Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând: „Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!” Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?

Ca atare, creştine, fii consecvent în bine. Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 249-250)

Sunt zile...


"Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci.

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi.

Zile în care îţi scrii dureri adânci..., altele în care scrii platitudini. Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezindrăgostiri.

Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti - aş adăuga. Sau decât te rogi.

Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi ţi-l cobori pe pământ.

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci.

Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată.

Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu. "În" a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar - că mai avem încă o zi. Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti."

de Alexandra Svet

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus[1], având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheze către ucenicii săi. Cateheza 1, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] II Cor. 4, 10.

Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui. Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste, şi mişcată de această dragoste îl miluieşte pe sărac.

Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o premărește. Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare.

(Părintele Efrem Athonitul)

Ce trebuie să facem ca mintea să fie îndreptată tot timpul către Dumnezeu?

Dacă nu vom dobândi următoarele trei virtuţi: dragostea faţă de Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci mintea noastră nu poate fi îndreptată în întregime către Dumnezeu; fiindcă dragostea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte dorinţele trupeşti, iar rugăciunea păzeşte mintea de gânduri şi izgoneşte orice ură şi trufie.

Fii, deci, întotdeauna preocupat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu te va învăţa şi-ţi va arăta prin Sfântul Duh cele de Sus – cele cereşti, dar şi cele de jos – cele pământeşti. Amin.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate, pe scurt, din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova)

Munca femeii presupune constanţă: educarea copiilor, îngrijirea lor, treburile casnice. Ea nu necesită asemenea eforturi fizice ca cea a bărbatului, dar pentru a te ocupa de ea este nevoie de mare rezistenţă şi răbdare. Eu îmi iubesc foarte mult copiii, dar după ce rămân singur cu ei câteva zile mă simt foarte obosit, pe când pentru soţia mea aceasta este o muncă obişnuită, de zi cu zi, nu un efort special. Ca atare, femeile poate consumă mai puţină energie, în schimb lucrează în regim de „foc continuu”.

Femeia este întotdeauna ocupată. Ea pur şi simplu nu poate să se odihnească liniştită dacă în casă nu e dereticat și lucrurile nu sunt la locul lor: pune mâna pe mătură, pe cârpă, începe să facă ordine, şi doar după aceea îi tihneşte odihna. Bărbaţii nu prea înţeleg problemele acestea; pentru ei, lucrurile împrăştiate şi vesela murdară nu sunt, în general, o sursă de disconfort.

(Pr. Pavel Gumerov)

Viața însă nu este totdeauna ceea ce aşteptăm. Într-o formă sau alta, nefericirea este o parte din viaţa noastră, a tuturor.

Există acei puţini care par să meargă pe o cărare comună cu norocul. Dar pentru muritorul de rând vor veni ghinioane şi boli, pierderi şi durere, deznădejde şi moarte.

Ce este, aşadar, acel ceva pe care poţi să-l faci când împrejurări nefavorabile îţi încarcă viaţa?

O atitudine potrivită în faţa vremurilor grele este să accepţi cu stoicism faptul că tu nu poţi să faci excepţie de la lovituri şi de la furtuni trecătoare. Nu vreau să-ţi inspir ideea fatalismului, dar află aceasta: sunt multe cupluri nesăbuite, care înaintează fără grijă, având impresia eronată că neşansa şi furtuna vor excepta o dragoste ca a lor. Fac greşeala să creadă că certificatul lor de căsătorie cuprinde şi garanţia pentru o viaţă fericită.

Vă veţi afla pe drumul cel bun atunci când veţi fi de comun acord că: „Dorim o căsnicie fericită, care să ne umple inimile, dar nu nădăjduim să ajungem în pământul făgăduinţei fără să trecem mai întâi prin pustiu”.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, traducerea Preot Constantin Coman, Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, p. 122)

Ati văzut câtă discuţie a fost pentru legalizarea homosexualităţii. Mai înainte fusese cu avorturile. Apoi românii s-au gândit să importe ideea şi practica de bordel. Ei bine, pe acestea le-am importat. Urmează să mai discute ceva, apoi importăm altceva, o altă mizerie a Occidentului. În primul rând, căsătoria de probă. Oamenii pot trăi cununaţi sau necununaţi. Cei care sunt necununaţi noi spunem că trăiesc în concubinaj. Dar căsătoria de probă nu este concubinaj, ci este o declaraţie în faţa primarului că voi, băiat şi fată, pe o perioadă de 2 luni sau 2 ani sau 4 ani, veţi trăi împreună pentru a vă proba, să vedeţi dacă vă înţelegeţi unul cu altul, dacă vă „potriviţi”...

Aceste lucruri nu sunt permise de morala creştină. Aceste lucruri distrug neamul românesc. Pentru noi este important că facem parte dintr-un neam, pentru că la judecată vom fi chemaţi fiecare în neamul lui. Românii din America nu vor fi judecaţi cu americanii. În Valea lui Iosafat, zice prorocul, se vor aduna neamurile. Adunându-se aceste neamuri, Dumnezeu va judeca fiecare neam în parte şi pe fiecare om în neamul lui. Şi atunci pentru noi este important şi neamul, nu suntem indiferenţi ce se întâmplă cu neamul nostru.

