Rugăciunea este o puternică legătură între om şi Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc şi trupesc, e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăţia lui Dumnezeu, la Ceruri, e cale la viaţă, la fericirea vremelnică şi veşnică. Rugăciunea făcută în Duh şi adevăr înaripează şi înalţă sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl uneşte. Prin rugăciune, noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace şi har, ştiind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh şi adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Aşa au vorbit: drepţii, patriarhii, proorocii, împăraţii în Vechiul Testament şi Mântuitorul cu sfinții Apostoli şi urmaşii lor în Noul Testament, până astăzi şi cât va fi lumea aceasta.
Protosinghel Nicodim Măndiță

Calea creștinului este în felul următor: La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.
La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.
Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.
Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?
Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.
Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.
Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.
Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
(Arhimandrit Sofronie Saharov)

Tactici în războiul cu gândurile
 

Sfinţii Părinţi ne spun că, după cum nu putem opri vântul, la fel nu putem opri nici gândurile care ne vin. Gândurile rele care ne pot veni pot fi pentru orice păcat posibil, însă vicleanul diavol încearcă să ne câştige încrederea şi prin aparente gânduri bune, care de fapt ne pot duce într-o direcţie greşită. Asemenea înşelări le putem evita cultivându-ne smerenia, care ne face să ne dăm seama de greşelile pe care le facem. Gândurile care-l luptă adesea pe om, sunt cele de desfrâu şi de mândrie, apoi cele de întristare, iar la unii pot veni şi gânduri de hulă. Sfinţii Părinţi ne spun că dacă ne rugăm şi ne vin gânduri de hulă la adresa lui Dumnezeu, sau a altor sfinţi, nici să nu le luăm în seamă, căci nu de la noi sunt acestea, ci de la vrăjmaşul, care vrea să ne tulbure.Pentru celelalte feluri de gânduri, care vin asupra noastră, avem două posibilităţi: sau să ne luptăm cu ele, sau să fugim de ele. Cum ne putem lupta cu gândurile? De exemplu, dacă ne vin gânduri de desfrânare, ne putem lupta cu ele gândindu-ne cât de urât poate să miroasă un om, cât de repede trece fapta păcatului, şi faptul că după ce am săvârşit păcatul nici nu ne-am săturat, pofta reîntorcându-se repede la noi. Ba mai şi rămânem cu un gust amar de pe urma păcatului.
Cum putem fugi de asemenea gânduri? Cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pe care o putem spune în orice caz, iar când suntem așa de tulburaţi, încât nici nu ne putem ruga, schimbându-o cu altceva. Putem da drumul la un film cuminte, să ne găsim ceva de făcut, să vorbim cu cineva, orice altceva, doar să ne distragem atenţia de la gândurile necurate. Dacă nu putem să ne rugăm, atunci putem face orice altceva, până ne trece fierbinţeala războiului, apoi vom fi fericiţi că nu am dat curs gândului pătimaş, şi poate am luat şi o cunună.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 305-307)

Lauda este un mare duşman al omului, deoarece poate arunca omul în mândrie, şi din cauza mândriei acesta să-şi piardă sufletul. „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi”; „cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau” (Psalmii 54, 24; 61, 4), ne spune Proorocul David despre buzele viclene care pot rătăci sufletul nostru. Însuşi diavolul, în multe arătări ale sale, îl lăuda pe cel căruia i se arăta în chip de înger, iar dacă cel în cauză nu se smerea, căderea era mare. Săgeţi şi blesteme să fíe pentru noi laudele, însă felul în care ne comportăm când le auzim poate fi diferit în funcţie de gravitatea cazului. Astfel, putem să dăm un răspuns cu smerenie, când aceasta întrece măsura, dar putem şi să nu răspundem nimic în alte cazuri, gândindu-ne, cu smerenie, că nici nu suntem în stare să dăm un răspuns potrivit şi sigur, necrezând nici noi ceea ce spune cel care ne aduce laude.
În rest, faptele vorbesc, iar cuvintele sunt de prisos, iar ca să lauzi pe cineva în faţă, de multe ori este nepotrivit. Mai bine ar fi să certăm cu blândeţe, iar după ce cel în cauză nu mai este, atunci să-i aducem cuvinte de laudă.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 76)

Sminteala este mai mare la oamenii care se lasă robiți de băutură
 

Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toţi: „Luaţi aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi băutura!” (Luca 21, 34). Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă beţivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În ţara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credinţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Căci iată ce zic păgânii: După cum este viaţa creştinilor, aşa este şi credinţa lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credinţa noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: „Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!”.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul

Un lucru comun, cu care toţi ne confruntăm, este supărarea, mânia care rezultă din acţiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soţul sau soţia de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supăraţi, spunem şi facem lucruri pe care, mai apoi, le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune, în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac, nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19).
Când ne supărăm sau ne mâniem, atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi, oare, ca adevăraţi creştini ortodocşi, să reacţionăm astfel faţă de semenii noştri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situaţiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi, timp de zece minute, vom vedea că nu ne mai mâniem aşa de uşor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecinţele neînţelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ţi un program regulat de rugăciune, în care să incluzi şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, măcar zece minute pe zi.
2. Când eşti supărat, spune rugăciunea lui Iisus şi încearcă să te depărtezi de situaţia conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe şi, în timp ce te plimbi, rosteşte în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ţi-ai terminat rugăciunea, încearcă să vorbeşti cu partenerul de lângă tine şi spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbeşti începe conversaţia cu un „Eu” şi nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simţit jignit când ai făcut acel lucru...” şi nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte ameninţată şi va încerca să-şi recâştige poziţia. Împărtăşindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai uşor şi pentru el să ţi le împărtăşească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere şi persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Ştiu că nu ai intenţionat să mă răneşti. Dar, de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înţeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuţii libere, cu calm şi dragoste. Rugaţi-vă împreună. O îmbrăţişare ajută întotdeauna, atunci când vrei să-i arăţi celuilalt dragostea ta sinceră.
Sursa:
http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Să-ţi faci un program bun. După rugăciunea de dimineaţă, să citeşti din Noul Testament. Să iei câte un cuvânt pe care să-I ai în minte şi să te străduieşti să-l împlineşti toată ziua. Să-ţi zici: „Asupra acestui cuvânt mă voi opri astăzi, pe acesta mă voi strădui să-l păzesc”. Anafura să o consumi după rugăciunea de dimineaţă. Seara să citeşti puţin dintr-o carte patristică, deoarece aceasta îţi pregăteşte sufletul pentru rugăciune. În fiecare seară, să ne întrebăm: „Ce am făcut astăzi! Ce am spus şi ce nu trebuia să fi spus! De câte ori m-am enervat? Ce am putut face şi nu am făcut?”. Seara, să ne cercetăm pe noi înşine. Astfel este revigorat şi înnoit harul! Astfel se luptă cineva!
Părintele Eusebiu Giannakakis,

În limba greacă, makarios înseamnă „fericit”. Ca să ajungi la fericirea aceasta şi la a purta numele de Macarie, chiar dacă porţi alt nume, trebuie ca, mai întâi, să fii credincios. În limba greacă, acest cuvânt, „credincios”, se traduce prin „teopist” ‒ eşti doritor de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Împlinind poruncile lui Dumnezeu, eşti rob al lui Dumnezeu (în limba greacă se numeşte teodul). Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, pe măsura împlinirii poruncilor, ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune ‒ aş vrea să țineți minte cuvântul acesta ‒ că încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu.
Pe Dumnezeu Îl cunoaştem când ne minunăm de El. Numai cu iubire poţi sta în faţa lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, de pildă, că, într-un text din slujbele noastre cu privire Ia Maica Domnului ‒ şi Maica Domnului totuşi fiind om, nu Dumnezeu ‒ se spune: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate...”. Deci s-au spăimântat toate, s-au uimit toate de dumnezeiasca mărire a ei. Prin urmare, dacă Maica Domnului ne dă prilejul să ne minunăm, un temei cu atât mai puternic e să ne minunăm de Dumnezeu şi să ne minunăm de iubirea Lui, arătată către noi.
Arhimandrit Teofil Părăian

Impătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată, însă, ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii (sufletești) o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. (Părintele Arsenie Boca ‒ mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 126)

Intrebare: Aţi afirmat că băiatul care-şi planifică căsătoria cu o fată, dar renunţă, este posibil că va rămâne neînsurat, pentru că a făcut nedreptăţi. V-aş ruga să dezvoltaţi ideea de răsplătire a nedreptăţii făcute.

Răspuns: Ce se numeşte nedreptate? Nedreptatea se numeşte, în cazul despre care vorbim, atunci când tu ţii o fată încurcată 1-2-3 ani, şi după aceea spui „la revedere”, fără să ai un motiv precis; atunci fata rămâne încurcată în sufletul ei. Rămâne undeva suspendată şi cu gândirea şi cu sentimentele şi cu preocupările. Nu vorbesc de situaţia în care tu ai motive clar şi precis exprimate să închei prietenia. De altfel, dacă ai motive, totul se rezolvă normal, pentru că şi fata înţelege că a făcut ceva ce nu trebuia şi totul se limpezeşte. Nedreptatea constă în faptul că ea te-a iubit şi nu poate acum să iubească pe altul. De ce nu mai poate acum să iubească pe altul? Pentru că pe tine te-a iubit aşa cum îi este ei caracteristic. Deplin. Şi atunci avem de-a face cu o asemenea stare de golire a ei şi nu se poate ca un asemenea băiat să nu plătească. De obicei, rămâne neînsurat sau se însoară foarte greu, şi atunci cu o fată care are alte calităţi pe care le căuta, dar exact pe acelea nu le are, pe care le găsise la prima lui prietenă ‒ prietenă pe care a părăsit-o ‒, şi atunci îşi trage păcatele prin propria procedură.
Părintele Nicolae Tănase

Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebește de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire și-ți tai voia, ești în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voință liberă. Și atunci trebuie să birui cu orice chip, și lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum și Iacob s-a luptat cu Dumnezeu și L-a biruit ‒ în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găsești! Trebuie cu orice preț să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subția” cât mai mult.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 95)

Iubirea aduce întotdeauna bucurie. De exemplu: bucuria intervenirii spre binele omului de lângă tine, adică îl ajuţi pe om şi te bucuri că l-ai ajutat şi înmulţeşti bucuria şi pentru el.
Omul care primeşte o binefacere are bucurie din faptul că cineva se interesează de el, cineva îi împlineşte ceea ce îi lipseşte, cineva contribuie la binele lui. Făcându-le pe toate acestea, devenim lucrători de bucurie, înmulțitori de bucurie. Şi Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola a Il-a către Corinteni (1, 24): „Noi suntem lucrători de bucurie”. Prin urmare, orice creştin trebuie să fie un lucrător de bucurie.
Arhimandrit Teofil Părăian

Creştinul care se roagă numai de formă e asemenea unei femei care coase de zor, cu acul fără aţă. Coase, coase înainte, dar fără niciun folos. Pierde vremea în zadar. Aşa păţesc şi oamenii lui Dumnezeu care se roagă numai de formă, de obicei numai cu buzele, iar nu şi cu mintea. Acul rugăciunilor aleargă înainte pe treptele zilelor vieţii lor, dar zadarnic, fiindcă lipseşte aţa atenţiei, a cugetării sănătoase, a adunării sau a urmăririi rugăciunilor cu mintea. Lipseşte Duhul Rugăciunii. Lipseşte cusătura, adică viaţa rugăciunii, lipseşte apropierea şi unirea cu Dumnezeu. Astfel, adeseori observăm cu adâncă durere că rugăciunile celor mai mulţi dintre noi, creştinii, sunt ca un ac ce coase fără aţă, care aleargă înainte în zadar, ca o cusătură de formă, nefolositoare, făcută în gol.
Protosinghel Nicodim Măndiță

Chiar la rugăciune o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar nu te teme. Dumnezeu ştie dinainte ce ai să ceri tu, dar îi place ca tu să lupţi. Nu ceda, nu abandona viaţa ta pentru ispitele care vin! Şi dacă te găseşti în Bucureşti sau într-un sat, cine ştie pe unde, Hristos este Acelaşi peste tot. Pentru că nu se pune atât de mult problema lumii care împiedică, ci a diavolului; el te împiedică. Tu eşti singur şi nu poţi să faci rugăciunea, pentru că te împiedică diavolul, că noi nu luptăm cu carnea şi cu sângele, ci cu puterile întunericului, pe viaţă şi pe moarte!
Părintele Arsenie Papacioc

Unul dintre cei mai primejdioși vrăjmași ai omului este răcirea (indiferența) duhovnicească. Dacă inima este indiferentă față de Dumnezeu, viața noastră duhovnicească este amenințată; la fel și rugăciunea, ca fiind cea mai vie expresie a ei. Atunci, omul începe să se stingă duhovnicește. Iar dacă devine indiferent pe deplin, el moare duhovnicește. Morții sunt reci. Iată de ce trebuie, în mod deosebit, să ne păzim de indiferența duhovnicească.
Arhimandritul Serafim Alexiev

Pentru că omul coase gând de gând, părere de părere, impresii şi prejudecăţi între ele. Dar ia pune-l să înţepe o dată măcar, la fiece rulaj al rugăciunii, pieliţa cea mai dinafară a inimii!... Dacă de căptuşeală nu îi putem cere omului să se atingă...
Asta puţini o fac. A pedala pe suprafaţa lucioasă a gândurilor e mai la îndemână. Nu curge sânge, nu doare, nu sperie. Totul e plăcut, admirabil, comod. Cum să nu te tot rogi, aşa?....

Superficialitatea si " comoditatea " , n-au nimic in comun cu focul rugăciunii!
Multumesc frate Ioane pentru precizarea ta binevenită .
Doamne ajuta !

