Cu siguranță duhovnicul tau îți va da răspunsul pe care-l doresti.
Nimeni nu-ti va cere imposibilul, asa că adreseaza-te duhivnicului tău cât mai grabnic pentru a avea liniste sufletească.
Doamne ajută!

Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Dorești liniștea gândului și a inimii și nu o poți găsi? Dar Însuși Domnul ne spune unde și cum trebuie să căutăm această pace, care este mereu o mare răsplată și un mare dar al Său pentru cei care-L urmează: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).
Dar nimeni nu poate ajunge la pace și liniște sufletească decât prin lupta cu ispitele și prin îndurarea cu răbdare a supărărilor. De altfel, Domnul a făcut același lucru înainte să moară pe cruce. A fost batjocorit, defăimat, umilit, chinuit. Cu multă grijă, El a construit pentru noi un model de viață. A creat o imagine a vieții Sale pe pământ pe care, prin luptă, trebuie să o urmăm cu toții.
Citește cuvintele ascetice ale Avvei Isaac. De aici vei învăța cât de necesare sunt ispitele și că ele sunt îngăduite ca să ne întărim în războiul împotriva răului și să dobândim experiență duhovnicească. În fragmentele pe care ți le-am recomandat, Avva Isaac se ocupă mai ales de ispitele duhului, dar ceea ce spune el acolo poate fi de folos și pentru ispitele trupului.
Așa cum războinicii câștigă medalii și distincții atunci când arată în mod repetat că sunt viteji și că au spirit de sacrificiu, la fel și noi, ca niște luptători duhovnicești, vom câștiga roadele strădaniilor noastre, după un război eroic, ce va dura mulți ani. Cea mai sălbatică luptă va fi cea împotriva mândriei, cu toate formele și manifestările ei - mânia, slava deșartă, răutatea, invidia... Atunci când le supunem pe acestea, câștigăm cea mai bună recompensă pe care am putea-o primi: pacea sufletului.
(Sfântul Macarie de la Optina, Povețe duhovnicești, Editura Egumenița, pp.106-107)

Pocaiti-va este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.
De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.
Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.
Părintele Arsenie Boca

Mulțumesc mult pentru răspuns. Așa voi face.

Recunosc că mi-era cam jenă să-l întreb o "banalitate" ca asta, deși știam că el mă crede, fiindcă mă cunoaște de 30 de ani... și știe mare parte din problemele mele... În același timp, el fiind doar cu 5 luni mai mare decât mine, nu vroiam să par un «plângăcios» (...Dar chiar nu e NICI PIC de glumă în ce am scris eu, e ceva extrem de serios. Mă opresc în a mai da detalii medicale, chiar o să închei aici, în postarea asta, tot ce privește medicina. În vreo 23 de postări ale mele pe forum, jumătate au a face cu medicina. E deja prea mult... Gata!!)

... Un singur lucru m-a "descurajat" (prin 2004), a spus el ceva anume, în «societate» fiind noi.. și cu toate că era spus pe ton de glumă (dar eu n-am zâmbit, la așa ceva NU CRED că trebuie nici măcar zâmbit) mi-am zis că să încerc «să suport eu»... Dar nu am putut suporta (accepta), deci nu m-am dus la biserică așa cum îmi doream foarte mult. (În timp mulți au aflat și «au crezut»).

Chiar acum o să vorbesc (la telefon) cu soția lui (colegă cu mine la școală, prof. de română - eu fiind de "mate-info"), o femeie admirabilă, de aceeași vârstă cu noi, cu care pot vorbi mai mult (El este extraordinar de ocupat... așa că mai mult am vorbit cu ea în ultimii 16 ani decât cu el... dar ne știm de 26 de ani, de când ei erau «împreună» și el mi-a prezentat-o. Au 4 copii superbi împreună, cea mare mi-a fost elevă, cel mai bun elev al meu.. și chiar a avut căsătoria religioasă duminica trecută, având 21 de ani, soțul ei fiind viitor preot iar ea studentă la «RISE»)
Și o să-i pomenesc (odată și-odată trebuia să discut și asta cu ei) și eu zic că mă clarifică.

Eu știu ACUM că vina este (a fost) a mea, totuși... Și încerc deci să repar... :)

Multă sănătate Iulian si nu in ultimul rând, Nădejde!
Cunosc mulți care sunt bolnavi si au dezlegare ca să poată mânca înainte de Sfânta Liturghie, iar când sunt împărtășiti o fac dimineața la prima oră când ajung la Biserică, tocmai pentru a putea lua tratamentul si a manca ceva pentru a nu se crea complicații de natură medicală.
Multă sănătate si :Doamne ajută!

Mulțumesc mult ! E o informație foarte prețioasă.

N-am putut vorbi cu ei acum. Am sunat băiatul cel mare, care stă până mai târziu, și mi-a zis că ei dorm. Deci n-am sunat pe ei. Mâine o să le vorbesc direct despre dezlegare... dar mai ales despre ora la care să vin mai devreme (în cazul "cuvenit" pentru împărtășire), iar medicamentele și măcar 2 felii de pâine să le iau apoi. (Fiindcă așa sunt medicamentele alea, nu trebuie luate DELOC pe "stomacul gol"...)