Poate întreabă cineva: „Ce să facem dacă lucrurile stau aşa?”. Să fim împotrivă. Am mai fost împotrivă şi am adunat semnături şi cu ajutorul dumneavoastră ne-am exprimat părerea. O să facem şi acum la fel. Să nu ne aşteptăm la succes, nu vom fi acceptaţi, creştinii n-au fost niciodată acceptaţi. „Eu nu sunt din lumea aceasta”, a spus Mântuitorul, iar voi nu faceţi ale lumii. Trăiţi în lume, dar nu faceţi ale lumii. Poporul lui Dumnezeu este un popor ales. Cine intră în poporul lui Dumnezeu trebuie să lucreze cele ale lui Dumnezeu, altfel el singur se dă afară.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 230-231)

Cu oricine ar începe omul să-și construiască viața de familie, el va trece prin perioade critice, deoarece nu există fericire de-a gata. Fericirea depinde nu doar de soț, ci în aceeași măsură și de soție.

De aceea, studiați, cunoașteți-vă unul pe celălalt, prieteniți fără a trece limita celor permise, căci dacă pui păcatul la temelia familiei, nu mai ai cum să te aștepți la fericire.

(Arhimandrit Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, traducere de Denis Chiriac, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 110)

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”.

Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)

Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.

Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.

Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 78-79)

Părintele Dumitru Stăniloae
 

Mintea curăţită se bolteşte ca un cer peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos.

Dar e deschisă când e curată. Prin aceasta, mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute, prin cuvânt, tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească.

Cel ce reuşeşte să facă din trup un slujitor al minții aduce la unitate, prin mintea lucrătoare în trup, toată lumea.

Mamele creştine!

Mamele ajung în Rai crescând copii buni. Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. (...) Tata era şi el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici, la Hârlău, prost, de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos! Cu mai multă afecţiune.

Aşa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obişnuite spunea: „Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. Ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?”.

Spunea aşa, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Şi dădea din cap şi spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea! Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

(Preot Dimitrie Bejan)

Pentru o viitoare mamă, Sfânta Euharistie este hrana duhovnicească, ce îşi manifestă efectele sale asupra întregii ei fiinţe, dar şi asupra pruncului pe care femeia îl poartă în pântece. Sfânta Euharistie o întăreşte sufleteşte şi trupeşte pe femeia însărci*nată, cu atât mai mult cu cât este primită în curăţie şi cu vrednicie şi, în acelaşi timp, îl hrăneşte spiri*tual şi pe pruncul căreia aceasta îi va da viaţă.

De aici şi recomandarea Bisericii, adresată acesteia, de a se împărtăşi cât mai des, spre a sa sănătate şi spre „sporirea” cu trupul şi cu duhul a pruncului său.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 194)

Iubirea creează o unitate a celor doi care se iubesc. Fiecare priveşte la celălalt, are nevoie de celălalt, nu poate trăi fără celălalt. Tu devii centrul meu de interes, subiectul meu de slujire, îţi răspund la toate cerinţele pentru că le cunosc fiind ale mele, căci înlocuiesc grija de mine cu grija de tine. Eu te slujesc pe tine, tu mă slujeşti pe mine, în acest mod suntem două fiinţe autonome care-şi cunosc nevoile şi rămân libere pentru că s-au dăruit total şi nu le mai este necesară independenţa egocentrică. „E o substituire de euri”. Îndreptate mereu una spre alta, sorbind din energia ce li se comunică, transmiţând propria energie, cei care se iubesc trăiesc o bucurie deplină, o fericire nemărginită, o beţie divină – erosul divin. Astfel, cei uniţi în dragoste sunt puşi în legătură cu infinitul, cu „adevăratul” infinit dumnezeiesc, care este de o natură deosebită de cea umană. Erosul divin ni se împărtăşeşte ca dar.

Când doi oameni se iubesc, este prezent şi Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că iubirea pentru semen anticipează întâlnirea cu Dumnezeu. De aici sentimentul de bucurie deplină, de fericire şi extaz. „Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc... De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a celui iubit”. Renunţarea la dorinţele proprii şi disponibilitatea permanentă de a satisface nevoile celuilalt transformă pe iubitor într-o persoană smerită. Iubitorul vede în celălalt tot ce el nu are, însuşiri, valori şi ajutor, încât simte că nu poate trăi fără el, căci fiinţa iubită este sursa lui de viaţă. Singur, iubitorul pare lipsit de însemnătate, e gol, nu are nici un preţ. Iubirea aceasta se realizează cu adevărat atunci când două fiinţe îşi deschid sufletul unul spre altul pentru a se sonda şi a se trăi unul pe altul. Iubirea uneşte şi promovează totodată persoana celuilalt, dar este o taină atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru cei de dinafară. Cei care se iubesc nu-şi pot argumenta alegerea. Ei ştiu doar că nu pot trăi unul fără altul, că numai în comuniune fiecare se simte mai bine plasat în interiorul celuilalt şi în interiorul propriu.

(Rodica Pop, Sensul căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 239-240)

In virtutea iubirii pe care şi-o poartă şi şi-o împărtăşesc reciproc, soţii fac numeroase concesii personale, din dorinţa de a se armoniza şi de a-l vedea fericit pe celălalt.

Lucrurile cel mai im*portante în relaţia dintre a primi şi a oferi, a dărui şi a renunţa, le constituie luciditatea şi discernămân*tul, puterea de persuasiune sinceră şi dezinteresată, în baza căreia cei doi soţi, prin sfătuire şi consimţă*mânt, vor reuşi să păstreze lucrurile şi experien*ţele, opiniile şi convingerile care îi apropie reciproc, le dau amândurora împlinire, ceea ce demonstrează că dinamica acomodării maritale presupune şi corecţii, concesii şi tolerări mutuale, care pot dezvolta în etapele iniţiale unele tensiuni şi confruntări, ce pot fi depăşite în beneficiul cuplului.

