Primirea Sfintei Împărtășanii pe patul de moarte - Nicolae Pintilie
 

Atunci când viața unui creștin se apropie în mod natural de trecerea în Împărăția lui Dumnezeu, spre marea întâlnire cu Hristos, agitația momentului și drama familiei fac, de multe ori, ca elementul religios să fie lăsat la o parte. De aceea, este bine ca fiecare să știm ce trebuie făcut în ultimele clipe, când cineva drag se pregătește să treacă din lumea acesta spre veșnicia lui Dumnezeu. Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai.
În cazul creștinilor care nu mai sunt conștienți și care, în mod firesc, nu mai pot comunica, Biserica a rânduit ca acestora să nu li se dea Sfânta Euharistie. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic prevede faptul că „nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci așa mărturisește Scriptura (Matei 26; 26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Din aceleași considerente, după regulile tipiconale, nu pot fi împărtășite nici persoanele aflate în comă sau în moarte clinică. Datoria duhovnicului este să se roage pentru cel care își trăiește ultimele clipe, fără a-i administra Taina Sfintei Euharistii.
Situația prin care trec unii creștini care nu mai pot primi pe patul de moarte Spovedania și Împărtășania nu este una care să împiedice mântuirea sufletului, dacă acei creștini au fost apropiați de Dumnezeu și au avut o viață curată, în care au primit în mod regulat harul lui Dumnezeu prin împărtășire.
Drama este acolo unde nu a fost timp de pocăință, clipa despărțirii venind în mod fulgerător. De aceea, așa cum ne învață dumnezeieștii părinți, spovedania și primirea Sfintei Împărtășanii fac parte, de fiecare dată, din pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Bolile copiilor sunt o pedeapsă pentru păcatele părinților?
 

Din experienţă, ştim totuşi că boala copilului este pedeapsa pentru păcatele părinţilor. Pot fi păziţi copiii de astfel de boli? Sigur că bolile sunt diferite. Există unele care, cu siguranţă, au sursa în păcatele părinţilor. Acestea sunt cele care se produc din cauza faptului că părinţii fumează, beau excesiv sau nu se abţin, încălcând porunca a şaptea a decalogului: „Să nu curveşti!” (Ieşirea 20, 14), adică acele boli care provin direct din păcatele părinteşti. În aceste cazuri, trebuie să avem în vedere mai mult cauza bolii decât efectul ei.
Dacă avem în vedere faptul că omul, în general, este supus bolii, trebuie să ţinem minte că natura umană s-a alterat nu din cauza păcatelor proprii, ci în urma căderii protopărinţilor noştri; astfel, în firea noastră au intrat bolile, necazurile şi chiar moartea. De aceea, viaţa evlavioasă a părinţilor nu reprezintă o garanţie a sănătăţii copiilor. Se poate întâmpla ca unor părinţi evlavioşi să le moară copiii de mici sau să fie bolnavi, aşa cum s-a întâmplat cu prinţul martir Alexie.
După cuvântul Evangheliei, boala nu este în mod obligatoriu rezultatul păcatului săvârşit de om sau de părinţii acestuia, dar asta, desigur, nu înseamnă că aceştia nu trebuie să se gândească mai bine la urmările stilului lor de viaţă pentru sănătatea copiilor. În cazuri de patimi grele (cum ar fi băutura sau narcomania), totul este foarte clar, dar acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când păcatele sunt mai fine.
Patimile peste care omul nu a putut trece, dar pe care le recunoaşte, îi denaturează compoziţia trupească, ceea ce are repercusiuni grave asupra copiilor. Aceasta nu înseamnă că şi copiii vor cădea obligatoriu, dar vor avea o predilecţie spre asta, de aceea trebuie ţinut minte că acest pericol este aproape de ei.
Pr. Maxim Kozlov

„Cine este Dumnezeu?”
 

Sunt multe cărţi din care se poate citi adevărul existenţei lui Dumnezeu: cartea cerului înstelat, cartea vremii ‒ istoria, cartea inimii etc. Însă învăţătura cea mai luminoasă despre Fiinţa lui Dumnezeu o avem cuprinsă în cartea vieţii, în Sfânta Scriptură. Nicăieri nu aflăm răspunsuri mai lămurite şi mai satisfăcătoare la întrebarea: Cine sau ce este Dumnezeu? — ca în Biblie. De la primul ei verset se spune, clar şi lapidar, că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului (Facere 1, 1). E prima cunoştinţă pe care ne-o descoperă Sfânta Scriptură despre Dumnezeu. Mai departe, în tot cuprinsul Vechiului Testament, Dumnezeu este numit: Domnul Atotputernicul, Preaînaltul sau Transcendentul, Atotştiutorul, Atotînțeleptul, Sfântul, Bunul, Milostivul, „Cel ce este”, Fiinţa supremă, Izvorul existenţei, Regele regilor, Cel de sus, Eternul, Viul, Binecuvântatul, Împăratul măririi, Dreptul Judecător... În Noul Testament întâlnim aproape aceleaşi numiri date lui Dumnezeu, ca şi în Vechiul Testament. Iisus Hristos propagă credinţa în Dumnezeu Creatorul, Dumnezeul cel unic, „Dumnezeul părinţilor”, Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul proniator, Mântuitor şi Judecător al lumii. El ne mai învaţă că Dumnezeu este Domnul slugilor, Stăpânul viei, Bunul Dumnezeu care primeşte rugăciunile oamenilor şi iartă pe fiul care se pocăieşte.
Dar în Noul Testament, deşi avem primită în întregime credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament, totuşi avem şi o revelaţie nouă despre Dumnezeu. Revelaţia aceasta este unul dintre scopurile principale ale întrupării Mântuitorului (Ioan 17, 6): „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte decât Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos ne descoperă că Dumnezeu e Tatăl nostru, Părintele Creator şi iubitor al lumii şi al oamenilor. Descoperirea numelui de „Tată” şi introducerea iubirii părinteşti în noţiunea de Dumnezeu este una dintre cele mai însemnate revelaţii făcută de Mântuitorul. Pe cât de mare, pe atât de simplă. Dumnezeu e Tatăl iubitor şi noi suntem fraţi întreolaltă şi fiii aceluiaşi Părinte ceresc. El e Tată, pentru că ne-a creat, ne-a arătat suprema iubire (Ioan 3, 16), ne-a făcut făgăduinţe minunate şi ne-a lăsat Împărăţia sa moştenire (Luca 12, 32). Aflăm şi în Vechiul Testament locuri în care e vorba de un Dumnezeu-Părinte, dar Iisus Hristos subliniază acest adevăr cu o energie şi într-o lumină deosebită. Pe lângă Iubire, Mântuitorul mai revelează că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24), (...) absolut şi independent de orice limită sau materie.
(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 134-135)

Copiii se învață prin exemplul părinților - Părintele Zaharia Zaharou
 

- Ce trăsături trebuie să îmbrace educația copiilor pentru ca inimile lor să se poată mișca cu ușurință spre pocăință?

- Cred că educația copiilor în ziua de azi este o problemă foarte grea. Dar în nepriceputa mea simplitate, o să vă spun ceva care poate fi de folos. Copiii se învață – mai mult decât prin cuvinte – prin exemplul părinților, prin pilda lor. Și chiar mai mult, se învață prin rugăciunea părinților. Și îmi aduc aminte întotdeauna de o întâmplare pe care am auzit-o. Era un preot în diaspora care avea 3 băieți, și toți 3 erau ca niște îngeri. Și cineva l-a întrebat: „Cum i-ai crescut? Cum i-ai învățat de sunt așa de apropiați de Dumnezeu?” Și răspunsul a fost că: „Nu i-am învățat niciodată nimic ci, atunci când dormeau, mă duceam lângă paturile lor și mă rugam acolo o jumătate de oră. Și toate lucrurile pe care voiam să li le spun, Dumnezeu le punea în inima lor”. Acum, unul din ei este preot, iar ceilalți 2 sunt cântăreți în biserica lui.