Multe mulțumiri !!!... Doamne ajută !

Ierodiaconul Vasile de la MĂNĂSTIREA Bistrița ( fragment -interviu )
 

Unii oameni nu înțeleg acest cuvânt – „mântuire”. Preacuvioase Părinte, ce este mântuirea și de ce este ea atât de importantă?
Sfântul Apostol Pavel spune: „Toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Omul a fost creat pentru slava cerească. Adam, în Rai, înainte de cădere, avea slava lui Dumnezeu, dar prin păcat, el a pierdut această slavă și noi, cu toții, am pierdut-o. Or Dumnezeu vrea ca să ne-o restituie într-un mod mult mai intens față de cum o avea Adam, înainte de cădere. Restaurarea noastră în Iisus Hristos ne ridică la un nivel mai înalt decât nivelul pe care îl avea Adam.
Așadar, a fi mântuit înseamnă a recâștiga viața pe care a pierdut-o Adam. A fi mântuit înseamnă a omorî moartea care a intrat în lume și în ființa omenească. Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a trimis pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Apoi continuă : „Pentru că n-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” . Dacă asociem cele două versete , înțelegem că a fi mântuit înseamnă a avea viață veșnică .
„A avea viață veșnică înseamnă a te împărtăși din viața lui Dumnezeu”
Cea mai fantastică promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o omului este viața veșnică, nu existența veșnică. Existența veșnică o au toți oamenii. Dar viața veșnică o au numai oamenii care, în timpul acestei vieți cred în Iisus Hristos din toată inima și cu dorință fiebinte, cu credincioșie, cu fidelitate și statornicie împlinesc poruncile Lui.
Așadar, a fi mântuit înseamnă a avea viață veșnică și a avea viață veșnică înseamnă a te împărtăși din viața lui Dumnezeu. Noi, oamenii, am fost creați spre nemurire. Și Dumnezeu vrea să ne împărtășească această nemurire, adică vrea să ne mântuiască.
Așadar, viața veșnică e un sinonim pentru fericirea veșnică.
Se poate spune și așa. „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și s-o aibă din belșug” a spus Domnul Iisus Hristos. Și ce altceva poate să însemne viață din belșug în sensul în care a spus Mântuitorul, decât să fii fericit?

Savantii si biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur:
„Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale , traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 69-70)

http://i.imgur.com/Dnj6IY4.png

Dacă nu cunoşti bine voia lui Dumnezeu, caută-ţi un duhovnic bun. Pentru că nu toţi au posibilitatea să cunoască şi Scriptura şi scrierile Sfinţilor Părinţi, nu? Dar să ai un duhovnic... Orice creştin are dreptul să-şi aleagă duhovnicul, nu e obligat să meargă la preotul care l-a botezat sau la cel de parohie, nici la instituţia unde aparţine, nici nicăieri. Poate să găsească pe cine vrea el, în care are încredere.
Părintele Adrian Făgeţeanu

Cat priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.
Sfântul Nicolae Velimirovici

Canonul, deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece si să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet), prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată.
(Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 45-46)

După dumnezeiasca Liturghie, cea mai fastuoasă, mai plină de bucurie și de lumină slujbă a Sfintei Biserici este Taina Sfintei Cununii. Dacă pentru Biserică este un eveniment important, cu atât mai important este în viața noastră, a celor care ne-am învrednicit de marele dar al nunții. Două vieți, două suflete se însoțesc în fața lui Dumnezeu, ca să „vadă în toate zilele frumusețile Ierusalimului ceresc”, așa cum scoate în evidență una dintre rugăciunile tainei Sfintei Cununii. Lumină și bucurie, taină și minune, toate se împlinesc într-un singur moment. Un moment care nu poate rezona cu starea de pocăință caracteristică posturilor de peste an, nici cu lumina marilor sărbători creștine. Din acest considerent, regulile canonice au stabilit anumite date în care cununia, ca moment de bucurie, să se poată săvârși.
Ca să venim în ajutorul celor care se află pe cărarea presărată cu trandafiri a Sfintei Cununii, vom reda perioadele de timp în care nu se poate săvârși, din punct de vedere canonic, nunta creștină:
Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)

Pretinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” ( Scara ).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:
„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui.”
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine. ( Pr. Aleksandr Elceaninov )

In niciun caz nu trebuie ca soţii să-şi îngăduie grosolănii, violenţe şi jigniri.
Adeseori, un mare rău în relaţiile conjugale este reprezentat de limba neînfrânată, atunci când soţii, aprinşi de mânie, îşi aruncă unul altuia jigniri de tot felul. Rănile lăsate în suflet de aceste săgeţi verbale sângerează apoi multă vreme.
Cartea Sfântă pune pe seama cuvântului următoarea însemnătate: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18). Când se aprinde răutatea, mai bine să taci puţin şi să te linişteşti (să iei apă în gură), iar pe urmă, rugându-te, să spui pe un ton binevoitor ceea ce poate să aducă folos.
Este mai bine ca tiradele de reproşuri şi de „predici” să fie înlăturate printr-un singur cuvânt magic: „Iartă-mă!” , care, de altfel, este foarte greu de rostit. În general, trebuie spus că mediul familial reprezintă condiţiile în care omul învaţă să trăiască virtuos. Soţii trebuie să vadă în căsătoria lor tocmai asta: o şcoală de viaţă creştină. Iar şcoala nu este întotdeauna uşoară... ( Episcopul Alexandru Mileant )

