Despre post
 

"Iata postul placut Mie: dezleaga lanturile rautatii, deznoada legaturile robiei, da drumul celor asupriti si rupe orice fel de jug; imparte-ti painea cu cel flamand si adu in casa ta pe nenorocitii fara adapost; daca vezi pe un om gol, acopera-l, si nu intoarce spatele semenului tau.
Atunci lumina ta va rasari ca zorile, si vindecarea ta va incolti repede; neprihanirea ta iti va merge inainte, si slava Domnului te va insoti."
( Biblia)

"Demonii se silesc sa intre in comuniune cu omul si sa-l supuna, nu intotdeauna prin ganduri vadit pacatoase, ci il indeamna, la inceput, la actiuni care nu au nimic rau in sine, adesea chiar bune in aparenta, iar pe urma, capatand posibilitatea de a-l inrauri pe om si de a pune stapanire asupra lui, il arunca in faradelegi, care astfel sunt niste urmari ale ascultarii indemnurilor dracesti de la inceput. Acest lucru ne arata cat de stramta si cu cate necazuri ne este calea si cu cata trezvie trebuie sa pasim pe ea" (Sf. Ignatie Briancianinov).

SFANTUL IOAN DE KRONSTADT
Pentru a păzi această pace sufletească care se naşte din apropierea de Dumnezeu, este obligatoriu să veghezi asupra propriei tale persoane. Cel care are o viaţă duhovnicească şi luptă pentru mântuirea sa, trebuie să vegheze neîncetat asupra sa; ceea ce înseamnă că trebuie să acorde atenţie oricărei frământări a sufletului şi a duhului său. El este în permanenţă hărţuit de vrăjmaşul care încearcă să pună stăpânire pe el; când acesta găseşte pe unde să intre, fiindcă stăpânului i-a slăbit vigilenta, atunci el se grăbeşte să-i invadeze sufletul pricinuindu-i astfel mari suferinţe.

PARINTELE PAISIE OLARU
- Ce rugaciuni recomandati pentru calugari si mireni ?
- Toate cartile de rugaciuni sunt de folos, numai sa le citim cu evlavie si credinta caci ne inalta la Dumnezeu. Prin rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma " , stam de vorba cu El. De mare putere si folos este citirea psaltirii si mai ales participarea la slujbele bisericii. Acele rugaciuni care ne hranesc mai mult si ne atrag sufletul sa le facem, numai sa nu ne lenevim, ca mare razboi da diavolul ca sa nu ne rugam. Rugaciunea cu simtire si lacrimi ne uneste cu Hristos, dulcele nostru Mantuitor.

Nu doar "Cuvinte de folos", dar fara ele suntem biete suflete pierdute in drumul spre... "nicaieri"! Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa intram cat mai des pe aceste pagini si sa punem in practica sfaturile acestor ostenitori ai dreptei credinte.

Si ca sa nu plec fara a adauga si eu ceva de folos, iata, am gasit din intamplare ceva special care m-a sensibilizat. Sper sa va placa!

Iti doresc destul …

Mi s-a întamplat să aud un schimb de cuvinte între o mama si fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lânga poarta de securitate, s-au îmbrațișat și mama i-a spus “Te iubesc și îți doresc destul!” Fata, zâmbind, i-a raspuns: “Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mamă!”

S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a făcut câțiva pași înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă: “Vi s-a întâmplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată?”
“Da, mi s-a întâmplat, i-am răspuns. Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un rămas-bun pentru totdeauna?”
“Sunt bătrână, iar ea locuiește foarte departe. Mă așteaptă momente grele și realitatea este că următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.” spuse ea.
“Pe când vă luați rămas bun, v-am auzit spunând: “Îți doresc destul”. Pot să vă întreb ce înseamna asta?”
Ea zâmbi. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obișnuiau să le-o spună la toți…” A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zâmbit din nou. ”Când spunem “Îți doresc destul!” vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.”
Apoi îmi recită din memorie:
Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țină spiritul viu cât vei trăi.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câștig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul: “Rămas-bun”.