Asceza creştină, sau nevoinţa, nu priveşte doar ideea de a se abţine de la consum în diverse feluri. Una dintre formele cele mai dificile de asceză pentru noi este de fapt iertarea, şi mai cu seamă pentru creştin, care este chemat să ierte fără încetare, aceasta fiind condiţia pentru ca el însuşi să fie iertat (Matei 6, 12). Nevoia de a ierta este proprie firii omeneşti, dar pentru a ajunge acolo omul are nevoie de harul lui Dumnezeu şi de voia sa proprie, supusă şi ea voii lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iertat toate prin Fiul Său Cel mult-iubit Care S-a răstignit pentru noi. O altă asceză sau nevoinţă este cea a credinţei şi a încrederii, aceea de a crede şi de a avea încredere în Dumnezeu.
Desigur, cea de-a treia formă de asceză sau nevoinţă pe care aş vrea să o amintesc este nevoinţa iubirii, „a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi” şi a iubi pe duşmani. De ce este aceasta o nevoinţă? Pentru că în acelaşi fel în care ne abţinem de la hrană, în contextul unei crize economice vizibile, cu toate problemele care o însoţesc, există această nevoinţă, se poate spune nevăzută ochilor trupeşti, neluată în seamă, lăsată la o parte, care însă e cheia scurtei noastre vieţi în această lume.
În vremea acestei aşa-zise crize economice, ne dăm seama că două lumi radical opuse se înfruntă: de o parte lumea lui „a avea”, lumea lui „a părea”, lumea belşugului, şi de cealaltă parte lumea lipsei, a nevoii materiale permanente. Aceasta din urmă este o lume foarte bogată lăuntric, o lume care nu spune niciodată: nu am, ci care dă mereu chiar din ceea ce nu are, în timp ce cealaltă este o lume care are de toate şi care mereu strigă: nu mai avem, nu avem nimic, e criză.
În această lume în criză, care este atitudinea noastră? Ne întrebăm: ce este criza economică, criza financiară? Există ele cu adevărat? Este reală această criză? Ne dăm seama că poate nu. Ne dăm seama că nu a existat niciodată atâta hrană, atâtea bunuri, atâtea produse câte sunt astăzi. Văzând toate câte avem, ne dăm seama cu adevărat că nu există criză economică, este ceva artificial. Niciodată nu a existat atâta risipă ca în vremurile noastre, hrana aruncată depăşeşte cu mult în cantitate pe cea consumată.
Ce facem ca să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Când nu ne implicăm personal, când nu vrem să ştim de ce suferă celălalt, care este cauza crizei unei persoane sau a alteia, trimitem un cec la o asociaţie şi avem conştiinţa împăcată că „am ajutat”. Dacă judecăm criza economică precum un lucru exterior omului, aşa vom face şi aşa trebuie să facem mai departe (Matei 25). Însă criza nu este numai aceasta. Criza economică, criza financiară nu este numai de ordin exterior, ne dăm seama din ce în ce mai mult că ea ţine de lăuntrul omului. Criza lumii este criza omului întreg, a persoanei, şi această criză se răsfrânge asupra lumii exterioare, este criza datorată egoismului şi egocentrismului.
Nu ne putem imagina, dacă nu am trăit acest lucru, ce poate simţi cineva când merge la magazin şi nu găseşte nimic de cumpărat, sau dacă este pâine, zahăr sau puţină carne, să trebuiască să stea la o coadă de câteva ore, fără a fi sigur că ajunge şi pentru el. Care ar fi starea noastră lăuntrică într-o asemenea împrejurare? Am fi oare gata să dăm chiar şi ultima pâine adusă de cineva sau singura noastră haină? Dar aşa am trăit, acestea se petreceau în România de acum câteva zeci de ani, sau în Franţa de după război. Ce solidaritate exista pe vremea aceea între oameni! Străinii erau primiţi cum nu se poate mai bine, şi ce atenţie pentru aproapele se putea vedea atunci! Se puneau pe masă pentru oaspeţi ultima picătură sau ultima bucăţică din cea mai bună hrană care se mai găsea. Astăzi nu mai este acelaşi lucru, nu mai suntem atenţi la aproapele, trăim în bunăstare, confort, avem de toate, congelatoarele sunt pline de hrană şi sunt bani mulţi, deşi din toate părţile se strigă că nu mai sunt bani.
Ce înseamnă acestea? Înseamnă că toate sunt legate în viaţa noastră. Cămara plină sau goală nu ne lasă aceeaşi impresie, suntem condiţionaţi de faptul că avem cămara plină sau goală, suntem condiţionaţi de ceea ce avem.
Nevoinţa implică să ne punem în situaţia în care nu mai avem nimic. Aceasta este nevoinţa, asceza, postul ‒ nu mai avem nimic. Şi ce facem cu ceea ce avem? Reuşim să-l dăruim, să-l punem la dispoziţia celorlalţi? De aceea, fără nevoinţă, mântuirea omului, a creştinului, a celui care crede nu este cu putinţă. A ne gândi la celălalt, a ne pune în locul celuilalt, a trăi viaţa celuilalt. Lumea are nevoie de rugăciunea celor care astăzi încă mai au credinţă. († Mitropolitul Iosif alMitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale)

De ce suntem puşi mereu pe ceartă? - Părintele Efrem Filotheitul
 

Ne lipseşte virtutea cea mai sfântă, smerenia. Egoismul, această răutate înfiorătoare a adus toate nenorocirile asupra oamenilor! Cu adevărat, smerenia înseamnă sfințenie. De ce ne împiedicăm de lucrurile de nimic? De ce suntem puşi mereu pe ceartă? Pentru că nu avem smerenie! Cel care are smerenie aplanează scandalul. Fără adevărata smerenie, scandalurile se mențin și se întețesc, încât se pierde orice nădejde de îndreptare.

În ce fel se poate ruga cineva pentru cei ce s-au sinucis
 

Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești, și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință, și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”
Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”
La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!”
Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl, și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”
Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!
Ieromonah Serafim Rose

Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului?
 

Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36). Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului? Ştim că şi la prima Sa venire, la întruparea Fiului, Dumnezeu a ţinut această dată „Taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Omenirea aştepta pe Mesia cel făgăduit, pe Răscumpărătorul. Proorocii îl vestiseră, vorbiseră şi despre unele semne prevestitoare, dar data nu o ştia nimeni. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte că Mântuitorul a venit „Când s-a plinit vremea” (Galateni 4, 4). Dar ce era această plinirea vremii? Plinirea vremii a fost timpul când omenirea, prin naşterea Fecioarei Maria, a putut oferi vasul de sfinţenie desăvârşită, potrivit pentru întruparea lui Dumnezeu, când avea mijloace potrivite pentru ca noua învăţătură pe care o aducea Fiul lui Dumnezeu lumii, să se poată răspândi mai cu lesnire. Şi acestea erau între altele: limba greacă cunoscută în tot Imperiul Roman, drumurile bune construite de cuceririle romane, monoteismul răspândit de diaspora evreiască în lumea politeistă de atunci. Dar toate acestea erau realizări omeneşti, contribuţii ale omului la plinirea vremii, pentru prima venire a Mântuitorului.
În chip asemănător, şi a doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Acesta este şi unul din înţelesurile tainei că „nimeni nu ştie această dată”, pentru că ea nu este fixată de mai înainte, la un anumit an.
Examinând mai cu atenţie semnele ‒ care potrivit Sfintei Evanghelii vor preceda sfârşitul lumii: împuţi*narea credinţei, apariţia proorocilor mincinoşi, războaie şi mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicaţie precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobişnuit, se întreabă dacă nu cumva şi acesta este vreunul din „semnele vremii"!
Vorbind despre sfârşitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăşi întrebare. O secătuire completă a puterilor omeneşti de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenţei lui pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârşitului.
Ieromonah Petroniu Tănase

Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu. Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșita nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. Și, simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos... (...)
De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva, cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență) să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei (Matei 15, 14). Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie de trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.
Sfântul Petru Damaschin

Probleme psihologice . . .
 

