Astazi am reusit sa vorbesc cu parintele Ciprian de la Sihastria. Este in Bucuresti asa ca am avut ocazia sa vorbesc cu dansul despre necazul meu. M-a ascultat si la sfarsit mi-a spus ca nu exista rezolvare. Practic mi-a spulberat orice speranta. Ma gandeam ca si celor cu boli "incurabile" li se da totusi o speranta cat de mica si speranta de vindecare cu ajutorul rugaciunii si la mine nici o sansa ?
Chiar si acolo la parintele erau persoane care ziceau ca ce spune parintele asa se intampla, deci e clara treaba. :(

E bine cateodata sa mergem inainte si sa nu ne plecam un fata incercarilor, dar de cele mai multe ori nu o facem, fie din neputinta , fie din necredinta... ne plecam si inca cum , anihilam totul din jur si ne lasam purtati de griji, de suferinte, de ganduri, si nu lasam toate in grija Celui care le poate rezolva toate, vrem totusi sa schimbam noi , sa facem noi ceva ca sa schimbam totul, nerealizand ca noi nu suntem "stapani pe situatie" totul e presus de puterea noastra, nici macar pe noi insine nu ne putem stapani daramite pe tot ce e in jurul nostru...
Din pacate ,sau din fericire( macar de-ar fi toate aceste ajutor spre mantuire...), traiesc o situatie oarecum asemanatoare, parintii mei sunt" in criza" de ceva timp, o poveste lunga si dureroasa pt mine sa povestesc, dar pe scurt: acum 10 ani am avut probleme financiare , tata a plecat in italia, totul a mers oarecum bine timp de 3 ani, am reusit oarecum sa mai rezolve problemele, acum urma sa se adune ceva bani pt familie , dar au urmat altele , prima probleme de munca apoi certuri apoi dezastru...intervine o persoana sau mai multe cred in viata tatalui meu si de atunci nimic nu mai e la fel, acum 5 ani urma sa aflu ca una din figurile cele mai importante din viata mea m-a ranit atat de mult incat refuzam sa vad realitatea , mereu spuneam ca nu e adevarat ,incercam sa apar ceea ce mai ramasese in urma atator certuri , dar a venit si vremea sa infrunt realitatea , am incercat sa o sprijin pe mama si sa o protejez, pe cat imi era in putinta. Dar odata ce distrugi ceva nu gasesti nimic care sa lipeasca totul cum era prima. Acum nimic nu mai e la fel , nu mai e o familie , nu mai e nimic care sa-mi aminteasca de dragostea de tata, el a ajuns asa incat sa nu il intereseze de familie de probleme de nimic, lasitatea si egoismul este atat de mare incat ii vede pe toti cei din jur responsabili de toate, de fii se intereseaza o data pe saptamana 3-10 min. iar de mama ce sa spun, mai mult de nepasare nu cred ca exista alt cuvant mai greu decat acesta...
Iar eu... eu incerc sa-mi sprijin familia ,iar daca mi-ar sta in putinta sa sterg totul si sa o luam de la capat , sa am o familie , sa nu mai am atatea griji sa nu ma afecteze toate , sa nu mai simt atat gol in inima, sa nu mai simt lipsa dragostei de tata , sa nu mai simt atat contrast de dragoste si ura, nu stiu daca pot sa o numesc ura, doar suparare ...
Incerc sa o conving pe mama sa nu mai sufere atat sa lase totul deoparte si sa mearga mai departe , dar cum poti cand stii ca nu esti nici casatorita nici necasatorita , cauti mereu spre trecut si cauti sa-ti gasesti sotul care nu-l mai ai , parca ai fi vaduva ,dar nu esti , nu stii de ce sa te agati ca sa mergi mai departe...credinta e tot ce ramane , dar raman si neputintele , regretele , si lacrimile...raman ranile...
Dumnezeu este singurul sprijin in neputinte, unde diavolul sau omul distruge Domnul reface...

Imi amintesc de vorba unui filozof : " Pentru orice problema exista o rezolvare, doar pentru problemele inchipuite; NU ! "
Asadar, draga Victor, nu inteleg de ce-ti pui sufletul si mintea pe tava, fie si inaintea unui preot, este musai ca sfatul/parerea acestuia sa fie si valida ? Nu cred ! Mai bine ai incerca sa exploatezi toate posibilitatile situatiei tale, o exploatare ancorata in sperante ...nemuritoare, pana la urma . Eu nu cred ca nu exista rezolvare la problema dumitale, eu cred doar ca NU TE CUNOSTI indeajuns, si nici nu incerci acest lucru astfel incat sa realizezi ca NOI insine suntem rodul a ceea ce sustinem, facem, simtim, si trebuie sa administram cat mai bine acest privilegiu daruit de Dumnezeu fiecaruia dintre noi, pana la urma ne descurcam in aceasta lume in mod individual, oricum, doar sa supravietuim atat fizic, cat si psihic, dar si spiritual. Exista " probleme " de genul " irezolvabile de Biserica ", dar asta nu inseamna ca trebuie sa si tinem cu dintii de " parerea/atitudinea " acesteia.
Eu zic sa-ti revizuiesti principiile ! La Dumnezeu totul este POSIBIL,....

