Sfinţii Casian (†435) şi Gherman (†405-415) s-au născut din părinţi străromâni în părţile Casimcei din nordul Dobrogei, care se numea Sciţia Mică. Părinţii şi strămoşii lor erau creştini de multe generaţii şi de aceea, sfinţii au primit de mici o educaţie creştină. Ei au rămas legaţi sufleteşte toată viaţa. Tot împreună au făcut şi studii mai înalte, căci, având deosebită isteţime a minţii şi multă osârdie spre înţelepciune şi spre dumnezeieştile cărţi, au citit, mai întâi, toată filosofia greacă şi au cunoscut desăvârşit, pe cât se poate, şi tainele dumnezeieştii credinţe. Din dragoste pentru Hristos au îmbrăţişat viaţa monahală, intrând într-o mănăstire din Dobrogea. Au mers apoi, într-o mănăstire din Betleem, în Palestina, de unde au pornit în 385 în căutarea de modele de sfinţenie. Astfel, au vizitat patria anahoreţilor, Egiptul. Pe la anul 400 au mers la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit preot pe Sfântul Gherman, iar pe Sfântul Casian, diacon. În anul 403, Sfântul Gherman a participat la Sinodul de la Stejar, ca apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în anul 405, împreună cu Sfântul Ioan Casian au dus la Roma, Papei Inochentie, o scrisoare a clerului şi credincioşilor din Constantinopol, tot în apărarea Sfântului Ioan Hrisostom. Sfântul Gherman a trecut la Domnul între anii 405 şi 415, pe când era la Roma, iar Sfântul Casian în anul 435.

Sfântul Teodot (†315) s-a născut în Galatia din Asia Mică. El propovăduia cu multă însufleţire cuvântul Domnului şi aducea pe mulţi la credinţă, fiind ales pentru aceasta episcop în cetatea Chirinia, Cipru. În acea vreme era prigoană împotriva creştinilor, iar cruntul dregător al Ciprului, Savin, l-a prins pe Sfântul Teodot şi l-a îndemnat să se lepede de Hristos. Dar sfântul a mărturisit temeinicia credinţei creştinilor şi pentru aceasta a fost bătut şi întins pe lemn, apoi trupul i-a fost strujit cu gheare de fier. Nevrând să îi cinstească pe idoli, a fost întins pe un pat de fier încins, apoi i s-au bătut cuie în tălpi. Dar el pe toate le răbda şi, fiind ţinut în temniţă, a rămas acolo până în vremea Împăratului Constantin cel Mare, care în 313 a dat poruncă să înceteze persecuţiile. Fiind eliberat, Sfântul Teodot s-a întors la episcopia sa, păstorind încă doi ani. Şi s-a mutat la Domnul purtând îndoita cunună: de mărturisitor şi de arhiereu al lui Hristos. Tot azi pomenim pe Sfântul Mucenic Isihie, care era senator pe vremea lui Galeriu (305-311). Stârnindu-se prigoană împotriva creştinilor, a fost prins şi Isihie. Fiind dezbrăcat de hainele sale de mare preţ pe care le purta, a fost îmbrăcat cu o haină de păr fără mâneci şi a fost pus să toarcă lână împreună cu femeile, spre necinstea şi ruşinea sa. Şi făcându-se acestea, chemându-l pe el împăratul, îl întreba dacă nu se ruşinează. Sfântul Isihie a spus că cinstea din lumea aceasta este vremelnică, dar cinstea lui Hristos este veşnică şi nesfârşită. Pentru aceasta a fost înecat în râul Oronte, lângă Antiohia, primind astfel cununa muceniciei.

Sfântul Conon a trăit pe vremea Apostolilor şi era din satul Vidania, din ţara numită Isauria. Primind el Botezul în numele Sfintei Treimi, la îndemnul Arhanghelului Mihail, atât şi-a umplut sufletul de sfintele învăţături, încât i-a înduplecat pe soţia şi pe părinţii săi să se boteze. Vrând oarecând poporul să aducă jertfă unui idol, Sfântul Conon l-a făcut pe demonul, care era ascuns în chipul acela idolesc de piatră, să mărturisească singur că nu el este Dumnezeu. Poporul auzind acestea a strigat: „unul singur este Dumnezeu, Cel al lui Conon”, şi cu toţii s-au botezat. Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor din porunca lui Domiţian (51-96), a fost prins şi Sfântul Conon de dregătorul Magnus, şi supus la multe chinuri pentru credinţa sa în Hristos Domnul. Aflând poporul unele ca acestea, l-au eliberat pe Sfântul Conon, i-au legat rănile, apoi l-au dus la casa lui, unde acesta a mai trăit doi ani.

Sfinţii 42 de Mucenici din Amoreea
Aceştia erau toţi creştini din oastea împăratului Teofil (892-842), luptătorul împotriva sfintelor icoane. În acea vreme, arabii au ajuns la cetatea Amoreea din Frigia, pe care doreau s-o cucerească. Pentru apărarea cetăţii sale, Teofil a trimis multă oaste şi pricepuţi conducători în meşteşugul războiului. Dar îndată au năvălit păgânii, cu şi mai multă oaste şi cu conducători vestiţi, însă n-au putut intra în cetate, ci, încercuind-o, aşteptau. Şi a trimis împăratul Teofil multe daruri ca să îmblânzească pe căpetenia agarenilor, dar acela rămânea neînduplecat. Agarenii ar fi plecat după atâta aşteptare, dacă nu s-ar fi ivit o trădare din partea lui Vadiţis, unul dintre conducătorii oştirii grecilor. Deci, păgânii au intrat pe o cale secretă, descoperită lor de trădător, i-au prins pe cei 42 de ostaşi ai împăratului şi i-au întemniţat. Lor li s-a promis eliberarea numai dacă se vor lepăda de Hristos-Domnul şi Mântuitorul lumii şi dacă vor îmbrăţişa necurata credinţă a lui Mahomed. Vreme de şapte ani au fost ei ispitiţi, însă de fiecare dată au rămas neclintiţi în credinţă, cântând neîncetat Psalmii lui David şi rugându-se ziua şi noaptea.
Pentru tăria credinţei lor au fost omorâţi, tăindu-li-se capetele, primind astfel cununa muceniciei de la Împăratul Hristos. După uciderea Sfinţilor 42 de Mucenici, căpetenia turcilor l-a ucis cu sabia şi pe Vadiţis trădătorul, spunând: „Cel ce a fost necredincios faţă de ai lui nu va fi credincios nici faţă de străini”.

Sfântul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei – Provenea dintr-o familie bogată. Părinţii săi l-au trimis la Constantinopol pentru a studia, aici împrietenindu-se cu Tarasie, secretarul împărătesei Irina (780-802) şi cu Mihail, viitorul episcop al Sinadelor. Tarasie a ajuns patriarh. Mihail şi Teofilact au intrat într-o mănăstire de pe ţărmul Mării Negre.
Patriarhul Tarasie l-a hirotonit pe Teofilact episcop al Nicomidiei, iar pe Mihail episcop al Sinadelor. Când la conducerea Bizanţului a venit Leon Armeanul (813-820) au început luptele împotriva cinstirii icoanelor. Marii ierarhi ai bisericii de atunci, în frunte cu patriarhul Nichifor, urmaşul lui Tarasie, printre care şi Teofliact al Nicomidiei s-au dus la împărat cu rugămintea de a înceta tulburarea apărută în Biserică, având în vedere că cinstirea sfintelor icoane a fost hotărâtă de Sinodul VII Ecumenic, de la Niceea, în anul 787.
Împăratul nu a ascultat sfaturile înţelepte ale ierarhilor, ci a luat chiar aspre hotărâri împotriva lor. Patriarhul Nichifor a fost exilat în insula Tasos, Mihail al Sinadelor, în Evdochiada. Teofilact a fost exilat în Strovila, un oraş lângă mare. Acolo a mai petrecut timp de 30 de ani, după care a trecut cu pace la Domnul. Trupul lui a fost dus în Nicomidia, în timpul împărătesei Teodora (842-867) şi îngropat cu cinstea cuvenită.

Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului – S-a născut în anul 550, în oraşul Damasc (Siria), din părinţi creştini, pe nume Plintos şi Mira. Dăruit de Dumnezeu cu darul poetic, a făcut studii strălucite şi a ajuns profesor de retorică, însă nu îi lipsea nici cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi. El a fost primul care a înţeles primejdia ereziei monotelite. Ea a fost condamnată după moartea lui, la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol în anul 680.
Sofronie a stat 20 de ani la Mănăstirea lui Teodosie din Ierusalim sub călăuzirea sufletească a marelui monah Ioan Moscu. De aici, a plecat în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Iordan.
În anul 633 a vizitat mănăstirile din Egipt, Asia, Cipru şi Italia împreună cu Ioan. Sfinţii Ioan şi Sofronie au părăsit Palestina din cauza perşilor care năvăliseră şi s-au dus în părţile Antiohiei, pentru că, împăratul Persiei, Hosroe cel tânăr, a năvălit cu război contra stăpânirii greceşti. În anul 634 a ajuns patriarh al Ierusalimului, iar pentru apărarea învăţăturii ortodoxe despre cele două voinţe ale Mântuitorului Iisus Hristos, a alcătuit o Antologie cu 600 de texte din Părinţii Bisericii, lucrare care nu s-a păstrat însă până în prezent.
Moare în anul 638, la puţin timp după cucerirea Ierusalimului de către arabi. Cu puţin înainte de moartea sa, a reuşit să negocieze cu Omar I recunoaşterea libertăţilor civile şi religioase ale creştinilor şi evreilor în schimbul plătirii unui tribut.
De la Sfântul Sofronie au rămas numeroase texte liturgice, omilii, texte teologice, hagiografice şi poetice şi rugăciuni, cum ar fi rugăciunea de la sfinţirea cea mare a apei, de la Bobotează; până în prezent s-au mai păstrat doar „Viaţa Sfintei Maria Egipteanca”, „Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei” şi „Viaţa Sfinţilor Doctori fără de argint Chir şi Ioan”.