Pot să vă spun că, atât potrivit statisticilor, cât şi din ceea ce am constatat eu personal, în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, cazurile de probleme psihologice serioase se înregistrau la 0,5% dintre tineri şi adolescenţi. Pe când astăzi, proporţia a urcat până la 15%. Mai ales în marile oraşe, unde viaţa se desfăşoară după canoane nefirești. Cauzele sunt evidente. Ele sunt legate de confuzia care domneşte în privinţa criteriilor ce guvernează viaţa şi idealurile înalte, la care se adaugă, aşa cum am mai spus, viaţa nefirească. Toate acestea determină greutățile moştenite de voi, atunci când ele există în mod inconştient, să se manifeste şi să se acutizeze sub influenţa vieţii contemporane anormale, dar şi a diferitelor mesaje care – conştient sau nu – vă sunt inculcate, ca de exemplu prin filmele ştiinţifico (chipurile) - fantastice, prin cele de groază, pline de violenţă şi anomalii, ce alcătuiesc imaginea declanşatoare a stărilor psihice deviate. Acelaşi efect se obţine prin desene animate violente, jocuri electronice, muzică sălbatică, dansuri de tip canibalic, care vă înnebunesc şi vă conduc fără greş spre manie sexuală, spre lumea ucigaşă a drogurilor, a magiei albe şi negre, spre adorarea satanei, spre diferite erezii şi spre alte fenomene distructive.
Toate acestea, repet şi subliniez, pot fi rezolvate printr-o educaţie corectă, nu numai firească, ci şi suprafirească, din sfera harului tainelor Bisericii.
Părintele Timotei Kilifis

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în Biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere etc. Cu toţii trebuie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi, şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. (Cuviosul Paisie Aghioritul

- Care este sursa nefericirii românului? Oamenii care vin la dvs. vin să-şi exprime nefericirea. Care sunt motivele nefericirii lor?
- Cauza nefericirii lor e îndepărtarea de Dumnezeu. Şi un om îndepărtat de Dumnezeu este ca un sălbatic. Te întrebi: de ce este aşa de nemernic omul zilelor noastre? Avem aici, în mănăstire, vreo trei familii care nu aveau nicio condiţie să trăiască şi totul din cauza băuturii. Dacă stai de vorbă cu omul, de unde vine el şi unde merge, vezi că sunt ca nişte orbi care nu mai văd păcatele, nu mai văd nimic bun pe lumea asta. Depărtarea de Dumnezeu a dus la toată răutatea din lume.
- E vorba de o criză de ideal, practic… Nu criza bucăţii de pâine contează în România noastră, ci criza de ideal.
- Da, e o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge. Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminiţă dacă e noapte, nu ai fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunoşti şi nu ştii? Îţi trebuie o credinţă mare şi un soi de nebunie ca să sfidezi toate neajunsurile şi stricăciunea lumii de azi şi să le depăşeşti. Oamenii, care încă mai au o scânteie de credinţă în Dumnezeu vin aici şi lasă un pomelnic din puţinul lor, nădăjduind ca astfel să dobândească ajutorul lui Dumnezeu. Raiul se cumpără cu credinţă multă şi nu cu saci de bani.
Acum e vorba de o decadenţă mondială
- Nu credeţi că această criză e întreţinută?
- Ba da! Cum există o criză biologică la om, la individ, aşa există o cecitate în cadrul neamului nostru. Vedeţi dumneavoastră? Omul pare să fie inclus într-un plan diabolic, e vorba de adoraţia aceasta pentru plăcerile duse la extrem. Se cultivă peste tot, e o boală generală, e prezentă pe toate continentele.
- Istoria se repetă. Excesul acesta de plăcere a dus la căderea societăţii greceşti antice, a celei romane. După decadenţa societăţilor a urmat neantul istoric. Se află omenirea de acum în faţa neantului?
- La societăţile greacă sau romană decadenţa se petrecea limitat, în interiorul imperiului respectiv, restul omenirii trăia după nişte reguli. Acum e vorba, însă, de o decadenţă mondială. Forţa unui imperiu a existat atâta timp cât a fost animat de o forţă morală interioară, cât s-a supus regulilor şi legilor. Atunci când poftele şi plăcerile au luat locul respectului şi rostului interior, credinţei şi forţei familiei, imperiile s-au destrămat şi au fost călcate în picioare de barbari. Imperiul Bizantin e alt caz de destrămare datorat exceselor… Şi Imperiul Austro-Ungar, ca să mă refer la unul mai apropiat geografic şi în timp. Toate s-au dus din scăderea credinţei şi decăderea moralei. În Imperiul Roman, cel care a dus cultură şi civilizaţie în toată Europa, la început omul era considerat etalon al universului, omul era respectat, indiferent dacă era învingător sau învins într-un război. Conta condiţia de om. După ce imperiul s-a întins nemăsurat, după ce au început abuzurile şi la Roma au ajuns averi peste averi din teritoriile ocupate, desfrâul a pus stăpânire pe clasa conducătoare care a încălcat prima orice morală, orice lege, orice regulă. Şi dacă clasa conducătoare trăieşte în desfrâu, clasele de jos le iau ca model şi adoptă aceeaşi viaţă desfrânată. Răul nesupravegheat se întinde ca o pecingine, muşcă din mâna care e pregătită să facă fapte bune. Iar răul porneşte întotdeauna de la clasa conducătoare, de la intelectualitate, de la cei responsabili în societate şi care uită prea lesne de menirea şi de responsabilităţile pe care le au.
Toate astea sunt valabile şi pentru creştinismul nostru. Atâta vreme cât s-a menţinut în starea lui de puritate, a vieţii ascetice, a pustniciei, a vieţii mănăstirilor, a călugărilor dăruiţi total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menţinut la înălţime, n-a putut fi înfrânt. Credinţa a fost cea care a însufleţit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câştigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu şi Patria. În Dumnezeu şi în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creştine profunde. De fapt şi Dumnezeu şi Patria putem spune că făceau parte din Familie, credinţa făcea un tot din aceste valori supreme. Decăderea a început în momentul în care Patria a fost înjosită de conducătorii ei, când Biserica a fost lovită la rădăcină, când Familia a fost desconsiderată. La asta au contribuit şi clericii noştri, şi intelectualii care nu şi-au înţeles menirea şi politicienii care s-au lăsat cumpăraţi, manevraţi. După ce ai luat unui popor regulile lui interioare, după ce l-ai smintit din tiparul lui, poţi uşor să-l manevrezi, să-l deturnezi. (…)
Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice
- Lumea este extrem de zbuciumată, de grăbită. Omul vrea să cucerească mai mult şi mai repede pe orizontală şi mai puţin pe verticală; mai mult în afară decât înlăuntru…
- Depărtarea de valorile morale este pedepsită tocmai cu această goană şi această rătăcire. Omul fuge de sine de frică; îi e frică de judecata conştiinţei pentru tot ce s-a întâmplat în lumea noastră, în lume în general, în secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe conştiinţă păcate, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc şi vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceştia au timp şi pentru un bolnav şi pentru un sărman şi pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinşi de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, aceia sunt bolnavii adevăraţi ai vremurilor noastre. Cu ei nu poţi vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu ci numai după măsura oamenilor. Omul a venit pe lume curat, sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice şi trainice.
- De câtă libertate are nevoie omul? Omul s-a născut liber? Uneori îmi apare ca o fiinţă care îşi aruncă jucăriile în cuşcă după care se bagă după ele şi se închide înăuntru. Libertatea pare să fie tocmai ceea ce pierde omul în fiecare zi.
- Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei. Omul trăieşte în trup, dar trăieşte şi în cer. De aceea, omul are şi chipul îngeresc, dar şi chipul omenesc. El trăieşte două lumi în acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent, trecut şi viitor. Scopul nevoinţei noastre, pe lumea asta, este această luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei şi pentru a aduce mai departe această bucurie a vieţii. De asta suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
(Acesta este un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu.)