Iar eu îţi rămân în mod firesc, mereu îndatorat, pentru selecţiile excelente pe care le faci, pentru toţi forumiştii, din Comoara Bisericii.
Doamne ajută!

Menirea noastră este să dobândim harul Duhului Sfânt
 

Fiecare să știm: ce sunt eu, ce trebuie să fac eu. Pentru că nu trăim ca să dobândim averi, ci menirea noastră este să dobândim harul Duhului Sfânt. Asta este chemarea noastră și asta înseamnă să iei în serios viața. Și harul lui Dumnezeu vine. Harul lui Dumnezeu este un dar. Dar nu întotdeauna harul ți se dă gratuit. Harul trebuie să‑l cucerești. A cuceri harul este tocmai aceasta: a lua viața în serios. Atunci e foarte ușor, mai ușor decât vă închipuiți. Știți ce înseamnă a fi serios? A fi împlinit. Încrederea s‑o ai în Dumnezeu și atunci ești permanent serios și vesel și bucuros.
Înaltpreasfințitul Justinian Chira

Cum vedeţi iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Care ar fi limita intimităţii?
Limita intimității dintre doi îndrăgostiți ar trebui să fie acolo unde ar începe păcatul. Dacă e vorba de implicare a păcatului, de implicare cu păcat, atunci acolo e limita și nu trebuie să se ajungă acolo.
În rest, Dumnezeu binecuvântează tot ce e frumos şi bun, tot ce poate fi afirmat şi afişat oriunde şi oricând.
Arhimandrit Teofil Părăian

Trebuie să vorbim foarte serios cu copiii; iar părinţii să fie convinşi să pună lucrurile la punct. Biserica nu poate să fie altfel decât slavă, sărbătoare şi nevoinţă. Vieţuirea bisericească şi spovedania trebuie să devină pentru copii lucruri aşteptate, dorite, pentru ca ei să primească întâlnirea cu părintele lor duhovnicesc ca pe ceva foarte, foarte important; ca pe un lucru plin de bucurie, greu de realizat şi mult aşteptat. Şi aceasta se va întâmpla dacă, la timpul potrivit, preotul reuşeşte să stabilească un contact personal cu copilul. Adesea se impune să acordăm o atenţie specială vârstei de mijloc - 14, 15 şi 16 ani. Nu întotdeauna însă se întâmplă aşa. Mai cu seamă la băieţi, care sunt foarte zburdalnici; cu ei pur şi simplu nu se poate vorbi la modul serios. Trebuie să îngrădim cu înţelepciune şederea lor în biserică, participarea lor la Sfintele Taine, până ce va sosi timpul când le vom putea spune fară ocolişuri: „Acum eşti deja mare, ai crescut, hai să vorbim serios!”.

Astfel, începe o oarecare comunicare cu duhovnicul, se încheagă relaţii personale la un anumit nivel, care sunt foarte importante pentru copil.

Toate cele spuse până aici despre copil pot fi rezumate astfel: în niciun caz nu trebuie să se lase ca spovedania să devină pentru copil un simplu mod de participare la biserică.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

Originea suferinţei este păcatul, în înţelesul că suferinţa vine după păcat. Totuşi problema suferinţei este una delicată, încă nu o poate elucida nimeni dintre noi. Orice răspunsuri am da la această problemă ar fi insuficiente, nesatisfăcătoare. Se susţine, în general, că suferinţa este rezultatul păcatului, deşi nu în toate cazurile este aşa, pentru că au suferit şi oameni care au fost drepţi, ca, de pildă, Dreptul Iov, sau au suferit oameni care s-au curăţit de păcate, precum Sfântul Apostol Pavel. E o deosebire însă între suferinţa dreptului şi suferinţa păcătosului, există o cruce a tâlharului care s-a pocăit şi există o cruce a tâlharului care nu s-a pocăit. Cu toate că şi unul şi altul sufereau, rezultatul suferinţei lor nu a fost acelaşi. Ceea ce este important în legătură cu suferinţa nu e să ştim teoretic ce este şi ce rost are, ci să ştim cum să o folosim spre binele nostru. Creştinismul presupunând crucea, iar suferinţa fiind o cruce, important este cum ne ducem această cruce. Pentru mulţi, suferinţa este desfiinţată prin credinţă, adică, dacă o suferinţă nu este atât de chinuitoare încât să fie copleşitoare, în cazul acesta ea poate să fie un ajutor pentru îmbunătăţirea omului.
Un medic de prin părţile Ardealului, Ioan Suciu Sibianul - Dumnezeu să-l odihnească - spunea că mai ales două lucruri nu le poţi face fără credinţa în Dumnezeu, şi anume să suporţi o suferinţă grea şi să creşti copii buni.
Arhimandrit Teofil Părăian

