. Dar nu funcționa! Nimic nu a mers bine azi! De ce ai făcut asta?

Dumnezeu: Păi… ia să vedem! În această dimineață, Îngerul morții a fost la căpătâiul tău și a trebuit să trimit unul dintre îngerii mei să se bată cu el pentru viața ta. Te-am lăsat să dormi până atunci!

Eu (umilit): Oh!

Dumnezeu: Nu am îngăduit ca mașina ta să pornească repede, deoarece pe drumul pe care trebuia să circuli era un șofer beat care te-ar fi lovit și accidentat foarte rău dacă ai fi fost atunci pe drum!

Eu: (rușinat)

Dumnezeu: Prima persoană care ți-a făcut astăzi greșit sandwich-ul avea o boală gravă și nu am vrut să iei boala, deoarece știam că nu-ți poți permite să-ți pierzi locul de muncă.

Eu (jenat): Ok

Dumnezeu: Telefonul tău a murit, deoarece persoana care te-a sunat avea de gând să dea o mărturie falsă despre ceea ce ai vorbit cu ea la telefon, astfel încât nu am îngăduit nici măcar să vorbești cu ea, în așa fel încât să fii acoperit.

Eu (încet): Înțeleg, Doamne…

Dumnezeu: Oh, cât despre acel aparat de masat picioarele… acesta avea un scurtcircuit care ar fi produs o avarie în seara asta, în casa ta. Nu cred că ți-ai fi dorit să stai în întuneric.

Eu: Of! Îmi pare rău, Doamne!

Dumnezeu: Să nu-ți pară rău, învață doar să ai încredere în mine .... în toate lucrurile care ți se întâmplă, fie ele bune sau rele!

Eu: Mă voi încrede în Tine, Doamne!

Dumnezeu: Și nu te îndoi niciodată, deoarece planul Meu pentru ziua ta este întotdeauna mai bun decât planul tău!

Eu: Nu mă voi îndoi, Doamne! Și lasă-mă doar să-ți spun, Doamne, că Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai îngăduit să mi se întâmple astăzi.

Dumnezeu: Cu drag, copile. A fost o zi în care, ca de obicei, am fost Părintele tău, iar Eu ador să am grijă de copilașii mei ...!

Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alături de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.
În fiecare după-amiază, când cel de lângă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întâmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întâmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mână în mână printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lângă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginându-şi această scenă pitorească.
Într-o după-amiază caldă, omul de lângă fereastră descrise o paradă trecând. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atât de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămâni şi luni… Într-o dimineaţă, când a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lângă fereastră, care se săvârşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.
La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lângă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordându-se, se întoarse apoi spre fereastra de lângă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atât de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Şi, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.
Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani.

Un tânăr seminarist cânta la o biserică. Tuturor le plăcea glasul său. El însă era mai atent la melodie decât la text, si nu lua aminte la ceea ce cânta.
Într-o sâmbătă s-a hotărât să meargă în pelerinaj la o mănăstire aflată aproape de mare, pentru a sta de vorbă cu un părinte renumit. Când a ajuns acolo, a aflat că părintele era în spital, fiind grav bolnav.
Seminaristul s-a gândit că, dacă tot a făcut atâta drum, cel putin să profite că e la mare si să facă o baie. Pe plajă a văzut o fată frumoasă, care nu purta sutien. De obicei nu-i plăceau astfel de fete, se gândea că sunt usuratice, dar aceasta l-a atras în mod deosebit. S-a îndrăgostit de ea. Au stat toată ziua împreună, noaptea au mers la discotecă si, în cele din urmă, biruit de poftă, tânărul a vrut să se culce cu ea. S-au dus pe plajă, s-au sărutat, dar la un moment dat, când tânărul i-a spus rusinat că nu s-a mai culcat cu nici o fată, aceasta i-a spus:
- Până acum nu ti-am spus nimic despre mine. Te stiu de multă vreme. Stiam că esti seminarist, pentru că te-am auzit cântând la un botez. Si eu vreau să mă culc cu tine, si nu as avea nimic de pierdut. Nu mai sunt fecioară de doi ani. Mă culc cu toti băietii care îmi plac, si tu îmi placi foarte mult. Totusi, chiar dacă trăiesc cum îmi place, nu înseamnă că nu mă mustră uneori constiinta. Cu ce te alegi dacă te culci cu mine? O să facem ce vrei si, după aceea, o să îti pară rău. Sau, în cazul în care nu o să îti pară rău, atunci înseamnă că ceea ce a fost mai frumos în sufletul tău, mă refer la credinta ta în Dumnezeu, o să se stingă. Cum o să mai poti cânta în biserică dacă o să trăim în păcat? Si ce fel de preot o să iasă din tine dacă nu stii să îti păzesti trupul curat? La câte păcate am eu, nu vreau să te mai am si pe tine pe constiintă. Poate că dacă ai fi băut mai putină bere nu te-ai mai fi gândit la asa ceva.
- Dacă o faci cu altii, fă-o si cu mine. Nu te îngriji tu de sufletul meu. Mai e timp să mă pocăiesc...
Seminaristul a insistat, dar cu cât devenea mai insistent, cu atât refuzul fetei era mai puternic. În cele din urmă, văzând că nu o scoate la capăt cu el, fata s-a dus în camera ei.
Rămas singur, privind marea, seminaristul si-a dat seama că numai Dumnezeu l-a păzit de cădere. Dis de dimineată i-a spus la telefon duhovnicului său prin ce ispită a trecut, si părintele i-a spus:
- Ti-am atras mai demult atentia asupra faptului că vei fi ispitit să cazi, si mi-ai spus că Îl iubesti prea mult pe Dumnezeu ca să faci asta. Vezi, păcatul nu a venit la tine ca un taur negru, ci ca ceva frumos. Dacă nu te-ai fi dus pe plajă, totul ar fi fost bine. Dacă tineai mult să înoti, puteai găsi si tu un loc mai ferit, unde să nu fie piepturi goale si nici ispite peste puterile tale.