Astăzi, în viaţa de zi cu zi, există mulţi oameni care pătimesc sufleteşte. În întreaga lume ei sunt foarte mulţi. Cu deosebire la noi; sunt o mulţime şi în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufleteşte, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, aşa că poate să-şi afle colţişorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduieşte că Dumnezeu are nevoie de toţi; că are nevoie şi de el. Vine şi caută aici milostivire, o aşteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru şi să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară şi creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simţăminte bolnave, cu suflete bolnave, aceşti oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie şi psihiatru. Foarte mulţi psihiatri vin acum la biserică şi le cer ajutor preoţilor, spunând:
‒ Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ţinem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l menţineţi aici.
Şi, într-adevăr, se dovedeşte că asemenea oameni rămân în Biserică şi află un mod de viaţă. Însă, faţă de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenţie, delicateţe, silinţă. Pe de altă parte, printre aceştia se află unii care nu voiesc să-şi recunoască boala, dorind să fie socotiţi sănătoşi. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o ruşine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce. Un şchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă şi ţopăie precum oamenii sănătoşi!”? Toţi îi recunosc neputinţa şi nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.
Tot astfel se întâmplă şi cu bolnavii sufleteşte, bolnavii psihic ‒ şi ei sunt o cruce. Aceşti oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoşi le fac. Totuşi ei pot să se smerească şi trebuie să se smerească. Ei nu pot înţelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reuşeşti să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va linişti cu siguranţă şi va putea să ducă o viaţă normală în Biserică. Nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa veşnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu doreşte să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăveşte prin nesănătatea sa atmosfera bisericii şi pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.
Protoiereu Vladimir Vorobiev

– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?


– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiți? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală (...) şi, în cele din urmă, îi va duce în Rai. De multe ori îi poate apărea chiar şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceas*ta, după ce mai întâi foloseşte toate celelalte. Dar, de obicei, ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: „A, ţie Dumnezeu ţi-a arătat o minune aşa de mare, pen*tru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: „Dumnezeul meu, cum să-Ți mulţumesc? Eu n-am fost vrednic de un astfel de har”. Adică, în loc să sim*tă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavo*lul şi se mândreşte. După aceea se duce din nou dia*volul şi-i deschide „televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: „Tu vei mântui lumea”. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.
În tot cazul, să nu uităm că toţi avem o moşteni*re de la Dumnezeu, de aceea toți oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le mur*dăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea,atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viaţă păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pil*dă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Iar când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc., atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să „debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un singur lucru ştiu: că aceia care trăiesc o viaţă lumească pentru că nu au fost ajutaţi, ci au fost atraşi sau îmbrân*ciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceş*tia Îl înduioşează pe Dumnezeu, iar El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Cum să te mustri pe tine însuţi? Foarte simplu. Conştiinţa va lua dintr-odată cuvântul, te va mustra, iar ţie îţi va rămâne numai să fii de acord cu faptul că ai făcut rău şi să alergi cu smerenie la Dumnezeu, rugându-L să te ierte. Măcar un minut, măcar jumătate de minut, dar trebuie neapărat să te mustri aşa. Datoria ta este să te mustri pe tine însuţi, chiar dacă pentru un timp foarte scurt, iar restul să-l laşi în seama lui Dumnezeu. Când ne mustrăm pe noi înşine, ne umplem de putere, devenim mai puternici - duhovniceşte, desigur. De ce se întâmplă aşa, nu ştim. Aceasta este legea vieţii duhovniceşti. Aşa cum în viaţa noastră trupească ne întărim forţele cu hrană, aşa şi în viaţa noastră duhovnicească forţele duhovniceşti se întăresc prin mustrarea de sine. (Sfântul Varsanufie de la Optina)

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe (deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”. Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?
De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.
Nicodim Aghioritul

Căsătoria cinstită este temeiul armoniei, al păcii, al fericirii după putinţă, însă cel mai important dintre toate este temeiul creării oamenilor, cea mai înaltă demnitate care există în lumile zidite de Dumnezeu, de vreme ce Domnul nostru descoperă că nu este vrednică întreaga lume pentru un singur om. Această foarte înaltă demnitate, pe care dumnezeiasca atotbunătate a dăruit-o celor doi soţi – ca să nască oameni, care au posibilitatea de a dobândi înrudirea cu Dumnezeu şi să se facă moştenitori ai lui Dumnezeu-Tatăl şi împreună moştenitori ai Fiului Aceluia – nu poate fi descrisă! Această măreaţă demnitate care produce nu sori, stele sau galaxii/sisteme solare, ci o formă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, o produc buna-cuviinţă şi armonia căsătoriei; şi astfel, omul devine împreună-lucrător al vieţii veşnice, mulţumită lui Dumnezeu. Mijlocul necesar al acestei biruinţe este dragostea curată şi adevărată a soţilor, în principal în greutăţile vieţii, atâta timp cât neadormitul nostru vrăjmaş ne războieşte. Întrucât însă capul femeii este bărbatul, el trebuie să aibă grijă pentru neîntrerupta iubire care îi va lega împreună. Apostolul Pavel sfătuieşte: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). Făcând apoi tâlcuirea acestei taine foarte adânci, spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci băr*batul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7, 4). Şi adaugă cuvintele iconomiei ca să nu pătrundă în viaţa lor lipsurile sau exagerările. Spune, aşadar, soţilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana” (1 Corinteni 7, 5). Acest „cu bună învoială”, pe care îl accentuează Apostolul Pavel, are o adâncă însemnătate pentru că „fără bună învoială” se naşte suspiciunea răutăţii diavoleşti, dar este avut în vedere şi mediul comunitar, care întotdeauna naşte ispite.
Pentru stabilitatea şi statornicia căsătoriei, Apostolul Pavel scrie: „Poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! [...] Tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (1 Corinteni 7, 10-11). În alt loc, adresându-se bărbatului, spune: „Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (1 Corinteni 7, 27).
Gheronda Iosif Vatopedinul

Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”. Unitatea celor doi soţi a fost consacrată de la începutul zidirii. Nu există greşeli în creaţie, de vreme ce Sfânta Scriptură mărturiseşte că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”. Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi modul înmulţirii lui şi de aceea a impus unitatea celor doi întru unul, pentru ca să fie ţinut ipostasul vieţii prin iubire. Acel „iar femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19, 14) se referă la credincioşi, în care este pusă în lucrare voia Lui. În Vechiul Testament Dumnezeu i-a condus pe credincioşii Săi slujitori la unitatea adevăratei căsătorii şi le-a prezentat-o ca model, în cea mai de jos lipsă de învăţătură şi neştiinţă care domnea în vremurile de atunci.
Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol (zguduitură) nu va putea să o influenţeze, nici chiar socrii! Am silit, dacă ni se permite expresia, pe unii soţi ideali la o vârstă matură să ne lămurească din propria lor experienţă care este elementul necesar al căsătoriei, şi nu ne-au ascuns ce este dragostea. Doamne de neam bun ne-au descoperit, de asemenea, că: „Pe noi, ca femei, nimic altceva nu ne linişteşte şi nu ne aduce pacea, decât simţirea că soţul nostru ne iubeşte cu adevărat, numai pe noi. Din păcate, ca femei, suntem suspicioase, influenţate fiind de mediu”.
Este nevoie de atenţie în faţa înrâuririi, ca să nu spun impunerii, părinţilor şi a mediului, de unde şi socrii au primit un nume rău. După căsătorie, îi sfătuim pe bărbaţi şi pe femei să înlăture amestecurile părinţilor sau influenţa oricăror altora, care este pornită spre distrugere.
Gheronda Iosif Vatopedinul

Cel mai des, noi gândim castitatea din perspectiva relaţiilor trupeşti. Castitatea vine însă mult mai devreme decât începutul oricăror relaţii trupeşti dintre soţ şi soţie. Castitatea stă în a vedea în omul pe care îl priveşti frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, a vedea chipul lui Dumnezeu, pe care nu este îngăduit să îl întinăm, să-l vedem pe om în frumuseţea aceasta şi să slujim creşterii ei necurmate şi nepătate de nimic. Castitatea stă în a păzi cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt. În acest sens, castitatea stă la temelia căsătoriei - nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a celor trupeşti, fiindcă ea exclude grosolănia, foamea şi setea de relaţie trupească şi o transformă pe aceasta în unire evlavioasă a doi oameni, când însoţirea trupurilor reprezintă, se poate spune, o încununare a iubirii, a unităţii care trăieşte şi arde în inimile lor şi în viaţa lor.
Castitatea nu numai că este compatibilă cu căsnicia: castitatea reprezintă baza căsătoriei, când doi oameni se pot privi unul pe celălalt şi îşi pot vedea frumuseţea unul altuia ca pe un lucru sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care trebuie nu numai să-l păzească, ci şi să-l ducă la desăvârşirea deplină. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