Sf. Cuv. Teofan Mărturisitorul; Sf. Ier. Grigorie Dialogul, Episcopul Romei; Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog
:
Sf. Cuv. Teofan Mărturisitorul; Sf. Ier. Grigorie Dialogul, Episcopul Romei; Sf. Cuv. Simeon Noul TeologPublicat de Iulian Dumitraşcu 12.03.2018
1. SfântulCuvios Teofan Mărturisitorul – A trăit în secolul al IX-lea. La trei ani după naşterea lui, Isaac, tatăl său, a murit, lăsând în testament ca tutore al fiului său pe împăratul Leon Isaurul, fiind rudă a sa. La vârsta de 12 ani a fost logodit cu Megalusa, o copilă de vârsta lui. Când mama lui a murit, a moştenit o mare avere, iar tatăl logodnicei i-a cerut insistent să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei.
Teofan şi Megalusa, chiar dacă erau căsătoriţi, au decis să trăiască în feciorie şi când va fi momentul potrivit să se călugărească. Tatăl fetei s-a împotrivit, iar împăratul Leon l-a trimis pe Teofan în Cizic, încredinţându-i supravegherea lucrărilor de construcţie a oraşului.
Aici, a văzut mănăstirile din Munţii Sigrianei, l-a cunoscut pe duhovnicul Grigorie Stratigos şi pe Cristofor stareţul. Astfel, după ce a îndeplinit porunca şi după moartea împăratului şi a socrului său (de care a fost înştiinţat de Grigorie Stratigos), Teofan şi-a împărţit averea săracilor, apoi a dus-o pe Megalusa, după voia ei, la Mănăstirea Princhipos din Bitinia, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina.
Teofan s-a dus în ţinutul Cizicului la Cuviosul Grigorie şi a zidit în locul numit Polihronie o mănăstire în care timp de şase ani a copiat diferite lucrări, refuzând să conducă mănăstirea. În anul 814, împăratul Leon Armeanul (813-820) a început lupta împotriva cinstirii sfintelor icoane şi dorind să îl atragă şi pe Teofan de partea lui, l-a chemat la Constantinopol. Toate încercările împăratului au fost zadarnice. Teofan a fost ţinut doi ani în temniţă şi apoi exilat în insula Samotrace din arhipelagul grecesc. La vârsta de 50 de ani s-a îmbolnăvit grav şi după 17 zile de suferinţă a trecut la Domnul.
2. Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei – S-a născut în anul 540, în Roma, dintr-o familie aristocrată bogată. Părinţii lui, Gordian şi Silvia, aveau ca rude oameni credincioşi. Papa Felix al III-lea îi era unchi, iar fericitele monahii Emiliana şi Tarsilia, mătuşi. După naşterea lui Grigorie, tatăl său, Gordian, a intrat în clerul bisericii ca diacon purtând de grijă săracilor de pe una din cele şapte coline ale Romei. Silvia a urmat exemplul soţului şi împărţea ajutoare săracilor la poarta Sfântului Pavel din Roma.
Tânărul Grigorie a studiat ştiinţele profane, iar după terminarea studiilor a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei. La moartea tatălui său a moştenit o mare avere, cu care a înfiinţat în insula Sicilia şase mănăstiri. A mai înfiinţat una chiar în casa părintească din Roma, în cinstea Sfântului Apostol Andrei, în care s-a călugărit în anul 575. Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (ambasador) la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585.
Aici a făcut cunoştinţă cu Leandru, Episcopul Seviliei şi au legat o strânsă prietenie. În anul 585, Grigore s-a întors la Roma, luându-şi din nou funcţia de secretar al papei şi stareţ al mănăstirii Sfântului Apostol Andrei, înfiinţată de el. Cinci ani mai târziu, în anul 590, a fost ales Episcop al Romei în locul lui Pelagiu al II-lea, prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor.
Sfântul Grigorie Dialogul a trecut la Domnul după 13 ani de păstorire, fiind îngropat în Biserica Sfântului Petru din Roma. Pe seama lui este pusă Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care se săvârşeşte în timpul săptămânii în Postul Mare.
3. Cuviosul Simeon s-a născut în anul 949 în cetatea Galate din Paflagonia (Asia Mică), iar de la vârsta de 11 ani a fost crescut la Constantinopol. Tatăl său îl pregătea pentru o carieră în avocatură şi, pentru scurtă vreme, tânărul a ocupat o funcţie la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Cuvios Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion.
Sub povaţa acestuia, tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală, iar la numai 20 de ani a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate. Când a împlinit 27 de ani a intrat în viaţa monahală şi a fost călugărit la Mănăstirea „Sfântul Mamant” din Constantinopol, la scurt timp fiind hirotonit preot.
În anul 980, deşi avea doar 31 de ani, Sfântul Simeon a fost ales stareţ al acestei Mănăstiri şi a rămas în această ascultare vreme de 25 de ani, deşi a îndurat adesea neascultarea, trândăvia şi nepăsarea unora dintre monahi, păcate pe care a căutat să le îndrepte cu dragoste, prin pilda sa de vieţuire, prin rugăciune şi prin cuvintele adresate cu regularitate obştii sale. În anul 1005, Sfântul s-a retras din stăreţie, aşezându-se la o chilie de lângă mănăstire, în linişte.
Acolo el a scris cuvintele sale teologice şi morale, care vădesc înalta trăire duhovnicească a Cuviosului, învrednicit de rugăciunea minţii şi de contemplaţii ale luminii necreate a harului dumnezeiesc. Sfântul înfăţişează în scrierile sale lucrarea lăuntrică a celui ce doreşte desăvârşirea şi lupta sa cu patimile şi gândurile rele. Dintre scrierile lui, amintim: Capitole teologice şi practice, Discursuri teologice şi morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiască şi altele.
Deşi învăţăturile Sfântului Simeon despre tainele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească nu erau învăţături noi, ci fuseseră uitate o vreme chiar şi în rândul monahilor, acestea au fost pricină de alungare a Cuviosului din Constantinopol, ca urmare a răutăţii şi invidiei unor clerici străini de adevărata viaţă duhovnicească.
Sfântul a trecut Bosforul şi s-a aşezat lângă ruinele bisericii ,,Sfânta Marina”, lângă care, împreună cu ucenicii săi, a construit o nouă mănăstire, unde, la 12 martie, în anul 1022, a adormit cu pace întru Domnul. Încă din timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni, dar şi după moartea sa a făcut numeroase minuni, precum arată Viaţa sa, scrisă de ucenicul său, Sfântul Nichita Stitatul.
În istoria Bisericii Ortodoxe, doar trei Sfinţi au primit supranumele de Teolog: Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie din Nazianz şi acest Sfânt Cuvios Simeon, numit Noul Teolog pentru vieţuirea sa duhovnicească şi scrierile în care dovedeşte o înaltă înţelegere a tainelor dumnezeieşti.
Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog este pomenit în sinaxare la 12 martie, în ziua mutării sale la Domnul, dar, întrucât aceasta cade totdeauna în Sfântul şi Marele Post, prăznuirea lui se face şi la 12 octombrie.
Cinstitele sale moaşte au fost readuse în Constantinopol la 3 ianuarie 1052. Astăzi, o parte dintre ele se găseşte la Mănăstirea din Kalamos (Atica, Grecia), care-l are ocrotitor.

1. Sfântul Cuvios Benedict din Nursia – Sfântul Benedict, al cărui nume în limba latină înseamnă „binecuvântatul”, s-a născut în jurul anului 480 în provincia romană Nursia având părinţi bogaţi şi creştini. Părinţii lui l-au trimis la şcolile din Roma în vremea când o stăpâneau herulii regelui barbar Odoacru. Roma trecea atunci printr-o decădere din punct de vedere moral. Aceasta l-a mâhnit pe tânărul Benedict în aşa măsură încât a părăsit cetatea şi pe colegii vicioşi şi s-a retras în munţii Subiaco unde a rămas trei ani.
Acolo l-a găsit monahul Roman care l-a şi tuns în monahism. În acest timp a fost învrednicit de Bunul Dumnezeu puterea de a face minuni şi vindecări. Apoi, a devenit stareţ la Mănăstirea Vicovara la cererea călugărilor de acolo.
După un timp, a revenit în Subiaco. Împreună cu ucenicii săi, printre care şi fii de senatori ca Maur şi Placidiu, a zidit mai multe mănăstiri precum cea din Monte-Casino (Italia), întemeiată de Sfântul Benedict la anul 529. Viaţa Sfântului a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după încredinţările celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat.
Cu şase zile înainte de sfârşitul vieţii pe pământ Sfântul şi-a săpat mormântul. În ziua a şasea a cerut să fie dus în Biserică. S-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi după ce a dat îndemnuri ucenicilor a trecut la cele veşnice în aceeaşi zi de 14 martie 543. Sfântul Benedict a trăit până la vârsta de 63 de ani. Scolastica, sora lui, trecuse la Domnul în luna februarie a aceluiaşi an. O parte din moaştele Sfântului Benedict se află la Mănăstirea Casino. O altă parte au fost duse pe la sfârşitul veacului al VII-lea la Mănăstirea Fleury din Franţa.
2. Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru din Pidna (Macedonia).