Pentru a scăpa de stres, un crestin s-a apucat de yoga. La început făcea asanele ca pe o gimnastică, gândindu-se că nu poate fi nimic rău în asta. Duhovnicului nu i-a spus nimic, gândindu-se că nu îi va da voie să facă nici un fel de yoga. În câteva luni, trupul său a devenit mult mai suplu si mai armonios. Asa că s-a gândit că nu ar fi rău să practice anumite meditatii care să îi linistească mintea. "Asa cum pentru trup mi-a prins bine yoga, o să îmi prindă si pentru minte. Nu are cum să îmi dăuneze."
După câteva luni de yoga, timp în care se spovedea si se împărtăsea ca un fur de cele sfinte, diavolul i-a dat puterea de a misca unele obiecte si de a se ridica în aer.
Omul si-a zis în sinea sa: "De acum cred că am ajuns la măsura Mariei Egipteanca. Mă voi duce să îl întreb pe duhovnicul meu dacă stie multi crestini care sunt la fel de sporiti ca mine".
Ajungând la părintele Mina, acesta l-a întrebat:
- Ce ti s-a întâmplat, fiule, de ai privirea atât de pierdută în ultima vreme? Ce e cu privirea asta fixă?
- Părinte, mă concentrez mult în fata icoanelor, ca să le iau energia.
- Cum spui asa o neghiobie? Tu crezi că energia icoanelor se poate lua, că o ia cine vrea? Crezi că e ca la magazin?
- Dar cum e, părinte?
- Când stăm în fata icoanelor, cerem ajutorul sfintilor sau al Maicii Domnului si ei ne ajută atât cât trebuie si asa cum trebuie. Nu e o autoservire, să îsi ia fiecare ce îi trebuie. Sfintii ne ajută pentru marea lor dragoste fată de noi, nu pentru că le furăm noi energia, stând cu ochii atintiti asupra icoanelor lor. Ce faci tu e tot o formă de vrăjitorie.
- Totusi, părinte, dacă felul acesta de rugăciune dă roade? Stiu pe cineva care a ajuns ca marii sfinti, care ridică obiectele prin forta mintii si chiar zboară de la pământ, ca Sfânta Maria Egipteanca sau ca Sfântul Serafim de Sarov.
Simtind mândria din vocea omului, care încerca să îsi ascundă virtutea sub vălul falsei smerenii, preotul l-a întrebat:
- De câtă vreme zbori, frate?
- De unde stiti, părinte, că zbor?
- Te văd înselat de drac, si nu-i mare lucru că te ridică de la pământ. Si pe demonizati îi ridică, numai că o face fără aprobarea lor. Cu tine se poartă mai elegant.
Omul s-a simtit lovit de cuvintele părintelui. Cei doi au început o discutie lungă despre yoga, în care fiecare căuta să îl convingă pe celălalt că are dreptate.
- Vedeti, părinte, amândoi venim cu argumente, si nici unul nu îl convinge pe celălalt. Nu putem să cădem la pace?
- Nu, frate, eu nu mă contrazic cu tine. Eu nu îmi apăr punctul de vedere. Eu stiu că adevărul este în Biserică, si numai în Biserică, si tot ceea ce îti spun nu are alt rost decât a te îndepărta pe tine de rătăcire. Dacă nu vrei să crezi ce învată Biserica, nu am cum să te conving. Nici o discutie nu prea are sanse de a-l convinge pe cel care se încăpătânează să creadă propriilor cugete si să nesocotească învătătura Bisericii.
- Nu numai eu gândesc asa.
- Da, nu numai tu, sunt mai multi, aveti chiar o traditie de asa-zisi întelepti si guru care s-au lăudat că L-au cunoscut pe Hristos. Dar, pentru crestini, celelalte traditii - fie ale yoghinilor, fie ale musulmanilor, fie ale africanilor sau ale budistilor - nu sunt altceva decât surogate.
Discutia a continuat până seara. Înainte de a se despărti, părintele i-a spus:
- Cu părere de rău îti spun că până ce nu vei părăsi practicile yoghine nu te mai pot nici spovedi, si nici împărtăsi.
- De ce, părinte?
- Pentru că nu vrei să fii al lui Hristos.
- Ba vreau, părinte.
- Dacă ai vrea, ai primi învătăturile Bisericii.
- Părinte, dar eu vreau să cunosc adevărul, nu vreau nimic rău. Nu cred în reîncarnare, nu fac nici un fel de prostii
- Multi au vrut să cunoască adevărul si au ajuns în iad. Contează nu numai să vrei să cunosti adevărul, contează si cum faci asta. Si câtă vreme nu părăsesti practicile yoghine, îi faci pe plac diavolului. O să mă rog pentru tine să îti revii. Dar câtă vreme faci tot ce vrei tu, esti ca păcătosul care nu vrea să părăsească păcatul.
Ajuns acasă, omul a început să se roage ca Dumnezeu să îi lumineze mintea unde este adevărul. Rugându-se, s-a gândit că ar fi mai bine să îl asculte pe părinte. Că, si dacă acesta ar fi avut o părere gresită despre yoga, tot era mai bine ca el să se lase de această practică ca să se poată spovedi si să se împărtăsească.
După ce s-a rugat, a văzut cum lucrurile din camera sa au început să se miste. Fără voia lui. Ba chiar la un moment dat a simtit cum o putere vrea să îl ridice de la pământ.
S-a speriat tare. A pus mâna pe telefon, a sunat la un prieten si a cerut grăbit numărul de telefon al părintelui.
- Părinte, sunt speriat, mi se miscă lucrurile prin casă, nu stiu ce să fac.
- Părintii tăi locuiesc departe de tine?
- Da, sunt la tară.
- Atunci du-te să dormi la un prieten, la un coleg de serviciu. Si mâine după-masă, după ce te spovedesc, vin să îti fac o sfestanie. Nu te tulbura, e semn bun, e semn că diavolul s-a supărat că te-a pierdut din gheare. Mâine să vii neapărat la spovedanie

