O fi.
Dar iata cum Parintele Cleopa se exprima ca unei entitati spunand: ``daca am fi avut pe moarte inaintea ochilor`` sau ``el intreaba pe moarte, ce zici sa fac lucrul acesta? la care moartea raspunde : nu sa nu faci ca eu vin indata dupa pacat si te duc in Gheena``.
Deci intrebam moartea, vine moartea, ne duce moartea ne asteapta moartea.

``si de aceea, vai de acela care uita de moarte, ca acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare cand face pacatul. Daca am fi avut totdeauna pe moarte inaintea ochilor, n-am face pacatul nu numai cu lucrul, nici cu cuvantul, nici cu gandul. Pentru ca Dumnezeu judeca pacatul si cu gandul ca pacat desavarsit. Ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul ? "Nu mai aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul, ca ar fi usoare. Daca pacatele cu gandul ar fi usoare, nu socotea Insusi Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie intru pofta de muiere si ucidere intru ura de frate. Numai ai cugetat cu patima la muiere si te-ai facut preacurvar! Numai ai cugetat cu ura asupra fratelui tau, si-l urasti, esti ucigas! " Ai auzit ?! Preacurvie din gandire, precurvie din a gandi, din a ura pe fratele, ucidere. Vezi ? Iar moartea nici aici nu te lasa. Moartea te opreste nu numai sa nu te iei la pacatul cu lucrul, nici la acel cu gandul. Pentru ca Dumnezeu osandeste gadurile ca pe fapte in Legea Darului. El n-a venit sa strice Legea, si sa o desavarseasca. In Legea Veche era "sa nu furi", iar in Legea Darului, nici sa nu poftesti lucrul altuia. Deci, te opreste nici sa nu gandesti cu patima asupra lucrului altuia. Fratii mei, fericit, de trei ori fericit, este omul acela care si-a luat semen pe moarte, si totdeauna cand il lupta lenevia sa nu faca canonul, sa nu-si faca canonul dat de duhovnic, cand il lupta dracul sa nu pazeasca posturile sa dezlege la mancare de orisicand nu trebuie, sau cand il lupta dracul sa fure, sau sa adune avere, sau sa razbune pe altul, sau sa curveasca, sau sa fure, sau sa injure, sau sa se imbete, sau sa fumeze, el intreaba pe moarte: "Ce zici moarte: sa fac lucrul acesta ?". Si moartea ii spune: "Nu, nu fa! Ca plata pacatului este moartea. Si eu vin indata dupa pacat, si te iau si te duc in Gheena." Si iata cum moartea de care noi ne temem, ea ne este cel mai mare prieten si cel mai mare sfetnic in viata, spre viata vesnica. Nu, filosofia noastra a crestinilor nu este sa fugim de moarte! Dar ce ? Sa ne pregatim de moarte. Sa o asteptam sa vie la noi. Si cum ? Sa ne marturisim curat pacatele, sa ne facem canonul, sa ne impacam cu toti, sa incetam de la pacate, sa facem fapte bune. Si atunci asteptam moartea ca pe o mare parada, ca pe o mare sarbatoare. Auzi ce spune Sfantul Efrem: "barbatul mustrat de stiinta sa pentru pacat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept asteapta moartea ca pe o mare sarbatoare: sa vie sa trecem din moarte la viata, ca viata de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dansul." Vezi moartea, nu ne temem, vai de mine, mor! Ne temem ? Sa nu ne temem de ea. Sa ne temem de pacat, ca pacatul ne duce la moarte, ca plata pacatului este moarte. Si adevarata moartea a sufletului este pacatul. Si acestea am zis pe scurt despre moarte, dar sa vorbim ceva si despre judecata de apoi in aceasta predica .`` Parintele Cleopa

Moartea, cel mai mare prieten si cel mai mare sfetnic in viata. Un fenomen? si atat?

Din punctul tau de vedere experienta a fost cat se poate de reala, nu am motive sa ma indoiesc, dar trebuie sa tinem cont ca unele circumstante pot trezi anumite sentimente sau temeri din subconstient fara ca tu sa realizezi lucrul asta la nivel constient, somnul, mai ales daca aveai si vise este metoda cea mai facila.Sunt vise care par atat de reale incat pot fi confundate cu realitatea si meditatia mai poate face lucrul asta.
Sunt lucruri neplacute, angoase, pe care omul le ascunde adanc in subconstient prin simplu fapt ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu ele si le ingroapa acolo dar pot fi readuse la suprafata foarte usor printr-un miros, printr-un zgomot, culoare etc.
Asa vad eu lucrurile, am avut la randu-mi experiente ciudate dar intotdeauna la o cercetare mai atenta s-au dovedit a fi lucruri banale in circumstante ciudate. Nu zic ca este imposibil sa existe asa ceva dar in lipsa dovezilor concrete probabilitatea este sub 1%, din punctul meu de vedere, desigur.