Sfinţii Mucenici Agapie, Plisie şi Timolau
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Mucenicul Agapie s-a născut în cetatea Gaza şi era un bărbat cinstit şi încercat între creştini, dar şi slăvit pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri, deoarece de multe ori arătase mare îndrăzneală în mărturisirea lui Hristos-Domnul printre păgâni. El a făcut legământ cu alţi şapte tineri să nu înceteze a propovădui Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, gata fiind să îndure orice primejdie. Iar aceşti tineri erau Timolau, Plisie, doi bărbaţi care se chemau Alexandru, Romil şi doi cu numele Dionisie, unul fiind din Tripolisul Feniciei, iar celălalt din Egipt şi slujitor al lui Agapie. În acea vreme, împăratul a poruncit ca toţi creştinii să fie siliţi să aducă jertfe idolilor. Astfel, în Cezareea Palestinei, unde era dregător Urban, s-a făcut mare praznic păgânesc, în cadrul căruia creştinii erau supuşi la groaznice chinuri. Văzând că se săvârşea o privelişte sângeroasă ca aceasta, cei opt tineri, aprinzându-se de râvna cea după Hristos, au alergat şi, în mijlocul mulţimii stând, au mărturisit cu glas mare că şi ei sunt creştini. Deci, auzind această neînfricată mărturisire, Urban nu voia ca să-i piardă, pentru că îi văzuse că erau tineri şi frumoşi cu trupul. Astfel, prin multe promisiuni şi amăgiri cu daruri scumpe, dregătorul a încercat să-i ademenească şi să-i facă să se lepede de Hristos. Pentru că nu a reuşit, la porunca sa, sfinţii au fost întemniţaţi şi după o vreme au fost omorâţi prin decapitare, primind astfel cununa muceniciei.

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul († 287) – Mucenicul Savin din cetatea Ermopolis (Egipt) era un bărbat slăvit şi bogat. În timpul lui Diocleţian (284-305) s-a ascuns într-o casă dărăpănată dintr-un sat.
Unul din săracii ajutaţi de el cu hrană şi cu bani, urmând pilda lui Iuda vânzătorul, a arătat urmăritorilor locul unde se afla, pentru suma de doi galbeni. Savin a fost prins din porunca ighemonului Adrian, împreună cu alţi şase creştini şi chinuiţi cumplit, iar în cele din urmă au fost înecaţi în fluviul Nil, devenind martiri în modul acesta.
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Hristodul, făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din Patmos.

Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit
Aceşti părinţi au trăit pe la anul 800, pe când la Constantinopol împărăţeau Constantin şi maica sa Irina (780-802), pe vremea când cetatea Ierusalimului era sub stăpânirea arabilor. Adunaţi din mai multe locuri, părinţii pomeniţi astăzi vieţuiau în vestita mănăstire a Sfântului Sava, slujind toţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, după rânduiala monahicească. Liniştea lor era adesea tulburată de păgâni, care crezând că în mănăstire se află averi mari, dădeau năvală şi o jefuiau. Aşa s-a întâmplat odată că, în Postul Mare, în timp ce călugării erau adunaţi la rugăciune, o ceată de 60 de jefuitori au făcut un măcel cumplit, dând foc chiliilor, dar când să dea foc şi bisericii, li s-a părut că văd o oaste mare ce vine în ajutorul monahilor şi speriindu-se au fugit. În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, jefuitorii au năvălit din nou în mănăstire şi, pentru că nu au găsit nimic, i-au omorât pe toţi călugării din ea. Unora le-au tăiat capetele, pe alţii i-au tăiat bucăţi, iar pe alţii i-au înjunghiat cu cuţitele. Atunci, o parte din ei s-au ascuns cu odoarele mănăstirii într-o peşteră din munte, dar aflându-i acolo, păgânii au pus foc la gura peşterii, iar monahii au murit sufocaţi de fum. Şi aşa au primit cununa muceniciei Ioan, Serghie şi Patrichie şi toţi cei împreună cu dânşii, care nu aveau arme şi zale, ci numai arme duhovniceşti: platoşa nădejdii, pavăza credinţei şi coiful mântuirii.

Sfântul Ierarh Iacob Mărturisitorul – s-a retras în sihăstrie încă de când era tânăr și intrând în monahism, trăia în rugăciune și postire. A fost hirotonit episcop, iar în timpul iconoclasmului a fost obligat să se retragă din scaun episcopal, deoarece s-a împotrivit iconoclasmului, fiind întemnițat de nenumărate ori.
În cele din urmă a trecut la Domnul după multe suferințe pe care le-a îndurat.
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Cuviosul Serapion.

Astăzi este Înainte-prăznuirea Bunei Vestiri către Stăpâna noastră şi pururea Fecioară Maria. Vestea cea bună a Arhanghelului, că în sfatul cel tainic, Făcătorul lumii a ales-o pe Fecioara Maria să fie mama lui Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut Om pentru mântuirea lumii. Să ne adunăm, aşadar, în biserică şi să ne sârguim la fapte bune şi la rugăciune, încă şi mai mult în aceste zile sfinte. Căci acestea sunt zile de Dumnezeu aşezate, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor şi nu se cade ca să le cheltuim în lenevire şi în fapte rele. Tot astăzi facem pomenirea Sfântului Artemon, Episcopul Seleuciei. Acest sfânt a avut patrie în Seleucia, cetate din Pisidia, în care fiind născut şi crescut, viaţă cinstită ducea, în zilele Sfinţilor Apostoli care luminau lumea cu vestirea lui Hristos Mântuitorul. Aşadar, Sfântul Apostol Pavel mergând în Seleucia, l-a aflat pe Artemon ca pe un luminător, strălucind cu fapte bune între toţi cetăţenii şi care nu se cădea să stea ascuns sub obroc. Astfel, Apostolul Neamurilor aflându-l pe acesta întărit în credinţa în Hristos şi plin de dumnezeiasca înţelepciune l-a pus păstor şi învăţător al poporului, hirotonindu-l pe el episcop în Seleucia Pisidiei. Iar Sfântul Artemon, bine păstorind turma încredinţată lui, a fost tuturor liman de mântuire, purtător de grijă văduvelor, doctor sufletelor şi trupurilor, precum şi făcător de minuni. Şi astfel, în toate zilele sale ostenindu-se în chip plăcut lui Dumnezeu, şi-a sfârşit viaţa la adânci bătrâneţi.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou (sec. IX) s-a călugărit din tinereţe la Mănăstirea Pelichit de lângă Helespont, Asia Mică.Pentru viaţa sa curată s-a învrednicit de darul preoţiei şi apoi a fost ales stareţ al acelei Mănăstiri.
Era un om chibzuit, înţelept şi povăţuia pe fiecare cu blândeţe. La bunătatea şi desăvârşirea lui sufletească Dumnezeu i-a adăugat puterea facerii de minuni. El a trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) care începuse în acele vremuri o prigoană împotriva sfintelor icoane. Această prigoană a ajuns şi în Pelechit.
Un grup de ostaşi au pătruns în Mănăstirea Pelechit şi au chinuit pe monahi, chiar până la moarte pe unii dintre ei. Cuviosul Ilarion şi alţi 42 monahi au fost torturaţi apoi exilaţi în Efes.
Cuviosul Ştefan, făcătorul de minuni (sec. IX) a fost stareţ la Mănăstirea Triglia, lângă Constantinopol, în vremea împăratului Leon Armeanul (813-820).
Acesta îl forţa să renunţe la închinarea sfintelor icoane şi să semneze apostazia sa. Cuviosul s-a împotrivit şi pe împărat l-a mustrat, numindu-l păgân şi străin de adevărata credinţă. Pentru aceasta a fost supus la chinuri. În anul 1815, fiind exilat, a trecut la cele veşnice.

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul s-a născut în Palestina şi a trăit între anii 578 şi 649. Iscusit la minte şi aplecat spre învăţătură, fericitul Ioan s-a îndeletnicit cu cartea, încă din copilărie, înainte de a intra în monahism. La vârsta de 16 ani a plecat în muntele Sinai pentru a-i sluji Domnului Hristos, iar la vârsta de 20 de ani a fost tuns în călugărie, încredinţat fiind unui cuvios, anume Martirie. Sfântul Cuvios Ioan s-a nevoit 20 de ani sub povăţuirea acestui Avvă în obştea mănăstirii, apoi, alţi 21 de ani s-a nevoit în pustia Tola. Deci, stăruind 40 de ani în focul dragostei dumnezeieşti, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârşit învăţat, în toată înţelepciunea, şi dascăl al ştiinţelor cereşti, încât i s-a dat şi numele de Scolasticul, adică Învăţatul. Auzind el că este învinuit de unii oameni că-şi pierde vremea în cuvântări deşarte în duminici şi sărbători, şi că este preocupat mai mult de slava şi de lauda lumii decât de viaţa curată şi smerită, Sfântul Ioan n-a mai vorbit nici un cuvânt timp de un an. Trecând anul, încredinţaţi de smerenia sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat cu lacrimi să le ierte nedreapta învinuire şi să le predice din nou cuvintele vieţii veşnice. Ajungând el în vârful faptelor bune şi toţi fraţii fiind uimiţi de iscusinţa lui în toate împrejurările, l-au ridicat la dregătoria de egumen al călugărilor din Sinai. De la el avem minunata şi plina de înţelepciune carte nemuritoare a dumnezeieştilor suişuri duhovniceşti, ce se cheamă Scara. Datorită acestei scrieri minunate, Sfântul a primit supranumele de Scărarul.

Sfântul Ipatie, Episcopul Gangrei din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, osândind rătăcirea lui Arie şi întărind credinţa cea adevărată în Sfânta Treime. Sfântul Ipatie a trăit până pe vremea lui Constanţiu, fiul împăratului Constantin cel Mare. Înarmat din tinereţe cu înţelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se îndeletnicea cu faptele bune plăcute lui Dumnezeu şi propovăduia neîncetat cuvântul Evangheliei lui Hristos, făcându-se vestit prin minunile pe care le săvârşea Dumnezeu prin el, ca unul ce era plin de Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi împăratul Constanţiu îl cinstea şi-l preţuia, ca unul ce avusese mult folos de la el. Odată, pe când se întorcea fericitul Ipatie de la Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceată de eretici novaţieni l-au prins şi i-au străpuns trupul cu suliţe, umplându-l de răni, apoi l-au aruncat într-o prăpastie, pradă păsărilor şi fiarelor sălbatice. Pe când se chinuia, Cuviosul Ipatie se ruga lui Dumnezeu, ca oarecând Sfântul Arhidiacon Ştefan, spre iertarea ucigaşilor lui. Însă o femeie care ţinea de eresul lui Arie, luând o piatră ascuţită, i-a zdrobit capul, lăsându-l mort. Creştinii din Gangra aflând aceste au venit şi i-au ridicat trupul, apoi l-au îngropat cu mare cinste. La scurt timp, cu harul lui Hristos, minuni şi tămăduiri multe s-au arătat oamenilor care veneau cu credinţă la mormântul Sfântului Mucenic Ipatie.

SFANTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA :
Acest fericit părinte Calinic s-a născut la București, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români, temători de Dumnezeu, primind la Sfântul Botez numele Constantin. La vârsta de 20 de ani, tânărul Constantin, din îndemn lăuntric, și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Cernica, unde a fost primit de starețul Timotei, care era ucenicul Sfântului Gheorghe de la Cernica şi care l-a învăţat Rugăciunea lui Iisus şi ascultarea. După un an de ascultare duhovnicească a fost tuns în monahism, primind numele Calinic, apoi a fost hirotonit ierodiacon. A viețuit la Mănăstirea Cernica mulţi ani, nevoindu-se zi și noapte în post și rugăciune. După cinci ani de slujire în treapta diaconiei a fost hirotonit preot, iar după alți cinci ani a fost ales stareț al mănăstirii. În anul 1850, Sfântul Calinic a fost sfințit Episcop al Râmnicului, unde a săvârșit timp de 16 ani mari fapte plăcute Domnului. A zidit o mănăstire la Frăsinei, unde monahii dornici să petreacă o viață sihăstrească trăiesc și astăzi după rânduielile din Muntele Athos. Fiind bătrân și bolnav, Sfântul Calinic s-a retras la Mănăstirea Cernica, unde s-a mutat în pace la Domnul în ziua de 11 aprilie 1868.

Sfântul Pahomie s-a născut în anul 1674, în satul Gledin din ţinutul Bistriţei-Năsăud. Fiind crescut de părinţi în frica lui Dumnezeu, a ajuns să fie cu adevărat iubitor de Hristos şi, din pricina prigonirii credinţei ortodoxe în Ardeal, a părăsit casa părintească şi a ajuns în Moldova, la Mănăstirea Neamţ, unde a primit îngerescul chip al monahismului, fiind împodobit mai apoi şi cu harul preoţiei.
După trecerea la Domnul a stareţului Ioan, obştea monahilor l-a pus stareţ pe Cuviosul Pahomie, deşi acesta nu voia. Având un dor mare de viaţă pustnicească, Sfântul a lăsat egumenia după doar doi ani şi s-a dus să-l cunoască pe marele povăţuitor duhovnicesc, Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709).
După ce a stat în Rusia doi ani, Sfântul Pahomie a revenit la Neamţ, dar nu a mai primit să fie stareţ, ci s-a retras împreună cu patru ucenici de-ai săi într-un loc pustnicesc în pădurile dimprejur, întemeind un schit. Însă nici acolo nu a putut să se bucure prea mult de liniştea pe care o iubea atât de mult, pentru că după alţi doi ani a fost ales episcop al Romanului (1707-1714).
În această slujire, deşi era iubitor de isihie, de rugăciune şi de carte, Sfântul Pahomie s-a dovedit un bun gospodar şi chivernisitor, îngrijindu-se bine şi de nevoile materiale ale eparhiei sale.
După şapte ani s-a retras din scaunul episcopal şi a revenit la sihăstria sa, unde a ridicat o biserică, alegându-i ca hram Acoperământul Maicii Domnului, de unde aşezarea monahală a primit numele Schitul Pocrov.
Rânduiala aşezată aici de Sfântul Pahomie era următoarea: monahii păstrau tăcerea în toată vremea, nu mâncau carne, făceau privegheri de toată noaptea şi vieţuiau în ascultare desăvârşită faţă de egumen.
Sfântul Pahomie a fost unul dintre cei mai seamă clerici cărturari din acel timp, fiind un monah cu smerită cugetare şi cu dragoste fierbinte pentru Hristos şi care a strălucit în Biserică prin sfinţenia vieţii lui. A iubit viaţa pustnicească, dar a unit, prin dreapta socotinţă, rugăciunea cu munca trupului şi a minţii, în tradiţia sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast.
Sfântul Pahomie s-a mutat la Domnul în ziua de 14 aprilie în anul 1724, pe când se afla la Lavra Pecerska din Kiev. La scurt timp, egumenul Lazăr de la Pocrov l-a adus la Schitul ctitorit de el, îngropându-l în pronaos.
Sfântul Ierarh Pahomie a fost trecut în rândul Sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 14-15 noiembrie 2006. Prin vrerea lui Dumnezeu, la 9 septembrie 2013, au fost aflate moaştele Sfântului, în pronaos, răspândind din belşug bună mireasmă.

Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei
În timpul domniei lui Sapor al 2-lea (309-378), în Persia vieţuiau numeroşi creştini, având episcopi, preoţi şi diaconi. Învăţătorii credinţei păgâne, care se închinau la soare, împreună cu evreii, s-au unit împotriva creştinilor, pe care îi defăimau înaintea împăratului. Mai întâi, l-au vorbit de rău pe Sfântul Simeon, episcopul de Seleucia şi Ctesifon, despre care au zis că este vrăjmaş al împăratului Persiei şi prieten al împăratului din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se întâmplă în Persia. Mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din acel ţinut. Drept aceea, Sapor a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători neînduplecaţi, care să strângă în grabă aceste dajdii. Apoi, împăratul a început să ucidă preoţi şi slujitori ai Bisericii, să jefuiască şi chiar să dărâme bisericile creştinilor. Pe Sfântul Simeon l-a adus în faţa sa şi l-a întrebat de ce nu se închină soarelui. Atunci, fericitul a mărturisit că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul în temniţă, iar pe drum l-a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese creştin şi învăţător al împăratului. Acum însă, pentru slavă deşartă şi din frică să nu-şi piardă viaţa, se închina soarelui la fel ca perşii păgâni. Zărindu-l pe acesta, Sfântul Simeon s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la Gotazat. Dar acela s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său. Astfel, îl ruga pe împărat să-l elibereze din lanţuri pe sfântul episcop, dar Sapor nu numai că nu a vrut lucrul acesta, ci a poruncit să îi taie capul. Iar în Vinerea Mare a anului 341, au fost scoşi din temniţă 1.150 de creştini, împreună cu Sfântul Simeon, episcopul lor. După multe chinuri şi batjocuri, cu toţii au primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei – Crescând numărul creştinilor în Persia şi având biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane.
S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor.
Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.
Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi.
După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el.
Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui.
Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum şi mă închinam, dând vrednica cinste împărăţiei tale.
Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”
Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui.
Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească.
Acela şezând lângă palatul împărătesc şi văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mânie ridicându-şi glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului.
Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge şi a se tângui şi, dezbrăcându-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezând lângă uşile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”
Aceasta zicând, se mângâia greu. Şi, înştiinţându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întâmplat, că atât de mare îţi este mâhnirea?”
Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile şi primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima şi plâng.
Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am ânchinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.
Şi am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrâneţile mele.
Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.
Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mânia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mâhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri.
Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrâneţile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.
Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia.
Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit până acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite.
Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.
După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii.
Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mâhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.
Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârşit ca acesta al lui Husdazat, şezând în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat.
După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia.
《VA URMA 》

《continuare 》
 

Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârşit şi Simeon să fie ucis.
Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă.
Iar sfântul episcop îi întărea pe dânşii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mângâindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.
Şi au fost tăiaţi şi amândoi preoţii prinşi împreună cu dânsul, Avdelae şi Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”.
Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o.
După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorât pe sfânt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.
Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dânsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.
Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci când a ieşit porunca păgânului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, singuri ieşind cu sârguinţă din casă, se dădeau pe dânşii cu osârdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor.
Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe.
Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia din părinţi creştini şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Rămas fără tată din copilărie, sfântul s-a mutat cu mama lui din Capadocia în Palestina, pentru că aveau rude acolo şi multe averi. Ajuns la vârsta maturităţii şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe a îmbrăţişat viaţa de soldat, dobândind în scurt timp cele mai mari cinstiri, până şi demnitatea de conducător de oaste în garda împăratului. În anul 303, Diocleţian a stârnit prigoană împotriva creştinilor şi, cunoscând decretul de prigonire, Sfântul Gheorghe s-a înfăţişat îndată, de bunăvoie, înaintea împăratului, mărturisind deschis că este creştin şi că doreşte să slujească în oaste numai ca ucenic al lui Hristos. Atunci, Diocleţian a poruncit ca sfântul să fie întemniţat şi supus la chinuri groaznice. În vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. După multe şi cumplite suferinţe, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, din porunca împăratului, într-o zi de 23 aprilie. În satele şi oraşele României, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea Sfântului Gheorghe. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele, iar al treilea braţ al Dunării se cheamă „Braţul Sfântul Gheorghe”.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu era iudeu din Ierusalim şi a fost unul din cei 70 de ucenici ai Domnului şi nepotul Apostolului Barnaba. La început, a fost ucenic al Sfântului Pavel şi pentru o vreme a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei în Cipru şi Asia Mică. Mai târziu, a fost fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Apostol Petru la Roma. Tradiţia ne spune că acolo romanii creştini, ascultând predica Sfântului Apostol Petru, i-au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Astfel, Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu este de fapt punerea în scris a propovăduirii Sfântului Apostol Petru. Tot ca ucenic al Sfântului Petru, fericitul Marcu a întemeiat şi Biserica din Aquileea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintâi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi Pentapole. Sfântul Evanghelist Marcu a suferit moarte mucenicească în Alexandria Egiptului în timpul lui Nero (54-68). Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. El s-a născut în anul 1692 în părţile Rusiei şi a îmbrăţişat viaţa monahală de tânăr. Făcându-se prigoană în ţara sa împotriva creştinilor, a plecat în Ţara Românească şi s-a aşezat la Mănăstirea Dălhăuţi, unde s-a nevoit 20 de ani. Apoi, s-a retras cu 12 ucenici de-ai săi la Schitul Poiana Mărului, în Munţii Buzăului. Sfântul Cuvios Vasile a fost duhovnicul Sfântului Paisie de la Neamţ, pe care l-a şi tuns în monahism în anul 1750, pe când se aflau în Muntele Athos. Sfântul Vasile a alcătuit şi câteva scrieri folositoare pentru cei ce doresc să citească şi să înţeleagă corect scrierile Sfinţilor Părinţi. S-a mutat în pace la Domnul, în anul 1767.