Un om ducea o viată foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu si încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îsi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.
Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfintenie si, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat:
- Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.
Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus:
- Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos si, dacă credeti că este nevoie, să îmi dati chiar un canon.
- Nu ai canon de la duhovnicul tău?
- De cinci ani a murit, si de atunci nu am mai făcut nici un canon.
- Nu pot să îti dau canon fără să te spovedesc.
- Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfintia voastră tineti neapărat să mă spovediti
- Da, trebuie să te spovedesti.
După spovedanie, dându-si seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:
- O singură sansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici si vinde lumânări la pangar.
Iconarul a simtit că părintele i-a dat cu ceva în cap:
- Cum, părinte, si cine mai pictează icoane? O puneti pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu stiti cine sunt eu? Nu vă dati seama ce nedreptate faceti dacă-i lăsati pe ceilalti fără icoanele mele?
- Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunti la pictat. Dar, dacă nu renunti la mândrie, te asteaptă iadul. Iadul, întelegi, iadul pe care stii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricosătoarei Judecăti. Iadul, frate, iadul.
Iconarul trăia niste clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îsi aminti că Îi promisese lui Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan.
- Lăsati-mă putin să mă gândesc.
- Nu putin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă si mai gândeste-te. Dar dacă nu esti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.
Trei zile a stat acasă iconarul si s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în fata Sfântului Arhanghel Gavriil.
Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naste pe Hristos: "Fie mie după cuvântul tău!".
Asa ar fi vrut să îi poată spune si el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reusea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.
Asa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:
- Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ti-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări si ai mare grijă la bani. Dacă iesi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferentă.
Iconarul nu stia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă si câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun.
Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă fostii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior.
- Zici că ti-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Si băutură, si femei, si ti l-a luat tocmai tie, care erai atât de cuminte?
Altii îl priveau lung, fericiti că au scăpat de un rival atât de talentat.
După ce s-a obisnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi miste inima spre pocăintă. A simtit că inima îi era din ce în ce mai usoară, a simtit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea si se împărtăsea des.
O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Desi ucenicul picta mult mai slab decât el, totusi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia.
După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele si culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos.
Se apropia un an de când renuntase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Pasti. La spovedanie, părintele i-a spus:
- Îti voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos si o vei dărui mănăstirii care îti va plăcea mai mult.
- Două zile, părinte? E prea putin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.
- Ba ai, te va întări Dumnezeu. Si, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumusete rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi si să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Si aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă.
Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a multumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei.

Colegele de serviciu de la fabrică, simtindu-se jignite de faptul că Mariana nu se uita la telenovele si nu puteau comenta cu ea ce se întâmpla pe micul ecran, s-au hotărât să sară toate în capul ei.
- Auzi, desteapto, crezi că dacă sotul tău a primit mostenirea aia tu trebuie să fii cu nasul pe sus, nu esti ca noi?
- Ba da, dar mi se pare o pierdere de timp să stai în fata televizorului fără să vezi nimic care să îti fie de folos.
- Dar ce, faci pe credincioasa? Ce, noi nu mergem la biserică?
Sefa de sectie, mai înfiptă, îi spuse:
- Esti mai proastă decât noi.
Mariana răspunse cu voce calmă:
- Da, sunt.
Sefa continuă:
- Esti o lenesă.
Desi Mariana era o femeie harnică, nu o contrazise:
- Da, sunt.
- Esti o înfumurată, că nu vrei să fii ca noi.
- Da, sunt.
- Esti o habotnică.
- Da, sunt.
Programul de lucru se terminase. Una câte una, femeile se duceau la vestiar.
O altă colegă, ca să facă pe desteapta, îi spuse:
- Mariana, esti o eretică.
Mariana tăcu, nu răspunse nimic vreme de câteva clipe. Apoi, cu o voce hotărâtă, răspunse:
- Nu, eretică nu sunt. Doamne fereste.
Si, spunând acestea, plecă si ea să se schimbe.
În vestiar, o colegă care nu luase parte la mica ceartă o întrebă:
- Spune-mi si mie, de ce le-ai lăsat să te jignească în toate felurile, dar eretică nu ai suportat să îti spună?
- Pentru că celelalte jigniri mă ajutau să mă smeresc, să mă lupt cu mândria care zace în mine. Dar, dacă as fi acceptat să îmi spună eretică, ar fi însemnat că mă lepăd de Dumnezeul pe care Îl mărturiseste Biserica. Ar fi fost o lepădare de Hristos.
Auzind explicatia, colega s-a mirat de răbdarea Marianei. Si a rugat-o să o ia si pe ia duminica la biserică.

Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un lucrător zicând: “Nu este îndeletnicire mai uşoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez”.
Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:
- ”Cât câştigi dumneata pe zi?”
- ”Șapte sute de mii”, răspunse acesta.
- ”Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul.
Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.
- ”Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul.
- ”Dar de ce boală zace?” întrebă muncitorul.
- „De febră tifoidă”, răspunse preotul.
- „Dacă e aşa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala”.
- „Şi pentru mine e acelaşi lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, şi am şi eu nevastă şi copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorbă”.
Drept răspuns lucrătorul întreabă:
- „După aceea unde mergi?”
- „La nişte copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză”.
Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise:
- „Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te mai invidiez”.
- „Dragul meu! – îi spuse preotul. Știi foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichilești exista o leprozerie. Acolo păstorește fratele meu ca preot și merge la ei și-i împărtășește ca să aibă și ei bucuria mântuirii și unirii cu Hristos. Și mai știi că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtășit. Fratele meu, preotul, de ani de zile bea din același pahar cu leproșii și Dumnezeu îl apără și-l păzește de tot răul. Dar așa știu oamenii să judece mereu pe preoți și nu-i văd pe cei care se jertfesc și se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduiește doar răul, iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut”.
Câte minunate exemple de preoți vrednici nu avem în jurul nostru și nu-i vedem și nu le urmăm exemplul. Mass-media propovăduiește doar ce se vinde! Dacă undeva un preot se zbate zi și noapte în fel și chip și construiește azile, orfelinate și cantine pentru oameni nevoiași și necăjiți – pe nimeni nu interesează, pentru că nu este de senzație. În schimb acolo unde se aude că un preot s-a îmbătat, sau cine știe ce altceva a făcut, imediat televiziunea și presa câștigă rating, vinde din plin, pentru că răul se vinde cel mai bine. Așa se distruge societatea noastră și noi nu facem mai nimic să îndreptăm lucrurile.

La o filială a unei firme era sefă o femeie foarte credincioasă. Atunci când de la centru i-a fost trimisă o nouă angajată, o sectantă, sefa a început să îi facă acesteia tot felul de greutăti, pentru a o determina să îsi găsească un alt serviciu. Dar sefa nu stia că sectanta era rudă cu patronul firmei care, auzind situatia, s-a decis să o pedepsească pe sefă, mutând-o la o altă filială. Noua sefă a sectantei era tot o femeie credincioasă, dar se purta foarte frumos cu ea. Încetul cu încetul, sectanta s-a apropiat de noua ei sefă, i-a cunoscut familia, a văzut ce viată frumoasă duce. A găsit la sefa ei o căldură sufletească si o liniste pe care pastorul sectant nu le avea. Mai mult, sefa a avut răbdare să îi lămurească tot ce i se părea ridicol în Ortodoxie. Atunci când nu se pricepea să răspundă la unele întrebări, sefa stătea de vorbă cu duhovnicul ei, care o ajuta cu sfaturile potrivite. În cele din urmă, sectanta a cerut să fie botezată în Biserica Ortodoxă.
Aflând despre convertirea ei, fosta sefă i-a dat un telefon ca să o întrebe ce a determinat-o să renunte la sectă.
- Când erati sefa mea, si încercati să îmi faceti numai greutăti, îmi făcusem o părere gresită despre ortodocsi. Dar când a venit noua sefă, pur si simplu m-a impresionat prin purtarea ei. Mai mult, a reusit să răstoarne fiecare idee preconcepută pe care o aveam despre Ortodoxie. Acum am înteles că, desi unii ortodocsi duc o viată mai păcătoasă decât a sectantilor, totusi adevărul este în Biserică. Nu este vinovată Biserica de căderile unora dintre fii ei. Asa că, întelegând că Biserica întemeiată de Hristos a fost si este Biserica Ortodoxă, am vrut să fiu membră a ei. Nu mi-a fost usor să renunt la sectă si nici la prietenii mei sectanti, dar adevărul merită orice sacrificiu.
După ce convorbirea se încheie, fosta sefă se gândi: "Iată că, dacă m-am purtat dur cu ea, am tinut-o departe de Biserică. Dar când a dat de o crestină adevărată, care străluceste prin virtuti, nu a stăruit în rătăcirea ei"

Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.
Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."
In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.
Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."
De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"

Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.
Si cum se catara el la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie.
Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i veni in minte fu : “Ajuta-ma Doamne”.
Deodata auzi o voce venita din departari: “Ce doresti fiule?” “Salveaza-ma, Doamne!” striga alpinistul cuprins de frica mortii.
“Chiar crezi ca eu te pot salva?”
“Da Doamne, cred in Tine”
“Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni” spuse Dumnezeu
Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata…asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.
Cat de atasati de franghie suntem noi ?