Sursa: http://www.andreilaslau.ro/iti-doresc-destul

Mesaj editat ( a aparut de doua ori )

Se spune că cineva zicea aşa către Dumnezeu: „Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit altădată păcatul!” Pentru că tot cu iubirea pe care o port în suflet am iubit şi păcatul, acum aş vrea să Te iubesc pe Tine măcar aşa cum am iubit păcatele de odinioară.
Nicolae Iorga spune că numai dinţii bolnavi simt fierbinţeala sau răceala alimentelor pe care le primesc. Dacă dintele nu-i bolnav, nu simte durere nici când bea rece, nici când bea ceva cald, pe când dacă dinţii sunt bolnavi, atunci suferă. Aşa-i şi cu mândria.
Când eşti mândru nu-ţi place să-ţi facă cineva vreo îndreptare, eşti nemulţumit şi asta arată că pătimeşti de mândrie, dar dacă primeşti îndreptarea, primeşti ocara chiar cum ai primi cinstea, ai biruit mândria.
Arhimandritul Teofil Părăian

Dăruind necondiţionat şi cu recunoştinţă

pr. Constantin Sturzu

http://www.doxologia.ro/sites/defaul...-nicolae1.jpeg

Într-una din zile, pe când spălam vasele şi dereticam prin bucătărie (lucru ce nu se întâmplă prea des, fie şi pentru că sunt zile întregi pe săptămână în care nu apuc a mânca acasă), m-am întrebat de ce, faţă de anii din urmă, acum nu mai aştept ca soţia să exprime, la întoarcerea acasă, nici o silabă de apreciere pentru aportul adus la treburile casnice. Şi am înţeles, străfulgerat, că orice pretenţie pe care aş avea-o de a mi se mulţumi sau, mă rog, de a fi apreciat cumva, m-ar plasa în afara casei (fapt de nedorit, evident!). Că aş avea, de fapt, o aceeaşi aşteptare pe care o are un străin de familie, cel ce nu are, adică, nici o obligaţie în a-şi asuma astfel de responsabilităţi... Şi imediat am făcut conexiunea cu un cuvânt al Domnului, care sună aşa: "Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din ţarină: Vino îndată şi şezi la masă? Oare, nu-i va zice: Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi, până ce voi mânca şi voi bea şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 7-10).

În acel moment, în bucătărie fiind, cu mâinile trebăluind în chiuvetă, am înţeles de ce a spune că suntem "slugi netrebnice" şi că nu ne-am făcut decât "datoria" nu este un lucru nici înjositor, nici lipsit de apreciere. Pentru că e firesc, atâta vreme cât suntem în Casa Domnului, să ne şi comportăm precum orice alt casnic al Domnului (Sf. Ap. Pavel le spune efesenilor că sunt "împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" - v. Efeseni 2, 19). Şi nu e nimic neobişnuit în asta. Pasărea nu este lăudată că zboară, că doar de aceea i-a dat Dumnezeu aripi. Aerul nu este lăudat că ne asigură oxigenul, doar e în firea lui asta. Mama nu caută apreciere că şi-a hrănit sau îngrijit pruncul - dacă e o mamă în toate minţile, nici nu concepe să facă altfel! Tot aşa, omul care e cu adevărat în Dumnezeu nu simte nevoia de a primi vreo apreciere pentru ceea ce face... în numele Domnului! E în firescul lucrurilor să fie aşa. Nu numai că nu e ceva înjositor să-ţi faci datoria ca o "slugă netrebnică", e chiar o chestiune de demnitate; abia când eu lucrez aşa, mă arăt pe mine a fi demn de statutul de fiu al lui Dumnezeu - sunt, ca să spun aşa, fiu al Tatălui meu! Invers, vai mie când nu voi face şi nu voi lucra după harul care este în mine! Abia aceasta este ceva neobişnuit, nefiresc...