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului – A fost văr de al II-lea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului.
După uciderea Sfântului apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.
Episcopul Simeon a păstorit într-o vreme de grele încercări pentru creștinii din Palestina din pricina deselor răscoale ale iudeilor împotriva stăpânirii romane și datorită dorinței împăratului Nero (54-68) de a distruge Ierusalimul, acesta fiind cucerit în anul 70 și dărâmat de Titus, fiul lui Vespasian.
La venirea armatei romane, condusă de Vespasian, Episcopul Simeon a plecat împreună cu mai mulți creștini din Ierusalim în orașul Pella din Decapolis (Grecia), întorcându-se mai apoi în Ierusalimul rămas în ruină.
Sfântul episcop a suferit multe chinuri în timpul vieții sale fiind suspus supliciilor în timpul persecuțiilor lui Vespasian (66 – 79), Titus (79 – 81), Dominițian (81-96), scăpând însă cu viață.
Însă, în timpul domniei lui Traian a suferit moarte martirică fiind răstignit în anul 107, la 120 de ani de viață și 54 de ani de păstorire ca episcop.

Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare – Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în Alexandria în anul 295 şi a trecut la cele veşnice pe 2 mai 373. Sfântul Atanasie a fost înmormântat în biserica de la Bucole de la periferia Alexandriei, zidită peste mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, primul episcop al oraşului şi întemeietorul bisericii din Egipt.
Locul înmormântării Sfântului Atanasie a fost ţinut secret de creştinii alexandrini, de teama arienilor. De aceea, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi aducerea moaştelor sfântului din Biserica din Bucole din Alexandria la Constantinopol, lucru care a fost făcut după mulţi ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Atanasie.
Sfântul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului – Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut către sfârşitul veacului al XVI-lea, în oraşul Rethimno, din insula Creta, primind la botez numele de Alexie. El a purtat crucea a nenumărate încercări, mărturisind dreapta credinţă într-o perioadă de mari tulburări pentru creştinătatea răsăriteană.
Încă din fragedă vârstă se străduia să împlinească poruncile Evangheliei. Râvnind la viaţa duhovnicească, se îndeletnicea cu citirea Vieţilor Sfinţilor, aprinzându-se adesea de dorul de a urma nevoinţele acestora.
După moartea tatălui său s-a călugărit la metocul sinaitic din Iraclion, primind numele de Atanasie. Dorind însă o viaţă duhovnicească mai înaltă, după ce a vieţuit o vreme într-o mănăstire din Tesalonic, unde a fost hirotonit ierodiacon, a plecat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la Xiropotamu, unde i s-a dat ascultarea de a sluji la trapeză.
Se hrănea doar cu pâine şi apă, iar nopţile le petrecea în rugăciune, dormind câteva ore şi având drept aşternut, atât vara cât şi iarna, pământul gol. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Sinai, Atanasie Patelarie a venit pe la anul 1626 în Ţara Românească, ca dascăl. Aici a tradus Psaltirea în limba greacă populară.
Marele patriarh al Constantinopolului, Chiril Lucaris († 1638), l-a chemat pe Atanasie la Constantinopol, să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necreştini şi de eretici. În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului. De aici, el va trimite mai multe scrisori ţarului Rusiei, cerându-i sprijin pentru mitropolia sa, care era asuprită de turci.
În anul 1634, când Patriarhul Chiril Lucaris este trimis în exil, la Constantinopol este aşezat, pentru puţină vreme, Mitropolitul Atanasie al Tesalonicului. În cele din urmă, otomanii l-au silit să părăsească tronul patriarhal.
Nevoit să strângă milostenie pentru a plăti datoriile mitropoliei, a plecat spre Moldova, unde a găsit sprijin la curtea evlaviosului domnitor Vasile Lupu (1634-1653), care l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi.
Întorcându-se însă la Constantinopol, este reales patriarh în vara anului 1652. N-a păstorit însă decât puţină vreme, după care a fost nevoit să renunţe, din pricina potrivniciei turcilor otomani, şi s-a întors la Galaţi.
Slujitorii bisericeşti şi credincioşii din oraşul de la Dunăre s-au bucurat mult de blânda şi înţeleapta păstorire a patriarhului Atanasie, care s-a arătat statornic în credinţă, purtându-şi crucea în chip neşovăielnic.
Sfântul Atanasie şi-a exprimat dorinţa de a-şi sfârşi viaţa la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Galaţi (pe care o numea „mănăstirea sa”), dar voia lui Dumnezeu a fost alta: astfel, el a continuat să strângă milostenie pentru creştinii celorlalte Biserici Ortodoxe căzute sub ocupaţie otomană.
Ajungând pentru aceasta în Rusia, fiind bătrân şi bolnav, a primit însemnate daruri de la ţar şi de la patriarhul Nicon (1652-1666). La întoarcere a rămas în cetatea Lubnî (din Ucraina), unde s-a aşezat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Mgarsk.
Cunoscându-şi mai dinainte vremea sfârşitului, Sfântul Atanasie a alcătuit un testament prin care a împărţit darurile primite de la ţar mai multor mănăstiri şi biserici din Moldova, din Sfântul Munte Athos şi din Muntele Sinai.
A rânduit de asemenea a se aduce daruri şi la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Galaţi. Apoi s-a rugat pentru toţi păstoriţii săi, pentru cei ce i-au făcut bine şi pentru cei care l-au prigonit ori nedreptăţit în viaţă; şi-a cerut iertare de la toţi, iertându-i la rândul său pe toţi.
Cu cugetul împăcat şi încrezător în marea milostivire a lui Dumnezeu, având pe buze şi în inimă rugăciunea, a adormit în Domnul la 5 aprilie 1654, a treia zi de Paşti, în genunchi, cu Sfânta Evanghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doamne, primeşte sufletul meu!”.
A fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi aşezat în jilţ, ţinând în mână cârja. Apoi a fost pus într-un mormânt săpat în lăuntrul bisericii Mănăstirii din Mgarsk.
Prin rânduială dumnezeiască, trupul ostenit de nenumărate nevoinţe al cinstitului Ierarh a rămas neschimbat. Lucrul acesta s-a aflat după opt ani de la mutarea sa la locaşurile cele veşnice, atunci când mitropolitul Paisie Ligaridis al Gazei, venind la Mănăstirea din Lubnî, a avut o vedenie.
Sfântul Atanasie i s-a arătat şi i-a cerut să fie scos din mormânt. Când acesta a fost deschis, trupul Sfântului Atanasie era întreg şi neputrezit, răspândind bună mireasmă.
Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea între Sfinţi a Ierarhului Atanasie Patelarie s-a hotărât a fi la 2 mai, odată cu cea a ocrotitorului său, Sfântul Atanasie al Alexandriei. Cinstitele moaşte au rămas neatinse de focul care a cuprins de două ori biserica, dar nu şi pe vieţuitorii mănăstirii, pe care i-a păzit Sfântul.
La începutul veacului al XX-lea, Sfintele sale moaşte au fost duse la Harkov, iar din anul 1943 au fost puse spre închinare, în catedrala Buna Vestire din acel oraş.
În toamna anului 2004, când se împlineau 350 de ani de la mutarea sa la ceruri, a fost adusă de la Harkov, la Galaţi, un fragment din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie.

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică, dobândită pe când părinţii nu mai erau tineri. Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult.
Încă de la început Dumnezeu a dorit să descopere pe vasul Său cel ales; în vremea afundării în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua. Întrucât din naştere era lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti.
Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările. Chiar dacă îi lipsea vede*rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iubească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fata cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate ceasuri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.
Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat darurile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, acesta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică.
Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înregistra oficial, întrucât era cău*tată pentru a fi arestată.
Vieţuind aproape trei decenii în capitala Rusiei, ea a fost o mare rugătoare, săvârşind acea slujire duhovnicească, prin care a întors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic oameni pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli. Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare ori se ruga pentru ei. Povăţuirile fericitei arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei.
Îndemna pe credincioşi, ca, atunci, când merg la preot sau duhovnic pentru sfat, să se roage ca Domnul să-l înţelepţească, încât să primească îndrumarea potrivită şi să evite a merge de la un preot la altul.
Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să nu se deosebească de ceilalţi oameni printr-o înfăţişare exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri. Sfătuia ca, la slujbe, privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică.
Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă, a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smere*nie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestricate, răspândind bună mireasmă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.
La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mulţimii de minuni săvârşite credincioşilor.