Oamenii de ştiinţă au descoperit că mulţi din cei care au ispita sinuciderii au primit o „poruncă” de la părinţi, o injoncţiune, tot auzind cuvinte ca acestea: „N-ar fi trebuit să te naşti, dacă nu erai tu..., sau tu n-ar fi trebuit să fii”. Şi aceasta funcţio*nează în adâncul minţii ca o poruncă: „n-ar fi trebuit să fii”, care se poate manifesta sub impulsul şi dorinţa sinuci*derii, însă, de cele mai multe ori, nevoia de a te sinucide este o nevoie de a scăpa de o stare insuportabilă.
Atunci trebuie să spui următorul lucru: această stare, aici, acum, are momente de relax. Eu trăiesc în tensiune, dar sunt momente în care uit de tensiune şi mă bucur de ceva. Dacă mă sinucid, această stare devine veşnică. Dacă nu pot s-o îndur aici, când mai văd câte ceva, se mai schimbă ceva, cum voi putea îndura în veşnicie?
Dorinţa de sinucidere mai poate să vină şi dintr-o dorinţă de a fi mai adevărat decât eşti. Noi suntem mincinoşi, ne minţim, vrem să corespundem unui ideal pe care ni l-am făcut despre noi. Spune aşa: înainte de a muri am să renunţ la idealul meu, nu mai vreau să fiu aşa cum aş vrea eu să fiu, ci să fiu „cum sunt”. Acceptându-te cum eşti, vei descoperi foarte multe bucurii în felul în care eşti, cu mila lui Dumnezeu. Impulsul de sinucidere poate să fie un impuls de*monic. Demonul are o putere asupra noastră atunci când ne apropiem de el. Diavolul este un câine legat, spun Părinţii. Nu te muşcă decât dacă te duci lângă el. Vezi ce faci când te duci în preajma acestui gând şi nu mai face. Spovedania deasă. În clipa în care îţi vine gândul, te duci şi te spovedeşti. În clipa în care îţi vine dorinţa, în ciuda oricărei neputinţe care ţi se pare ţie, spune Paraclisul Maicii Domnului, pune mâna pe Biblie, ţine tot timpul o cruce în mână şi vei scăpa.
Monahia Siluana Vlad

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

Poti să fii drept cu copilul tău? Nu are importanţă dacă un tată îşi pedepseşte copilul. Dar să-l pedepsească în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „M-a pedepsit pe drept!”. Nu are importanţă prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „Aşa îmi trebuie!”. Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanţă s-o spună în adâncul sufletului lui.
Să-mi permiteţi să aduc în discuţie un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată îşi duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operaţie. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă şi să ceară tatălui să-l ducă acasă: „De ce m-ai adus aici, nu ţi-e milă de mine, nu mă iubeşti!”. Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine, este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat aşa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înţelege. „M-au dus la operaţie, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!”. Într-un astfel de caz, nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedreptăţit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naşte acest sentiment, că părinţii nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui şi din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă. Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinţii.
Arhimadrit Simeon Kraiopoulos

