Subscriu la cele spuse de Costel. Mai mult decat atat, lumea este o gradina in care il putem intalni pe Dumnezeu.

Sa nu uitam ca dupa caderea protoparitilor, acestia au auzit glasul lui Dumnezeu, Care umbla prin rai, in racoarea serii. Dar Scriptura ne spune ca Adam si Eva s-au ascuns de fata lui Dumnezeu printre pomii raiului.

Omul s-a ascuns de Dumnezeu, nu invers. Dumnezeu continua atat sa "umble", cat si "sa vorbeasca", in lumea de astazi. Dar marea majoritate a celor din lume, continua sa se ascunda de El.

Prin urmare, noi suntem cei care trebuie sa ne "descoperim" Lui. Acest demers de "descoperire", presupune inlaturarea pacatului si dobandirea nepatimirii. Masurile in care reusim acest lucru, fiecare dintre noi, sunt insa diferite.

Sfintii sunt cei care reusesc in cea mai mare masura sa realizeze aceasta, ajungand sa-L intalneasca pe Dumnezeu, inca din lume, "fata catre fata". Noua nu ne raman decat marturiile sfintilor, "glasul lui Dumnezeu" si "urmele pasilor Sai".

Pacatul stramosesc nu trebuie inteles dintr-o perspectiva juridica, ci existentiala, de aceea Yannaras il numea "esec existential". Interesenta ca in Sfanta Scriptura se subliniaza ca pacatul a adus si goliciunea- odovada clara ca pacatul a avut consecinte asupra naturii omenesti- putem spune ca aceasta era transparenta fata de har, iar prin pacat devine opaca.

Hristos Insusi nu a raspuns juridic starii noastre cazute, ci "existential" prin intrupare. El nu ofera iertarea "de la distanta", ci vindeca si indumnezeieste in acelasi timp, aratand veacul acesta ca fiind unul al "marilor prefaceri". Prin Invierea Sa, El transforma stricaciunea intru nestricaciune, moartea intru viata, esecul intru biruinta. Altfel spus, semnele pacatului le preface in semne ale iertarii.