Sfântul Irodion s-a născut în 1821 la Bucureşti, primind la botez numele de Ioan. Auzind de faima Mănăstirii Cernica, s-a dus acolo să-l întâlnească pe Sfântul stareţ Calinic. Cu multă dorire în suflet pentru viaţa monahală, la vârsta de 22 de ani a intrat în monahism la Mănăstirea Cernica, o adevărată şcoală isihastă. Aici, tânărul frate a fost încercat, trecând prin toate ascultările, răbdând cu multă bărbăţie ispitele şi cerând de la stareţ nevoinţe şi mai multe. În 1846 a fost tuns în monahism, primind numele de Irodion. În 1850, Sfântul Calinic, la stăruinţa voievodului Barbu Ştirbei, a primit alegerea sa ca Episcop al Episcopiei Râmnicului. Printre părinţii care l-au însoţit la Râmnic a fost şi Cuviosul Irodion, pe care ierarhul l-a numit în 1851 eclesiarh la Schitul Lainici, an în care l-a făcut şi protosinghel. La scurt timp după această dată, Sfântul Calinic l-a numit pe protosinghelul Irodion egumen al acestui schit. Chiar dacă a fost izgonit pentru o vreme de unii monahi răzvrătiţi, când s-a reîntors, Sfântul Irodion a îmbunătăţit viaţa monahală din Schitul Lainici, încât acesta avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia. În 1877 a trimis 12 călugări pentru a sluji ca sanitari la îngrijirea răniţilor în Războiul de Independenţă. În 1900 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. La 10 aprilie 2009 au fost aflate moaştele sale, care se păstrează spre închinare în Mănăstirea Lainici.

Sfânta Irina a trăit pe vremea Sfântului Timotei, care era episcop în Efes după adormirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Ea era fiica unui mare dregător roman, Liciniu, şi înainte de a fi botezată se chema Penelope. Pe când avea 6 ani, tatăl ei, dorind să o păzească de valul necurat al vieţii, a zidit pentru ea un turn împărţit în multe camere, rânduind acolo pe bătrâna Caria şi pe bătrânul Apelian ca să o înveţe carte. Acolo, a vieţuit Penelope mai mult de 6 ani. Apelian, fiind creştin, i-a vorbit fericitei despre credinţa creştină şi despre Evanghelia lui Hristos, şi înflăcărându-se ea de dorinţa de a deveni creştină a primit botezul de la Episcopul Timotei, care i-a schimbat numele în Irina. După aceasta, părinţii ei i-au spus că este timpul să îşi aleagă un soţ, dar Irina a spus: „Eu m-am făcut mireasa lui Hristos şi nu mai vreau alt mire”. Atunci, tatăl ei a supus-o multor chinuri, dar văzând marea ei credinţă, au crezut şi el, şi soţia sa în Hristos, părăsind dregătoria pe care o avea. Urmaşii lui Liciniu la dregătorie, Sedechie şi Sapor, au chinuit-o mult pe Sfânta Irina pentru credinţa sa, dar, scăpând ea, a plecat în cetatea Calinicon, unde a propovăduit pe Hristos-Domnul. La Efes s-a întâlnit cu bătrânul ei dascăl Apelian şi tot acolo a adormit întru Domnul. Astăzi, Biserica noastră face pomenirea şi a Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou. Acest sfânt s-a născut în Grecia în 14 septembrie 1384. În anul 1425 a fost luat prizonier de turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților – Néa Makri, unde el viețuia. După ce a fost torturat mai multe luni, a trecut la cele veșnice în 5 mai 1426. Sfântul Efrem cel Nou este cunoscut drept grabnic ajutător și vindecător de boli. Moaștele sale au fost descoperite în anul 1950 și sunt păstrate în mănăstirea din Néa Makri, Grecia. Trecerea sa în rândul sfinților s-a făcut la data de 2 martie 2011, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în urma cererii Bisericii Ortodoxe a Greciei, cu data de prăznuire în ziua de 5 mai.

Sfântul și Dreptul Iov era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică. Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos.
El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l supună pe Iov la felurite ispite. A fost prădat de hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună.
Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închinat lui Dumnezeu.
Sfântul a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică. Diavolul a adus asupra sa și lepră, încât el a trebuit să plece din mijloc oamenilor și să trăiască în afara orașului.
Dreptul Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului. Dumnezeu pentru răbdarea și iubirea alesului Său, i-a întors îndoit tot ce avusese înainte (Iov 42, 10). Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).
Tot astăzi, Biserica cinstește pe Sfântul Mucenic Varvar.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul – A fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină pescari de oameni.
Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi a fost chemat la apostolat de Mântuitorul împreună cu fratele său Iacob când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli. Se pare că avea cam 25 de ani când a fost chemat la apostolie. A fost unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, şi în Evanghelia sa, se numeşte ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan 21, 20).
Sfântul a participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), Apostolul dragostei a fost exilat în insula Patmos unde a vieţuit 15 ani.
Aici el a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).
Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare – Sfântul Cuvios Arsenie s-a născut la Roma, în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină. De tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă.
Întâmplându-se ca marele Împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris Împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol.
Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea Împăratului Teodosie. Iar Împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl.
Încă şi dregătorii sfatului se minunau de el şi-l cinsteau. Dar el, urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi, dorind viaţa monahală, se ruga lui Dumnezeu în fiecare zi să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!.
Iar el, nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit.
Şi, rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la el cândva Teofil, Patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos. Şi el a zis: Dacă îl voi spune, îl veţi păzi? Iar ei i-au zis: Da, cu adevărat. Şi el a zis: Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc.
Şi se nevoia fericitul cu lucrul mâinilor lui în toată vremea vieţii sale, şi se plângea pe sine, ştergându-şi lacrimile cu un petec de rasă pe care îl ţinea tot timpul în sân. Nu dorea să se arate nimănui la faţă, ci priveghea mult, stând în picioare şi rugându-se de seara până la răsăritul soarelui cu mâinile ridicate.
Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte. Şi iarăşi le-a zis: Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup?. Şi ei au zis: Vedem. Iar el a zis: De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine.
Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă în data de 8 mai.

Sf. Ap. Simon Zilotul – Acest sfânt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret.
Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor.
Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, şi a fost unul din cei doisprezece Apostoli.
Iar după ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Sfântul Sfințit Mucenic Mochie – a trăit în secolul al III-lea și a fost preot în Amfipol. Părinții lui erau de bun neam și bogați. Sfântul propovăduia pe Domnul Hristos și îi învăța pe toți să nu se închine idolilor.
Pentru că a răsturnat un jertfelnic al unui zeu păgân, mărturisind cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, Mochie a fost ucis în Bizanț, în jurul anului 295. Înainte de a muri, i-a mulțumit lui Dumnezeu.
Ultimele lui cuvinte au fost: Doamne, primește sufletul meu în pace. Mai târziu, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea Sfântului Martir Mochie, în care au fost așezate sfintele sale moaște.
Sfinții Metodie și Chiril, Apostolii slavilor – Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827.
Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.
Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.
Constantin și Mihail și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.
În anul 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică.
Prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.
De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.
Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.
După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea care o desfășurau în jurisdicția Romei.
Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea.
El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma. El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei.
Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.
Adrian al II-lea a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.
Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.
După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de germani, în special din cauza folosirii slavonei.
Încă o data Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie.
Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomndat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd.
Cei doi frați sunt prăznuiți în data de 11 mai. Sfinţii Metodie şi Chiril sunt cei care au conceput alfabetul slavon, numit şi chirilic (după numele Sfântului Chiril). Acest alfabet a fost utilizat în România până în anul 1860, când a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în scris.

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, născut în Tebaida de Jos, Egipt, a fost un militar păgân care a renunţat la tot pentru a se dedica liniştii pustiei. Sfântul Cuvios Pahomie este unul dintre cei mai mari sfinţi pe care ni i-a oferit pustia Egiptului.
Deoarece au fost mulţi ucenici care l-au urmat în pustiu, a devenit părintele vieţii cenobitice, de obşte. Acesta a ctitorit şapte mănăstiri, având peste trei mii de ucenici. Sfântul Pahomie cel Mare a plecat în pace la Domnul în anul 347.
Sfântul Iacob Putneanul s-a născut în 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani a intrat în viaţa monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost (acelaşi mitropolit care, în Kiev, l-a convins pe viitorul sfânt Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovniceşte).
Văzând părinții putneni pe acest tânăr cu înţelepciune de bătrân şi viaţă aleasă, l-au rânduit a fi hirotonit preot la numai 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română.
După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet. Reuşind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă şi învăţătură în limba română, care s-au folosit în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.
Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului.
Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţii săi, deoarece, după cum spunea, „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”. De aceea a înfiinţat şcoli și a tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înfiinţând, pentru copiii satului Putna, prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.
Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăstirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat şi alte mănăstiri şi biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljeşti, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava şi Catedrala mitropolitană din Iaşi, Mănăstirea şi spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi și altele.
În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), în primul rând a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora.
Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare.
Petrecând ultima parte a vieţii la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește şi material. Astfel, ea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.
Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.
Purtându-şi cu sârguință şi cu vrednicie crucea slujirii arhiereşti, şi cu blândeţe şi smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Mitropolitul Iacob şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci şi smeriți, care a dus o viaţă de Sfânt”.
De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a fost fiul lui Constanţiu Chlor şi al cinstitei Elena. După moartea tatălul său a luat stăpânirea împărăţiei, cu învoirea întregii oştiri, însă auzind Maxenţiu acest lucru a pornit război împotriva sa. Acesta, ştiind că oştirea sa este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu, s-a rugat lui Dumnezeu şi ca răspuns la rugăciunile lui a văzut ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă strălucind pe cer, pe care scria cu slove alcătuite din stele: „Prin acest semn vei învinge!” Deci, punând el pe steaguri semnul crucii şi monograma lui Hristos, l-a biruit pe Maxenţiu la Pons Milvius în anul 312. Fericitul Constantin a dat în anul 313 o hotărâre prin care acorda libertate deplină creştinilor în întreg Imperiu Roman. Mai târziu, împăratul Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma pe malul Bosforului, la Constantinopol. Tot în timpul său s-a ţinut şi Sinodul I Ecumenic, la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia a fost condamnată erezia lui Arie. Sfântul Constantin a fost ajutat în viaţa sa de evlavia mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim, a descoperit locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci. Părticele moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena se găsesc şi la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