Moartea? da un fenomen natural si nimic mai mult, dar datorita fricii de necunoscut, oamenii au inventat tot felul de lucruri in legatura cu acest fenomen, datorita fricii au inventat multe alte lucruri dar nu are rost sa intru in detalii.

Bineînţeles. Altfel, dacă o luăm ad-literam, înseamnă că nici măcar nu ne vrea răul, căci ne este cel mai mare prieten... păi de ce să ne mai temem, atunci, şi de ce s-o mai socotim rea? Tocmai pentru că e rea o socotim sfetnic bun. Căci de teama morţii ne putem îndrepta viaţa.
Personificarea morţii este, într-adevăr, întâlnită nu numai la Părintele Cleopa, ci chiar şi la Sf. Pavel: „Unde îţi este, moarte, boldul?”. Însă, repet, nicăieri în scrierile Sfinţilor Părinţi nu apare Moartea ca persoană. Părintele Cleopa vorbea mult despre vămile văzduhului, despre cele 40 de zile pe care sufletul le parcurge după ce moare. Este vorba acolo de vreo fiinţă numită Moarte? Este vorba doar de diavoli, care vor să ia în primire şi să chinuiască sau să nimicească de ar putea sufletul nostru, şi mai este vorba de îngeri... şi de Dreptul Judecător.

In cartea despre vamile vazduhului exista un personaj numit Moarte...

Omul credincios utilizează „instrumentarul” credinţei, nu gândirea dubitativă, pentru lucrurile care ştie că nu-i intră sub simţuri. Nu trebuie cerute dovezi. Apariţiile duhurilor nu pot fi experimentate pentru că ele nu apar decât atunci când vor sau când sunt trimise. Sigur, putem şi psihologiza. Însă atunci ieşim din teritoriul credinţei. Credinţa nu ajunge pe cale analitică la cunoaştere, ci pe cale revelată. Ea poate coborî înspre ştiinţă, iar dacă aceasta urcă în mod cinstit, fără prejudecăţi, se pot întâlni undeva la mijloc. Iar atunci când se întâlnesc se întăresc foarte mult una pe cealaltă.

În cazul ăsta... mă dau bătut. De fapt, m-am bătut singur. Eu rămân la convingerea mea, dar nu voi mai căuta să conving şi pe alţii de aici.

Cu asemenea "credinta" descrisa de tine nu vreau sa am de-a face.
Datorita "credintei" de genul asta s-au intamplat multe lucruri rele, imi aduc aminte despre o stire citita mai demult, cum o femeie "credincioasa" si foarte respectata in orasul ei, si facand numai lucruri bune si-a omorat copiii pentru ca i-a vazut ca au chip de diavol.
Sfatul meu este sa ne ferim cat putem de aceasta credinta oarba pe care o descrii tu.

Nu m-am referit la o credinţă oarbă, ci la una luminată. Nu cred că trebuie să ne abolim raţiunea pentru a crede. Trebuie doar să înţelegem că raţiunea are limite, iar credinţa e dincolo de aceste limite. Raţiunea poate analiza ceea ce cade sub simţuri, ceea ce este experimentabil. E bine să înţeleagă lucrul ăsta şi să nu vrea să analizeze ceea ce nu poate cuprinde. Neînţelegerile apar atunci când raţiunea nu-şi cunoaşte locul şi, la fel ca Lucifer care a vrut să ia locul lui Dumnezeu, ea vrea să cuprindă credinţa. Nu va putea niciodată, pentru că e mai mare decât ea.
La lucrurile descoperite prin credinţă se meditează. Numai în felul ăsta pot fi înţelese. Şi atunci vine o lumină a înţelegerii peste toate.
Cazul pe care îl menţionezi nu are de-a face cu credinţa. Acolo e probabil vorba de schizofrenie. E păcat să arunci cu noroi în felul ăsta în credinţă.
Credinţa nu înseamnă ignoranţă, ci deschidere către mister.