Unii creștini se plâng de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reușesc totuși să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândește în permanență, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simțire și rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Și ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune? Cu nedumeriri precum acestea, unii creștini au mers la cunoscutul stareț de la Optina, Sfântul ieroschimonah Iosif, urmaș al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina și au primit următorul răspuns adânc și ziditor: „Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii e cu neputință pentru noi, oamenii păcătoși, însă, totuși, trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea, zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică să pătrundă aceasta fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească și împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere și umilință.
Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu e plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socotește chiar ca nevoință omului, dacă el se smerește și se ocărăște pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 12-13)

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm neîncetat. „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Iar Cuviosul Isaac Sirul spune: „Fără rugăciunea neîncetată noi nu ne putem apropia de Dumnezeu“. De aceea, nu sunt de ajuns respectarea pravilelor acasă şi asistarea la slujbele bisericeşti. Ci, aşa cum spune Mântuitorul, trebuie să învăţăm să ne rugăm neîncetat. Însă cum?
Iată ce sfat ne dă episcopul Teofan Zăvorâtul: „În timpul zilei să ne rugăm lui Dumnezeu cât mai des, cu cuvinte puţine, în funcţie de starea sufletească şi de lucrul pe care îl facem. De exemplu, la începutul unei activităţi spune: «Binecuvântează, Doamne», iar la sfârşitul ei: «Slavă Ţie, Doamne», şi nu numai cu gura, ci şi cu inima... Şi aşa, la orice lucru. Sau repetă cât mai des: «Doamne miluieşte», «Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă», «Îngere al lui Dumnezeu, apărătorul meu sfânt, ocroteşte-mă», ori roagă-te cu alte cuvinte, dar cât mai des şi străduieşte-te ca ele să vină din adâncul inimii...“
Nikolaj Evgrafovich Pestov

Precum lumânarea stinsă dobândeşte, prin apropierea şi atingerea de lumânarea aprinsă, lumină din lumina ei; cărbunii şi fierul, foc din focul în care se bagă, sau o vargă rece de fier, curent, prin atingere de firul încărcat cu curent de la uzina electrică, etc. Cel ce n-are, primeşte de la cel ce are cele trebuincioase, de care este lipsit. Tot astfel primesc şi se împodobesc cu felurite şi multe daruri dumnezeieşti toţi creştinii - oricât de săraci, simpli şi păcătoşi ar fi ei - care se roagă lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr; toţi cei ce se ostenesc şi se învrednicesc a sta prin rugăciune, de vorbă cu Dumnezeu. Rugăciunea împuterniceşte pe cei slăbănogiţi şi aduce în staulul Mântuitorului pe cei rătăciţi. Fără rugăciune, nicio faptă bună nu este care să ducă pe om la buna credinţă, la împărăţia luminii, la Dumnezeu. Multă înţelepciune, virtuţi creştineşti şi lucrări duhovniceşti aduce creştinului rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu!
Protosinghel Nicodim Măndiță

Nu sunt lipsite de importanță păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci și veșnica lui stare de dincolo, de după moarte. Germenii celor mai înalți copaci, embrionii celor mai mari animale sunt foarte mici, chiar uimitor de mici. Însă asemenea mici germeni se arată mai apoi în giganții arbori sequoia, care ajung până la o sută de metri înălțime, și în balenele cele uriașe, care cântăresc până la o sută de mii de kilograme. Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate în traistă, prin mulțimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om în adâncurile mării (vezi Matei 18, 6).
Arhimandrit Serafim Alexiev

Lucrurile cu neputinţă de priceput şi de cuprins nu le poate face decât dragostea, doar dragostea este aceea care le poate face pe toate! Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul, să sufere totul (I Corinteni 13, 7). Ceea ce nu ai face pentru nici un preţ din lume eşti în stare să faci, fără să aştepţi nimic în schimb, când ai o adevărată iubire. Orice părinte adevărat este în stare să vegheze zile şi nopţi în şir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră; să aştepte zile şi nopţi fără număr un chip plecat departe; să plângă zile şi nopţi fără număr o fiinţă neuitată, pe care nimic pe lume nu o mai poate înlocui. Aceasta este dragostea adevărată!
Preotul Constantin Sârbu

Staretul Efrem :
 