am scris si eu un articol pe blog despre acceptarea situatiilor dificile: http://oanamuntean.ro/cum-sa-accepti...5-pasi-simpli/

Necazul meu... stiu ca nu este mare, nu as vrea sa exagerez, stiu ca altii au necazuri serioase, dar eu spun ce ma intristeaza acum... Acum ma instristeaza, ca un baiat pe care l-am cunoscut anul trecut si ne-am inteles bine 2 luni, doar... si in clipa de fata ma jigneste. Eu sunt o fire mai senibila, si ma doare ce imi spune... Doamne, ce oameni rai pot sa existe pe lumea asta ...

Sa ii multumesti lui Dumnezeu ca acest om nu ti-a devenit sot, sau relatia nu a fost mai lunga, cu siguranta ai fi suferit mai mult. Acum ce sa faci, tot felul de oameni, unii mai rai, altii mai putin educati, altii rau intentionati, etc. Acum incearca sa depasesti aceasta situatie aratandu-i ca nu te injosesti si nu te pretezi la astfel de comportamente. Atitudinea lui spune multe despre el. Nu mai asculta ce spune despre tine, nu ii mai da ocazia sa te jigneasca, clar o face sa te raneasca.

Maica Siluana a spus sa ii binecuvantam pe cei care ne jignesc si sa ne rugam ptr. ei, in gand. A spus ca ajuta si ca oamenii se vor calma. Stiu ca pare greu, dar merita incercat plus ca trebuie sa ne iubim si vrasmasii.
Imi pare rau ca treci prin asta, nu e placut. Stiu cum este, din pacate.

Care este necazul dumneavoastra in clipa de fata
 

Sincer nu-i pot intelege pe acei barbati care simt nevoia sa-si jigneasca sau mai rau sa-si bata partenera sau sotia! Poate oi fi eu mai de "moda veche"", insa nu pot pricepe cum asta poate fi un lucru care sa-i faca placere unui barbat......
Nu zic, in orice relatie sau casatorie apar si certuri sau neintelegeri (vorba aia- nu exista relatie sau casatorie perfecta, pentru simplu fapt ca doi oameni nu pot aveea tot timpul acceiasi parere!), insa daca se ajunge la lucruri grave- jigniri sau violenta fizica- e clar ca sunt probleme serioase!

Singura explicatie eu o gasesc in lipsa de Duh Sfant intr-o familie unde se manifesta o astfel de violenta. Nu stiu ce sa spun. Am trait intr-o familie in care nu a existat violenta, dar pentru asta cred ca cel mai mare merit l-a avut smerenia mamei mele, fiindca toata viata ei a fost o femeie supusa si extrem de iubitoare. La randul meu vorbesc acum ca un familist; nu s-a pus vreodata problema violentei in micile noastre dispute, dar nu pot sa nu fac legatura cu alte cazuri unde provocarile sunt dincolo de limita oricarei rabdari. De aceea de multe ori sotia mai glumeste spunandu-mi: "Ei, uite-asa o femeie ti-ar fi trebuit tie!..." Eu cred ca de la inceput, inainte sa pornim la un drum, putem anticipa "sufletul" in seama caruia ne punem propria noastra mantuire. Pentru ca intr-o familie, nimeni nu se mantuieste singur, iar din doi care au fost pana la cununie, devin UNUL. Fiecare se roaga pentru celalalt si impreuna pentru rostul si rodul familiei binecuvantate. Dar zilele nu-s toate la fel; unele sunt mai bune, altele mai proaste. Cand celalalt a avut o zi mai grea, trebuie sa fim mai cu bagare de seama si sa ne alegem vorbele ca nu cumva cineva din afara sa umple paharul, iar noi cu o mica picatura sa-l revarsam, doar ca sa dovedim ca avem dreptate. Daca stii ca ai dreptate, asteapta momentul pana ce Dumnezeu Insusi ti-o va da prin faptele tale, care nu vor mai avea nevoie de vorbe si dispute...

Da, aveti dreptate. Aceasta este atitudinea pe care m-am gandit sa o adopt.