E mult adevar in tot ce spui- am trait sentimentul - si nu in familie. Din fericire, totul s-a schimbat- poate o transformare a mea, poate o transformare a celor din jur...dar eu cred ca totul ii datorez lui Dumnezeu!Slava lui Dumnezeu pentru toate!Toate au fost spre folosul si indreptarea mea.

Si eu ma simt singur atunci cand nu ma mai rog si ma las purtat de vicii.Daca insa te rogi nu ai cum sa te simti singur, mereu simti ca cineva vegheaza asupra ta, ca multe lucruri in viata ta se implinesc de la sine numai vointa sa ai. Prin sintagma singuri in fata libertatii, asa cum precizez in semnatura mea, se intelege faptul ca numai noi putem decide daca vrem sa fim prizonieri a viciilor si a celor lumesti sau daca vrem sa fim cu adevarat liberi din punctul asta al deciziilor pe care le facem in viata suntem intr-adevar singuri dar in rest nu exista singuratate.

În zilele acestea, când aud cuvintele ,,singur'' şi singuratate'', mă regăsesc, din păcate.Deşi în jurul meu am oameni care mă iubesc, în felul lor, deşi sunt sigură numai când ajung în camera mea...eu care altădată spuneam că mă simt bine aşa, acum mă apasă foarte mult. Abia acum la 30 de ani, mă simt mai singură ca niciodată şi mă doare că aş putea face atâtea lucruri, dar fac prea puţin.Singura mângâiere e prezenţa lui Dumnezeu, El mă ajută si-mi arată de multe ori că singura dragoste care contează este ,,dragostea care niciodată nu cade'', dragostea lui Dumnezeu.Ştiu că mă simt singură pt. că nu mă pot resemna în faţa singurătăţii, dacă aş accepta viaţa aşa cum e n-aş mai suferi, dar nu sunt decât un om plin de slăbiciuni.Mă rog doar să nu mă lase Dumnezeu niciodată să-l părăsesc, pt. că ştiu că mă iubeşte.

Cel mai bun mod de a scapa de singuratate este a te dedica cuiva care are nevoie: sa asculti pe cineva cand e suparat, sa dai un sfat bun celui aflat in cumpana, sa ajuti pe cei aflati in nevoie, sa vorbesti despre Dumnezeu, sa zici rugaciunea Lui Iisus si singuratatea dispare inainte sa iti dai seama.

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

E pacat atunci cand fugi de cruce (la reclamele de la Trinitas, mai apare par. Papacioc cu aceasta "sintagma", spunand ca raul cel mai mare din zilele noastre este fuga de cruce). E si asta o cruce, sa ai sot / sotie, copii, si sa iti faci datoria crestineasca fata de ei. Trebuie avut nadejde in Dumnezeu, care le randuieste el pe toate! Deocamdata, esti tanar, sunt sigura ca iti va scoate in cale persoana potrivita pentru tine la timpul potrivit!

Daca un om e "credincios si bun la suflet" (sa trecem peste pleonasm, cum ar putea sa fie rau la suflet daca e credincios in Hristos?...) atunci e simplu: traieste deja intr-o mare familie! Daca vrea o familie mica (mama, tata, copilul sau copiii) tocmai credinta si bunatatea lui aduc inevitabil perechea, familia.
Uneori Dumnezeu plaseaza oamenii credinciosi in manastiri. Nu au familie in sens laic. Alteori oamenii buni si credinciosi duc o viata solitara, cel putin o vreme, din varii motive. Totul e sa nu fugim de oameni, sa nu ne insinguram cu buna stiinta.
Toate la vremea lor, cum sugera Ana Maria.
Are Domnul grija de toate, deci, Domnului sa cerem!

Raspunsul meu e da. Da, e pacat sa nu lasi mostenitori. Numai ca exista si mostenitori duhovnicesti, nu numai trupesti. Si acestia sunt mai importanti decat cei trupesti. Avem datoria de a ne inmulti si trupeste dar si duhovniceste. Un parinte duhovnicesc lucreaza la mantuirea sa si prin fiii sai duhovnicesti. Si nu trebuie sa fii duhovnic pentru a avea fii duhovnicesti.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?
De ma voi sui in cer, Tu acolo esti.
De ma voi cobori in iad, de fata esti.
De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta (Ps.138, 7-10).

Sentimentul singuratatii devine cu atat mai presant cu cat ne indepartam mai mult de Dumnezeu. Cumva, ne adancim in singuratate pe masura ce ne afundam in tot felul de pacate, intorcandu-I spatele Celui ce ne iubeste.
Ciudat e faptul ca noi alegem sa fugim de Dumnezeu si tot noi ne plangem de singuratate.

Cand esti in mijlocul multimii, ,,te poti socoti singur.''- spunea un personaj sadovenian (Vitoria Lipan). Am simtit acest sentiment in momentul in care m-am mutat din sat in oras. Eram obisnuita sa vorbesc mult, sa intreb de sanatate si sa fiu intrebata. Si deodata, m-am trezit ca sunt...neimportanta!!!

Orgoliul meu suferea din plin. As fi vorbit si cu pietrele. Daca incercam sa ma apropii de cineva, musai primeam o lectie, ca si cum Cineva imi interzicea sa-mi iubesc aproapele!

Citind Vietile Sfintilor, am vazut ca exista si o singuratate oranduita de Dumnezeu pentru a ne deprinde sa-L iubim in primul rand pe El, conform poruncilor evanghelice.

Daca Dumnezeu are un plan cu noi si ezitam sa-l infaptuim, ne cheama prin ispite pana ajungem sa facem voia Sa. Astfel, in aceste cazuri, Dumnezeu ingaduie ca inimile apropiatilor nostri sa se impietreasca pur si simplu. Multi si-au sfintit viata indurand cu multa rabdare necazurile si ispitele si chiar cautandu-le!

De asemenea se poate ca Dumnezeu ar fi vrut ca unul dintre copiii unei familii sa devina preot ori maica de manastire. Dar a fost avortat. In acest caz, Dumnezeu cere pocainta. Cere sa ne plangem pacatele si sa ne apropiem de El cu umilinta. Si ne lasa sa ne simtim asa cum se simte si pruncul fara nume ucis in numele comoditatii!

Cand simtim acut sentimentul singuratatii, e bine sa cercetam un duhovnic bun.