1. Sfântul Mare Mucenic Ioan s-a născut în slăvita şi marea cetate Trapezunt, de lângă Marea Neagră. El călătorea prin multe cetăţi şi făcea negoţ.
Deci, odată, pe când călătorea cu corabia, văzându-l diavolul rugându-se lui Dumnezeu şi postind, miluind şi mângâind pe cei ce pătimeau de boli pe corabie, şi pizmuindu-l, a ridicat asupra lui pe stăpânul corăbiei, numit Reiz, un italian din Biserica latină, foarte nemilostiv şi fără de omenie, vrând să-i împiedice Sfântului Ioan calea mântuirii şi să-l despartă de credinţa lui cea dreaptă.
Deci, a început Sfântul Ioan, mergând pe mare, a-i arăta adevărul Ortodoxiei şi l-a lăsat ruşinat, biruindu-l în cuvânt. Apoi au ajuns la Cetatea Albă, care era atunci stăpânită de tătarii nogai.
Deci, intrând în cetate, acel rău-credincios corăbier, purtat de invidie, a adus pâră mincinoasă înaintea păgânului dregător al cetăţii, împotriva Sfântului, zicând: „Este, o, dregătorule, un bărbat care a venit aici cu mine şi vrea să se lepede de părinteasca lui predanie şi să se înstrăineze de credinţa creştinească, şi de credinţa voastră a se apropia şi părtaş predaniilor voastre vrea să fie. Pentru care, cu multe jurăminte, s-a făgăduit mie, mergând pe mare. Pentru aceasta, să faci în grabă cele de trebuinţă pentru el, ca să primeşti mare laudă, fiindcă este de rang slăvit, printre cei dintâi din cetatea Trapezunt.”
Acestea auzindu-le dregătorul, a stat cu bucurie la judecată, poruncind să cheme pe Sfântul, cu cinste. Şi, dacă a stat el înaintea dregătorului, acesta a zis către el: „Am auzit despre tine că vrei să te apropii de credinţa noastră.
Deci, huleşte şi blesteamă, cu glas mare, credinţa creştinească înaintea poporului, că pentru aceasta s-a adunat aici, cu femeile şi copiii lor, ca şi alţii să înveţe. Proslăveşte pe luminatul soare şi dă cinste luceafărului ce răsare înaintea lui şi să le aduci jertfe, pentru care lucru, mare cinste şi dregătorie vei primi de la împărat”.
Iar Ioan, cel viteaz cu duhul, a răspuns dregătorului: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, Cel ce este Ziditorul soarelui pe care tu îl cinsteşti ca pe Dumnezeu, cinstea lui Dumnezeu aducând-o făpturii. Deci lasă tu, rogu-te, dregătorule, înşelăciunea necredinţei sufletului tău şi primeşte haina dumnezeiescului Botez, care străluceşte mai mult decât soarele, şi crede în Domnul nostru Iisus Hristos. Că soarele este făcut a patra zi; cum, dar, crezi în făptură?”
Aceste cuvinte auzindu-le, dregătorul s-a aprins de mânie şi a poruncit să întindă pe Mucenic la pământ şi să-l bată cu toiege ghimpoase, fără milă. Iar, venind seara, a poruncit să lege pe Sfânt cu două lanţuri şi să-l arunce în temniţă, până dimineaţa.
Iar dimineaţa, a doua zi, a şezut judecătorul acela în scaunul de judecată, poruncind să aducă pe Mucenic. Şi, stând înaintea lui, Sfântul, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, s-a minunat dregătorul de strălucirea feţei lui şi a început, cu multă măgulire, a-l ademeni pe Mucenic. Iar Sfântul, rămânând neclintit, a răspuns chinuitorului: „Sunt creştin”.
Deci, păgânul, ca o fiară răcnind, a poruncit îndată să întindă pe Mucenic la pământ şi mai cumplit să-l bată. Slugile se schimbau, bătând pe Sfântul, iar acesta, neîncetat se ruga. După aceasta, a poruncit să lege pe Mucenic de coada unui cal neînvăţat şi sălbatic şi unul din ostaşi să încalece pe el şi pe uliţele cetăţii să alerge cât va putea calul.
Şi aceasta făcându-se, a fost târât Sfântul prin toată cetatea. Iar un iudeu răucredincios, batjocorind pe Mucenic, a luat o sabie şi, ajungând pe Sfânt, îndată i-a tăiat capul. Şi, aşa, a fost despărţit capul de trup, lăsându-se să zacă în locul acela trupul Sfântului, neluat în seamă, împreună cu capul. Mucenicia Sfântului s-a petrecut în ziua de 2 iunie 1330.
Nimeni din creştini nu îndrăznea a se atinge de moaştele Mucenicului. În noaptea aceea, însă, multe făclii s-au văzut luminând lângă moaştele Sfântului Mucenic, iar trei bărbaţi luminaţi cântau cântări negrăite, cădindu-l, şi un stâlp de foc se vedea deasupra trupului Sfântului. Această minune mulţi au văzut-o.
Iar un iudeu răutăcios, având casă aproape de mult pătimitorul trup, socotind că preoţii creştinilor vor să-l ia şi să-l îngroape, a luat un arc cu săgeţi şi, întinzându-l, a voit să săgeteze pe unul din ei. Dar arcul şi săgeata s-au lipit de mâinile lui şi a rămas aşa toată noaptea.
Şi, făcându-se ziuă, acei bărbaţi minunaţi şi acele făclii nu s-au mai văzut. Şi oameni de toate vârstele s-au adunat ca să privească pe acel ticălos săgetător. Iar el mărturisea tuturor ceea ce i se întâmplase. Şi, aşa, pocăindu-se, a primit izbăvire de pedeapsa lui.
Atunci dregătorul, aflând de această minune şi temându-se mult, a poruncit creştinilor să îngroape trupul Sfântului, iar ei, luându-l, l-au îngropat într-un loc cinstit. După aceasta, acel corăbier răucredincios, cel care dăduse pe Sfânt la chinuri, a voit să-i fure trupul şi în patria lui să-l ducă, gândind să scoată câştig de pe urma moaştelor lui muceniceşti.
Deci, într-una din nopţi, venind cu ai săi şi săpând, voia să ia moaştele. Însă, în aceeaşi noapte, s-a arătat în vis Mucenicul Ioan preotului acelei biserici, zicându-i: „Deşteaptă-te degrab şi aleargă la biserică, pentru că iată, vor să-mi fure trupul.” Şi, îndată, preotul a alergat la locul acela şi a aflat mormântul săpat şi trupul Sfântului gata să fie luat.
Şi, chemând poporul cel dreptcredincios, preotul a spus cele ce se făcuseră şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi. După aceasta, a pus cinstitele moaşte ale Sfântului în Sfântul Altar, aproape de Sfânta Masă, şi au rămas acolo mai mult de 80 de ani. Şi neîncetat se vedeau, ziua şi noaptea, fel de fel de arătări cereşti, deasupra trupului Mucenicului.
Deci, a venit aceasta la auzul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domnitor Alexandru cel Bun, cel ce stăpânea atunci toată Moldova până la Marea Neagră (1400-1432). Acesta, fiind iubitor de Sfinţi, la sfatul mitropolitului Iosif, cel ce păstorea atunci Biserica Moldovei, îndată a trimis boieri, cu destulă oaste, la Cetatea Albă.
Iar ei, cu grăbire şi cu mare cinste, au adus moaştele Mucenicului. Şi, primindu-le cu multă evlavie şi cinste împreună cu toţi boierii, cu mitropolitul şi cu tot clerul şi poporul, le-au aşezat în biserica Mirăuţi din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, în anul 1415, iar în anul 1589 moaştele au fost mutate în biserica Sfântul Gheorghe, noua catedrală mitropolitană.
În anul 1686, din pricina deselor năvăliri ale tătarilor, sfintele moaşte au fost duse în Polonia, de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, care a fost luat ostatic de regele Jan Sobieski al Poloniei (1674-1696), după retragerea sa din Moldova, întrucât domnitorul Constantin Cantemir al Moldovei (1685-1693) nu s-a asociat cu el împotriva turcilor.
Iar revenirea acestor sfinte moaşte de la Jolkiev, din Polonia, s-a făcut abia în anul 1783 prin grija episcopului de Rădăuţi, Dositei. Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava se sărbătoreşte în fiecare an la 24 iunie. Până astăzi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava dăruieşte tămăduiri de la racla sa tuturor celor ce aleargă la el cu credinţă şi evlavie.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Tot astăzi,Biserica Ortodoxă sărbătorește şi pe Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Ierusalimului.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul dintre cei 12 Apostoli aleşi de Hristos-Domnul, iar după primirea Duhului Sfânt, sorţii au căzut asupra lui şi asupra Sfântului Apostol Filip să vestească Evanghelia în Siria şi Asia. A predicat în Arabia, Persia şi a ajuns chiar până în India, iar de acolo s-a întors în părţile Mării Negre. Apoi, ducându-se în Armenia cea Mare, a creştinat mult popor, dar păgânii, din invidie, l-au răstignit şi i-au tăiat capul în cetatea Albanopolis. Sfântul Barnaba a fost unul dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului, născut şi crescut în Cipru.
A propovăduit Evanghelia împreună cu Pavel în Antiohia, Cipru, Frigia şi Ierusalim. A fost ucis cu pietre de păgâni în Cipru, către anul 64. Tot astăzi pomenim pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, tămăduitor de boli și ajutător în necazuri. A fost un chirurg renumit și a trăit în cele mai cumplite vremuri ale instaurării regimului bolșevic, timp în care a apărat Biserica lui Hristos. În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui său în calendarul Bisericii noastre. Fragmente din cinstitele sale moaște au ajuns în București la paraclisul Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”, la Biserica Șerban-Vodă și la capela Spitalului Clinic de Urgență Floreasca.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Dezlegare la peşte)
Aceşti doi mari Apostoli nu-şi au lauda de la oameni, ci de la Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pe Sfântul Apostol Petru, Hristos-Domnul l-a fericit pentru mărturisirea sa, numindu-l piatră, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa. „Răspunzând, Simon-Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând i-a zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 16-18). Pe Sfântul Apostol Pavel, Mântuitorul Iisus Hristos l-a numit vas ales, care avea să poarte numele Domnului înaintea neamurilor. Sfântul Apostol Petru era pescar din Betsaida şi se chema Simon înainte de a se întâlni cu Iisus. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei 12 ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor. Era o fire înfocată, cinstită şi plină de rodire pentru Hristos. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia, ajungând până la Roma, unde a fost răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero. Sfântul Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin. În drum spre Damasc, Domnul Iisus i s-a arătat în slava Sa şi l-a întrebat: „Saule Saule, de ce Mă prigoneşti” (Faptele Apostolilor 9, 4)? Atunci a învăţat el că între Hristos şi creştinii pe care el îi prigonea este o legătură nedespărţită. El lovea în credincioşi, adică în Trupul Bisericii, iar durerea o exprima însuşi Hristos, Capul Bisericii. De aceea, numai Sfântul Apostol Pavel, în tot Noul Testament, vorbeşte despre Biserica lui Hristos ca fiind trupul lui Hristos. În lungile lui călătorii a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul sub acelaşi împărat Nero.

