Da, e foarte important să ştim despre ce vorbim, să cunoaştem cât mai bine problema. Important mi se pare, într-adevăr, să vorbim cât mai mult despre ei şi situaţia lor, despre indiferenţa de care sunt înconjuraţi, în primul rând la nivel instituţional, de unde poate şi trebuie să vină ajutorul, şi apoi la nivel individual. Pentru că indiferenţa generalizată la suferinţele altora e suma indiferenţelor personale.

Măsura de care am vorbit, cea a primirii în scările blocurilor reprezintă o soluţie disperată. Nici nu poate fi numită soluţie, însă nu ştiu cum am putea privi dimineaţa, când plecăm din apartamentul nostru călduţ, un sărman (un frate, nu?) mort de frig pe aleea din faţa blocului, ştiind că ar fi putut fi salvat dacă l-am fi lăsat să intre măcar pe scară. Ne-am aminti, probabil, de cât de nedrept e sistemul, cât de indiferent. Da, sistemul este aşa cum este. Dar noi?

Va multumesc, stimate domn. Textul postarii dvs., sinceritatea sa, m-au patruns... Da, cei ca acel "boschetar" sunt un memento, pentru fiecare din noi cei "realizati"... E una din fricile mele profunde (desi, din mila lui Dumnezeu, foarte putine), alaturi de venirea lui anti...: anume, teama de a deveni un sarac, mai rau, un homeless...si singur...
Deasemenea, pentru dl. N.Priceputu am toata admiratia si respectul pentru modul in care merge drept la tinta. Domnule Priceputu, comoditatea/lenea e un adversar mai periculos decat ura sau fanatismul. Ea si lacomia de bine, de trai imbelsugat si siguranta, tin, prin noi, oamenii aceia in periferia compasiunii intraspecifice umane normale. Pana si dracul desfraului poate fi biruit mai usor. Cel al comoditatii, aproape imposbil, fara ghionturi karmice, adica bobarnacele lui Dumnezeu.
Eu, unul, stiu sigur ca nu as putea sa fac ce ne propuneti... Sau...poate...Dumnezeu stie, caci uneori nu mai stiu ce pot sau nu face, pentru ca "lumea" (in sensul din Scriptura si Parintii Bisericii) ne da o falsa identitate, zi de zi, ne face monede calpe.

Au ajuns in strada din varii motive. Multi erau deja bolnavi, mai mult sau mai putin sever, inainte sa ajunga in strada, unii au fugit tocmai in cautarea unei solutii la infernul de acasa (parinti alcoolici, batai etc.).
Pentru multi dintre ei strada e o alternativa convenabila. Isi gasesc un echilibru, se integreaza in grupuri cu ierarhie, reguli, obligatii si drepturi...
Pentru unii e mai greu, unii nu rezista si mor din variate cauze (boala, crima).
Pentru cei dispusi sa accepte ajutor exista din pacate doar cateva solutii, pe care le consider insuficiente.
Apoi, pe langa centrul amintit, din Grozavesti, am aflat ca mai exista un centru de servicii (masa, gazduire peste noapte, consiliere, plasare in scoala sau oferirea unui loc de munca) langa statia de metrou Republica, la Poarta 4 Faur. Acolo merge uneori baiatul de care pomenisem mai devreme.
Cat priveste primirea lor in casa, eu unul am doua experiente delicate. Asa s-a intamplat, poate nu m-am priceput sa fac ce era mai bine. Prima data nici nu am reusit de fapt sa il gazduiesc deoarece au sarit vecinii, mai ales vecinele, si au facut un taraboi ... De atunci ma suspecteaza ca as fi un vecin rau, le par foarte dubios (mai ales cand imi creste barba cam mult...), m-au taiat de pe lista oamenilor respectabili.
A doua oara am avut necazuri pentru ca omul meu s-a facut repede stapan peste lucruri, m-a eliminat de la computer si altele... Un pic m-am amuzat, i-am gasit scuze, a fost acceptabil. Stiam si eu cand l-am gazduit ca nu va fi chiar o mare fericire... Dar a fost rau cand m-am trezit cu icoanele puse pe jos, cu fata spre pamant... Asta m-a surprins tare de tot, nu am stiut ce sa ii spun, ce sa fac... Am sters-o in camera mea si am stat treaz pana dimineata... Desigur, nu erau acasa copiii si sotia, asa ca trec intamplarea aceasta la capitolul "cand pisica nu-i acasa..." :)
Tind sa fiu de acord, ca strategie de abordare, cu Ana-Maria. Daca ar fi dupa inima mea, i-as primi desigur... totusi mai sunt si vecinii si alte piedici... Cel mai bine cred ca e sa sprijinim, in vreun fel sau altul (de pilda prin donatii sau prin participarea la programele lor de instruire) institutiile care se ocupa de ei cu mijloace mai puternice.
Si desigur, sa ne purtam crestineste cu ei, sa ne rugam pentru acesti oameni... Cu siguranta au mare nevoie.
E dificil uneori sa convietuim cu ei, nu sunt tocmai gentlemani, dar daca lor nu le putem cere foarte multe, noua ne putem cere un efort sufletesc, in primul rand.
Dumnezeu sa ne ocroteasca, pace tuturor!