Unii părinţi observă, când copilul este încă în leagăn şi când se măreşte, că acesta se manifestă cu îndârjire, cu împotrivire, agresiv – deci, consemnează existenţa unui egoism feroce şi se năpustesc asupra lui. Fac însă o foarte gravă greşeală. Sigur, aceste manifestări ale copilului sunt amestecate cu egoism, cu alte patimi, dar acest atac frontal pe care-l declanşăm împotriva copilului nu va face nimic altceva decât să stimuleze egoismul acestuia. Este ca şi când ar pune cineva gaz pe un foc pe care vrea să-l stingă. Se stinge focul cu gaz? Dacă aruncăm apă pe foc, există şansa să-l stingem, dar cu gaz în nici un caz. Se năpustesc peste copil și pentru că el este neputincios, pentru că este mic şi nu are posibilitatea să reacţioneze pe măsură, este strivit pur şi simplu, mai ales, psihic, de atacul, uneori sălbatic, al părinţilor și al dascălilor. Copilul nu poate să lase să-i fie desfiinţată existenţa şi de aceea va lua atitudine, va reacţiona în așa fel încât în cele din urmă să-şi salveze existenţa. În felul acesta, copilul poate ajunge la o atitudine slugarnică, în care este inclusă o stare de inferioritate înfricoşătoare, un grav complex de inferioritate. Pot uneori să-i spună: „Asta-i pentru ca să se micşoreze egoismul tău, pentru a lovi în egoismul tău, pentru a fi smerit. ...!”.
Copilul creşte într-un astfel de context, devine adolescent, apoi adult, îşi face propria familie, are copii, merge la duhovnic şi-i mărturiseşte păcatele, iar între altele spune că se află într-un impas şi nu ştie ce se întâmplă cu el şi va auzi de la duhovnic recomandarea: „Trebuie să te smereşti! Ai nevoie să cultivi smerenia!”, răspunde: „Părinte, mai mult să mă smeresc?... ”.
Nutreşte conştiinţa şi simţământul că are atâta smerenie încât nu mai încape, deşi nu există nici urmă de adevărată smerenie într-o astfel de atitudine şi stare. Este vorba de un egoism bombardat frontal, care se manifestă acum într-un fel foarte diferit. Se manifestă slugarnic, se manifestă drept complex de inferioritate şi încearcă, în felul acesta, să atragă atenţia celorlalţi, să atragă simpatia şi mila celorlalţi.
În astfel de situaţii nu există nici urmă de smerenie adevărată. Respectivul nu poate însă înţelege acest lucru. De ce? Pentru că din pruncie a fost învăţat că aşa este strivit egoismul şi că atunci când se adună şi se închide în sine, când se anulează pe sine, acest lucru este considerat smerenie. A fost lovit în felul acesta, a trăit şi s-a făcut mare aşa, iar acum trăieşte având în suflet nu smerenia adevărată, ci starea complet contrară, care este egoismul. La alţii, acest egoism se manifestă cu sentimente de inferioritate, de timiditate şi cu neatenţie şi neglijenţă în viaţă.
La alţii, se manifestă prin agresivitate, ca şi când toţi oamenii sunt împotriva lor şi abia aşteaptă să-i facă rău, ca şi când toţi oamenii nu altă treabă decât să fie împotriva lor. Şi sunt pregătiţi pentru o astfel de confruntare. Să nu cumva să-i spuneţi un cuvânt, să nu cumva să ne surprindă vreo privire. Este oricând gata să atace, crezând că are în faţă duşmani care-i vor răul.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

Maica Gavrilia :
 

S untem născuți pentru asta! Pentru a iubi! Dar iată care este greșala educației noastre. Ți se spune: Nu te juca cu acest copil, este un rău. Nu vorbi cu celălalt, este un mincinos. Și astfel începe răul. Căci copilul, încă de la începutul vieții sale, este gata să iubească pre toată lumea. El nu știe ce înseamnă „al meu”, „al tău”. Îți va lua geanta, va cotrobăi prin ea și va lua ce-i place. Copilul nu este un hoț! Pur și simplu el nu înțelege sentimentele de proprietate. El iubește… la general.
Îmi aduc aminte că atunci când eram mică iubeam mult pre toată lumea. N-o lăsam niciodată pre mama să-i primească pre oaspeți. Îi spuneam: „Așteaptă să-i primesc eu. Tu să vii după”. Coboram și discutam cu „cei mari”. Iubeam, probabil, pentru că fiecare copil vrea să fie iubit. În principiu, dacă nu oferi dragoste, nu primești. Mai târziu, acest lucru ți-e indiferent, căci tu trăiești din Dragostea lui Dumnezeu. Atunci o oferi tuturor fără a-ți face griji dacă ești iubit sau nu. Nu-ți mai faci nici o grijă. Nu te îngrijești decât să iubești și să fii cu El.

Maica cum putem a ști dacă cineva este un prieten adevărat?
Pentru a spune dacă un om este prietenul nostru trebuie să-l punem la încercare. Trebuie să vezi dacă are jertfelnicie. Nu în ceea ce te privește, ci în general, pentru toată lumea. Dacă constați că această persoană este lipsită de jertfelnicie, că este egocentrică și că se grijește doar de sine, vei înțelege că această persoană nu poate a fi al tău prieten. Vei putea afla ceasta cu certitudine dacă îi vei spune, de exemplu: Dacă ai ști cât de rău m-a durut ieri capul. Nici n-am putut să învăț…„Ah, și eu, de asemenea, am avut asta…am avut cealaltă…”. Începe să-ți grăiască despre ale sale dureri de cap, căci de ale tale dureri nu se grijește la fel de mult ca de ale sale. Și din acest motiv nici nu ia în seamă ceea ce tu ai spus ‒ tu sau altcineva.
(extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

In fata lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduinţa, o intensitate în străduinţă, pentru că toţi ne străduim într-un fel. Dacă te străduieşti să faci o rugăciune şi n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primeşte silinţa ta. Dacă te străduieşti să faci un bine cuiva şi dai foarte puţin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu preţuieşte aceasta. Dacă posteşti, Dumnezeu apreciază acest efort al tău, chiar dacă adeseori mai calci postul. Toate sunt apreciate de Dumnezeu în felul Lui divin – nu în fel omenesc – pentru că Dumnezeu nu răsplăteşte fapta şi rezultatul ei, ci străduinţa ta. Adeseori vedem că un om care face un efort mai mic primeşte o răsplată duhovnicească mai mare şi un om care face un efort mai mare primeşte o răsplată mai mică, pentru că Dumnezeu cunoaşte adâncul inimii noastre mai bine decât noi înşine.
Părintele Cheorghe Vâlvoi