(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 289-290)

Cu ani în urmă, un monah mi-a spus: „Simt că întreaga mea viață este un pumn în stomacul lui Dumnezeu, iar Acela o răsfață și o mângâie”. Își urâse orice faptă potrivnică lui Dumnezeu din viața lui. Păcatul nu-l mai ademenea. Nu mai era același om ce fusese înainte. Ajunsese că nu-și mai putea recunoaște vechiul său sine. Îi părea rău pentru timpul pe care l-a pierdut fără nici o noimă ici și colo. De amânările deșarte, de tristețile fără rost, de pierderea curăției și a simplității. Se simțea nevrednic să fie iubit, să fie cinstit și să se ia aminte la el.

„Dacă ar ști oamenii cine sunt în realitate, zicea, toți s-ar scârbi de mine”. Nu cred că păcatele lui erau așa de înfricoșătoare, totuși așa le simțea, fiindcă era cu adevărat pocăit fericitul. Își plivise bine grădina inimii lui și o cultivase cu înmiresmatele flori ale virtuților.

De fiecare dată când și noi ne plivim grădina inimii, ar trebui să fim în mod special grijulii. Nu doar să ne amintim păcatele noastre ca să ne mărturisim regulat, după tipic, ci să și vedem dacă mai iubim încă acele păcatele și le mai facem cu ușurință. Merită să vedem cum le-am lăsat să prindă rădăcini și să se aprindă.

Spunând aceasta înțelegem o adâncă cercetare lăuntrică. Să găsim persoana noastră cea adevărată, identitatea noastră reală, chipul nostru, icoana noastră lăuntrică fără nici o spoială. Să nu luăm aminte la a părea, ci la a fi. Fără mască, șiretenie, ipocrizie, zâmbet fals, falsă politețe și false împăcări. Faptele nobile, nefățarnice, depline, naturale, curate, sincere. Nu cele nenorocite, evazive, improvizate și superficiale. Merită să ne cunoaștem și să ne împăcăm cu sinele nostru real, astfel încât pe acesta să-l transformăm și nu înfățișarea noastră exterioară, ca să-i facem pe cei buni și să ne cinstească. Această luptă cere voință, răbdare, insistență, grijă, cunoștință și, în mod necesar, ajutor de la Dumnezeu.

Fără El nimic nu putem împlini cum se cuvine. Rugăciunea noastră este aliat, ajutor și putere. Iar cea mai bună întăritură a rugăciunii este smerenia. Să mă prezint înaintea lui Dumnezeu gol, mut, neînvățat, neputincios. Și nu începe cu cei pe care nu-i iubești, cu care nu ești în relații bune și cu care ești certat. Du-te în grădina Ghetsimani și pe Golgotha. Amintește-ți marea dragoste a lui Hristos, multele Lui binefaceri, puternicele și mântuitoarele rugăciuni ale Născătoarei de Dumnezeu și ale sfinților iubitori. Amintește-ți de dragostea prietenilor, a cunoscuților, a rudelor. Astfel se va înmuia inima ta și se va îndulci și va lăcrima. Atunci cu ușurință și cu iertăciune multă îți vei aminti și de cei care te-au rănit, care te-au nedreptățit, te-au îndurerat și te-au prigonit. Cu o asmenea rugăciune străpunsă, smerită și iertătoare, va veni sigur un somn dulce care ne va odihni cu adevărat.

În ciuda neputinței și a oboselii datorate trecerii anilor, Sfântul Apostol Petru zice în întâia lui Epistolă că „omul cel ascuns al inimii” rămâne viu până la sfârșit. Dorința de a iubi este o dorință naturală a inimii. Dacă nu ne împlinim această dorință, suferim. Iar dacă tânjim mult după ea, ne luptăm cu tărie, împrăștiind toate piedicile pe care le găsim în calea noastră, ne întărim și mai mult voința noastră, ca să ne atingem scopul. Această mare dragoste i-a caracterizat pe eroi și pe martiri. Este nevoie de cultivarea inimii pentru jertfelnicie.

În cei mai frumoși psalmi ai profetului David cerem de la Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[1]. Îl rugăm străruitor pe Dumnezeu să avem o inimă pe care să o caracterizeze lumina, strălucirea, transparența și curăția. Dar altceva cerem și altceva facem. Este o sciziune între cuvintele și faptele noastre, o opoziție, o bolnavă și obositoare antiteză. Trebuie să depunem toți toate puterile noastre, ca să cultivăm inima noastră care suferă și să o facem dreaptă, iar nu strâmbă și pervertită.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

[1] Ps. 50, 12.

Amăgirea și dez-amăgirea în relațiile de iubire

Se întâmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente - și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” - această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 54-55)