Să-ţi stabileşti o oră pe zi sau pe noapte în care să spui rugăciunea cuvânt cu cuvânt, pătrunzându-o cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluişte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Aşa să spui rugăciunea. Iar cu timpul, în funcţie de curăţia ta, în funcţie de râvna ta, primul lucru pe care îl vei întâlni va fi bucuria. Bucuria îţi va da şi mai multă râvnă să spui de şi mai multe ori rugăciunea. Mai multa rugăciune îţi va aduce o şi mai mare bucurie. Înlăuntrul tău va străluci o altă bucurie pe care nu o cunoşteai până atunci; altă strălucire, altă frumuseţe, altă dulceaţă, altă fericire. Vei vedea întreaga natură îmbibată în frumuseţe, în dulceaţă. Vei vedea întreaga natură ca fiind creaţia Dumnezeului Celui Nevăzut, Celui de Necuprins cu mintea. Dar acestea nu reprezintă mai nimic. Sunt foarte mici. Sunt ca un fir de nisip de pe malul mării.
Sunt altele mult mai măreţe pe care le vei trăi dacă vei spune rugăciunea. După aceea, vei simţi un alt orizont duhovnicesc, o altă hrană duhovnicească, o altă îmbrăcăminte duhovnicească, pe care acum nici măcar nu le poţi concepe. Când Dumnezeu va vedea râvna și evlavia ta pe care le ceri de la El prin rugăciune, atunci și tu vei vedea ce înseamnă acele lucruri duhovniceşti, acele bunătăţi de negrăit, ce este raiul, care, încă de aici, încă din această viaţă, îl vei trăi, îl vei pregusta, îl vei vedea. Bunătăţile cele veşnice încă de aici se trăiesc și îţi vor da multă râvnă ca să-L slujești şi mai mult pe Hristos.

Prietena mea are un admirator la serviciu. Acesta îi face complimente, îi dă cadouri şi ea nu ştie ce să facă. I se pare că el este bărbatul visurilor ei, dar ea este măritată. Ce-i de făcut? (Nina C.)
Să nu-şi permită nimic. Este necesar să se ţină minte că legea morală e indestructibilă. În acest caz, nu există situaţii în care ai putea fi îndreptăţit, chiar şi în mod excepţional. Nu poţi spune: „Îmi permit să-l iubesc pe acest om pentru că soţul meu este atât de grosolan, lipsit de delicateţe şi nu avem niciun fel de comunicare sau unitate spirituală. Dar la N, sufletul este altfel, coincidem întru toate şi avem aceleaşi păreri despre viaţă. Cum să nu-l iubesc, atunci?”.
O astfel de gândire, chiar şi cu un comportament decent, constituie tot infidelitate. Sigur că infidelitatea poate fi de diferite feluri , dar chiar şi gândul la acel om se constituie în păcatul desfrânării . Nu putem privi lucrurile altfel. Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să-i spunem neapărat pe nume; să nu numim păcatul acesta dragoste, ci patimă. Aşa vom putea lupta mai uşor împotriva lui.
Dr. Dimitri Avdeev

împotriva gândurilor vrăjmaşe :
Cea mai bună metodă de adunare a gândurilor este să ai un gând principal, în faţa căruia să cunoşti gândurile care vin, să le înlături pe cele rele şi să le încurajezi pe cele bune, iar metoda cea mai la îndemână este rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, pe care o spunem ca să avem o statornicire în gânduri bune.
Nu se poate înlătura un gând rău decât cu un gând bun. Bineînţeles că trebuie să ocolim pricinile de înmulţire a gândurilor rele, altfel ţi le înmulţeşti singur şi, în cazul acesta, nu se poate vorbi despre o liniştire a sufletului, decât în timp.
Arhimandrit Teofil Părăian

Ne spune Domnul: „Vreţi pace? Vreţi sporire în cele duhovniceşti? Vreţi să fiu alături de voi? Vreţi unitate, compătimire, fraternitate? Vreţi bunuri duhovniceşti şi materiale? Nu urmaţi exemplul rău al celuilalt! Faceţi voi binele! Dacă vreţi să aveţi binecuvântările Mele din belşug, faceţi bine, în locul răului primit!”. Posibil să fie puţin mai greu, dar acest lucru va avea un puternic ecou în ceruri. Într-adevăr, este greu, dar nu şi imposibil.
Oricât de urât s-ar purta oamenii cu noi, oricât ne-ar nedreptăţi, oricât de mult am suferi, noi trebuie să fim atenţi la sufletele noastre. Mai bine tăcere şi rugăciune. Să fim deasupra acestor răutăţi prin bunătate, prin compătimire, prin iubire.
(Părintele Eusebiu Giannakakis , Să coborâm cerul în inimile noastre! , Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 21)

foarte frumoas spus, multa intelepciune!