NICODIM AGHIORITUL
Patru capete foarte folositoare despre gânduri

Fragment :
1. Care e cauza naturală a gândurilor?
Cauza naturală a tuturor gândurilor e aceasta. Omul e dublu, adică e compus din trup şi suflet. Şi aşa cum sufletul are în chip natural cinci simţuri naturale trupeşti şi exterioare: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, tot aşa şi sufletul are în chip natural cinci simţuri spirituale [gândite cu mintea] şi interioare, potrivit Marelui Vasile care tâlcuieşte versetul "păzi-va Domnul toate oasele lor" din Psalmul 33; adică are: ochi spirituali, urechi spirituale, miros spiritual, gust spiritual şi pipăit spiritual, de aceea şi vede spiritual, aude spiritual, miroase spiritual, gustă spiritual şi pipăie spiritual toate realităţile spirituale, adică fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demonice, fie cele omeneşti şi lumeşti.
Aşa cum omul are în chip natural un cuvânt rostit, care e grăit cu glas tare cu gura şi cu limba, tot aşa are în chip natural şi un cuvânt spiritual, care e grăit în chip tainic în inimă, cuvânt care se numeşte şi interior. şi aşa cum cu cuvântul rostit omul rosteşte câte vrea, fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie lucrurile omenesti şi lumeşti, aşa şi prin cuvântul interior el grăieşte şi gândeşte în inima sa cîte vrea: fie lucrurile dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie cele omeneşti şi lumeşti.
2. Şi fără să vrea omul grăieşte înăuntrul inimii gânduri de hulă, de ruşine şi viclene
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
3. Cauzele morale ale gândurilor de ruşine şi viclenie şi, mai ales, de hulă sunt trei: nebăgarea de seamă, trufia şi pizma demonilor
Fiindcă am spus mai sus care este cauza naturală a tuturor gândurilor şi de ce omul gândeşte şi cele pe care nu le vrea, acum să vorbim aici separat despre gândurile de hulă şi care sunt cauzele lor morale mai apropiate. Prima lor cauză este nebăgarea de seamă a minţii; căci atunci când mintea omului nu e atentă în întregime la inimă, nici nu are pază şi strajă asupra cuvântului interior rostit în inimă şi nu poartă de grijă ca acest cuvânt să tacă, atunci acesta grăieşte ceea ce îi vine înăuntru şi gândeşte gânduri de hulă şi viclenie, sau mai degrabă prin el grăiesc aceste gânduri rele duhurile cele rele. De aceea zice Ioan Scărarul că omul trebuie să închidă nu numai poarta chiliei lui după trupul său şi poarta din afară a limbii lui, ci trebuie să închidă şi poarta interioară a inimii lui, adică să tacă cu gândul: "închide trupului uşa chiliei, cuvântului închide-i poarta limbii, iar duhurilor închide-le poarta dinăuntru" (Cuvântul 27 despre isihie).
A doua cauză a gândurilor de hulă este, potrivit dumnezeiescului Anastasie Sinaitul şi altor Părinti, mândria; fiindcă atunci când omul se mândreşte, inima lui se învârtoşează, şi din pricina acestei învărtoşări nu suportă cu mulţumire atunci când îi vine o ispită, ci murmură şi se tulbură. De aceea, de la acestea ajunge să şi hulească înăuntru în inima sa, iar de multe ori şi în afară cu gura lui.
Când omul se mândreşte, atunci se aprinde şi devine uşor irascibil, iar din irascibilitate cade în gânduri de hulă. Când omul se mândreşte, atunci îi bârfeşte pe fraţii lui şi-i dispreţuieşte ca pe nişte lipsiţi de minte; de aceea Dumnezeu îngăduie să vină peste el gânduri de hulă, ca din acestea să se smerească şi să vină la pocăinţă.
Iar a treia cauză a gândurilor de hulă e, potrivit aceluiaşi Anastasie Sinaitul şi celorlalţi Părinţi, pizma şi răutatea diavolului; căci zice Sfântul Maxim că pe când un om începe să înainteze în iubirea lui Dumnezeu, atunci începe să-l ispiteasca demonul hulei; aceasta o face întinatul ca să-l împiedice pe omul iubitor de Dumnezeu de la calea virtuţii şi să-l aducă la disperare.
4. Trei sunt leacurile gândurilor de hulă: atenţia şi rugăciunea, smerenia şi dispreţuirea
Aşa cum trei sunt cauzele morale ale gândurilor de hulă: 1) nebăgarea de seamă, 2) mândria şi 3) pizma demonilor, tot aşa trei sunt şi leacurile acestora în contrarea cauzelor acestora, adică: 1) atenţia şi rugăciunea, 2) smerenia şi 3) dispreţuirea.