Ce am propus eu (şi nu numai eu), adică primirea lor în blocuri atunci când e ger era un fel de a face binele împreună, prin care mai mulţi ar da câte puţin pentru salvarea unui amărât. Ce a propus glykys este ca unul să dea foarte mult (primindu-l în casa lui), iar ceilalţi nimic.

În prima situaţie ne mântuim cu tot blocul (sau oraşul, sau neamul), în cea de a doua doar câte unul, în mod excepţional.

E nevoie de solidaritate. Ne (îi) omoară individualismul în care trăim. Într-un bloc trăiesc familii cât într-un sat nu prea mare. Dar fără nicio legătură între noi, fără a ne cunoaşte, fără a ne ajuta. Trăim şi murim singuri, înconjuraţi, paradoxal, de o mulţime de oameni. Ştiu, nu putem aduce spiritul satului în blocuri, dar dacă rămânem indiferenţi nu vor muri numai cei din stradă, ci şi noi înşine, sufleteşte. Iar din asta nu ne mai poate scoate Hristos, pentru că noi nu vrem.
Nu cumva prin boschetarii ăştia vine însuşi El către noi, căutând adăpost în inimile noastre? Iar noi Îl căutăm de multe ori atât de departe, pentru că suntem orbi şi nu-L vedem când suferă pe stradă.

P.S. @glykys: când am scris de poliţie m-am referit la faptul că poliţia îi scoate imediat în stradă dacă sunt reclamaţi. Nu m-am gândit la furturi sau alte rele. Pe de altă parte, pentru furturi, tâlhării, crime... poliţia şi închisoarea în măsura în care sunt nişte instrumente corecte, nu sunt în contradicţie cu creştinismul. Şi părintele Galeriu spunea că răul trebuie izolat de societate, ca să nu mai facă rău. Dacă ţi se face un rău doar ţie, ai dreptul să îl ierţi; dacă i se face aproapelui tău, nu trebuie să îl permiţi.