Stim aceasta, „cuvântul Crucii pentru cei ce pier e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. De bună seamă: pentru cei ce pier în păcatele lumii e o nebunie ca Atotputernicul Creator să moară răstignit între doi tâlhari; e o nebunie ca cel ce a fost lovit peste obrazul drept să întoarcă şi pe cel stâng; e o nebunie să ierţi şi să iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este cea mai mare putere din lume. Însă unde îşi găseşte explicaţia această nemaipomenită forţă de răsturnare a răului din lume? Credem că numai în faptul simplu ca lumina zilei ce ni se descoperă în scrierile sfinte. Şi anume: „Lupta noastră nu e împotriva sângelui şi a trupului”, deci nu împotriva oamenilor care sunt fraţii noştri, ci „împotriva uneltirilor diavolului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”. Din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor se vede lămurit că oamenii lumii cu care ne războim nu sunt decât nişte sărmane marionete, mai mult sau mai puţin conştiente, mânuite de nevăzutul dumnezeu al întunericului şi al minciunii. Luptându-ne cu omul rău, noi nu facem decât să intensificăm răul, molipsindu-ne şi noi de răul vrăjmaşului sau duşmanului nostru. Dar prin Cruce şi prin armele lui Dumnezeu noi ţintim, ca şi David, nu în gloata de filisteni, ci în uriaşul Goliat, iar după prăbuşirea acestuia din urmă se prăbuşesc, implicit, armate întregi de vrăjmaşi văzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic de cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus - iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine, armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit, mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce. Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

Ingăduie Dumnezeu să petreacă ceasuri grele credinciosul, dar numai ca să devină vădită dragostea lui față de Dumnezeu și ca să primească mai multe cununi. Când după multe ispite ale demonului i s-a arătat Domnul Sfântului Antonie, acela i-a spus: „Doamne, unde ai fost atâta timp de când rabd ispitele? Și Domnul i-a răspuns: Aici eram și urmăream lupta ta” (Sfântul Athanasie cel Mare, Viața Sfântului Antonie cel Mare). Domnul întotdeauna este de față în lupta noastră, dar de multe ori Își ascunde prezența, ca să ne învrednicească să primim bucuria, slava și cununile biruinței. Nu trebuie să ne scape aici cât de dur și de intens este războiul vrăjmașului pentru acela care se întoarce și începe să umble pe calea lui Dumnezeu. Atunci împreună cu lupta lui lăuntrică, pentru a depăși relele lui obiceiuri și păcate are de înfruntat și mediul lui, rude și prieteni pe care îi pune ispita, încă și în necunoștință, să îl îngreuneze în diferite chipuri. Prin provocările lor, prin faptul că-i amintesc vechile lui obiceiuri, prin faptul că-i spun: ce-ai pățit tu, om tânăr și vesel să te duci la Biserică, lasă acestea pentru vremea când vei îmbătrâni și multe altele. Ispitele Sfântului Antonie nu s-au oprit până la sfârșitul vieții lui. Citim în viața lui că vizitatorii care se duceau să se sfătuiască cu el la chilia lui, în pustie, auzeau zgomotele demonilor prin care aceia încercau să-l influențeze pe Sfântul și să-l smulgă din rugăciunea lui. Ispitele nu ne vor lăsa niciodată în viața aceasta, care este un loc al luptei și nu al odihnei, dar luptătorul viteaz nu le dă importanță și nu se lasă influențat de ele. Doar că devin prilejuri pentru trezvie duhovnicească, smerenie, refugiu la acoperământul lui Dumnezeu și, în general, pentru progres duhovnicesc.
Unul dintre războaiele demonilor este și cel provocat de gândurile de hulă, care sunt semănate în mintea unora dintre frați și îi tulbură foarte tare sau și altele, gândurile necurate prin care demonii îi chinuiesc cu stăruință. Când credinciosul nu participă la ele nici măcar pentru puțin și nu le primește, nu este vinovat și nu păcătuiește. Este război care este adus din pizma și răutatea demonilor și de aceea nu trebuie să deznădăjduiască sau să se împuțineze cu sufletul, ci să le disprețuiască și să se refugieze cu smerenie la Cel Atotputernic. Și Acela când va considera potrivit ceasul îi va lua ispita. Vrednici de compătimire sunt acei frați care din neștiință consideră, atunci când întâmpină o asemenea ispită, că păcătuiesc ei înșiși și sunt vinovați pentru asta cu rezultatul că se necăjesc peste măsură, fără să poată găsi o soluție. E nevoie să alerge la duhovnicul lor și la studiul părinților ca să poată înțelege ispita și să o înfrunte corect. A zis unul dintre sfinți: „Era un cinstit bătrân dintre anahoreți și l-am vizitat odată când eram supărat de ispite. Acesta era bolnav și stătea întins. După ce l-am salutat, m-am așezat lângă el și i-am spus: Roagă-te, părinte, pentru mine fiindcă sunt în mare întristare din pricina ispitelor demonilor. Acesta când a deschis ochii lui și a luat aminte la mine și mi-a zis: „Fiule, tu ești tânăr și nu îngăduie Dumnezeu să-ți vină ispite”. Și eu i-am răspuns: „Și tânăr sunt, și am și ispite care sunt potrivite celor tari și înaintați”. Și același iarăși a zis: Prin urmare, Dumnezeu vrea să te facă înțelept. Și eu am zis: Cum să mă facă înțelept? Fiindcă eu în fiecare zi gust moartea. Și acela iarăși: Dumnezeu te iubește, taci. Dumnezeu intenționaează să-ți dea harul Lui. (Era vorba de războiul din timpul somnului). Și a continuat. Află, fiule, că treizeci de ani m-am războit cu demonii și după ce a trecut al 20-lea an nu am simțit nici un ajutor. După ce au trecut douăzeci și cinci, am început să aflu puțină odihnă. Și pe măsură ce timpul trecea, ispitele creșteau. Și când a trecut al 27-lea și a venit următorul s-au înmulțit ispitele încă și mai mult. Când a trecut al 30-lea an și s-a apropiat de sfârșit, atât de mult s-a întărit și a sporit odihna încât nu puteam să conștientizez starea la care am ajuns. Și a încheiat: Când vreau să mă ridică și să fac rugăciunea, trei zile dacă rămân în rugăciune, din pricina intensei prezențe a lui Dumnezeu înlăuntrul meu, nu simt deloc osteneala. Iată ce odihnă fără de sfârșit mi-a dăruit lucrarea care a ținut atât de mult timp. (Avva Isaac, Cuvinte ascetice, Cuvântul 3, Ed. Spanou, Athena, p. 13) „Nu se compară ostenelile pentru adevăr în această viață cu bucuria duhovnicească care s-a pregătit pentru cei care rabdă și luptă pentru bine” (Avva Isaac, op. cit., Cuvântul 23, p. 91).
Arhimandritul Tihon

Un suflet fără răutate, simplu, smerit, blând, care îşi dezrădăcinează egoismul cu toate patimile lui, este ca o unealtă docilă în mâinile unui meşter. Printr-un asemenea suflet care, în locul egoismului, se umple de darurile Sfântului Duh, Dumnezeu lucrează, zideşte, dărâmă şi arde puterile vrăjmaşe aşa cum un electrician se foloseşte de aparatul său electric de sudură. Şi tocmai de aceea o unealtă şi un vas ales al lui Dumnezeu spune despre sine: „Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine”, iar Sfântul Serafim de Sarov învaţă că întregul scop al vieţii noastre nu este decât acumularea Duhului Sfânt. Dacă în lupta cu noi înşine vom dobândi darul Duhului Sfânt, atunci nici furtuna, nici ploile, nici vânturile, nici oamenii şi nici demonii nu ne vor putea face vreun rău. Dimpotrivă, un astfel de suflet plin de energia divină va opri furtuna şi vânturile ca să se facă linişte, va despica în două Marea Roşie, va scoate apă din piatră seacă, va învia morţii şi, ceea ce este mai important decât orice, va învia mii de suflete, scoţându-le din mormintele patimilor şi păcatelor. Fierul roşu aplicat pe muşcătura de şarpe îl scapă pe om din ghearele morţii, dar ceea ce arde otrava vechiului balaur nu e fierul voinţei noastre personale, ci focul cel ceresc de care e pătruns fierul.
Arhimandrit Paulin Lecca

Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia. Şi fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înţelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la cele şapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceştia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înţelepţi. Şi atunci, de va fi vorba de diavolul şi de slugile lui, trebuie să fim „şerpi”, iar de va fi vorba de Iisus şi de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” şi „prunci” fără răutate şi fără vicleşug.
Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.
Şi în această privinţă, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce priveşte trupul şi cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce priveşte sufletul şi cele spirituale, a fost de o intransigenţă ce a biruit şi a zdrobit lumea.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 194-195)

Fiinţa umană a fost creată spre comuniune, sprepărtăşie reciprocă şi de aceea ea nu se realizează deplin decât în relaţie cu o altă persoană. Dacă necazurile sau încercările sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-şi descoperi cât mai mult din valenţele lor, trebuie trăite în comuniune. Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale şi să le trăiască personal, în reuşitele şi împlinirile sale simte nevoia să le împărtăşească şi altora, pentru a le înfrumuseţa universul existenţei lor şi a le îmbogăţi viaţa.
Necazul se trăieşte adesea în izolare, bucuria prin participare, suferinţa personală în singurătate şi interioritate, fericirea în comuniune şi prin comunicare.
Însă nu orice prietenie este o binecuvântare, ci doar prietenia curată şi sinceră, prietenia bazată pe unitate de gândire şi simţire, pe compatibilitatea de trăire, nu pe calcule mercantile. Astfel de prieteni duhovniceşti „covârşesc pe părinţi şi pe fii”.
Dacă prieteniile lumeşti se uită încetul cu încetul, odată cu trecerea timpului, cu mărirea distanţei, cu schimbarea concepţiilor, prieteniile cele duhovniceşti, construite pe temelia virtuţilor creştine, nu mor niciodată, ci se intensifică şi sporesc.
La baza tuturor acestor relaţii trebuie să se afle dragostea de Dumnezeu: „Dragostea de aproapele, întemeiată pe dragostea de Hristos, este trainică, nestricată, nebiruită, nesfarâmată. N-o pot sfărâmă nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel ce iubeşte pentru că e iubit şi el, la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Preot Ioan. C. Teșu

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”. Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)
Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.
Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.
Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.
Pr. Pavel Gumerov

– Părinte, care sunt caracteristicile gândului slab?
– La ce te referi? Pentru prima dată aud aceasta.
– Aţi spus că faptul de a avea cineva gând de-a stânga, de a interpreta rău un comportament...
– Şi am spus că acesta este un gând slab?
– Mi-am adus aminte de acela care voia să stea cu Sfinţia Voastră ca ucenic şi i-aţi spus: „Nu te ţin, pentru că ai gând slab”.
– Nu, n-am spus aşa. Ci i-am spus: „Nu te iau ca ucenic, pentru că nu ai sănătate duhovnicească”. „Ce înseamnă sănătate duhovnicească?”, mă întreabă. „Nu ai gânduri bune, îi spun. Ca om, am şi eu cusururile mele, iar ca monah de atâţia ani se poate să am şi câteva virtuţi. Dar dacă nu ai gând bun, te vei vătăma şi de cusururile mele, şi de virtuţile mele.” Despre un copil mic poate spune cineva că are gând slab, pentru că este încă nematurizat, nu însă des*pre unul mare.
– Părinte, toţi cei mari sunt şi maturi?
– Unii nu se maturizează din pricina capului lor. Altceva este când nu-l duce capul. Atunci când cine*va nu se mişcă simplu, gândul lui merge la rău şi pe toate le înţelege strâmb. Unul ca acesta nu are sănătate duhovnicească, şi nu numai că nu este ajutat de bine, dar se şi chinuieşte.
– Părinte, dacă vedem o neorânduială, este de folos să căutăm să-l descoperim pe cel ce a făcut-o?
– Caută mai întâi să vezi dacă nu ai făcut şi tu (acea neorânduială). Aceasta este mai bine.
– Dar atunci când îmi dau pricini alţii?
– Tu câte pricini nu ai dat? Dacă te vei gândi la aceasta, vei înţelege că greşeşti înfruntând astfel lucrurile.
– Iar atunci când spunem: „Aceasta cred că a făcut-o cutare soră”, este şi acesta un gând de-a stânga?
– Eşti sigură că, într-adevăr, a făcut-o acea soră?
– Nu, dar pentru că şi altădată a făcut ceva asemănător...
– Tot gând de-a stânga este, deoarece nu eşti sigură. Apoi, chiar de ar fi făcut-o acea soră, cine ştie cum şi de ce a făcut-o.
– Părinte, dar dacă văd, de pildă, că o soră are vreo patimă?
– Tu eşti stareţă? Stareţa poartă răspunderea şi de aceea trebuie să vă cerceteze patimile. Voi, însă, de ce să cercetaţi patimile celeilalte? Încă nu ați învăţat să lucraţi corect în voi înşivă. Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi. Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă în minte un gând bun. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se comporte bine faţă de tine.
Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar. Atunci au simţit pentru el şi mai multă evlavie. În cele din urmă, s-a mântuit şi el, dar şi cei împreună cu el. [Printre istorisirile despre monahii primelor veacuri se află și următoarea întâmplare: un căpitan de tâlhari s-a preschim*bat în monah şi a cerut găzduire peste noapte la o mănăstire de călugăriţe, ca să o poată prăda. Stareţa şi toate călugăriţele l-au primit cu deosebit respect, ca pe un avvă mare. S-au adunat toa*te călugăriţele să ia binecuvântare de la el, i-au spălat picioarele și au luat apoi apa aceea pentru binecuvântare. O soră paralizată s-a vindecat spălându-se cu credinţă cu acea apă şi, spre uimirea tuturor, s-a dus şi aceea să ia binecuvântare de la acela. Văzând minunea, căpitanul de tâlhari s-a schimbat lăuntric, s-a pocăit, a aruncat sabia ce-o avea ascunsă sub rasă şi după puţin timp, atât el, cât şi cei împreună cu el, s-au făcut monahi şi au trăit cu multă asprime în viaţa monahală.]
Cuviosul Paisie Aghioritul

Există oameni cu o structură psihică rafinată. Acestora le place muzica. Ei sunt experţi şi cunoscători ai ei [...] Dar ei nu vor putea rezista mult timp singuri undeva în pădure sau într-o colibă. Ei au nevoie de factori exteriori. Omul trebuie să găsească comoara din lăuntrul său, el trebuie să găsească forţe interioare, propria lui bogăţie. Lumina din sufletul lui trebuie să se reverse şi în exterior.
Licărirea neîncetată a ecranului televizorului este oare în stare să stingă lumina interioară a vieţii intelectuale şi duhovniceşti? Ea cultivă încă din copilărie goana după gâdilatul superficial al nervilor vizuali şi auditivi.
Televizorul propagă jocurile sportive, îndeosebi hocheiul şi fotbalul, asemenea împăraţilor romani care organizau lupte de gladiatori în arenele imperiului. Noi, bineînţeles, am urcat doar câteva trepte deasupra acestor spectacole sângeroase ale Romei antice. Dar ne punem întrebarea: oare cu mult? Ce să mai vorbim despre omorurile din filme ?
Sportul ne înfricoşează prin lipsa lui de duhovnicie. De exemplu, o echipă de hochei este înfrântă, iar bătrânul suporter face un atac de cord şi moare de necaz chiar în faţa televizorului, „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21). Sau un alt exemplu: a pierdut echipa de fotbal, iar un suporter îşi pune capăt zilelor.
Pentru ca o carte să fie citită, e nevoie de un efort minim, iar uneori, chiar şi de unul mai mare. Ea ne îndeamnă la meditaţie (cu toate că nu putem spune acest lucru despre orice carte). Putem să pătrundem sensul cuvintelor ei sau să revenim iar şi iar la ideea care ne-a impresionat mult. Alegem o carte conform gusturilor şi concepţiilor pe care ni le formăm cu ajutorul ei. Pe când televizorul nu ne cere astfel de eforturi. Părinţii încercau să-l înveţe pe copilul lor să citească. El se opunea cu îndârjire, la toate insistenţele părinţilor el avea acelaşi răspuns: „Asta am văzut la televizor. La ce bun să mai învăţ să citesc?”. Într-adevăr, observăm din ce în ce mai mult că elevii nu mai citesc. Operele clasice sunt judecate de cele mai multe ori după ecranizări – imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă romanul Război şi pace ar fi analizat după film!...
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, pp. 182-183)