Blândețea :
 

Blândețea e strălucita virtute care se opune cu succes mâniei: înfrânând-o, calmând-o și transformând-o din păcat, în faptă bună. Într-adevăr, blândețea moderează mișcările mâniei, însuflețește sentimentele pașnice, liniștește sufletul, gonește din inimă toate urile, tratează pe aproapele cu umanitate și bunătate și depărtează din vorbele noastre tot ce este aspru. Dar spre a practica blândețea, de mai multe ori trebuie omul să tacă, tocmai când ar vrea să vorbească și să vorbească tocmai când ar vrea să tacă, să cedeze chiar când ar putea să se apere, sau să se împotrivească. „Fericiți cei blânzi - zice Mântuitorul - că aceia vor moșteni pământul ” (Luca 23, 25).
Protosinghel Nicodim Măndiță

Fiecare din noi dorim ca Dumnezeu să asculte rugăciunile şi cererile noastre şi să ne dea tot ceea ce Îi cerem. Pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre şi să ne împlinească cererile, trebuie ca şi noi să ascultăm poruncile Lui şi să împlinim voia Lui. Pentru a fi noi ascultaţi de Dumnezeu, trebuie:
1) Să fim noi vrednici darului Lui prin ascultarea, păzirea şi împlinirea cuvântului Lui. Trebuie să fim vrednici darului pe care îl cerem; iar nu nevrednici.
2) Să ne rugăm după legile şi voia lui Dumnezeu.
3) Să ne rugăm pururea: în orice vreme şi în orice loc.
4) Să nu cerem vreun lucru putred, pământesc, vătămător de suflet.
5) Ceea ce cerem să nu fie numai spre folosul nostru; ci pentru binele tuturor creştinilor, spre mântuirea, fericirea sufletelor şi spre slava lui Dumnezeu.
6) Să nu ne rugăm pentru a deveni nefericiţi vrăjmaşii noştri, nici pentru pieirea lor; ci pentru mântuirea lor.
Protosinghel Nicodim Măndiță

Pacatele facute din obisnuinta

"Obiceiul face ca pacatul savarsit astfel sa para mai putin grav, iar omul sfarseste prin a crede ca ceea ce face nici nu mai poate fi considerat pacat; el s-a invartosat si a pierdut sensul pocaintei, al regretului pentru ce a facut. Cand un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenta suferintei nu poate fi interpretata ca semn de insanatosire, ci de moarte". (Fericitul Augustin)

Cel care nu se roagă este foarte ușor poticnit și cade in ispită și în păcate, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă, n-are nici o putere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească. Este ca un pește pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
(Ne vorbește Părintele Sofian , Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16)

cat adevar se afla in aceste cuvinte!

Mare lucru este rugăciunea, mare putere are şi mult har aduce ea credincioşilor care se roagă, însă numai atunci când este făcută după voia lui Dumnezeu. Noi creştinii suntem datori să ne rugăm întotdeauna, în orice vreme şi în orice loc, lui Dumnezeu. Şi ori de ni se va împlini cererea, ori de nu ni se va împlini, noi să-I mulţumim Lui. El uneori ne împlineşte cererile, alteori nu, fiindcă, mai înainte de a cere noi, ştie cele ce ne folosesc şi cele ce ne păgubesc.
Totuşi, pentru a dobândi ceea ce ne este nouă de folos trebuie să ne rugăm. Părinţii, adeseori, când sunt rugaţi de copiii lor iubiţi să le dea ceva, nu le dau fiindcă iubeşte rugăciunea lor, doreşte să-i mai audă rugându-se. Tot astfel şi iubitorul de oameni şi mult-milostivul Dumnezeu uneori nu ne dă ceea ce cerem fiindcă ne iubeşte şi vrea să stăm cât mai des şi mai mult de vorbă cu El, pentru a scăpa de multe ispite, dureri şi primejdii.
Protosinghel Nicodim Măndiță

Un sihastru tăcut, prin însăşi viaţa lui, învaţă, povesteşte şi convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie aşa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieţii de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpăneşte pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni şi semne şi puteri în lume, cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă; trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului, decât să scoţi pe robi din sclavie”. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune şi o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia de o viaţă tăcută, singur, lăsând din când în când predica obştească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniştească şi pentru ca să se roage”.
(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 84)

Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt „copii” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi, aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăție în zilele orânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiască dragoste pentru toţi. Soţii sunt datori să se înfrâneze în sărbători şi în posturi şi să nu facă nici un fel de meşteşug diavolesc spre a nu avea copii.
Cel mai greu păcat al celor căsătoriţi este avortul, adică uciderea de copii. Copiii zămisliţi în zilele de sărbători, în posturi, în stare de beţie sau după avorturi de obicei se nasc bolnavi, sunt debili şi, uneori, chiar infirmi. La fel şi cei ce practică paza, nu se pot împărtăşi doi ani cu Sfintele Taine şi, uneori se îmbolnăvesc de nervi, ca o pedeapsă a dreptului Judecător.
După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe, mai mult decât orice, de educarea şi buna creştere a copiilor. Mai întâi, să caute naşi credincioşi copiilor pe care i-au născut. Apoi, să-i ducă regulat la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de micuți rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i smintească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, din cauza păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. De asemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi de naşi, cât mai ales de preot, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tata şi mama sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştinească a copiilor.
Părintele Ilie Cleopa

Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire.
Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare. Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.
Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre blestem Sfantul Ilarion:
"Cand un copil greseste se cearta se pedepseste daca e cazul se bate dar nu se bleastama.Si eu am fost copil si am avut multe curiozitati dar mama nu ne a blestemat niciodata.Acum cum o supara putin copilul mama arunca vorbe grele asupta lui"muri r ai sa mori"sariti ar ochii"sa n ai parte de fericire sa mori cand ti o fi lumea mai draga".sau pur si simplu il dracuie.Dupa aceea se mira de ce nu o asculta colilul de ce copilul e nervos dar oare primul vinovat cine o fi nu mama cu gura ei?Copilul trebuie invatat sa nu greseasca iar daca a gresit sa si ceara iertare.Mama care l invata credinta pe copilul eu are bucurie de pe urma lui.Mama care nu are timp pentru copilul ei si l lasa sa creasca la intamplare are necazuri de pe urma lui.Degeaba certi copilul ca nu asculta daca in casa vede numai cearta.In zadar spui sa nu bea daca tot timpul te a vazut ca parinte beat spui sa nu curveasca dar mama sau tata au amanti si i aduc chiar in casa.Il certi sa nu fumeze si tu ai tigara n gura.Cand cereti de la altul aveti grija mai intai ce faceti voi ca parinti.Parintii sunt exemple pentru copiii lor.Daca in casa este dragoste si pace si parintii fac lucruri frumoase nici nu mai trebuie sa l inveti pe copil ca invata singur din exemplul tau.Blestemele mamei ii ajung pe copii. Mama isi face dreptate de una singura dar ce ai blestemat daca nu e dezlegat la preot ajunge copilul poate fi nefericit o viata poate muri poate orbi...Copiii trebuie invatati sa faca ascultare.A blestema e un mare pacat.Iar in Sfanta Scriptura scrie:!blestemat sa fie cel ce te va blestema".

Iubirea nu este o iubire de schimb. Dacă eu te iubesc, tu mă iubești. Păcătoșii același lucru îl fac. Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi. De aceea și Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre iubire ca o lucrare, ca o energie care te duce la descoperirea celuilalt și a lui Dumnezeu. Acela, Dumnezeu, este Cel care îți arată fața Lui, îți descoperă Persoana Lui, El fiind iubire. Acestă lecție simplă, să-l primim, să-l receptăm și să-l acceptăm pe celălalt așa cum este el în viața de zi cu zi, în viața Bisericii, în mănăstiri, în familii, în comunități, este cea care zidește și cea care întemeiază relațiile sociale, dar și ale Bisericii. (Extras din Conferinţa Monahismul ortodox – Un dar pentru lume,susţinută de Părintele Arhim. Elisei, stareţul Mănăstirii Simonos-Petra, Iaşi, 11 octombrie 2015)

Chinul amintirii păcătoase

Pentru cel care a osândit păcatul şi nu mai doreşte să îl facă, amintirea devine un chin necruţător. Cu toate că ne străduim să ne păstrăm curăţia duhovnicească, amintirea greşelilor ne împunge cu acul ei otrăvit. Sfântul Nil Ascetul ne oferă câteva remedii în acest sens: "Desigur, liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le" (Cuvânt ascetic, p. 184). În primul rând, pentru a putea păstra curăţia sufletească avem nevoie să renunţăm la acele lucruri care ne măresc războiul duhovnicesc. Dacă ştim că suntem ispitiţi de mândrie, să încercăm să nu mai râvnim la posturi de conducere. Dacă ne ispiteşte lăcomia pântecelui, să renunţăm la mâncărurile care ne aţâţă foamea. Dacă ne ameninţă iubirea de argint, să facem milostenii şi să nu ne extindem afacerile peste măsură. Însă nu doar lucrurile exterioare, ci şi anumite persoane ne pot fura starea de linişte. De aceea, este bine să vorbim şi să păstrăm relaţii de prietenie cu cei care doresc să aibă aceleaşi virtuţi ca noi. Desigur, nu vom respinge acum pe toată lumea! Însă de unele persoane va trebuie să ne separăm, tocmai pentru a păstra rodul păcii noastre. Cei de care trebuie să ne ferim preponderent sunt bârfitorii, oamenii foarte mânioşi şi doritori de slavă deşartă. Nu trebuie să legăm relaţii de prietenie cu persoane care au aceste defecte majore. Asta nu ne împiedică să le ajutăm financiar sau sufleteşte atunci când au nevoie. Înseamnă doar să nu le încredinţăm propriile gânduri. Oamenii pătimaşi nu îi înţeleg niciodată pe cei liniştiţi. De asemenea, avem nevoie să lepădăm de la noi orice grijă lumească. Nu trebuie să ne sufocăm în disperare, ci să nădăjduim în Dumnezeu.
Obişnuinţa piere greu
Să nu ne aşteptăm la o reuşită din start, deoarece nimeni nu poate să învingă uşor obişnuinţa sădită în sine. Dacă vreţi să vă măsuraţi puterea, încercaţi să renunţaţi la un obicei zilnic şi veţi observa cu tristeţe cât de neputincios este omul. "Obişnuinţa, fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri" (Cuvânt ascetic, p. 184). Slăbiciunea vădită a propriei minţi are nevoie de o lungă perioadă de refacere. Aşa cum după o operaţie avem nevoie de o perioadă de recuperare fizică, şi recuperarea propriei păci interioare se face treptat, iar nu imediat. Cu toate că ne dorim să dobândim un dar nepreţuit, dorinţa nu este suficientă pentru a-l obţine. De aceea, odată ce am început să dobândim puţină linişte, este bine să o păzim eficient, pentru că altfel o vom pierde repede. De asemenea, este bine să nu ne întoarcem la vechile obiceiuri după ce am constatat că avem pace. Acest lucru ne-ar aduce doar pierderea ei. "Prin urmare, să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. (...) Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin" (Cuvânt ascetic, pp. 185-186).
" Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri"
Sfântul Nil Ascetul

