• “Astăzi Irod s-a multiplicat; aproape că nu mai există familie în care Irod nu-şi ucide copiii. Dar puţini copii fugari mai scapă în viaţă. Unde eşti Maica Domnului să scapi pe maica omului de pofta ucigaşă a lui Irod?”
• “Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, taţilor, sunt copiii lepădaţi. Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare”.
• Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.
• Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi desfrânare.
• Nu vreţi copii? Trăiţi ca fraţii.
• Decât cancer mai bine copii.
• Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer!
• lobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slugi!
• Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie soţii să se împreuneze, în afară de posturi (Sf. Pavel). Femeia (luata din bărbat) are nevoie de completare endocrină, prin contact, de la bărbat. - Parintele Arsenie Boca

Pai tocmai ca noi "oamenii" nu ne ridicam nici la nivelul animalelor!

Uite si pentru ca iti plac foarte mult citatele, iti mai postez unul:

„Drepturile” pe care le propovăduiesc ei împotriva legilor lui Dumnezeu nu sunt demne de atribuit nici animalelor. Căci zice Duhul Sfânt în Psalmul 48, 12: „Şi omul, în cinstea lui Dumnezeu fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”. Numai că dobitoacele se împreunează doar pentru perpetuarea speciei lor, o dată sau de două ori pe an, deci ele nu calcă legea lui Dumnezeu. Omul, însă prin patima curviei, a precurviei şi toate celelalte, a căzut cu mult mai jos decât dobitoacele cele fără de minte, deci a căzut în îndrăcire. Aşa că, să ne străduim „să ridicăm căsătoria din desfrânare măcar la rânduiala dobitoacelor” celor fară de minte, deşi pentru mântuire nu este de ajuns”.

Se pare ca nu ai inteles nimic. Pai este normal ca in timpul actului sexual sa simti placere, dar atata timp cat nu eviti procreerea (adica nu te feresti prin diferite metode) nu ai de ce sa ai mustrari de constiinta.

Uite iti recitez ceea ce am mai postat deja, poate prinzi ceva pana la urma:

"Numai omul poate interveni, cu libertatea voinţei şi cu funcţia conştiinţei, să modifice natura acestor norme fixe, în două sensuri opuse: 1- înspre dereglarea lor devenind patimi; 2 – înspre convertirea şi sublimarea lor prin virtute, înspre eliberarea de tirania lor prin nevoinţă şi lupta metodică. Deci, un instinct sădit ca lege de existenţă a firii devine patimă prin libera voinţă a omului. Numai omul vrea să despartă rostul instinctului de plăcerea ce-l însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul."

Păi te cerți degeaba cu Valentin, n-am observat ceva în intervenția lui care să conducă la ”cultivarea plăcerii” sau ”evitarea rosturilor firii” . În categoria ”rosturile firii” intră și plăcerea, altfel n-ar fi existat ca momeală pentru actul procreativ. Însă sunt două capcane (cel puțin): plăcerea în sine și procrearea în sine, ambele la fel de păguboase pentru om, fiindcă: prima cultivă plăcerea egoistă ca scop, iar a doua coboară omul la nivelul instinctului pur, tot o formă de sclavie față de determinismul natural. Calea de evitare atât a căderii în patimă, cât și în animalitate, este transfigurarea legăturii trupești dintre bărbat și femeie, dincolo de plăcere și necesitate, în expresie intensivă a iubirii reciproce, capabilă să depășească granițele firii folosind chiar recuzita acesteia. Precum Hristos a biruit ”cu moartea pe moarte călcând”, așa orice cuplu integrat în noua creație care e Biserica, poate să-și exprime iubirea în cel mai înalt grad ”cu firea pe fire călcând”.
Desigur fără împiedicarea posibilității procreării dar și fără impersonalul exercitării acestei funcții pe care o avem în comun cu marea majoritate a mamiferelor.

Oare asta ar trebui cultivat?

Da, atâta timp cât nu e împiedicată posibilitatea procreării.

Întrebarea iniţială se referea la "intenţia de a procrea".

Intenţia trebuie să existe.

În dreptul penal se vorbeşte despre două feluri de intenţie:

1. Intenţia directă - atunci când întreprind o acţiune, prevăzând, urmărind şi dorind un anumit rezultat; trag cu puşca către Ion, încercând cu tot dinadinsul să-l omor.

