În prealabil postat de Templier Knight (Post 313902)

Relativismul sustine ca nu exista vreo religie mai adevarata sau mai buna decat celelalte.

În prealabil postat de George.m (Post 313911)

Daca e asa, de ce i-a mai trimis Hristos pe Apostoli la propovaduire? In loc de: "Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh", era mai bine sa le spuna: " Stati linistiti, pentru ca toate religiile sunt adevarate in masura in care afirma existenta unei fiinte supreme, misterioase"?

În prealabil postat de laurastifter (Post 376832)

Conform principiului noncontradicţiei din logică, două propoziţii, dintre care una afirmă, iar cealaltă neagă, nu pot fi, în mod simultan, adevărate. Cu alte cuvinte, dacă, într-o polemică, o persoană afirmă că 2+2=4, iar altcineva neagă acest adevăr evident, un eventual arbitru al dialogului va fi obligat de evidenţă să acorde câştig de cauză celui dintâi dintre participanţi, oricât de tolerant ar încerca să fie. Relativismul (din nou era să spun "erezia relativismului religios") pare foarte atractiv, deoarece este asociat cu ideea de toleranţă faţă de credincioşii altor religii. Toleranţa şi iubirea faţă de toţi semenii noştri (indiferent de credinţa lor) este, desigur, una dintre cele două porunci esenţiale ale Evangheliei lui Hristos, dar această dragoste nu presupune din partea noastră trădarea propriei credinţe. Un teolog contemporan, canonizat recent de către Biserica Ortodoxă Sârbă - Sfântul Iustin Popovici - afirma, în scrierile sale, că "adevărata dragoste este aceea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică". Dacă datoria noastră, a creştinilor, este aceea de a ne manifesta dragostea faţă de semeni dăruindu-le acestora tot ceea ce le este necesar pentru existenţa materială, cu mult mai mult avem datoria morală de a împlini porunca divină a dragostei frăţeşti împărtăşindu-le celorlalţi adevărul creştin, pe care ei nu-l cunosc sau, din diverse motive, nu-l acceptă. Una dintre caracteristicile iubirii autentice este sinceritatea, potrivit Sfântului Apostol Pavel care, în "imnul iubirii creştine" (I Corinteni 13), afirmă, inspirat fiind de Duhul Sfânt, că "dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr". Cum ne putem arăta dragostea faţă de semenii noştri de alte religii? Amăgindu-i (dintr-o făţarnică iubire şi cu o falsă toleranţă) că religiile lor au o valoare egală cu cea creştină? Nicidecum! Această atitudine nu ar constitui o dovadă de dragoste faţă de aproapele, ci ar rămâne un act de "toleranţă" (a se citi indiferenţă faţă de viaţa spirituală a fraţilor noştri) lipsită de iubire şi chiar un semn de laşitate. Ceea ce scriu pare excesiv de dur şi vă surprinde faptul că eu, care la alt topic ţineam discursuri despre toleranţă, scriu aşa ceva? Atunci, voi încerca să-mi exprim opinia în privinţa modului corect de raportare la celelalte religii, reformulând ceea ce am scris până acum.
1. Datoria principală a creştinilor este, potrivit poruncii lui Hristos, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu (Sfânta Treime) şi pe aproapele. În această a doua poruncă evanghelică, despre care Mântuitorul ne spune că este asemenea celei dintâi, se cuprinde cerinţa de a revărsa iubirea noastră, în mod sincer şi fără reticenţă, asupra tuturor celor pe care-i cunoaştem, neluând în considerare convingerile lor religioase şi orice altă diferenţă (reală sau imaginară ) dintre noi, ştiind că între toţi oamenii există o unitate ontologică indestructibilă.
2. O formă de manifestare atât a iubirii faţă de Dumnezeu, cât şi a dragostei faţă de aproapele este mărturisirea Adevărului absolut - Domnul Iisus Hristos - faptă prin care, pe de o parte, Îl slăvim pe El şi, pe de altă parte, împărtăşindu-le şi celorlalţi lumina credinţei, îi ajutăm să se mântuiască. Convertirea unui necredincios sau a unui necreştin la adevărata religie (sau cel puţin încercarea de a-l converti) este, în opinia mea, cea mai evanghelică şi minunată faptă de milostenie spirituală pe care ne stă în putinţă s-o săvârşim. Dacă salvarea vieţii pământeşti a unui om este o faptă sfântă, egală în valoare cu izbăvirea întregii lumi (potrivit proverbului popular "cine salvează o viaţă salvează o lume întreagă"), incomparabil mai mult aducerea unui suflet de la întunericul neştiinţei la lumina lui Hristos, salvarea vieţii veşnice a unui semen al nostru este o faptă prin care, precum scria Sfântul Apostol Iacov, ne mântuim noi înşine sufletele din moarte şi ne acoperim toate păcatele.