Când sunteţi obosiţi cu trupul şi nu puteţi să vă faceţi aşa cum se cade canonul vostru, mai ales seara după truda întregii zile, iată cum să vă rugaţi. Înainte să începeţi rugăciunea, ieşiţi pentru puţin afară, plimbaţi-vă, „pierdeţi timpul”, luaţi câteva guri de aer adânci... Dacă sunteţi ameţiţi sau simţiţi o greutate în cap, întindeţi-vă şi liniştiţi-vă, scoţându-vă din minte toate problemele şi impresiile zilei şi, după aceasta, începeţi să vă rugaţi.
Nu îngăduiţi niciodată să faceţi canonul de mântuială! Să vă amintiţi întotdeauna că Domnul, Care le vede pe toate, priveşte la pornirea voastră de a face binele, de a lucra şi de a ţine poruncile Lui. Vă priveşte şi vă binecuvântează.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul , Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, Galați, p. 81)

Se întâmplă ca unii să nu se roage atunci când nu au o dispoziție fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile și săptămâni sau poate chiar și luni și ani fără de rugăciune. Deviza lor este: „Roagă-te doar atunci când simți că inima a este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă, nu încerca să te rogi. Aceasta îți va rămâne străină de rugăciune”. Marele rugător și făcător de minuni al veacului nostru, Sfântul Ioan de Kronstadt, respinge asemenea puncte de vedere: „Spun: dacă nu ai poftă, nu te ruga! - vicleană înțelepciune trupească. Încetează să te rogi și pe de-a-ntregul te vei lăsa de rugăciune. Trupul una ca aceasta dorește! Însă, Împărăția lui Dumnezeu cere străduință (Matei 11, 12)”.
Așadar, când omul este cuprins de ispita indiferenței și a lenevirii față de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea și indiferența printr-o constrângere de sine către rugăciune. Și cu silirea voii să biruie patimile, chemând, desigur, în ajutor harul lui Dumnezeu. Omul trebuie cu silirea voii să se ridice de pe patul lenevirii și să se constrângă către rugăciune, ocărându-se pe sine pentru aceasta, iar Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asmenea luptă de dobândire a obiceiului de rugăciune și de creare a unui duh de rugăciune.
Arhimandritul Serafim Alexiev

Iţi scriu toate acestea, fiindcă în primul rând, văd că ai multă sete să înveţi rugăciunea şi să te foloseşti, iar în al doilea rând, pentru că sunt interesaţi şi alţi prieteni de-ai tăi să înveţe această lucrare. Îmi mai scrii să-ţi spun dacă eşti bun de călugăr. Văd semne bune la tine, dar cel mai bine este să te încerc de aproape. Când vei găsi un prilej bun, vino câteva zile să stai împreună cu noi. Fiindcă te osteneşti zilnic şi nu poţi să te rogi multe ore, pune-ţi în program să te scoli dimineaţa cât mai de vreme. Până pleci la lucru, să spui mereu rugăciunea şi să faci şi cincizeci de metanii. În duminici şi sărbători, fiindcă nu lucrezi, străduieşte-te pe cât poţi să foloseşti timpul cât mai bine. În duminici şi la marile sărbători Hristos dă har îndoit. Îmi aduc aminte că atunci când vieţuiam cu stareţul meu în ascultare, lucram puţine ore zilnic, numai câte erau necesare pentru câştigarea hranei zilnice. Dar în duminici şi sărbători întotdeauna aveam nelucrare.
Monahul Iosif Dionisiatul

Păcatele noastre sunt agoniseală a satanei, pe care noi o adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Căci ceea ce te biruiește, aceea te și robește”. (II Petru 2, 19). Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că cei păcătoși sunt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin spovedanie deschisă , dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului și vede că nu mai are nimic al lui într-însul, nici o agoniseală, îl părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și patimilor sădite de aceștia.
Arhimandritul Serafim Alexiev

Rugăciunea comună a soţilor este foarte plăcută lui Dumnezeu şi are multă putere.
Poate chiar acesta este şi motivul pentru care vrăjmaşul încearcă să vă împiedice să vă rugaţi împreună.
Nu este decât o altă încercare pe care Dumnezeu o îngăduie ca să dobândiţi experienţă în lupta voastră duhovnicească şi să deveniţi mai puternici ca înainte! Amintiţi-vă că în orice împrejurare smerenia este arma cea mai eficientă.
Sfântul Macarie de la Optina