Părinte Iustin, după experienţa dvs. de viaţă, de „îngropare în oameni”, ce credeţi, omul trebuie înţeles sau trebuie iubit?
Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.
În perioada comunistă am fost intoxicaţi cu marota „omului nou”. Credeţi că am ajuns să avem „omul nou”?
În sensul în care merge materialismul? Poate doar aşa, cum l-au gândit materialiştii, ca om ieşit de sub influenţa bisericii, a duhului sfânt...! Dar omul nou, ca o valoare morală înnoită, e departe. Eu vreau să vorbesc despre omul nou născut întru Hristos, omul care lipseşte, însă, din păcate, României noastre. Înnoirea omului şi a lumii se face prin Înviere, prin înţelegerea acestei profunde Învieri întru Hristos. Acesta este omul nou, cel pe care trebuie să-l viseze fiecare mamă care se pregăteşte să aducă prunci pe lume.
Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată
Einstein considera că „progresul făcut de om, în comparaţie cu dezvoltarea caracterului său, este îndeajuns pentru a îngrozi"…
Da, da… Îmi povestea un părinte care a fost în pelerinaj la Ierusalim ce l-a impresionat mai mult a fost că tineretul, copiii de acolo, atunci când vedeau o uniformă din asta, de călugăr, erau cu bolovanii pe el. L-a apucat aşa o revoltă, că de unde am plecat şi unde am ajuns. Adică tu care porţi cuvântul Mântuitorului, cel care a plecat din Ierusalim, când te duci acolo, la origini, acasă într-un fel, eşti luat cu pietre. Dacă ne uităm în pildele lui Iisus şi ne gândim la ceea ce ni s-a păstrat şi cum a evoluat lumea, cred că acolo găsim şi acest lucru, acest comportament destul de bizar de altfel.
Tot el îmi spunea că la altă vizită a lăsat aşa cam la sfârşit să intre în Biserica Sfântului Ioan. Ei, bine, a stat acolo oră, s-a rugat şi după această şedere acolo nu mai simţea dacă există în realitate sau el însuşi e doar o închipuire pe pământ. Simţea aşa o bucurie şi o dragoste desăvârşită încât nu mai privea lumea asta decât într-o dragoste deplină, ca după un voal cu care o îmbrăţişa şi chiar pe cei de ieri care îl alungaseră cu pietre îi venea să-i îmbrăţişeze. Toată lumea era învăluită în bucuria lui. Câştigase toată lumea prin bucurie. Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.
Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?
Omul este – sau ar trebui să fie! - jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.
Un mare gânditor al veacului trecut, Carl Gustav Jung, spune: „Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său…". Cum vedeţi dvs acest lucru?
La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…
Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…
Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)
Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?
Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.
Îndoiala creştinului este un păcat?
Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.
Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?
Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…
Care e Golgota creştinului de azi?
Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.
Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa viscisitudinilor vieţii?
Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia
Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.
Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.
Cum vedeţi fericirea azi? Dumneavoastră sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dumneavoastră şi care spun că sunt nefericiţi?
Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.
Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.
Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?
Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate". Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: „Aceasta este bună, aceasta este putredă"…. (21-281)
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.
( Acesta este un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar, la Editura Doxologia. )

"Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Duhul Sfânt este puterea biruitoare a Crucii."

Sfântul Filaret al Moscovei

Oh, binecuvântare de mamă! Binecuvântarea care iese din străfundurile inimii mamei, adăpată de harul lui lui Dumnezeu, este o putere creatoare în viața copiilor ei. Binecuvântarea mamei ne este necesară pentru reușita în lucrările noastre și pentru dobândirea fericirii în viață.
De aceea, mulți se grăbesc, vin chiar din străinătate, fără să ia seama la osteneli și cheltuieli ca s-o apuce pe mama lor înainte să-și dea sufletul, să primească binecuvântarea ei, să-i închidă ochii, s-o înmormânteze și s-o îngroape. Și consideră acest lucru o îndatorire și o necesitate, o cinste și o binecuvântare.
Mamelor, dăruiți, trimiteți binecuvântarea voastră asupra copiilor, fie că viețuiți aici pe pământ, fie că vă aflați în Ceruri! Binecuvântați-i pe copiii voștri!
( Atanasie I. Skarmoghiani)

De vorba cu Dumnezeu...?
Ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?
Cel mai important lucru este:
Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească.
Iertarea pacatelor facute cu voie sau fara de voie.
Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El.
Să-I cerem sa ne puna in suflete bunătate sufletească, rabdare şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre.
Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ.
Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.
Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da.
Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă.
Toate acestea să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre. Amin!

Părintele Sofian Boghiu.

Aşa este orânduit de Dumnezeu, ca fiecare om să aibă în viaţa aceasta o cruce, adică o durere sufletească, pe care trebuie s-o poarte cu blândeţe, căci din laşitate şi nerăbdare nu iese nici un folos. Şi, de vreme ce şi drepţii au avut în viaţa aceasta multe necazuri, noi, păcătoşii, cu atât mai mult trebuie să le răbdăm pe toate. (Sfântul Antonie)

Vedeți, noi ne chinuim și muncim să facem o căsuță, o troiță, o fântână și te gândești că o lași la copii, la nepoți; ca drept dovadă că nici nu ai murit bine și copiii tăi împart tot ce ai agonisit, cheltuiesc, se duc în câteva sejururi, iar apoi se duc să stea în gazdă. De ce? Pentru că gândirea ta constructivă a depășit etapa istorică în care ai trăit tu și vine gândirea hazardistă care se reduce la: "Ce am nevoie? Ce sa mă chinui? Ce să-mi bat capul?"..
În momentul în care nu ai identitate morală nu ai nici identitate spirituală, deci nu ai pe Dumnezeu în tine, ești un om al nimănui!
https://www.youtube.com/watch?v=whRHI5OVqm8

"Fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt"



"Membrii fiecărei familii trebuie să aibă anumite moduri în care să descopere că sunt diferiţi şi să facă loc pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta cere să se spună cu sinceritate cum se vede pe sine însuşi fiecare membru al familiei şi cum îl vede pe celălalt. Atunci când unul dintre soţi se încredinţează în căsnicie de o diferenţă a celuilalt la care nu se aştepta sau pe care nu o cunoştea, este neapărat necesar să vadă aceasta ca pe o ocazie de îndreptare şi de înţelegere în special, nu ca pe o declaraţie de război.