Cât de important vedeţi rolul unui duhovnic în viaţa familiei?
Este o problemă căreia Biserica îi conferă o foarte mare importanţă. În parohiile ortodoxe este luată în considerare fiecare familie, văzând puterea ei, credinţa, profunzimea iubirii care există în cadrul cuplului, experienţa pe care soții o au în legătură cu Dumnezeu, anturajul comunităţii creştine. În funcţie de aceste elemente diferite, este, într-adevăr, că părintele duhovnicesc este printre noi, în familie, pentru a manifesta dragostea şi ocrotirea cea părintească a lui Dumnezeu. Noi aşteptăm de la părintele duhovnic, care ne ajută cu multă iubire, cu multă răbdare câteodată chiar mustrându-ne, dar cu bunătate, sprijin binecuvântat pentru a ne trăi viaţa după voia lui Dumnezeu, spre a ne elibera de patimile noastre, din deznădejde.
Este foarte important ca familia sau cuplul să creadă cu adevărat în Dumnezeu şi în Taina Preoţiei. Este necesară o relaţie de încredere, iar nu una de autoritate. În Biserică nu e vorba de o autoritate din afară, ci de o relaţie bazată pe încredere. Dacă îi ascultăm pe preoţii şi episcopii noştri, e pentru că noi credem în validitatea Tainei Preoţiei.
Preotul sau părintele duhovnicesc, în cadrul cuplului, este un îndrumător sufletesc și psihologic, o expresie a paternităţii pentru noi. Trebuie să-i facem cunoscute toate ascunzişurile relaţiei noastre, să-i dezvăluim toate problemele ca unui părinte, pentru a putea aborda aceste lucruri uneori dureroase, dar care ne întunecă viaţa, pentru a fi plăcuţi întotdeauna lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne întemeiem viaţa noastră pe cerinţele tot mai păgubitoare ale societăţii de azi, ci trebuie să vieţuim după cum ne sfătuieşte Biserica. De aceea, se cuvine a cere preoţilor noştri să ne asculte, să ne povăţuiască şi să ne ajute să purtăm crucea de-a lungul întregului drum al vieţii noastre.
(Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Tineretul ortodox și societatea modernă, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 33-35)

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?

- Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi, aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dădător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: "Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nici tu nu te auzi pe tine însuţi!" Sau:"Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înăuntrul tău?" Şi iarăşi: "Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostruşi sunt dezrădăcinate patimile." Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simiţirea către bunul Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc

Biserica condamnă relaţiile premaritale şi în afara căsătoriei
 

Cinstind „nunta cinstită şi patul neîntinat”, Biserica condamnă relaţiile premaritale şi în afara căsătoriei, considerându-le păcate. „Desfrânarea nu poate fi socotită căsătorie, scrie Sfântul Vasile cel Mare, şi nici chiar începutul ei.” Bărbatul care întreţine relaţii sexuale cu o femeie, chiar dacă această persoană este logodnica lui, nu are dreptul să fie ridicat la treapta preoţiei (Regula 68 a Sfântului Vasile cel Mare). Drept consecinţe ale relaţiilor premaritale sunt sarcinile pierdute, naşterea pruncilor morţi, copiii cu handicap, destrămarea căsniciei.
Ceea ce i se poate trece cu vederea unui necredincios nu i se poate ierta unei persoane credincioase: cui i se dă mult, i se cere mult. De obicei, cei care nu se păstrează curaţi până la căsătorie nu reuşesc să păstreze căsnicia. Unui eretic convertit la ortodoxie i se permite să devină preot, dar nu şi creştinului care a căzut în păcatul desfrânării sau care s-a căsătorit a doua oară (canonul 17 din Pravilele Apostolice, regula 12 a Sfântului Vasile cel Mare).
Tinerii ortodocşi trebuie să evite relaţiile premaritale. Această regulă se referă şi la persoanele care au hotărât să se căsătorească a doua oară. Vom mai spune o dată: relaţiile sexuale întreţinute înainte de căsătorie, chiar şi cu viitorul soţ, pot fi comparate cu săvârşirea Liturghiei în lipsa harului preoţiei. Pe prima o numim desfrânare, pe a doua – blasfemie. Această comparaţie este legitimă, întrucât relaţiile dintre soţi se aseamănă cu cele dintre Hristos şi Biserică.
Pr. Prof. Gleb Kaleda

Valoarea rugăciunii lui Iisus
 

Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos – şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Ajungem la această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
Mitropolitul Ierothei Vlahos

Părintele Gherontie Ghenoiu (1910-1984)
 

˝Mărturisirea ș™™i împărtăș™™ania deasă îl fac pe creș™™tin să sporească cel mai mult în viaț››a duhovnicească. Credinciosului pregătit după putere, potrivit învățăturii Bisericii noastre Ortodoxe, nu i se poate refuza niciodată Sfînta Împărtăș™™anie. Rostul Sfintei Liturghii tocmai acesta este: ca să ofere cele sfinte nu numai preotului slujitor, ci și credincioș™ilor bine pregătiți.˝






Sursa: Convorbiri Duhovniceș™™ti I Arhim. Ioanichie Bălan - Editura Episcopiei Romanului ș™™i Huș™ilor 1993

Pregătirea înainte de împărtăşire
 

Pregătirea ce avem a face în vederea acestei Sfinte Taine se împarte în trei: înainte, în timpul şi după împărtăşire. Înainte de împărtăşire se cuvine a ne curaţi cu taina pocăinţei şi a mărturisirei de întinăciunea păcatului de moarte cât şi a celorlalte păcate ce am săvârşit. Trebuie păzit canonul dat de duhovnic.
Apoi, cu toată inima şi cu tot sufletul, trebuie să ne dăm lui Iisus Hristos şi la tot ce îi place Lui, căci şi El în această Taină ne dă Trupul şi Sângele său, cu sufletul şi cu Dumnezeirea. Mai mult, având în vedere că darul nostru comparat cu al Lui nu e nimic, ori este foarte mic, se cade să dorim a avea un dar atât de mare cât i-ar aduce toate făpturile omeneşti şi cereşti şi să-l dăm dumnezeestii Lui măriri.
De aceea, când vrei să primeşti această Taină, pentru a fi biruit vrăjmaşul tău şi al Lui, înainte de împărtăşire, de cu seară sau şi mai înainte, cugetă la pofta Fiului lui Dumnezeu a-i da loc să intre în inima ta prin această Taină, a se uni cu Tine şi a-ţi ajuta să învingi orice pasiune.
Această poftă a Domnului e atât de mare şi nemărginită, încât nu poate fi cuprinsă deplin de mintea creată.
Pentru a te face cumva încăpător ei, du-te cu mintea la două lucruri: unul e plăcerea inexprimabilă a prea bunului Dumnezeu a se afla cu noi, căci această unire cu oamenii a numit-o desfătarea şi răsfăţarea Lui: „Desfătarea mea cu fiii oamenilor” (aceasta o spune şi Fericitul Augustin în Rugăciunile lui, dar în ce parte a Scripturii este deşi am căutat, nu ştiu unde anume se găseşte), iar cealălaltă este a socoti că Dumnezeu urăşte foarte mult păcatul, căci e potrivnic unirii Lui cu noi cea atât dorită, şi potrivnic dumnezeeştilor Lui săvârşiri. Din fire desăvârşită, bunătate, lumină curată şi nemărginită frumuseţe, Domnul nu poate decât să urască din fire păcatul. Acesta nu este decât răutate desăvârşită, întuneric, lipsă şi grozavă nesuferire a sufletelor noastre.
Această urâciune a lui Dumnezeu este atât de arzătoare şi mare contra păcatului, încât pentru stricăciunea lui s-au rânduit şi s-au făcut de la început până la sfârşit toate lucrurile aşezământului vechi și nou. Mai ales ale Patimilor Lui.
De aceea, unii teologi şi dascăli zic că Iisus Hristos pentru a şterge de la noi toată greşeala, până la cea mai mică, dacă ar fi fost nevoie, era gata ca iar să primească nenumărate morţi.
Oricât de puţin ai înţelege din aceste cugetări marea dorinţă a lui Dumnezeu de a intra în inima ta, pentru a zdrobi pe ai tăi şi ai Lui vrăjmaşi, se va aprinde în tine o mare dorinţă de a-L primi ca să lucreze în tine această desăvârşire. Îmbărbătat şi cu îndrăzneală din nădejde, că la tine va veni cerescul tău voievod, cheamă de multe ori la luptă acea patimă ce voieşti a o birui, să o surpi cu mai multă putere, cu îndoită şi întreită tărie, urându-o şi ridicând virtuţi contra acelei patimi. Aceasta să o faci seara.
Dimineaţa, puţin înainte de Cuminecătură, aruncă o mică privire a gândului la cele făcute, de la ultima Cuminecătură până atunci, toate săvârşite cu atâta nepăsare ca şi când n-ar fi fost Dumnezeu să te vadă şi să te judece, ori n-ar fi suferit pentru tine atâtea patimi pe cruce.
Căci şi tu ai ales şi ai cinstit mai ales poftele urâte, iar nu voinţa lui Dumnezeu. Cugetând astfel spre marea ta ruşine şi sfânta frică, vei fi ruşinat de nerecunoştinţa și nevrednicia ta.
Apoi, meditează că adâncul neajuns al bunătăţii Dumnezeului tău cheamă la ale Lui taine adâncul ingratitudinei tale şi al micii tale credinţe, apropie-te cu îndrăzneală, oferă-i loc desfătat în inimă ca să devină de-a binelea Stăpân şi Domn. Cum? Ce fel?
Când vei smulge din inima ta orice aşezare şi dragoste de creaturi, închide-o pentru a nu intra nimeni altul decât Dumnezeul tău.
Nicodim Aghioritul