A nu se deduce, din cele de mai sus, că nu ar trebui ca cineva să mulţumească soţului sau soţiei sau oricui pentru un ajutor primit, ori să nu arate apreciere pentru munca şi devotamentul celuilalt. Ceea ce am vrut să subliniez e că nu trebuie să pretindem recunoştinţa sau aprecierea cuiva indiferent de ceea ce facem, indiferent de cât de mare este jertfa făcută sau dacă era ori nu era de datoria noastră să împlinim un anumit lucru. Altminteri, vom avea mereu motive de suferinţă, iar smerenia rămâne doar un cuvânt de dicţionar, nu o atitudine pe care ne-am străduit să ne-o împropiem. Aceasta este însă doar o faţă a problemei, cea dinspre noi. Celălalt aspect nu vizează ce trebuie să facă (sau nu!) celălalt pentru mine, ci ceea ce sunt eu chemat să fac pentru el. Această a doua faţetă a problemei ne indică faptul că, dacă nu trebuie a pretinde apreciere, este, în schimb, obligatoriu să mulţumim sau să fim recunoscători faţă de toţi cei care se ostenesc în viaţă (şi) pentru noi. Acelaşi Dumnezeu care ne învaţă să zicem: "Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem", ni se adresează, când împlinim cele rânduite, cu aceste cuvinte: "Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău" (Matei 25, 21). Ce altceva decât apreciere sau mulţumire este aici?

Suntem în ziua de prăznuire a celui mai popular sfânt al creştinătăţii, Sf. Ierarh Nicolae. Un sfânt care a inspirat atâtea generaţii de sfinţi, dar şi personaje precum Moş Crăciun (sau Santa Claus, cum mai e cunoscut în lume). Este sfântul care s-a impus în conştiinţa tuturor ca model de bunătate şi de dărnicie. Un sfânt care nu a pretins nimic de la nimeni, în schimb s-a dăruit total şi necondiţionat semenilor săi. Iată un argument în plus pe care-l aduc în sprijinul gândurilor exprimate mai sus; căci numai dăruirea şi iubirea necondiţionate sunt dumnezeieşti - adică demne de cea mai înaltă chemare a omului, sfinţenia.


P.S.:A nu se deduce că eu aş fi vreun model de implicare în treburile casnice. Din păcate (chiar păcate!)... Dar am constatat, în puţinele situaţii de genul celor evocate la începutul articolului, că rugăciunea unită cu orice lucrare pe care omul este dator să o facă pe pământ - chiar şi cea mai măruntă ori mai neplăcută - devine inspiraţie curată. Nu zăcutul în plânsul de neputinţă, nu revolta că noi ne ocupăm de lucruri neînsemnate, în timp ce alţii sunt dedicaţi unor idealuri înalte, nici visatul cu ochii deschişi. Acestea nu ne zidesc. Când Dumnezeu este cu mine şi spălatul vaselor devine lucru împărătesc!

preluat de pe : www.doxologia.ro

pilda zilei
 

Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate păcătuind cu o femeie si se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său zicându-le: "Opriti-vă! Până când gresiti?" Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă ca nu îndată să judecati, chiar si cu ochii de ati vedea.

"Suntem responsabili pentru cei pe care i-am făcut să ne iubească" - Savatie Baștovoi.

Tacerea apasatoare nu poate uita iubirea.
Nici zgomotul asurzitor nu o poate acoperi.
Nici distanta presarata cu teama.
Nici timpul risipit in durere, nici zambetele chinuite de forta deznadejdii...
Doar iubirea potoleste iubirea.

o pildă frumoasă

NU PROMITE când esti fericit, NU RĂSPUNDE când esti nervos, NU DECIDE când esti trist !

http://ortodox.md/wp-content/uploads...98-240x160.jpg

"Vă spun un cuvânt de folos care vi se potrivește: viaţa în comun (în mănăstire sau în familie) este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi: să te faci iertat! Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Şi nu printr-o frază stearpă şi erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai facut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată."