Dacă modul de abordare al diferenţelor celuilalt se bazează pe determinanta „Cine are dreptate?” (război) sau pe o stare care presupune că diferenţele nu există (negaţie), atunci se nasc condiţiile unui comportament patologic al oricărui membru al familiei, şi în special al copiilor. Soţii văd diferenţele care conduc la conflictul de interese ca pe un atac, ca pe o dovadă că celălalt nu-l iubeşte. Când soţii descoperă că celălalt este un om diferit decât îl credeau ei, sunt dezamăgiţi. Ceea ce descoperă acum este caracterul celuilalt văzut non-stop (24 din 24), lucru pe care nu-l putuseră observa înainte de căsătorie şi care nu se potriveşte cu aşteptările lor. De exemplu, soţia pune prea multă sare în mâncare sau soţul îşi aruncă hainele pe unde apucă.

Diferenţele pe care le descoperă unul la celălalt sunt considerate de soţi ceva rău, deoarece conduc la certuri, la contraziceri, iar contradicţiile le reamintesc că fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt. Diferenţa dintre soţi este însă ceva care poate fi folosit ori într-un mod distrugător, ori ca un prilej de îmbogăţire.

Diferenţele care îi deranjează pe soţi sunt de obicei diferenţe de dorinţă, de obişnuinţă, de gusturi, de idei şi de aşteptări. Atunci când soţii au destulă preţuire de sine pot să aibă încredere unul în celălalt, pot fi siguri fiecare de capacitatea lui de a prelua de la celălalt, de a putea să aştepte să primească şi, respectiv, să dea celuilalt fără să se simtă furat, de a folosi diferenţele faţă de celălalt ca pe o ocazie a propriei dezvoltări.

Soţii deseori nu au încredere în capacităţile lor. Fiecare simte că tot ce are îi ajunge doar lui să se ţină în viaţă şi prin urmare nu îi prisoseşte nimic pentru a da celuilalt. Şi, deoarece nu au încredere unul în celălalt, unele zone ale vieţii lor comune, care solicită de la ei să-şi arate capacitatea de a-şi asuma specificul, individualitatea celuilalt, se arată ca un pericol iminent.

Aceste zone sunt cea financiară, mâncarea, dragostea, psihologia, cultura, serviciul, creşterea copiilor, relaţiile cu părinţii. Realitatea însă îi obligă să hotărască ce vor face împreună şi separat. Trebuie să înveţe pentru aceasta sa îşi exprime părerile, dorinţele, sentimentele şi cunoştinţele lor fără să se epuizeze, fără să îl frâneze sau să îl grăbească pe celălalt şi reuşind să împlinească o convieţuire, o joncţiune autentică a propriilor păreri personale cu cele ale celuilalt.

Pentru a reuşi să construiască o legătură funcţională și vie, fiecare poate spune: gândesc precum gândesc, simt precum simt, ştiu ceea ce ştiu, sunt eu însumi, dar nu te judec pe tine pentru că tu eşti tu şi primesc cu bucurie tot ceea ce ai de dat. Să vedem ce putem face ca să reuşim împreună cu datele existente - este o atitudine realistă…"

(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia)

,,Treptat-treptat s-a stins in noi entuziasmul si trebuia sa ne indreptam spre ceva. Singura nostra salvare a fost rugaciunea. Sau te aruncai cu capul inainte in credinta si in rugaciune, sau ramaneai afara si ajungeai bolnav sufleteste, nebun pana la urma, sau mureai. Nadejdea in oameni se spulberase, nadejdea in noi se spulberase. Nu mai ramanea decat nadejdea in Dumnezeu.``

,,Tinta a fost sufletul nostru

Au incercat sa distruga in noi ceea ce educatia parinteasca, educatia sociala si Biserica pusesera. Si pentru asta au incercat sa ne izoleze, sa fim singuri.

Mi-aduc aminte niste versuri din inchisoare ale lui Constantin Oprisan:

“Sa vezi ca nevazute adancuri desfac,
Pe demoni cum stau singuri si ingerii perechi”.

Intr-adevar, iconografia Evului Mediu ii prezinta pe demoni izolati, cate unul, in vreme ce serafimii, heruvimii, daca nu-s mai multi, sunt macar doi. Asa au vrut sa faca din noi: fiinte izolate, fara relatie cu aproapele, ca o insula singuratica intr-un ocean de nenorocire.``
Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa

,,Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea.
Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna.
Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.
,,
Sf. Iustin Popovici: Iubirea se bucură numai de Adevăr

"Orice greutate din viaţa noastră are dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii şi alungaţi teama! Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi, fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire sfântă. Ne întâlnim în rugăciune."

Hrisostom Filipescu

Sa alergam la Maica Domnului
“Cine nu vrea nu se vindeca. Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu. In cele din urma intelegem cine este de vina, intelegem ce se intampla inlauntrul nostru si ne lasam convinsi sa ne vindecam.

Sa alergam la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Sa alergam la Maica Domnului, dar cu credinta. Credinta se manifesta prin vointa. Daca omul vrea sa se faca sanatos: “Vrei sa te faci sanatos?”, sa raspunda: “Da, vreau sa ma fac sanatos!”. Cand vrea cu adevarat, manifesta credinta adevarata. Cand are credinta adevarata, va manifesta si vointa adevarata. Ceilalti oameni care traiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-si gasesc odihna, nu-si gasesc vindecarea. Crestinii adevarati au aceasta sansa, Il au pe Hristos, o au pe Maica Domnului.