Cuviosul Atanasie Athonitul – Era originar din Trapezunt, de pe țărmul sud-vestic al Mării Negre. Tatăl său era de neam din Antiohia Siriei, iar mama din Colhida (Grecia).
Deși, părinții Cuviosului Atanasie doreau ca el să ajungă un soldat viteaz, nu au avut parte nici măcar de creșterea lui deoarece au murit de timpuriu.
El a fost crescut de către o călugăriță, care era rudă mai îndepărtată. Într-o zi a venit în Trapezunt un slujitor împărătesc, care văzându-l pe Atanasie și calitățile sale sufletești, l-a luat la Constantinopol și l-a încredințat unui învățător vestit pentru a-l învăța filosofia. Chiar Atanasie a ajuns profesor mai târziu.
Mai târziu a părăsit Constantinopolul împreună cu Cuviosul Mihail Malein, starețul mănăstirii Chiminan din Asia Mică. Acesta l-a tuns în monahism, dându-i numele de Atanasie.
După patru ani s-a retras la muntele Athos. Împăratul Nichifor și fratele său Leon patricianul au ascultat rugămintea Cuviosului Atanasie și au zidit în Athos Mănăstirea Maicii Domnului, chilii și case pentru călugări.
Cuviosul Atanasie a murit în timp ce înălța un zid în mănăstire, împreună cu alți șase frați călugări. Zidul s-a prăbușit peste ei și i-a omorât pe toți. S-au săvârșit multe minuni la mormântul Cuviosului Atanasie, mulți oameni bolnavi vindecându-se.

Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus Sfintei Fecioare Maria Vestea cea Bună a mântuirii.
Tot el a tălmăcit prorocului Daniil vedeniile minunate, s-a arătat dreptei Ana înştiinţând-o că va naşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost păzitorul Sfintei Fecioare Maria pe când se afla în templu. S-a arătat şi preotului Zaharia vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, le-a vestit păstorilor la Betleem marea bucurie a Naşterii Domnului şi s-a arătat Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de Patima Sa cea de bunăvoie.
Tot el s-a arătat femeilor mironosiţe în ziua Învierii Domnului şi Sfintei Fecioare Maria pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i apropierea cinstitei Adormiri.
Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, mai este pomenit în 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi în ziua de după Buna Vestire (26 martie).
Pomenirea de astăzi se datorează sfinţirii bisericii din Constantinopol, din secolul al IX-lea, cu hramul Arhanghelului Gavriil.
Cuviosul Ştefan Savaitul – s-a călugărit din tinereţe în vestita Mănăstire Sfântul Sava din Palestina. Pentru viaţa sa duhovnicească îmbunătăţită a fost învrednicit cu treapta arhieriei.
Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul tămăduirilor. Astfel, a vindecat prin rugăciune o fecioară stăpânită de diavol; îmblânzea animalele sălbatice şi prin lovirea cu toiagul în piatră a făcut să iasă apă, pentru ca unul din ucenicii lui să-şi potolească setea. A trecut cu pace la Domnul.

Sfântul şi marele Mucenic al lui Hristos Pantelimon a trăit în cetatea Nicomidia, din Asia Mică, pe timpul împăratului Maximian (286-305 d.Hr.). Tatăl său era senatorul păgân Eustorgiu, iar mama sa era creştină şi se numea Euvula. Ei l-au numit pe copilul lor Pantoleon, ceea ce se tâlcuieşte „cu totul leu”, nume prin care s-a arătat mai înainte curajul mărturisirii de care avea să dea dovadă.
De mic mama sa a început să sădească în inima lui credinţa în Hristos şi bunele deprinderi creştine, dar ea s-a stins de tânără. Biserica o pomeneşte între Sfinţi, la 30 martie, ca model de mamă creştină şi mărturisitoare.
La început tatăl său l-a dat la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat filosofia, l-a îndemnat şi l-a trimis pe tânărul Pantoleon la şcolile păgâneşti ale vremii pentru a învăţa meşteşugul doctoricesc. El a mers la vestitul doctor al vremii, Eufrosin, despre care se spunea că era desăvârşit în meşteşugul vindecării trupeşti.
În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, după ce a fost ucis de păgâni Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei († 3 septembrie 303), se ascundea cu puţini creştini într-o casă mică şi neştiută. De la acesta, tânărul Pantoleon a învăţat tainele credinţei şi a înţeles puterea de vindecare a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
Plecând într-o zi de la Ermolae, Pantoleon a găsit pe drum un copil care tocmai murise, muşcat de o viperă. Atunci s-a rugat Mântuitorului şi îndată copilul a înviat, iar vipera a murit. Uimit de puterea lui Hristos, Pantoleon s-a întors la Ermolae, a primit botezul şi a zăbovit şapte zile, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, rugându-se şi primind învăţătură de la bătrânul preot.
După aceasta, tânărul Panto-leon s-a dedicat vindecării oamenilor, atât prin meşteşugul doctoricesc, dar mai ales prin rugăciune şi însemnarea cu semnul Crucii. El săvârşea aceste vindecări fără să ceară bani sau vreo altfel de răsplată de la cei vindecaţi. Acestora el le arăta în schimb marea putere a lui Hristos, spre Care îi îndrepta, ca să devină creştini. Sfântul tămăduitor a ajuns cunoscut în acele locuri, iar după vindecarea unui orb vestea despre el a ajuns până la împărat.
Fiind de faţă la vindecarea orbului, tatăl Sfântului, Eustorgiu, a fost încreştinat atunci chiar de fiul său, iar la scurt timp s-a mutat la cele veşnice. Atunci Pantoleon a eliberat sclavii şi a împărţit săracilor toată moştenirea sa. Vestea despre minunile lui ajungând la împăratul Maximian, acesta l-a chemat întâi pe orbul vindecat, ca să-i spună cum a dobândit vederea. Cel vindecat a mărturisit că Pantoleon l-a tămăduit cu puterea lui Hristos, în Care şi el credea cu tărie.
Auzind acestea, împăratul s-a mâniat tare şi a poruncit să i se taie capul celui ce fusese orb, iar Pantoleon, tămăduitorul lui, să fie prins şi adus la judecată. Aici, Sfântul a rămas neclintit în credinţa sa şi nici la făgăduinţele împăratului, nici la înfricoşările cu chinuri grele, n-a încetat să mărturisească statornic credinţa în Hristos.
A fost bătut cumplit, ars cu făclii, pus într-un cazan cu plumb topit, apoi aruncat fiarelor sălbatice. Fiind păzit nevătămat cu dumnezeiasca putere, Pantoleon a fost cercetat de Domnul Hristos, Care S-a arătat în chipul bătrânului Ermolae, vindecându-i rănile şi îmbărbătându-l în mărturisire.
Apoi împăratul a trimis la moarte pe preotul Ermolae, împreună cu ucenicii săi Ermip şi Ermocrat, iar a doua zi, văzând stăruinţa în credinţă a lui Pantoleon, l-a osândit la moarte prin tăierea capului cu sabia.
Când a venit acea groaznică clipă a morţii sale, Sfântul, împlinindu-şi rugăciunea către Dumnezeu, a auzit glas din ceruri care i-a schimbat numele din Pantoleon în Pantelimon, adică „cel cu totul milostiv”. Atunci, Mucenicul a întins de bunăvoie gâtul spre sabie şi i s-a tăiat capul. Era ziua de 27 iulie a anului 305.
Multe minuni s-au săvârşit apoi la moaştele Sfântului Pantelimon, răspândite în toată lumea creştină. Capul Sfântului se află astăzi la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, iar alte părţi din moaştele sale se găsesc la Mănăstirea athonită Grigoriu. Braţul drept al Sfântului a fost adus de la Athos, la 23 septembrie 1750, de către domnitorul Grigorie II Ghica şi aşezat spre închinare în Biserica spitalului Sfântul Pantelimon, ctitorit de el la marginea oraşului Bucureşti.
În anul 1960 racla cu moaştele Sfântului a fost strămutată la Biserica Sfântul Nicolae din oraşul Pantelimon, unde se află şi astăzi. Alte părţi din moaştele Sfântului se găsesc la Catedrala Arhiepiscopală Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa, la Mănăstirea Sfinții Voievozi din Slobozia, la Mănăstirea Plumbuita din București și în alte sfinte locașuri din țară.
Pentru rugăciunile Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.