Parintele Steinhard ne spune ca:"de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te;de vrei sa-ti mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia,recunoaste-te vinovat; si uluitor, de vei da ce nu ai vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora".
Si dezvoltand un pic ideea, daca dorim iubire,trebuie noi sa o oferim primii.
Juli, sunt de aceeasi parere cu tine in privinta focului.Ce gand frumos!
Doamne ajuta!

Da,frumos spus cu focul,si are dreptate mioara,intr-adevar eu nu sunt mai presus decat cei pe care ai criti sau a caror atitudini le consider ofensatoare,sunt si eu la fel ca ei,m-am adaptat negurii vremii.

:(:(:(:(:(:(:(:(:(??????:(:(:(:(:|:dontgetit:
daca un suflet e trist si speriat, unde sa gaseasca iubire? Si nici nu o mai cauta, s-a izolat in perpetua izolare... Cine sa-l caute, cine sa aiba timp, ani buni, sa-l gaseasca in izolarea in care sta ascuns, durere si singuratate de nepatruns. Totzi ii dau in cap, ba ca n-are credintza, ba ca asha si merita, ba ca nu e suficient de puternic... poi puternic sa ce? Sa... nu-i mai spunetzi si de dragoste, ca apoi chiar nu mai deschide la nimeni. Ci se baricadeaza in camera lui si cloceshte ceva, o frumoasa suparare. Si apoi un om suparat... nu trebuie criticat ci batut. Batut mar, of si iar ne intoarcem la Adam? daca am pomenit de mar, si cand te gandeshti ca Adam si Eva s-au iubit mai bine de 1000 de ani, buni rai cum or fi fost, in schimb noua, astora de azi? ne trece repede... sa ma bata si pe mine daca stiu de ce ne trece asha de repede... in schimb celelalte? nu trec nici daca devi habotnic, nici atunci nu trec
:|:|:|:|:|:|:rolleyes:

:dontgetit:

E trist dar din pacate, de multe ori adevarat...

Cred ca e ceea ce spunea Iosif in prima sa interventie... uitam ca adevarata vocatie a crestinului este iubirea.

Ma uit la mine si vad cat sunt de rece si-mi trece cheful de a mai scrie....

Iubirea este sentimentul cel mai frumos care ne leaga si a fost dat pentru a fi mereu alaturi de semenii nostri.Asa cum dumenzeu ne iubeste pe noi,asa ar trebui sa iubim si noi pe cei de langa noi.

Imi cer scuze pentru greselile facute la redactare in mesajul trebut.As avea un sfat pentru toti membrii de pe forum: Incercati sa fiti in acest Post al Patimilor mai buni cu cei de langa voi,mai linistiti si oferiti-le ajutorul vostru celor care au nevoie,chiar daca nu au puterea de a-l cere.Dumnezeu va va rasplati!

de fapt, din pacate la romani e altfel. cum iti asterni... cum vine altu si se culca in locu tau... (compact ™)
scuze de off-topic :)

Ma gandesc la un lucru important. N-am fost niciodata multumit de cei care mi-au acordat iubirea lor, insa i-au urat pe altii. Mi s-a parut mereu o contradictie extraordinara intre cele doua stari. Era o pendulare intre daruire si falsitate.

Cred ca nu poti iubi cu adevarat pe cineva decat atunci cand ai ganduri curate fata de toti oamenii, indiferent de starea lor. Asta nu inseamna sa fii irealist, insa inseamna sa fii bun, sa depasesti realitate prin credinta, prin slujirea binelui, deci prin cultivarea gandurilor bune.

Vi s-a intamplat asa ceva?

ce pot sa zic, iosif, nu mi s-a intamplat asa ceva... sau cel putin nu am privit lucrurile prin prisma asta. adica tu vrei sa zici sa refuzam iubirea acelora care urasc (nu e prea mult spus?) pe altii?... oricum, eu una nu as putea spune ca am cunoscut persoane care si-au manifestat ura fata de altii. o antipatie/ simpatie este altceva si as spune ca este ceva normal, nu poti fi pe aceeasi lungime de unda cu toata lumea...

Iosif, daca ai stii cit de bine te inteleg, nici nu ai idee. De o vreme am inceput sa observ contradictiile acestea de-a dreptul ciudate intre emotii pozitive cum ar fi iubire, compasiune, daruire, milostenie si cele negative de ura in general.

Printre cei pe care am avut ocazia sa-i observ, campionul este un coleg de servici care m-a lasat de-a dreptul cu gura cascata nu demult. Pe scurt, ca sa nu intru in amanunte, in urma unui accident auto, o fetita, saraca, prietena ficei lui a ramas fara mama si cu o trauma masiva pe creier. Colegul meu a venit si ne-a povestit cu lacrimi in ochi poveste repectiva si cum el se va implica in stringerea de fonduri, si povestind acestea, dind dovada de iubire si compasiune pentru acea familie amarita. La mai putin de o ora dupa lacrimi, il vad pornit tare si vorbind de rau (foarte urit) de niste alte fete care i-au dat de furca... pe motiv ca sunt la pubertate si stim cu toti cum sunt, cu toane, obraznice... Deci compasiunea care ar fi trebuit sa fie in el si sa ramina cu el dintr-o data a disparut si a preluat conducerea minia si ura. Pot sa spun sigur ca nu exagerez pentru ca am urmarit foarte atent cum s-a comportat si ce vorbe a spus si de cite ori le-a repetat timp de-o saptamina. Eu, ce sa fac, am incercat sa-l linistesc, dar e greu. Oricum ideea este ca timp de multe zile la rind a pendulat asa cum zici tu dintr-o extrema in alta.

Dupa acest eveniment mi s-a confirmat ceea ce citisem si din Sfintii Parinti care vorbind despre patimi si emotiile pe care le simtim, spuneau ca:

O emotie cum ar fi compasiunea este cu adevarat pozitiva cind orice s-ar intimpla in jurul tau ea ramine tot pozitiva, omul ramine neschimbat. Iar daca o emotie pozitiva se schimba intr-una negativa din cauze externe inseamna ca este o emotie falsa, este ipocrizie. Asa cred ca ne putem verifica si la nivel personal.
Ca urmare daca vrem sa ne verificam nivelul duhovnicesc, daca am evoluat, sa ne observam cum reactionam in momente tensionate mai simtim iubire si compasiune ori ba?