Cei care credem in Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii si credem in Maica Domnului, o consideram Maica a noastra, sa alergam cu indrazneala la ea. Sa alergam si sa o rugam. Sa o rugam din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cu toata credinta si puterea din noi. Sa aratam evlavie, sa facem metanii, sa-i sarutam icoana, sa ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca sa se tamaduiasca trupul si sufletul nostru, sa ne vindecam de bolile trupesti si sufletesti”.(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

"Suflet drag care citesti aceste randuri, oricare ai fi si de unde ai fi, nu stiu usile sau ferestrele tale ce cantec canta.Cunosc doar cantecul frunzelor asezate in simfonie pe pamant dupa ce le-am sarutat cu chitara obrajilor mei...Sa nu-ti pese niciodata ce cred altii !Gura lumii o inchide doar buza mormantului.Viata este ca o carte inchisa din care ei vad doar titlul...Adevarul il cunosti doar tu.Impaca-te cu Dumnezeu, cu tine insuti si cu cei din jur ! Fa-ti timp sa te rogi, sa iubesti, sa razi, sa crezi, sa vezi lumina din viata oamenilor!Adevarata fericire nu costa nimic, cand costa ceva nu este adevarata!Astazi zambetul este fericirea care se afla chiar sub nasul tau.Bucura-te de minunea de a fi si cauta Bucuria in Potir !" (Hrisostom Filipescu,din PUTINE CUVINTE, MULTA IUBIRE)

De scris pe suflete:

"Cu ce-ai în suflet, cu aceea dai în oameni!"
(Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei: 1624 - 1693)

Citiți și vă folosiți!👉https://doxologia.ro/viata-sfant/via...litul-moldovei

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca*ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă*cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Din cartea Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei – Sfântul Siluan Athonitul

În câteva cuvinte v-aş zugrăvi tristul tablou al dezbinării familiei prin divorţ, care în zilele noastre se întâmplă destul de des.
Ce este divorţul? Divorţul e urmarea unei vieţi de familie trăită în neînţelegeri din cauza unor înclinaţii păcătoase, a unor patimi . Divorţul este călcarea unui jurământ, este ruperea celui mai solemn legământ de credinţă, care dezbină un cămin familial. Divorţul e cel mai mare duşman al familiei, e chiar lovitura de moarte ce se poate da unei vieţi familiale.
Unitatea şi indestructibilitatea căsătoriei îşi are începutul în crearea femeii din coasta lui Adam: „Eva, os din oasele mele şi carne din carnea mea ” (Facerea 2, 23). Divorţul, pentru cei care s-au cununat, este tot aşa de nefiresc ca şi despărţirea oaselor de carne, întrucât acestea înseamnă moartea, şi tot o moarte sufletească este şi divorţul.
Taina Sfintei Cununii se întemeiază pe un jurământ făcut de bună voie în faţa Sfântului Altar, deci este o împreunare sufletească făcută cu ştirea şi voia lui Dumnezeu , care trimite harul binecuvântării asupra noii familii. Mântuitorul zice: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 5-6). Aşadar, divorţul este împotriva voinţei lui Dumnezeu, deoarece desface ceea ce Dumnezeu a unit.
Ce urmări are divorţul asupra copiilor? Aceştia devin nişte nefericite victime ale păcătoşeniei părinţilor lor , nişte nenorociţi fără nici o vină. Nişte fiinţe cu inimile rupte în două, căci dacă tribunalul îi va încredinţa mamei, autoritatea tatei nu va putea fi înlocuită de nimeni, iar de vor fi încredinţaţi tatălui, copiii vor suferi după dragostea duioasă a mamei lor. Deci, copiii sunt sortiţi a nu cunoaşte adevărata dragoste părintească, ci răutatea invidioasă a unui tată sau mame vitrege, de multe ori ajungând mai îndureraţi decât copiii orfani.
( Arhimandrit Serafim Man)

– Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuşi trebuie păstrată o oarecare distanţă între oameni şi trebuie acceptat fiecare aşa cum este. Cum să porţi neputinţa împreună cu el, să suferi împreună cu el?
– Păi, sigur că înnebuneşti dacă vrei să-l cunoşti în întregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării şi am dori să băgăm marea în poşetă, n-am înnebuni? Am înnebuni! Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină . Şi tocmai asta îl face întreg. Omul din faţa mea nu mai e întreg, e ciopârţit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu...”. Nu ştim nimic! Ştim ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume. Dar nu-l
cunosc .
Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem . Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: „Ce, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?”. Ba ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: „Să nu-ţi fie Ție una ca asta”.
Aşa să facem şi noi cu neputinţele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiţi-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Apostolului Lui: „Piei înapoia Mea, satano!”. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.
( Monahia Siluana Vlad )