Gradina sufletului
 

Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-1 mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple defericire.
"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. "
( Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sinceritate
 

În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce o pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?! Galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa. Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi ia dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.
Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Un sfătos de necredincios crezu odată că l-a prins pe un credincios, punându-i următoarea întrebare:
-Dacă diavolul l-a înşelat pe Adam şi el ne înşală şi pe noi să păcătuim, apoi el, diavolul, trebuie pedepsit, căci nu suntem noi de vină, ci el.
-Foarte bine, – răspunse credinciosul – dar dacă eu voi zice către dumneata: „Du-te omule şi fură, bate, omoară
etc.” şi dumneata vei face ceea ce te sfătuiesc eu, oare ce se va întâmpla?
- Păi, mă vor înhăţa jandarmii şi legea.
- Nu se poate, căci doar eu te-am sfătuit.
- Da, dar legea nu vrea să ştie de aşa ceva.
- Apoi, vezi, dragul meu? Aşa e şi cu ispitele şi înşelăciunile diavolului.
El ne sfătuieşte numai să facem răul, dar stă în voia noastră să îl facem ori ba.
De-l facem, suntem răspunzători şi ne vom primi pe drept pedeapsa cerească.

Fericirea sta in lucrurile simple
 

Trecând pe lângă casa acelui om sărac, de multe ori ar fi dorit să-i spună că-l invidiază și că-l urăște, pentru că îl vedea mereu zâmbind, mulțumit și fericit:
– Pentru ce, omule, zâmbești tuturor drumeților, căci averi nu ai, umbli îmbrăcat în zdrențe, prieteni nu văd lângă tine, iar cocioaba asta de casă e tot ce ai. Cred că și Dumnezeu te-a uitat, iar tu ești mereu cu zâmbetul pe buze; nici la mine în regat nu este atâta veselie. Trebuie să fii nebun!
– O, sărmanul meu prieten, spui că n-am averi, dar eu sunt cel mai bogat. De dimineață când mă trezesc și până să apună soarele, mulțumesc neîncetat Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit de așa mari bogății: că merg pe picioarele mele oriunde doresc, îmi fac singur de mâncare, am ce pune pe masă căci mi-a dat Dumnezeu un colț de pământ pe care să-l lucrez. Mă vezi în aceste haine sărăcăcioase, dar sunt mulțumit că sunt sănătos. Iar coliba mea este cu adevărat tot ce am, căci în ea Îl adăpostesc pe singurul meu prieten, Dumnezeu, pe care-L ospătez din masa pe care El Însuși mi-o dăruiește, și suntem amândoi fericiți. Oare m-a uitat Dumnezeu? O, sărmane bogat, tu ești cel cu adevărat sărac, căci tot ce ai sunt banii, și de aceea ești veșnic nefericit și neîmplinit. Cu adevărat, tu ești nebun, căci prea multă minte nu văd să ai. Rezumi fericirea numai la avere, mâncare, băutură și îmbrăcăminte, îți neglijezi cu desăvârșire sufletul, uitând că fericirea adevărată stă în lucrurile simple. Să am mulțumire sufletească, pace, sănătate și dragoste, sunt motivele care mă fac cu adevărat fericit și care îmi mențin mereu neobosit zâmbetul pe buze.

Doua oglinzi
 

Se spune că odată Satana, pentru a păcăli pe oameni, a inventat o oglindă ciudată. În ea tot ce era bun şi frumos se vedea exact pe dos, adică meschin şi zbârcit. Iar tot ce era rău şi urât era amplificat la maximum. Diavolul îşi ducea îngrozitoarea oglindă peste tot în lume. Şi toţi cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat şi monstruos. Cel viclean se distra copios cu oglinda sa; cu cât lucrurile erau mai respingătoare, cu atât îi plăceau mai tare. Dar într-o zi oglinda s-a spart, iar cioburile, mai mici decât firele de nisip, au intrat în ochii oamenilor. Şi de atunci toţi au început să vadă lucrurile anapoda. Fiecare suspecta pe aproapele său, oricine vedea mai degrabă răul din jurul său decât binele. Situaţia era dezastruoasă. Demonului îi ieşise socoteala. Ce era de făcut?
Doar cu o oglindă bună se putea remedia situaţia. „Îl voi trimite în lume pe Fiul meu, spuse Părintele Ceresc. El este chipul Meu, oglinda Mea. În El se reflectă bunătatea, dreptatea şi iubirea Mea. În El se observă chipul omului, aşa cum l-am creat şi l-am vrut Eu.“ Şi Hristos a venit pe pământ. Cine privea la El redescoperea frumuseţea şi adevărul, fugind de egoismul şi dispreţul, nedreptatea şi ura semănate de diavol. Dar nu toţi iubeau această oglindire în chipul lui Iisus. Pentru aceasta cei răi L-au ucis, dar vuietul Duhului Sfânt a făcut ca cioburile oglinzii lui Dumnezeu să fie împrăştiate în lumea întreagă.
De atunci, aceia în ai căror ochi intră fie şi cea mai mică parte din oglinda dumnezeiască încep să vadă lumea şi pe oameni aşa cum îi vedea Hristos. În ochii lor chiar şi răutăţile şi nedreptăţile sunt cu putinţă de schimbat şi învins. Tu în ce oglindă priveşti lumea?

Te-am facut pe tine!
 

Un om credincios mergea prin oras intr-o zi geroasa de ianuarie si vazu o fetita in zdrente care cerea de pomana. Atunci, isi indrepta gandul spre Dumnezeu si zise:
- Doamne, cum poti rabda una ca aceasta? Te rog,fa ceva!
Pe seara, stand in fata televizorului, la stiri, vazu copii lasati singuri in casa, de parinti plecati sa se distreze, arsi de o soba lasata nesupravegheata; mai vazu apoi, un copilas legat cu lantul de piciorus, de catre o mama la fel de iresponsabila si altul inchis intr-o cusca ca sa nu faca obraznicii, si iar se ruga lui Dumnezeu zicand:
- Doamne, cata mizerie si nedreptate, te rog,fa ceva!
Se culca intr-un tarziu cu sufletul apasat de tristete dupa ce isi facu rugaciunea de seara si, in timpul noptii, Dumnezeu ii spuse direct:

-TE-AM FACUT PE TINE!