2. Intenţia indirectă - atunci când prevăd posibilitatea producerii unui rezultat, şi îl accept, deşi nu îl urmăresc direct - trag cu puşca către o mulţime de oameni, deşi nu urmăresc neapărat să omor pe vreunul, totuşi prevăd că s-ar putea să omor pe unul şi accept această posibilitate, sau dau foc unei case, deşi ştiu că înăuntru s-ar putea să fie oameni; dorinţa mea este să ardă casa, dar, dacă s-ar întâmpla să fie şi oameni înăuntru, asta e, ghinionul lor.


Transferând aceste categorii ale intenţiei directe şi indirecte la problema actului sexual, putem spune că Biserica (Catolică, dar cred că şi Ortodoxă) cere intenţie, fie directă, fie indirectă.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în cazul unui act sexual nu urmărim direct să facem copil, ni se cere să fim deschişi faţă de această posibilitate; să nu facem nimic pentru a o împiedica (prezervativ etc.), iar dacă un copil este conceput, să acceptăm acest dar al lui Dumnezeu, chiar dacă nu l-am cerut expres atunci şi acolo.

Biserica nu a luat pozitie in mod oficial privitor la acest aspect.
In tainele vietii de familie poate patrunde duhovnicul, insa doar in masura in care mirii ii permit, dorind sa primeasca de la acesta un sfat, un cuvant ziditor, o indrumare; aici nu-i loc de retete, de sabloane, de clisee, iar Biserica, stiind acest lucru, refuza sa le serveasca credinciosilor.

Ferice de tine ca esti ceea ce vrea Dumnezeu sa fii: un virtuos. (Cu siguranta trebuie sa fii dintre acei care s-au desprins de Biserica Ortodoxa, fiindca nu vad o anume confesiune la avatar si nu prea am vazut des dintr-acei care se considera gata mantuiti si mereu pregatiti sa dea lectii de virtute celorlalti). Eu cred ca daca vrem sa combatem ceva, trebuie sa incepem cu noi insine. Ori eu nu sunt vrednic sa cer celorlalti retinere si infranare totala, atat timp cat "In pacate m-a zamislit maica mea!"
Cat despre spartul capului... Dumnezeu stie cate cucuie am. Si n-o spun spre lauda, ci spre rusine, iar acum platesc pentru toate cate le-am facut, nici nu stiu daca din teribilism, placere sau cine stie ce alte influente. Nu dau vina pe nimeni, ci pe mine. Totusi, daca as da timpul inapoi, chiar cu mintea de-acum, nu stiu cum as putea trece anumite obstacole specifice varstei. Poate la varsta mea mi-ar fi mai usor sa vorbesc despre infranare si sa cer celorlalti sa fie altfel de cum am fost eu... Dar oare cum m-as putea numi in acest caz? Nu vreau sa institutionalizez desfraul, dar ca sa-i ceri unui cuplu abia casatorit sa pastreze cu sfintenie canoanele date pe-aici pe la inceputul thread-ului, mie personal mi se pare fatarnicie, nu pentru cei ce le citesc, ci pentru cei care sustin ca ei asa procedeaza...

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

Instincte au si animalele,iar la ele chiar apare doar si numai in scopul reproducerii,de doua ori pe an,in momentul in care femela intra in calduri.Atat si nimic mai mult!
La ele nu exista orgasm,cu exceptia delfinului si mi se pare a inca doua animale destul de evoluate.
Faptul ca relatiile acestea sunt lasate doar in scopul reproducerii,mi se pare ca este contrazis de insusi felul in care omul a fost lasat sa functioneze: spre deosebire de animal,el poate avea astfel de relatii pe tot parcursul anului,dpdv fizic,iar femeia,desi se stie bine ca poate ramane insarcinata si fara acest lucru,este capabila sa aiba orgasm.
Intrebarea se pune: oare Dumnezeu nu stia ce face,cand ne-a creat astfel?A lasat in noi lucruri inutile?
Din punctul meu de vedere,cu siguranta relatia dintre un barbat si femeie,chiar si cea fizica,inseamna mult mai mult decat nasterea de prunci,insa si aici e vorba de mai multi factori:daca se intampla datorita robirii omului placerii fizice (si atunci mi se pare un pacat in care te folosesti de celalalt si de tine doar in scopul de a consuma aceasta patima) sau vorbim si de implicarea afectiva,spirituala,ceea ce deja este altceva si situeaza omul mai presus de instincte si placeri.
Oricum,subiectul asta s-a mai discutat si anul trecut,daca nu mai insel si a generat polemici nesfarsite.Pana la urma,fiecare are propria sa parere si nu vad sensul sa incerce sa i-o implementeze cu forta altuia,ci doar sa accepte ca altii pot gandi in mod diferit,ca au propriile lor argumente si sa ii respecte pentru asta.