Privește la nebunia profeţilor şi a sfinţilor. Unii sfinţi au trăit în sălbăticie sau în vârful stâlpilor ani întregi, până la moarte. Unii au stat împotriva regilor şi a mai-marilor lumii. Moise a fost îndeajuns de nebun să-l sfideze în mod repetat pe Faraon. Unii profeţi au stat goi înaintea mulţimilor, nădăjduind să trezească în ele conştiinţa sărăciei lor spirituale. Există o întreagă categorie de sfinţi cunoscută sub numele de
„nebuni pentru Hristos” . Sfântul Simeon, „cel ce o făcea pe-a prostul”, ţopăia, dansa şi compunea cântece ciudate pentru a dezvălui adevărul oamenilor. Filmul rusesc Ostrov este un exemplu foarte grăitor al sfintei nebunii şi al frumuseţii rugăciunii răscumpărătoare. Acesta nu este un comportament normal!
Atunci când medităm la Hristos cel Răstignit, descoperim cea mai cumplită nebunie dintre toate . Imaginează-ţi cel mai inocent om care a păşit vreodată pe acest pământ purtând Crucea păcatelor omenirii şi, ca Dumnezeu, nimicind moartea prin moarte. Imaginează-ţi cum a stat El gol înaintea unei mulţimi batjocoritoare. Poţi să-ţi imaginezi adâncimea iubirii pe care o va fi avut El pentru a pătimi Răstignirea? Este cu putinţă să înţelegi caracterul sfidător al iubirii Sale, căci El a fost Cel care a strigat: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” . El „privea în abis” pentru întreaga omenire. O nebunie limpede, la o scară cosmică!
Artistul învaţă de la Hristos nebunia iubirii: până unde va merge Dumnezeirea, pentru a ne face una cu Ea. În ochii lumii, iubirea lui Dumnezeu este cea mai înaltă formă de nebunie. Scriptura spune: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16); aceasta înseamnă că, într-un anumit chip tainic şi sfânt, Dumnezeu este nebun! Nu în sensul că are probleme psihice, ci că iubirea Sa trece dincolo de hotarele convenţiilor şi decenţei omeneşti, atingând inima arzândă a veşniciei. A iubi aşa cum a iubit Hristos este nebunie pentru lume. Lumea propovăduieşte că libertatea este a te iubi pe tine mai presus de orice. Smerenia lui Dumnezeu este nebunie pentru lume. Monahii din Muntele Athos sunt nebuni. Slavă Domnului pentru rugăciunile lor! Sfântul Ioan Scărarul a scris în Scara dumnezeiescului urcuş că iubirea „nu cade şi nici nu se opreşte în alergarea sa, iar celui pătruns de sfânta nebunie nu-i dă nici o clipă de odihnă” . Artiştii care doresc să creeze întru Duhul sunt chemaţi să se întâlnească cu Izvorul originalităţii lor. În inima lui Hristos există un adânc de compasiune care trece dincolo de mijloacele temporale ale meşteşugului artistic – o voce care strigă în pustia sufletului tău! Este o nebunie sfântă. Adevăratul Artist este Duhul Sfânt . El este Poetul cel Veşnic, Stăpânul poveştii, Creatorul luminii şi al mişcării şi Domnul vieţii.
( Jonathan Jackson, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu
, Traducere: Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 46-48)

Înălțarea Sfintei Cruci

Biserica Ortodoxă sărbătorește mâine , 14 septembrie 2014, Înălţarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători creştine. Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile şi Moartea Mântuitorului.

Ziua aminteşte de două evenimente de o importanţă istorică şi simbolică deosebită din viaţa Bisericii de după Edictul de toleranţă de la Mediolanum. Este vorba despre descoperirea Lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul de către Sfânta Împărăteasă Elena, în anul 326, şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630.

După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfinţirea celebrei bazilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu acel prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei de faţă. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălţării sau Arătării Sfintei Cruci.

Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălţarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a extins şi în părţile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol, generalizându-se treptat, până în secolul VI, în toată Biserica de Răsărit. În calendarul roman, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeană, Înălţarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sărbători mai mari şi are dată variabilă, fiind sărbătorită în duminica cea mai apropiată de 14 septembrie (între 11-17 septembrie).

Crucea este simbolul cel mai important al creştinilor, iar semnul crucii este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii.

De sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci sunt legate numeroase tradiţii. În popor, în această zi se fac prognoze meteorologice şi agrare şi se culeg plante de leac.

"Mare necaz este ca noi, romanii, avem o mare slabiciune: nu ne iubim intre noi, suntem gata la orice pas sa ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne uram, ne pizmuim. Imi pare rau ca trebuie sa spun lucrul acesta, pentru ca eu sunt roman si asa ma consider, ca un bun roman, si-mi iubesc neamul meu."

Aceste cuvinte rostite cu durere de Staretul Dionisie de la Colciu, cuprind in ele un mare adevar.

cat de adevarat si trist in acelasi timp

MĂRTURISIRE SMERITĂ

Nu mă tem de moarte pentru că îmi place viața asta și lumea în care trăiesc. Sincer să fiu, nu sunt atât de afecționat de realitatea în care mă învârt.. Aș schimba-o bucuros cu alta mai reușită! Mă tem de moarte, fiind absolut convins de existența celorlalte două lumi paralele: Împărăția lui Dumnezeu și împărăția demonilor. Problema este că nu sunt foarte convins că aș merita biletul de intrare în "casa Tatălui" lui Hristos! Ba.. nu sunt convins deloc! Ba.. cred că nu prea am ce căuta pe-acolo, în starea duhovnicească în care mă găsesc!
Hai să vă spun adevărul gol-goluț: sunt convins că dacă aș muri în noaptea asta, aș cădea în ghearele demonilor! De ce?.. Pentru că "nimic spurcat și necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu"!
Doamne, mai dă-mi timp de pocăință! Doamne, mai dă-mi lacrimi de pocăință!
De asta mă tem de moarte.. Că dacă aș ști că mă ia Domnul la El, v-aș saluta pe toți și L-aș ruga să o facă mai repede..
Preotul Sorin Croitoru din Mantova (Italia)

Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare... Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” . Tipic Părintelui, întotdeauna îți dădea ascultările așa, un pic pieziș. Mi-a mai spus: „Ce-ți spun eu e contrar la tot ce au spus Părinții, ei spuneau că dacă-ți vine chemarea la călugărie, aleargă, ca să nu se răcească chemarea, că dacă se răcește n-o mai găsești. Părintele a adăugat: „Ce facem noi este pentru nevoile lumii noastre, e nevoie astăzi să ne înarmăm cu mijloacele lumii, că dacă nu, oamenii lumii de azi te pot strivi ca pe o muscă. Am nădejdea că dacă faci lucrul acesta în ascultare mie, Dumnezeu te va păzi!”. Mult mai târziu mi-am dat seama că părintele era străvăzător cu duhul și îți vedea și sufletul. Asta încep să înțeleg abia în ultima vreme, cât de mult era în stare să vadă în sufletul tău.
Așa a fost, a trebuit să mai fac un an de școlire în Franța, apoi unul în Anglia, și când am venit la mănăstire eram ca o lămâie stoarsă și mucegaită, dar important era că am revenit la mănăstire! În timp ce vorbeam, mă uitam la el, la gesturile sale, și era așa de simplu, atât de firesc în toată atitudinea lui, încât în timp ce-l ascultam și mă uitam cu așa intensitate la el, aș fi putut să mă smintesc, dar apoi îmi venea și gândul că în tot ceea ce citisem găsisem că oamenii ăștia mari erau și smeriți, erau și foarte firești. M-a interesat foarte mult ceea ce avea de zis, și nu doar că mă interesa, ci mă năștea, a fost omul care mi-a confirmat niște intuiții din copilărie.
Fiți atenți, părinți de copii, la intuiția copilului, care poate fi foarte adevărată și foarte adâncă, dar nu are cum să se exprime copilul, la vârstele mici. Mulți oameni buni din cercurile prietenilor părinților mei m-au scos de multe ori de pe cale, pentru că, săracii, nu au avut puterea să perceapă intuiția mea de copil.
În sfârșit, la vârsta de 20 de ani, iată că intuițiile mele din copilărie mi le confirma Părintele Sofronie și mă punea pe calea dreaptă. În seara aceea nu conștientizam rațional, dar mă nășteam! Până la urmă, eu m-am născut când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie , din acel moment socoteam toată viața mea dinainte ca pe un întuneric, o orbecăială.
Mulți ani mai târziu, iarăși mi-a picat fisa. Sfântul Pavel spunea că putem avea și 20 de mii de povățuitori în Hristos, „dar tați nu aveți mulți, că Eu v-am născut întru Domnul”. Când am înțeles că ceea ce simțeam eu avea un temei teologic, mi-am dat seama că nașterea duhovnicească este o realitate! O realitate chiar mai puternică decât cea fizică, măcar că nu e palpabilă.
Mă întrebase Părintele unde vreau să mă duc pentru monahismul meu. Eu voiam în pustie, în deșertul Gobi, Kalahari, oriunde mă va conduce Dumnezeu, spuneam „Du-mă, Doamne, unde vrei, doar dă-mi timp să ies din pijama și să mă pun în haine corecte!”. Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă nu găsești altundeva, să știi că ușa mănăstirii noastre (n.r. – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia) îți e deschisă, poți să vii să te alături la cei trei muschetari” , pe atunci erau Părintele Simeon, Părintele Procopie și Părintele Sofronie. Eu aș fi preferat întinderi nesfârșite, nu civilizația, dar am făcut ascultare și m-am dus înapoi. În următoarele luni mi-am dat seama că și Gobi și Kalahari dispăruseră din mintea mea, și parcă tot ce voiam era să nu mă despart de Părintele Sofronie. Parcă aveam o frică să mă îndepărtez de el, așa că m-am hotărât că voi înghiți și gălușca de a rămâne în lumea civilizată din Anglia, doar ca să fiu lângă Părintele Sofronie. Vreau să spun prin asta ce efect avea personalitatea lui ‒ în limbaj psihologic ‒, iar în limbaj duhovnicesc, duhul lui. Avea o capacitate de convingere care emana din el, avea simplitatea aceea, că nu-ți trecea prin gând să-l contrazici ‒ asta numesc duhul omului. Am trăit lângă Părintele Sofronie unele lucruri care erau absolut firești, am văzut că Dumnezeu și sfinții Lui sunt atât de smeriți și de simpli, atât de plini de har, fără a-și da măcar seama de acest lucru, așa de apropiați inimii tale ‒ când omul are har, nici nu-și dă seama că-l are, își dă seama numai când îl pierde și nu știe ce s-a întâmplat ‒, că poți nici să nu-i bagi în seamă. Asta-i primejdia pierzaniei!
Dumnezeu, când ne dă porunca smereniei, nu este ca El să poruncească ținând cizma Lui pe capul nostru ‒ că dacă nu ascultăm, ne mănâncă
bau-bau ‒ , ci ne învață să fim ca El, să nu pierdem viața veșnică din greșeală. Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa.
Pentru că așa de ușor te poți obrăznici cu Dumnezeu, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai seama că îl aveai!...
( Părintele Rafail Noica , în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” )

"Când te apropii să te rogi, adu-ţi aminte de patimile tale, de slăbiciunile tale, de uşurinţa cu care tu rătăceşti şi cazi, dar adu-ţi aminte şi de faptul că Hristos te poate sprijini."

Părintele Ioil Ianakopoulos