Din Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ed. Christiana 2007

Un cuvânt din pateric de la Sfântul Antonie cel Mare, prăznuit astăzi 17 Ianuarie
 

Unui frate i s-a întâmplat odată ispită în mănăstirea lui avva Ilie. Şi, alungat fiind de acolo, s-a dus în munte la avva Antonie. Şi rămânând fratele un timp pe lângă dânsul, l-a trimis la mănăstirea de unde venise. Iar cei din mănăstire, văzându-l, iarăşi l-au alungat. Iar el s-a întors la avva Antonie, zicând: „N-au voit să mă primească, părinte“. Deci l-a trimis bătrânul înapoi, zicând: „O corabie s-a sfărâmat în valurile mării, a pierdut încărcătura şi cu osteneală a scăpat la uscat. Voi, însă, cele scăpate la uscat voiţi să le aruncaţi în mare“. Iar ei, auzind că avva Antonie l-a trimis, l-au primit de îndată.

Pentru Avva Nil - Patericul egiptean :

A zis iarăsi : dorind să te rogi cum se cade, să nu mâhnesti vreun suflet; iar de nu, în zadar alergi.

Foarte frumoasă si adâncă pilda zilei de azi !... aviz înteleptilor vremii
 

Dumnezeu vine si bea tot lapticul meu

In Egipt, unde in vechile vremuri crestine existau multe manastiri mari, un monah se imprietenise cu un taran, neinvatat si cam naiv. Odata, taranul i-a spus monahului:

- Si eu il cinstesc pe Dumnezeu, Care a facut aceasta lume! In fiecare seara torn intr-o strachina lapte de capra si il pun sub palmier. Noaptea, Dumnezeu vine si bea tot lapticul meu. Ii place foarte mult. Niciodata nu a mai ramas in strachina vreo o picatura.

Auzind vorbele acestea, monahul nu a putut sa nu izbucneasca in ras. Cu blandete si pe inteles i-a explicat prietenului sau ca Dumnezeu nu avea nevoie de lapte de capra. Totusi, taranul a staruit cu incapatanare in parerea sa. Si atunci monahul i-a propus ca in noaptea urmatoare sa stea la panda si sa vada ce se va intampla dupa ce va pune strachina cu lapte sub palmier.



Zis si facut. Cand a venit noaptea, monahul si taranul s-au ascuns undeva, nu departe si curand au vazut la lumina lunii cum s-a furisat spre strachina o vulpe mica si a baut tot laptele.

Ca un trasnet l-a lovit pe taran aceasta descoperire.

- Da, a recunoscut el zdrobit, acum vad ca nu a fost Dumnezeu!

Monahul a incercat sa il aline pe taran si a inceput sa-i explice ca Dumnezeu este Duh, ca El este cu totul altfel fata de lumea noastra, ca oamenii il cunosc pe El intr-un chip aparte... Dar taranul a stat inaintea lui numai cu capul plecat. Apoi a inceput sa planga si a plecat la bordeiul sau.

Monahul a plecat si el la chilia lui. Dar, apropiindu-se de ea, a vazut uimit la usa un inger, taindu-i calea. Si, cuprins de frica, a cazut in genunchi, iar ingerul a spus:

- Omul acela simplu nu avea nici educatie, nici stiinta de carte, nici intelepciune ca sa-L cinsteasca pe Dumnezeu altfel decat o facea. Iar tu, cu intelepciunea si eruditia ta, i-ai luat aceasta posibilitate. Tu crezi fara indoiala ca ai judecat corect? Insa nu stii un singur lucru, o, inteleptule: ca Dumnezeu, uitandu-Se la inima sincera a acelui taran, in fiecare noapte trimitea sub palmier o vulpe mica, ca sa il mangaie si sa primeasca jertfa lui.

Arhimandritul Tihon
Nesfintii sfinti si alte povestiri, Editura Egumenita

Punctul pe I
 

Ar trebui ca principala noastra grija, la judecata de apoi, sa fie suferinta pe care am provocat-o celor care ne-au iubit.