Auzi ce-ţi place
 

Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată prin centrul oraşului New York. Era în timpul prânzului şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colţuri, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:
- Aud un greiere!
Prietenul său, surprins, îi răspunde:
- Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!
- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.
- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.
Fermierul se opri puţin, ascultând cu atenţie dincotro vine sunetul, după care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creşteau nişte plante. S-a uitat printre ele şi, pe sub crengile lor, a descoperit un greiere.
Amicul său a fost pur şi simplu uimit.
- E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!
- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculţi.
- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aş putea auzi un greier, într-o aşa gălăgie.
- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important pentru tine, aceea auzi. Hai să-ţi demonstrez!
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.
Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le asurzea urechile, au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă daca nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
- Ai înţeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde de ce este mai important pentru tine.

Apropo, vi s-a întâmplat să auziţi vreun greieraş, trecând pe stradă? Dar zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la rugăciune?

Povestea unei lumânări
 

Valoarea femeii
 

Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:
- Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea.
Tatăl îl întreabă:
- Cum este aleasa inimii tale?
Fiul răspunde:
- Este frumoasă.
Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:
- Ia un creion şi scrie un zero!
- Şi cum mai este?
Fiul răspunde:
- Este bogată.
Tatăl îi spune din nou:
- Mai scrie un zero lângă celălalt!
- Şi cum mai este?
Fiul:
- Este harnică.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!
- Şi cum mai este?
Fiul:
- Este sănătoasă.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!
Şi cum mai este?
Fiul:
- Cu nume bun.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!
- Şi cum mai este?
Fiul:
- Cu multă ştiinţă de carte.
Tatăl:
- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero.
- Şi cum mai este?
Fiul, nemulţumit de nemulţumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:
- Tată, aleasa inimii mele este foarte evlavioasă şi credincioasă! Tatăl îi spune răspicat, accentuând şi el fiecare literă:

- Fiul meu, în faţa tuturor zerourilor scrie un unu şi vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!

Viaţa ca un fluture albastru
 

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

Doar asta conteaza!
 

Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari.
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trait sase ani, trei luni si patru zile”… “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trait trei ani, patru luni si patru zile”… “A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum?
Oricata bucurie ai adunat si ai daruit pana acum, iti doresc sa traiesti… pana la adanci batranete!

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:
- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate...
Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:
- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?
- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.
- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.
Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.
Oare noi simţim greutatea păcatelor?

Cum arata un elefant ?
 

In urma cu cateva secole, intr-o mare capitala europeana , a fost anuntat un eveniment senzational.Pentru intaia oara in acele locuri , urma sa fie expus publicului un elefant ! Enorma creatura , sosita de pe indepartatele meleaguri africane , a starnit vii controverse in randul populatiei , fiecare cetatean avand propria-i idee despre felul cum arata aceasta.
Elefantul , adus catre seara , a fost gazduit intr-un mare stabiliment de la marginea orasului , construit special pentru aceasta ocazie. La aflarea vestii , oamenii adunati din toate colturile tarii au dat navala catre periferie.
Intre timp, noaptea se instalase cu totul peste oras , iar in vasta incapere in care isi aflase salas legendarul animal se facuse intuneric bezna. Vizitatorii nu au putut face altceva decat sa incerce a ghici , pe bajbaite , forma vestitei creaturi.
Datorita imbulzelii si a marilor dimensiuni ale creaturii , fiecare dintre ei a putut atinge numai cate o parte a acesteia. Asa s-a facut ca unii au pus mana pe un picior si au descris elefantul drept un imens stalp din carne , iar altii , care i-au dibuit trompa , si l-au inchipuit drept un sarpe gigantic ; oamenii care au reusit sa se ridice pe umerii tovarasilor lor si si-au trecut mainile peste spinarea animalului au crezut ca acesta este asemeni unui urias divan , cei care au prins in palma unul din cei doi colti de fildes l-au asemuit pe elefant cu un obiect foarte ascutit , iar aceia care au apucat o ureche a acestuia au afirmat dupa aceea ca faimoasa creatura nu era altceva decat un enorm evantai viu ...

Cum arata un elefant ? Cum arati tu in ochii celor din jur ? In ce fel ii deslusesti pe oameni in labirintul de oglinzi al mintii tale ?

O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
- Vă rog, părinte, ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă. Bărbatul meu cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi şi copiii trăim tot mai rău.
- Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:
- Cum o mai duci, fiule?
- Destul de greu, părinte.
- Dar, din câte ştiu eu, femeia ta este harnică, nu?
- Aşa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
- Atunci, care este problema?
Încurcat, omul nu a mai ştiut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
- Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
- Da, părinte.
- Căsătoria este şi ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta depinde de mulţumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar în gând, îi stăruiau cele spuse de preot.