Draga frate, problema ridicata de tine dovedeste sensibilitatea si marinimia sufletului tau si are si o importanta covarsitoare pentru mantuirea noastra. Este si o cauza pentru care eu afirm ca ma indrept mult mai sigur catre iad decat catre Rai. Am incercat cu ceva timp in urma, cand dispuneam de oarecare venit ce-mi permitea sa ajut pe altii aflati in nevoi, dar nici pe departe nu am facut-o atat cat as fi putut atunci. Acum, din pacate, sunt eu in nevoi, insa nu ma plang decat ca nu mai pot ajuta pe altii si ca nu am facut-o atunci cand putem. Insa, m-a preocupat problema si o sa comunic acum cateva elemente care poate ajuta pe altii sa ajute mai eficient.
Eu am detectat trei categorii mari de defavorizati, de cei ce au nevoie de ajutor. Sigur, or fi mai multe, dar asupra acestora m-am oprit eu. Prima categorie sunt cersetorii ocazionali, a doua cersetorii de profesie si ultima si cea mai grea, cea a oamenilor strazii, boschetarii si aurolacii. Prima categorie nu as numio cersetori, ci oameni in nevoi. Acestia sunt oameni care au suferit recent o mare trauma, o pierdere, si au ramas fara sursa de venit. Ei sunt pe muchie de cutit si, dupa parerea mea, sunt cei mai vulnerabili si de aceea eu i-as ajuta primii. De ce? Pentru ca in cazul lor rata de suicid e foarte mare. Unul care are deja "meseria" de cersetor s-a obisnuit deja si nu se gandeste la suicid, dar unul care a trait normal si deodata se gaseste in fata unui necaz ce-l depaseste, isi pierde sensul vietii si de aici pana la suicid nu mai e decat un pas. Ei trebuie ajutati urgent sa treaca peste acel necaz sau impas. Cei din a doua categorie, cersetorii de profesie, aici lucrurile se impart in doua: cei cu adevarat saraci si cei fortati sau benevol in slujba mafiei cersetoritului. Exista o mafie a cersetoritului si nu numai ca exista si castiga foarte bine, dar ii alunga, ii bate sau ii forteaza sa lucreze pentru ei pe cei cu adevarat saraci si in nevoi. Au teritorii, au plasatori, au culegatorii de castig, au "scoala" de cersit unde ii invata pe viitorii cersetori "tainele" acestei "meserii". Multi cadem in plasa lor. O sa dau un mic "amanunt" cum pot fi "detectati": ies in evidenta. Un cersetor adevarat e mult mai modest si la locul sau, nu striga, nu ocupa mijlocul trotuarului intentionat ca sa te lovesti de el, nu recita in gura mare. Ceilalti, in schimb, au "scoala" si asta se vede daca avem un minim de spirit de observatie. Eu mi-am format o regula si dadeam doar la acela care nu "iesea in evidenta", care sta linistit si astepta si accepta cu modestie sa primeasca ceva. Era odata o batranica, sarmana, se sprijinea pe marginea unui zid si nu cerea nimic, trecatorii nici macar nu o observau, asa de discreta era. Eram in tramvai (cei din Timisoara cunosc agentia Tarom, acolo langa agentie statea) si m-a frapat atitudinea ei. Am coborat desi nu acolo vroiam sa cobor, dar ceva m-a impins si apoi n-am regretat deloc, din contra, m-am indreptat spre ea si i-am pus in palma cativa lei. Sa nu credeti ca era o suma mare, deobicei nu umblam cu sume mari de bani la mine, si n-am sa uit niciodata privirea cu care m-a privit acea batrana. In viata mea n-am vazut o asemenea privire. Parca Insusi Hristos ma privea prin acei ochi. O bunatate si o tristete adanca, o impacare si o intelegere a tot si toate, o profunzime venita din durere, dar o durere senina, acceptata, asumata. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine pentru cine sunt si pentru cat de putin am ajutat. De asta spun ca eu nu ajung in Rai, am locul asigurat in iad.
Si ajung acum la a treia categorie, oamenii strazii. Fratilor, aici e o TRAGEDIE. O tragedie cumplita, o tragedie care ne depaseste, va rog sa ma credeti, si o sa explic de ce. Oamenii acestia, frati ai nostri, sunt intrati intr-o alta lume, o lume paralela, o lume sumbra, o lume a viselor urate, si asta atat la propriu cat si la figurat. Ca sa-i scoti din aceasta lume si sa-i integrezi in lumea noastra, asa pacatoasa cum e ea, necesita un efort al unei intregi comunitati si asta zi de zi si ceas de ceas. Au cu totul alte repere, traiesc intre vis si realitate, mai mult in vis sau, mai bine zis, in cosmar, dar s-au obisnuit cu el si nu doresc sa iasa din el. Un copil, ca de cele mai multe ori sunt copii, ce traieste o anumita perioada in salbaticie e foarte greu de recuperat si de reintegrat in societate. Cam asta e situatia lor, s-au obisnuit in mediul salbatic si intunecos si ies afara doar ca sa caute prin gunoaie, prin tomberoane, nici macar nu cersesc, RESTURI de mancare si alea alterate de timp si caldura. Nu zic ca nu trebuie ajutati, Doamne fereste, dar fara implicarea majora a unei intregi comunitati nu rezolvam nimic. Ei, sa stiti, ca prefera canalele, ca loc de refugiu, decat scarile de bloc, cel putin in Timisoara asta era situatia, pentru ca prin acele canale trec conductele de apa calda ale orasului si macar au caldura. Nu stiu ce se poate face si ma doare inima numai cand ma gandesc si mi-e rusine sa ma mai si numesc crestin.
Iertati-ma fratilor. Hristos sa se indure de sufletele noastre.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mă bucură răspunsul tău, frate MariS, ca şi al celorlalţi care s-au arătat preocupaţi de problema pe care o avem cu oamenii aceştia. Ca şi Ioan Cezar, cunoşti bine situaţia lor şi ne-ai împărtăşit date importante despre ei.