Teodor Baconschi ( fost Ministru de Externe)

aici nu se numara cei care se indragostesc de persoane care nu raspund dragostei lor...iubiri imposibile pentru barbati insurati ...si altele.
Nu ? :)

Ba cred ca se numara. :) ca tot cu iubire ar trebui raspuns. Insa nu una pasionala, ci altcumva.

"Daca n-am mai sti sa scriem, am putea sa vorbim. Daca n-am mai sti sa vorbim, am privi. Daca n-am mai vedea, am auzi. Daca nici de auzit nu am mai auzi, ne-am atinge. Ne-am porni unii spre altii, cautindu-ne prin intuneric, plini de speranta, sfâsiati de teribila nevoie de a fi impreuna."

- Savatie Bastovoi

......:)
Şi ce lucru curios, unii deşi scriu, vorbesc, văd şi aud - şi tot se caută unii pe alţii, plini de speranţă, fiind împreună cu pornirea de a dărui şi primi în acest împreună al lor tot ce au mai bun.
Dar se poticnesc, în plin elan, deseori, unul de celălalt şi se îndepărtează răniţi.
Şi atunci, plini de speranţă unii se avântă reînnoit către alţii, urmînd să se poticnească iar şi iar, alţii se cufundă în întunericul rugăciunii, năzuind ca abia acolo să afle împlinirea fără cusur a unui împreună desăvârşit. Şi nu o află, uneori, nici pe aceasta, decât după mari oboseli şi neîmpliniri, iar de multe ori nu o află deloc şi nicicînd.
Şi atunci, rămânînd cu totul singuri şi deznădăjduiţi, într-un întuneric fără speranţă, sfâşiaţi şi cu totul pierduţi, scârbiţi chiar de propria moarte, se întâmplă să se oprească şi să se privească, pentru o clipă, pe ei înşişi.
Ar fi trebuit să înceapă cu asta, de la bun început.
Dar nu au ştiut că aşa se face.
Lumea noastră ne învaţă multe, ne învaţă orice - numai să ne oprim o clipă şi să ne privim cu alţi ochi, nu ne învaţă.
Dar când Mângâietorul găseşte un loc cât de mic prin ţesătura densă a gândurilor noastre (cocon cu mult mai des decât cămaşa fluturelui de mătase), atunci şi doar atunci, printre lacrimi şi muci, întrezărim o nouă perspectivă unde nevoia teribilă de a fi împreună îşi arată adevărata ei faţă - mai nuanţată şi mai înălţătoare decât aripile curcubeului...
Fără această nevoie curcubeul ar fi fost alb ca spuma mării sau ca argintul lunii într-o noapte verde, de mai.

Cezar, te-ai născut si ai rămas poet :) merci de comentariu! :53:

un articol interesant, de pe site
 

Mersul la Biserică

Cred si mărturisesc că fiecare din noi am trăit clipe în care vroiam să mergem la Biserică si n-am reusit din anumite motive, mai mult sau mai putin serioase.

Bineînteles că nu poate fi considerat un păcat. Ceea ce mă întristează este faptul că din ce în ce mai multi oameni încep să pună la îndoială rostul mersului la Biserică sau mai mult decât atât, pun la îndoială folosul lui.

continuarea aici: http://www.crestinortodox.ro/editori...ca-135374.html

de Arhim. Siluan Visan

gândul zilei
 

"Credinta nu e ca un curs la fără frecventă. Trebuie să o trăiesti zi de zi".

Părintele Teofil Pârâian

De-acuma… bătrânii trebuie să se gândească mai mult la moarte. Da’ nu numai vârstnicii, ci şi cei mai tineri. Căci spun părinţii cei de demult că „mai multe piei de miei găseşti decât de oi bătrâne”. Însă până la urmă, moartea nu este decât o „îngropare a păcatelor”. - Avva Iulian, bătrânul drag din chinoviul Prodromului

Multumim de aducerea aminte, Moshule.

"... sunt pahare mari şi pahare mici. Dar, fiecare pahar dacă este plin, este desăvârşit!"