Era odata un om naravit la furat. Si macar de-ar fi fost sarac... Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevasta credincioasa si copii cuminti, cu pamant si acareturi, cu cai, cu vaci si cu oi, dar asa fusese el crescut rau de parintii lui, ca nu era satul pana ce nu manca din ceva furat! Femeia lui de multe ori il dojenea, sfatuindu-l si rugandu-se de dansul sa se lase de un asemenea narav, dar el raspundea mereu:
- Femeie, nu-ntelegi ca eu nu pot altfel?! Pana n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneste si pace!
Odata, prin luna lui iulie, intorcandu-se din tarina intr-o noapte cu luna plina si vazand lanurile imbelsugate ale altora, indata se gandi: „Ce-ar fi sa-mi aduc eu acasa o caruta din minunatia asta de grau!”. Si iata ca se duse iute, pregati caruta si caii, si in toiul noptii, cand doarme si pasarea, cum zic taranii, pleca la furat, luand cu el si copilita de-a lui de vreo 4-5 anisori, careia ii placea nevoie mare sa mearga cu tata-sau in caruta.
Ajunsi la lanuri, copila ramase in caruta, iar omul nostru prinse a se furisa, privind in toate partile (caci se vedea ca ziua): cand la stanga, cand la dreapta, cand inainte, cand inapoi... In mintea ei necoapta, dar curata, copila se tot minuna de ce se uita tata-sau in toate partile, numai intr-una nu... Omul, dupa ce s-a incredintat ca nu-l vede nimeni, inhata cativa snopi si veni cu ei la caruta.
- Tataica, matale ai uitat ceva! - zise deodata copila, aproape speriindu-l.
- Draga tatii, dar ce-am uitat?!
- Mata ai uitat ceva... In toate partile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiti si in sus...
Ea nu se gandise sa-si dojeneasca parintele, caci nici nu pricepea bine ce facea acesta, dar asa se socotise cu capsorul ei, ca daca tot s-a uitat in toate celelalte parti, ar fi fost bine sa se uite si in sus...
Iar cuvintele nevinovate ale copilei asa-l cutremurara pe om, trezind in el frica de Dumnezeu, ca s-a si dus de a pus snopii la loc, intorcandu-se acasa mai cait si mai rusinat ca niciodata. Femeia, cand l-a vazut cu caruta goala, a crezut ca l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a par, ca daca se uita mai intai in sus, nu mai era nevoie sa se mai uite in celelalte parti, ca de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate pazi!

Floarea rosie
 

Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.

„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…


Morala?

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile care le-am construit.

Cum se da un sfat?
 

O femeie batrana si-a calcat pe inima si s-a dus la un om intelept pentru a-i vorbi despre fiul ei , care isi cheltuia totii banii pe petreceri si femei , si nu o ajuta nici cu un banut desi abia avea din ce trai. Inteleptul i-a promis femeii ca va sta de vorba cu fiul ei, dar numai dupa scurgerea a sapte saptamani.
Dupa ce au trecut cele sapte saptamani , baiatul femeii a fost adus in fata omului intelept , care l-a intampinat cu caldura si l-a povatuit : " Esti putenic tinere, si esti inzestrat cu bun simt si inteligenta. Gandeste-te la cat de mult a facut mama ta pentru tine .Si-a cheltuit totii banii pentru a te tine la scoala , pentru a te ajuta sa reusesti si sa te implinesti in viata. Acum ea este batrana , tu ai o slujba buna si o poti sprijini . In loc sa faci asta , tu iti cheltuiesti toata simbria pe femei si petreceri. Este bine ceea ce faci ? In numele constiintei care iti stapaneste inca sufletul , iti cer sa renunti la aceste proaste obiceiuri. "
Tanarul a ascultat cu atentie si respect , iar vorbele inteleptului i-au ajuns pana in strafundul inimii , l-au induiosat si l-au convins sa isi schimbe purtarea.
Batrana mama i-a multumit cu lacrimi in ochi omului cel intelept , dar nu s-a putut opri sa nu il intrebe de ce i-au trebuit sapte saptamani inainte de a-i vorbi baiatului ei.
Inteleptul i-a spus : " Vezi tu , si mie imi plac petrecerile si femeile , si am simtit ca nu am dreptul si puterea de a-i cere socoteala pentru felul sau de a se purta atata timp cat nu renuntam si eu la aceste proaste obiceiuri macar sapte saptamani. Este imposibil sa ajuti pe cineva sa scape de o slabiciune daca nu ai scapat tu insuti mai intai de ea."

Un călugăr l-a întrebat: Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
– Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine, şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.
Iarăşi l-a întrebat: Care este folosul rugăciunii, în general, şi al rugăciunii inimii, în special?
– Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.
L-au întrebat ucenicii despre lacrimile de la sfânta rugăciune.
– Lacrimile sunt de mai multe feluri, dar cele duhovniceşti nu se dau, nici nu se împrumută, ci sunt un dar de la Domnul. Deci, să le cerem şi, atunci când vin, fie că ne rugăm cu gura sau cu inima, ele sunt bune şi mult folositoare, că sunt de la Domnul şi merg la Domnul. Numai să nu ne mândrim, ca să nu pierdem lacrimile.
Aceiaşi ucenici l-au întrebat despre folosul psalmilor.
– Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.
Unii credincioşi nu citesc Psaltirea, pentru că le face diavolul ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?
– Se tem de psalmi, pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele! Cu aceasta părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu aceasta sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau îngerii pe pământ. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.
Arhimandrit Ioanichie Bălan

Povestea magarului
 

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.
Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.
Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. >
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
"Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră. " (Sfântul Teodor Studitul

Povestea celor trei copaci
 

Erau odată într-o pădure trei copaci. Fiecare dintre ei avea pentru sine un vis, o viziune despre viitor.