Rugăciunea poate să scoată din iad sufletele oamenilor şi să învie trupuri, să dezrădăcineze munţii şi copacii din uscat şi să-i sădească în firea cea umedă a apei, după cum am văzut că au făcut unii din oamenii îmbunătăţiţi. Şi pe scurt, tot ce va voi să facă un credincios, semne şi minuni, să facă numai rugăciune cu evlavie şi cu credinţă, şi să nu se îndoiască în inima sa, şi îl va asculta Stăpânul, precum a zis în Sfânta Evanghelie.
Rugăciunea tăcută astfel o laudă foarte mult Marele Vasilie şi zice acestea pentru dânsa: „Rugăciunea este vorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu, tărie a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor, ştergerea păcatelor, punte a ispitelor, sfărâmare a războiului, lucru al îngerilor, izvor al faptelor bune, mijlocitoare a darurilor, luminare a minţii, sporire nevăzută, hrană a sufletului, izgonire a necunoştinţei, dovadă a nădejdii, dezlegare a mâhniciunii, bogăţie a monahilor, încetare a mâniei, oglinda sporirii”.
Şi, în sfârşit, rugăciunea este celui ce cu adevărat se roagă, judecată şi divan şi judeţ al lui Hristos, mai înainte de Judecata ce va să fie, adică: rugăciunea este la cel ce se roagă, ca o judecată mai înainte de înfricoşata Judecată, la a doua venire a lui Hristos, şi păcătosul se osândeşte pe sine, pentru ca să se afle acolo îndreptăţit. Bine norocit este cel care plânge cu amar aici, înaintea lui Dumnezeu rugându-se, că acesta nu se mai judecă atunci la acea înfricoşată Judecată. Pentru aceasta, iubite, începând rugăciunea, lasă toate grijile și toate simţirile trupului, părăseşte pământul şi marea, treci eterul şi stelele cerului, treci cu privirea oștile Puterilor fără de trup, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu şase aripi, şi înalţă mintea ta mai sus de toată zidirea, treci cu gândul peste toate acelea, şi înţelege firea Dumnezeiască nespusă şi neînţeleasă cu mintea, întemeiată, neschimbată, nealcătuită, în trei ipostaze, neîmpărţită, lumină neapropiată, putere nespusă, frumuseţe nemeşteşugită unită strâns cu sufletul cel smerit, iar cu cuvântul după vrednicie este cu neputinţă a se spune. Acolo Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în toate trei. Trei sfinte într-un scaun, de o Fiinţă, veşnice. O Dumnezeire, o stăpânire şi o sfinţenie, toate cuprinzându-le, zidindu-le şi sfinţindu-le. O Dumnezeire şi o Putere. Un Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Agapie Codreanu

La începutul nevoinţei sale, Stareţul era neînduplecat în ceea ce priveşte boala şi medicii. Mai târziu însă, la sfârşitul vieţii sale, cedând la rugăminţile ucenicilor săi, a primit îngrijirea medicală, şi, văzând folosul adus de medicamente, a mărturisit:
„Au venit mulţi la mine să-mi ceară ajutorul şi cu rugăciunea şi cu postul s-au vindecat. Acum însă Domnul nu vrea să mă asculte, ca să învăţ şi eu că sunt bune şi medicamentele, dar şi medicii. Să fiu îngăduitor cu alţii. Am citit şi epistolele Sfântului Nectarie şi am văzut câtă atenţie dădea medicilor şi medicamentelor un Sfânt atât de mare. Eu, un pustnic sărac, în pustie am îmbătrânit şi voiam numai cu credinţa să mă vindec. Dar acum învăț și eu că este nevoie și de medicamente, și de Har”.
Arhimandritul Efrem Filotheitul

Încă nu sunt foarte obișnuit cu toate regulile forumului... Sigur trebuie să fi greșit destule (în postarea asta)...
În mod normal puneam și link spre sursă... Dar acum n-o să pun. Și am acoperit anumite lucruri...

(Eu am obișnuința de a posta rapid imagini la mine pe Forum - nu este un Forum de Religie - totuși am observat ulterior că trebuia să fac de la început la un max 884px... Acum am micșorat poza, a pierdut din calitate.. dar nu asta contează)

Sunt de fapt 2 poze. Ceea ce mă interesa este încadrat cu roșu, în dreapta-jos.
Este un fragment de răspuns la o întrebare pe care mi-o puneam și eu, având nevoie de anumite medicamente înainte de a pleca la biserică. Totuși este o problemă: eu ar trebui să iau și ceva de mâncare (altfel stomacul meu începe serios să mă doară).
Dar în răspuns (dat de un preot) nu se precizează procedeul care trebuie urmat, dacă de exemplu ar trebui să stau multe ore, luând medicamentele doar cu apă (sau dacă pâinea «se admite» la excepții...)
... Necunoașterea mea e mare. Scuze pentru ea... Eu doresc să învăț dacă se poate și de pe Forumuri și chiar de pe Facebook (care nu e de aruncat la gunoi în întregime, are și părticele bune...)


http://i906.photobucket.com/albums/a...psmtsbyqdl.png