Părintele Arsenie Papacioc

"Ştiu, cea mai nobilă dorinţă a omului este să devină sfânt; da, dar mai întâi trebuie să trecem prin toate dorinţele mărunte, să învăţăm să dispreţuim trupul, setea de aur, de putere şi de revoltă. Vreau să spun că trebuie să-ţi trăieşti tinereţea şi toate patimile omeneşti din plin, apoi să spinteci toţi aceşti idoli, să vezi că sunt numai pleavă, că fluieră vântul prin ei, să te goleşti, să te cureţi, să nu mai fii nicicând ispitit să priveşti înapoi. Aşa face un adevărat luptător." N. Kazantzakis

"Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere."

Sfântul Ioan Gură de Aur

Apropo de The Lion King, vă pun ceva în attachment, să vă mai descretiti fruntile week-end-ul ăsta :)

despre relativitate și înțelegerea ei, oarecum
 

Florin, atentie că nu frigiderul este mare cât girafa, ci girafa este mică cât să încapă în frigider !! :D

Fragment din Viata Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei:

Mergind Sfintul sa cerceteze pe bolnavi - pentru ca de doua sau de trei ori pe saptamina cerceta pe cei bolnavi -, l-a intimpinat pe el un strain si i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale sa-i dea sase arginti. Deci, luind strainul argintii, s-a dus. Si vrind sa ispiteasca indurarea Sfintului, si-a schimbat hainele si alergind pe alta cale, iarasi a intimpinat pe fericitul Ioan si l-a rugat, zicind: "Miluieste-ma, stapine, ca sint robit". Iar el iarasi a poruncit slugii sale ca sa-i dea sase arginti.

Apoi sluga a zis stapinului la ureche: "Stapine, acesta este saracul acela care a luat mai inainte sase arginti". Iar patriarhul s-a facut ca si cum n-ar fi auzit si a poruncit sa-i dea. Strainul, luind si a doua oara milostenie, iarasi si-a schimbat hainele sale si a intimpinat pe patriarhul pe alta cale, cersind si a treia oara milostenie de la dinsul. Iar sluga a zis catre patriarh: "Stapine, acesta este tot acela care a luat de doua ori cite sase arginti si acum cere si a treia oara". Atunci fericitul a raspuns slugii, zicind: "Da-i lui doi arginti, ca nu cumva sa fie Hristosul meu, Care ma ispiteste pe mine!"

Sfanturi de la Cuviosul Paisie Aghioritul

- Gândurile rele să plece imediat din mintea noastră pentru că, atunci când rămân pe loc, ne ard, ca şi cum am ţine cărbuni pe mâini.
- Când oamenii te mâhnesc şi te nedreptăţesc să te bucuri pentru că ţi se achită păcate.
- Când eşti osândit (este pentru că) probabil ai osândit şi tu în trecut, drept pentru care îţi achiţi păcatul tău.
- Cei imorali şi cei hulitori atrag gloanţele duşmanului asupra lor, ca şi cum le-ar atrage cu un magnet şi astfel sunt omorâţi primii în război, în vreme ce, în cazul celor buni, gloanţele trec pe lângă ei fără să-i vatăme.
- Când eşti lângă duhovnicul tău şi săvârşeşti ceea ce-ţi spune, să nu te nelinişteşti pentru viaţa ta.
- Dumnezeu ajută acolo unde omeneşte nu se poate face nimic.
- Atunci când omul păcătuieşte în ciuda voii sale, moartea îl va afla în pocăinţă. Dacă, însă, spune că se va pocăi la bătrâneţe, atunci nu va apuca să se pocăiască; şi va pleca de moarte neaşteptată.
- Este nevoie ca necontenit să ne călcăm egoismul nostru.