Primul îs™i dorea să fie învrednicit cândva să devină un cufăr de pret›, sculptat s™i cioplit frumos, care să poarte înlăuntrul lui o comoară de mult pret›. Aceasta era viziunea s™i visul lui.

Al doilea copac voia să fie învrednicit să ajungă, în mâinile unui bun constructor de corăbii, o mare corabie puternică s™i frumoasă, maiestuoasă, care să ducă împărat›i s™i înalt›i dregători, care să ducă în călătorie persoane înalte.

Al treilea copac a zis că singurul lucru pe care l-ar vrea ar fi să devină cel mai înalt copac din pădure s™i cel mai puternic, as™a fel încât oamenii care vor vedea înălt›imea lui pe vârful dealului să se gândească la cer s™i la Dumnezeu.

Anii au trecut. S˜i lucrurile au luat o altă întorsătură. Au venit tăietorii de lemne.

S˜i au tăiat primul copac. S˜i în timp ce el plănuise s™i dorise să devină un cufăr de pret› sculptat frumos pentru comori, tăietorul de lemne a făcut din el un biet vas pentru tainul animalelor, iesle pentru paiele dobitoacelor.

Al doilea copac, care voia să devină o corabie impunătoare care să ducă împărat›i, a devenit o corăbioară de pescuit pe care nis™te pescari săraci s™i-au agonisit-o pentru pescuit.

Al treilea copac care voia să devină cel mai înalt din pădure, l-a tăiat un dulgher s™i l-a pus în hambarul său.

Alt›i ani au trecut. S˜i copacii dezamăgit›i de cursul pe care l-au luat evenimentele, au uitat încă s™i de visele lor.

Totus™i într-o zi, un bărbat s™i o femeie au venit în staul unde era ieslea aceea de lemn S™i acolo femeia născu un băiet›as™ pe care l-au pus în ieslea făcută din primul copac. Era Iosif s™i Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. S˜i au pus în ieslea aceea de lemn nu doar diamante s™i aurării, ci pe Însus™i Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi. As™a a fost învrednicită această iesle să primească înlăuntrul ei Comoara Comorilor, pe Însus™i Dumnezeu.

În micut›a corăbioară -€“ care a fost făcută din al doilea copac -€“ după mult›i ani au intrat nis™te pescari. Unul dintre ei ostenit S-a întins să doarmă. Au ies™it în larg. S˜i s-a stârnit mare furtună. S˜i biata corăbioară nu era destul de puternică să t›ină s™i să înfrunte valul. Atunci ceilalt›i pescari L-au trezit pe Cel ce dormea. S˜i atunci Acela S-a trezit. S˜i a certat marea furtunoasă: "€žTaci, linis™tes™te-te"€. S˜i pe mare s-a făcut îndată pace. Era Hristos cu ucenicii Săi pe lacul Ghenizaret. As™a s™i cel de-al doilea copac, care îs™i dorise atât să devină o corabie mare, care să ducă dregători înalt›i s™i împărat›i, a fost învrednicit să ducă pe Împăratul Împărat›ilor, pe Însus™i Hristos cu dregătorii Lui -€“ Apostolii!

S˜i al treilea copac, care era în hambarul dulgherului într-o zi l-au luat s™i au făcut din el o cruce înaltă. S˜i pe această cruce au răstignit pe Hristos. În as™a fel acest copac a devenit mult mai înalt decât ceea ce îs™i dorise el. A ajuns la cer s™i la Dumnezeu! A devenit cum spunem noi într-un tropar "€ždeopotrivă cu cerul"€.

În final, fiecare copac din povestea noastră, a dobândit nu numai ceea ce a voit s™i a râvnit, ci fără de asemănare mai mult. Totus™i nu în modul în care s™i-au închipuit ei s™i au plănuit.

Această poveste ne spune:

Nu s™tim care este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Trebuie totus™i să nu uităm niciodată că ceea ce ne pregătes™te Dumnezeu este întotdeauna de mii de ori preferabil s™i mai de folos pentru noi.

Noi trebuie să visăm. Pentru bine. Trebuie totus™i s™i să nu uităm că adeseori lucrurile nu au evolut›ia pe care am dori-o noi s™i că Dumnezeu rânduies™te s™i împlines™te toate mai bine decât ne-am putea noi închipui.

Să avem credint›ă s™i încredere în Dumnezeu.

sursa: http://www.pigizois.net/pneumatikoi_logoi/3dentra.htm via doxologia.ro

Taina Sfintei Spovedanii
 

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie
şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!
"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Sfânta simplitate
 

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."

Se spune că o dată, doi oameni călătoreau printr-o ţară cu trenul, printr-o ţară foarte săracă. Trenul lor a ajuns la un moment dat într-o gară a unui sat din cele mai sărace din regiune. Un grup de copii înfometaţi s-au adunat lângă geam şi visau cu ochii deschişi, poftind prin ferestrele trenului la mâncarea pe care cei doi străini o întinseseră pe bancheta vagonului pentru a mânca. Cei doi turişti, pentru a nu fi deranjaţi, s-au ridicat şi au tras draperiile. Mulţi dintre noi suntem vinovaţi că am tras draperiile pentru a nu fi deranjaţi de nevoile celor de lângă noi. Suntem orbiţi de lucrurile lumii, de bogăţiile ei şi de firea noastră cea veche.