3. Această faptă trebuie realizată, potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, transmisă prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, doar prin rugăciune sinceră, prin mărturisirea nereticentă a credinţei noastre în Hristos şi, nu în ultimul rând, prin exemplul personal, prin faptele noastre care, chiar fără propovăduire, pot trezi în inimile celorlalţi dragostea pentru Dumnezeu. Orice alt mijloc de răspândire a Evangheliei (precum constrângerea celorlalţi să adere la credinţa noastră, şantajarea sau manipularea lor, încercarea de a le cumpăra conştiinţele prin diverse promisiuni sau daruri materiale etc.) este strict interzis, pentru că atentează la libertatea semenilor - dar divin acordat tuturor fiinţelor umane, create după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a ajunge la asemănarea cu El prin virtute. "...unde este Duhul Domnului, acolo este libertate", ne spune "Apostolul neamurilor", iar orice faptă contrară libertăţii şi iubirii creştine se numeşte fanatism şi este, logic, păcat împotriva Duhului Sfânt, asemenea tuturor faptelor contrare virtuţilor teologice.
4. Pentru a le putea vorbi semenilor despre adevărul creştin, este necesar ca noi înşine să ne cunoaştem propria credinţă, astfel încât să mărturisim prin argumente convingătoare ceea ce credem. Mărturisirea fermă şi cu iubire a credinţei nu este un act de orgoliu, deoarece noi nu ne considerăm drept deţinătorii adevărului absolut, ci mărturisim că acest Adevăr există, ni S-a revelat din iubire şi nu este o idee abstractă, ci o Persoană veşnică: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. :) De aceea, este necesar ca noi înşine să ne cunoaştem învăţătura de credinţă (desigur, nu pot fi toţi teologi dogmatişti cu diplomă de doctorat în domeniu, dar toţi suntem responsabili pentru adevărurile fundamentale ale credinţei, pe care avem datoria de a le cunoaşte, păstra, mărturisi şi apăra). Noi trebuie să fim profund convinşi că această credinţă a noastră creştină este superioară tuturor religiilor, nu pentru că noi am fi cei privilegiaţi şi aleşi, ci pentru că Întemeietorul creştinismului este Însuşi Adevărul întrupat, Creatorul omenirii, Cel Care i-a creat din ţărână pe ceilalţi întemeietori de religii şi sisteme filosofice, suflând asupra lor "suflare de viaţă". Astfel, creştinismul rămâne unica religie în totalitate adevărată, celelalte credinţe - formulate de către oameni înţelepţi şi cu o viaţă spirituală profundă - rămânând doar parţial adevărate, aşa cum, în orice domeniu, raţiunea umană poate intui anumite adevăruri, dar poate afirma şi idei copilăreşti, atunci când încearcă să-şi exercite puterea în mod autonom faţă de Creatorul universului.
5. A nu se confunda iubirea faţă de credincioşii altor religii cu aderarea la toate credinţele din istorie. Îi putem iubi şi respecta pe cei care afirmă, în necunoştinţă de cauză, că 2+2=6, dar acest sentiment nu presupune din partea noastră acceptarea unei astfel de idei contrare evidenţei.

Acesta este punctul meu de vedere. Dacă aveţi comentarii sau obiecţii, aştept cu nerăbdare să discutăm. :)

Pace şi bucurie tuturor întru Domnul!

Cu respect,
Laura Stifter

În prealabil postat de tara tara vrem ostas (Post 376862)

Intrebare: De ce exista asa de multe religii daca doar una singura e adevarata?

În prealabil postat de tara tara vrem ostas (Post 376863)

2+2 = 4, dar si 2+1+1 = 4 si 1+1+1+1 = 4 si 3+1 = 4

În prealabil postat de Dumitru73 (Post 376867)

si care e aia?

În prealabil postat de tara tara vrem ostas (Post 376877)

nu am facut afirmatii, am intrebat.