(Nikolaos A. Zournatzoglou, Mărturii ale închinătorilor. Cuviosul Paisie Aghioritul, volumul al II-lea, Editura Egumeniţa, pp. 91-92)

Referitor la această situaţie, Cuviosul spunea frecvent că e vorba de legea acţiunii duhovniceşti. Ceva gen acţiune şi reacţiune în fizica mecanică, deşi nu e tocmai aşa...
Insista mereu în convorbirile sale duhovniceşti (mai ales cu femeile sublinia acest aspect, nu ştiu de ce) că e foarte periculos să nu ţinem seama de legea aceasta care se aplică neîncetat în viaţa noastră. E limpede, aşadar, că nu doar pe pământ funcţionează determinismul, ci şi în relaţia dintre pământ şi Cer.
Avem şi noi o vorbă asemănătoare - "bine faci, bine găseşti!" deşi românul, care pe toate le începe bine pentru ca mai apoi să se lase momit întru stricăciune a pocit-o şi pe asta, nu mai zic cum...
Am luat de multe ori aminte la această lege, aşa cum mi-a părut căsemanifestă ea în viaţa mea şi a semenilor. Remarcai, printre altele, că manifestarea legii nu e aşa simplistă cum îmi părea la înmceput şi că uneori lucrează pe căi foarte discrete, nebănuite. Şi abia mai apoi înţeleg cum s-a manifestat una şi aceeaşi lege dumnezeiască, în nesfârşitele ei modalităţi de exprimare, împlinirea ei strecurîndu-se prin timp, printre oameni şi întâmplări într-un mod fascinant, uneori; de-a dreptul... şerpuitor ("fiţi înţelepţi ca şerpii!", când sunteţi curaţi ca porumbeii, ca pe toate să le puteţi duce la împlinire, înţeleg eu, depăşind piedicile cu răbdare, smerindu-vă cu rugăciunea, neîncetat)
Toate cele bune,
Doamne ajută!

"Omul drept nu vrea altceva decât un lucru esențial, și acesta este binele cel desăvârșit. Numai spre el tinde, numai acest bine îl atrage, nu altul pe lângă el, ci veșnic dorește numai și numai același lucru, cu el să se desfăteze. Dacă i s-ar pune condiția să aleagă [între el] și ceva care să-l veselească, de pildă nevinovăția copiilor, ei bine, el n-ar renunța la binele suprem, ci la copii."
- Sfântul Ambrozie al Milanului

Urgent
 

Urgent...
este deja, un ritm de viata... O modalitate de a-ti trai viata.

Urgent...
e un cuvant cu care traim zi de zi pe parcursul vietii noastre agitate si caruia i-am pierdut deja tot sensul de “graba” si “prioritate”.

Urgent...
e modul cel mai rau de a trai pe pamant, pentru ca in ziua in care plecam lasam neterminate lucrurile care intr-adevar erau urgente.

Urgent...
Este sa faci o pauza in viata ta agitata si, pentru un moment, sa te vezi si sa te intrebi: ce importanta are tot ceea ce fac?

Urgent...
e sa te opresti si sa vezi... cat de mare esti!

Urgent...
e ca atunci cand te plimbi pe strada sa-ti ridici privirea, sa-ti intorci capul si sa privesti in jurul tau; observa cerul, copacii, pasarile... oamenii!.

Urgent...
Este sa fim mai umani... mai frati!

Urgent...
Este sa stim sa pretuim timpul pe care ni-l cere un copil.

Urgent...
Este ca intr-o dimineata sa te trezesti devreme si sa privesti rasaritul, sa-i simti caldura si sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru un cadou atat de mare.

Urgent....
Este sa te simti viu cu trup si suflet!... Sa-ti vezi bratele, picioarele, corpul, inteligenta si sa vibrezi cu adevarat cu viata!

Urgent...
Este sa faci pauza un moment in timp ce muncesti, sa iesi afara , sa respiri profund si sa simti cum aerul iti umple plamanii si... Sa realizezi ca esti viu!.

Urgent...
Este sa le spui oamenilor din jurul tau ca ii iubesti, cat ii iubesti astazi, si sa nu astepti ziua de maine ca sa faci asta.

Urgent...
Este sa nu lasi ca viata sa-ti treaca intr-o clipa si ca, atunci cand privesti in urma, sa nu fii deja un batran care nu mai poate da timpul inapoi...