Mă gândesc că un prim lucru care se poate face pentru ei e să îi observăm. Să vorbim despre ei, pentru că dacă-i ignorăm situaţia lor nu se va îmbunătăţi cu nimic. Dacă va exista o mai mare preocupare pentru ei în societate, poate se va mai mişca ceva.

Ar fi bine să intrăm în vorbă cu ei, să-i întrebăm de viaţa lor, să le ascultăm necazurile, iar cei care cunosc câte o poveste a unuia dintre aceşti sărmani, cum de a ajuns în stradă şi cum se descurcă acolo, să o scrie aici.

Da, asa este, frate, nu trebuie sa-i ignoram, sunt totusi fratii nostrii asa vitregiti de soarta, dar nu trebuie sa-i uitam sau sa ne facem ca nu-i vedem. Trebuie ridicata problema permanent si la nivelul intregii comunitati. Din pacate, multi dintre noi avem un mod egoist de-a privi mantuirea: eu primul. Dam din coate si ne punem piedici chiar si in fata Sf. moaste sau cand luam apa sfintita (ca tot se apropie Boboteaza), in loc sa-l lasam pe fratele mai slab inaintea noastra. Nu scapam de egoism nici cand spunem ca mergem pe Cale. Il caram dupa noi tot timpul. Eu in primul rand. Iertati-ma.
Hristos fie in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Dacă nu doresc să iasă din el, atunci în niciun caz nu pot fi obligaţi să o facă. Tot ceea ce putem face este să le arătăm că se poate trăi şi altfel şi să le dăm mijloacele de a o face. Mai mult, nu avem voie. La urma urmei, este vorba de un exerciţiu de libertate. Nu scrie nici în Carte şi nu scrie nicăieri că este "normal" să ai casă şi este "anormal" atunci când casa ta este strada. Sau podul, sau canalul.

cum se poarta chat in crestin ortodox?
 

Va rog sa-mi spuneti cum se poarta chat, aici in crestin ortodox. M-a invatat odta Ina, dar nu am mai auzit demult nimic de ea.
Va multumesc anticipat.

Din păcate, nu ştiu de chat. Dacă vrei să trimiţi mesaj pe privat, faci clic pe numele celui căruia vrei să-i scrii şi alegi din meniu: trimite mesaj privat