Arhimandritul Sofian Boghiu (1912-2002)
 

˝Pentru oprirea prozelitismului sectar, atît preoții, cît și călugării trebuie mai întîi să trăiască ei înșiși o viață duhovnicească, evanghelică fără de prihană, ceea ce știu că este foarte greu. Apoi să studieze temeinic abaterile sectelor, să facă vizite acasă credincioșilor loviți de secte; să le vorbească blînd din Sfînta Scriptură, arătîndu-le adevărul, și să le spună de cîte daruri se lipsesc nevenerînd pe Maica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfînta Cruce, icoanele, Biserica și sfinții, toate fiind absolut necesare pentru mîntuire.˝






Sursa: Convorbiri Duhovnicești I Arhim. Ioanichie Bălan 1993

In niciun caz nu trebuie ca soţii să-şi îngăduie grosolănii, violenţe şi jigniri. Adeseori, un mare rău în relaţiile conjugale este reprezentat de limba neînfrânată, atunci când soţii, aprinşi de mânie, îşi aruncă unul altuia jigniri de tot felul. Rănile lăsate în suflet de aceste săgeţi verbale sângerează apoi multă vreme. Cartea Sfântă pune pe seama cuvântului următoarea însemnătate: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18). Când se aprinde răutatea, mai bine să taci puţin şi să te linişteşti (să iei apă în gură), iar pe urmă, rugându-te, să spui pe un ton binevoitor ceea ce poate să aducă folos.
Este mai bine ca tiradele de reproşuri şi de „predici” să fie înlăturate printr-un singur cuvânt magic: „Iartă-mă!”, care, de altfel, este foarte greu de rostit. În general, trebuie spus că mediul familial reprezintă condiţiile în care omul învaţă să trăiască virtuos. Soţii trebuie să vadă în căsătoria lor tocmai asta: o şcoală de viaţă creştină. Iar şcoala nu este întotdeauna uşoară... (Episcopul Alexandru Mileant)

Să primim greutățile cu nădejde!
 

Să zicem: „Bine aţi venit, greutăţilor! Mult câştig duhovnicesc îmi aduceţi! Aţi venit să mă umpleţi de harul lui Dumnezeu, de puterea Domnului... Ce sunteţi voi, greutăţilor, în faţa Crucii lui Hristos?”. Aşadar, vă rog, greul să-l vedem ca pe ceva uşor şi ispita ca pe un prilej de câştig duhovnicesc! Dacă vreunul dintre voi întâlneşte o ispită, spre exemplu, cineva se poartă urât faţă de voi sau nu vă vorbeşte frumos, să zică: „Uite, ce bine! Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu! Ai îngăduit aceasta, ca eu să mă pot cunoaşte mai bine pe mine însumi”.
Greu este să absolvim o universitate, o academie sau să învăţăm două-trei limbi străine, dar ca să coborâm Cerul în inimile noastre e foarte uşor. Este de ajuns numai să vrem.
Părintele Eusebiu Giannakakis

Egoismul dărâmă toate virtuţile, ca un buldozer
 

Părintele Eusebiu era îngăduitor, dar şi aspru, acolo unde trebuia. Spre exemplu, atunci când, în Ioc de pocăinţă, de părere de rău, vedea egoism şi duh pretenţios, răspundea: – Acestea pe care le spui tu acum, îţi deschid cumva porţile Raiului? Nemulţumirea ascunde în spatele ei egoism. Dumnezeu nu te va întreba dacă te-au iubit ceilalţi. Tu îi iubeşti?... Şi dacă îţi va spune Dumnezeu într-o zi că nu ai dreptate? Pune-ţi jos sinea egoistă şi loveşte-o cu putere... Să ne luptăm cu sinea noastră. „Netrebnico!”, să-i zicem. Să ne fie silă de sinea noastră. Să vezi atunci, se revarsă iubirea peste toţi oamenii!
Egoismul dărâmă toate virtuţile, ca un buldozer. Nemaipomenit de bine este să avem simţământul că suntem un nimic. Altfel, dacă noi credem că avem virtuţi, fie şi numai puţin, ne umflăm de egoism... De egoism nu numai să ne fie silă, ci să-I şi urâm... Domnul este întotdeauna alături de sufletul smerit.
Părintele Eusebiu Giannakakis

Rugăciunea dă cunoștință sufletului despre el însuși, prin faptul că se face oglindă în care el însuși se privește. Dar rugăciunea se face oglindă sufletului prin faptul că i-o ține în față Dumnezeu, sau harul Duhului. Sufletul singur nu și-o poate ține. Rugăciunea, ca și oglinda, are un suport obiectiv. De aceea sufletul, văzându-se pe sine în rugăciune, are totodată conștiința că e ținut în legătură cu Dumnezeu. Sufletul se cunoaște însă în rugăciune cu toate stările și pornirile lui bune și rele. Dar vede în același timp și simplitatea lui fără chip, dacă s-a ridicat la curăția de toate legăturile cu lucrurile. Absorbirea în vederea acestei taine negrăite a sale produce în el o tăcere despre toate, o tăcere despre el însuși și o copleșitoare uimire.”
Părintele Dumitru Stăniloae

Aţi auzit de unii care se numesc vegetarieni. Ei nu sunt postitori, ei îşi îngrijesc în felul acesta sănătatea. Ar fi bine să mâncăm toţi numai verdeţuri, dar Dumnezeu nu a spus asta. Dumnezeu a spus să ne abţinem într-un anumit scop, căci măsura tuturor lucrurilor este Iisus Hristos. Pentru că El a venit şi a probat tot ce poate să facă firea omenească. A suferit, a luat asupra sa, a văzut, a verificat. De aceea, nu putem spune că El a putut posti 40 de zile pentru că era Dumnezeu şi nu ne-a depăşit pe noi, pentru că n-a depăşit cu firea ceea ce era firesc. Moise a postit 40 de zile, Hristos tot 40 de zile. Dumnezeu Iisus Hristos a postit cu firea omenească, nu cu firea dumnezeiască, firea dumnezeiască neavând nevoie de post, nici neputând posti sau suferi.
Preot Nicolae Tănase