Despre mandrie
Mandria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul).
Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul).
Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul)

Despre minciună - Părintele Constantin Florin Dragusanu :
 

Un adevăr dintre cele mai simple este că viața trebuie trăită în adevăr. Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fii celui rău:
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8.44).
O viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condiție sine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.
Suntem asaltați de mincinoși și de oameni ce spun adevăruri doar pe jumătate. Suntem asaltați de oameni ce vorbesc cu două înțelesuri și, din păcate, numărul acestora crește, de la zi la zi. Minciuna ajunge a fi la rang de cinste și, cu cât este folosită de către mai mulți, cu atâta ni se pare a fi un păcat mult mai puțin grav decât este în realitate.
Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău.
Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.
J. J. Rousseau spunea că: „a minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul cuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic”, iar Rabindranath Tagoreafirmă: „Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior”.
Cine închide ochii în fața adevărului și, cu inima vicleană, prin minciuni face pe cineva să fure, se canonisește ca hoții; dacă duce la desfrânare, ca desfrânații; dacă a stricat numele bun și cinstea cuiva, ca un defăimător; dacă a adus pe alții la erezie, să-i convertească la adevăr. Fără canonisire îndelungată și îndreptare deplină, mincinoșii nu se pot ierta la spovedanie și nu pot fi împărtășiți.
Mântuitorul Hristos se definește prin Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6). Cum am putea să afirmăm că suntem creștini adevărați și iubitori de Hristos, atâta vreme cât mințim sau ascultăm minciunile altora?
Așadar, trebuie să fim cu luare aminte la paguba sufletească pe care o poate face minciuna și să căutăm, ca la următoarea spovedanie, să nu mai zâmbim când mărturisim acest păcat. Cu frângere de inimă să-l mărturisim și să ne hotărâm să nu-l mai săvârșim. Doar asfel putem să spunem că ne curățim sufletește, devenind următori ai lui Hristos – și că nu ne amăgim pe noi înșine.

Omul este din fire neputincios ca să străbată viaţa fără durere şi suferinţă. Aceste două stări îl însoţesc toată viaţa pe orice muritor. Cine n-a simţit durerea şi cine n-a plâns în viaţă? De când este prunc, din momentul în care se naşte, omul începe să respire cu plânsete aerul vieţii de aici. Şi cu plânsete şi lacrimi părăseşte prezenta viaţă! Aşa cum vedem în cazul morţilor, când sufletul omului urmează să iasă, o lacrimă mică i se scurge din ochi. Şi nu numai la oameni, despre care socotim că sunt maturi şi cu păcate, ci şi la prunci, şi la copiii de vârstă mică vei vedea lacrimi curgându-le din ochi. Durerea este un lucru rău, dar în spatele acesteia, în spatele suferinţei, al încercării, se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renaşterea, replăsmuirea omului, a familiei. Aproape toţi oamenii datorează acesteia întoarcerea lor. În spatele oricărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu şi fireşte că în acel timp nu poate să vadă folosul, dar cu vremea îl va cunoaşte. Avem în această privinţă atât de multe exemple!
Avva Efrem Filotheitul

Miluiește pe cei săraci, ca printr-înșii să dobândești și tu milă. Ferește-te de cei gâlcevitori, ca să nu fii silit să ieși din liniștea ta. Rabdă fără îngrețoșare mirosul cel greu al bolnavilor și mai cu seamă al săracilor, că doar și tu tot cu trup ești îmbrăcat. Să nu înfrunți pe cei cu inima mâhnită, ca nu cumva, bătut fiind cu același toiag al mâhnirii, să cauți mângâierea și să n-o afli defel. (...) Iubește pe cei păcătoși, dar urăște păcatele lor, ca nu cumva vreodată și tu să cazi în ispită, cum au căzut ei.
Adu-ți aminte că și tu pământean ești, și fă bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuință au de rugăciune și de cuvinte moi (blânde), de mângâiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva să piară și sufletele lor să fie cerute de la tine. Ci fă ca medicii, care vindecă răcelile cu căldură și fierbințelile cu leacuri reci.
Sfântul Isaac Sirul