În prealabil postat de arthur_clennam (Post 453277)

Salutari tuturor. Apelez la acest forum pentru ca in ultimele zile ma confunt co o dilema morala agravata de anumite evenimente prin care trec. Pe scurt, am 21 de ani si ma gandesc sa-mi parasesc parintii cu prima ocazie care apare. Asta nu e ceva nou si nici neobisnuit, numai ca eu simt ca pur si simplu as prefera sa nu-i mai vad. Am suficiente motive pentru a-mi justifica dorinta si nevoia; am crescut intr-o familie dezbinata, in care bunicii se certau cu parintii, bunicul meu si mama se imbatau si astfel scandalul escalada. Tatal meu a fost incapabil sa rezolve problema si in schimb a facut o greseala care ne-a facut sa ajungem pe strada. Mi-am petrecut o treime din viata locuind cu bunicii in alt oras decat cel in care se aflau parintii mei. In ultimii 3 ani m-am mutat inapoi cu parintii, dar problemele nu s-au incheiat. Mi-am dat seama ca ei doi sunt persoane ilogice, care nu fac planuri si nu rezolva un conflict pe calea discutiei rationale. Mama are tendinte schizofrenice care s-au agravat in ultimul timp, si am ajuns sa-mi dau seama ca ii invinovatesc pe parintii mei pentru ca nu s-au comportat responsabil toata viata lor, si si-au distrus singuri sansele de a trai normal, incluzandu-ma si pe mine in acest circuit al distrugerii. Am ajuns sa ma simt batran la varsta mea. Mi-e frica sa mai stau langa mama mea, si nu vreau sa mai stau cu tatal meu care refuza sa-si analizeze lucid situatia. Stiu ca ei nu pot mai mult, dar asta nu ajuta pe nimeni. M-am saturat sa-mi fie frica, sa traiesc in nesiguranta, sa incerc sa le explic chestii pe care ei trebuiau sa mi le explice mie. In ciuda dificultatilor prin care am trecut, mereu am avut rezultate bune la scoala si niciodata nu am provocat probleme bunicilor mei. Pur si simplu simt ca in viata asta merit mai mult decat sa fiu nevoit sa fiu pentru parintii mei ceea ce ei trebuiau sa fie pentru mine. M-am saturat sa fiu posomorat tot timpul din cauza lor, si nu vreau sa-mi ratez viata pentru ca o sa trebuiasca sa am grija de ei in viitorul apropiat.
Asa ca am decis ca singura optiune echitabila ar fi ca eu sa plec de acasa cu prima ocazie, si sa le trimit lor o parte din venitul meu ca sa-mi platesc astfel datoriile formale fata de ei. Nu vreau insa sa mai stau alaturi de ei, si in asta consta dilema mea. Datoria mea din punct de vedere crestin merge atat de departe incat sa fiu nevoit sa-mi petrec restul vietii alaturi de ei? Ar fi un pacat daca i-as ajuta numai cu bani(in masura posibilitatilor mele), fara sa-i ajut fizic, moral? Nu de alta, dar dupa cum spuneam, simt si realizez ca nu prea s-au comportat ca niste parinti responsabili si prin urmare nu pot sa-i iubesc asa cum ar fi trebuit sa o fac. Greseliel lor repetate m-au facut sa ma departez de ei, si m-au afectat intr-o maniera aproape ireparabila. Nu pot sa spun ca sunt un om normal, nu dupa toate lucrurile pe care le-am trait si vazut de la varsta de 11 ani si pana acum. Ce-ar trebui sa fac?

În prealabil postat de laurastifter (Post 453342)

Doamne ajută!
Dar de ce luarea acestei decizii îţi pare o dilemă morală? Mie-mi pare că n-are nicio legătură cu morala decizia de a-ţi muta domiciliul... de vreme ce intenţia ta este aceea de a-ţi ajuta în continuare părinţii. Cred că eşti chiar dator să pleci, să-ţi întemeiezi o familie proprie, potrivit cuvântului biblic: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa...". Aşa cum ştii şi tu cu siguranţă (din modul în care te exprimi, mi-am dat seama că eşti o persoană foarte inteligentă), verbul "a lăsa" din acest text biblic nu are sensul de "a abandona", ci doar de a pleca într-un alt loc.
Este normal ca, după o anumită vârstă, să pleci din casa părintească, iar în situaţia pe care ai relatat-o, această decizie cred că ar trebui luată cât de repede posibil. Nu-i ajuţi cu nimic pe părinţii tăi prin faptul că eşti fizic lângă ei, atât timp cât ei refuză să-ţi ia în considerare opiniile, refuză să se lase ajutaţi.
Porunca a V-a nu cere cinstirea părinţilor prin ratarea propriei vieţi şi a carierei, ci doar îngrijirea lor, dragostea faţă de ei. Nu-ţi sacrifici părinţii prin faptul că pleci în altă parte, aşa cum procedează orice tânăr care hotărăşte să-şi întemeieze propria familie, sau să intre în monahism (în funcţie de vocaţia fiecăruia). A, Dacă părinţii tăi ar suferi din cauza absenţei tale, dacă te-ar ruga stăruitor să rămâi lângă ei şi tu i-ai părăsi, atunci, într-adevăr, atitudinea ta ar constitui o gravă încălcare a principiilor morale creştine.
În schimb, dacă părinţii tăi sunt obişnuiţi ca tu să locuieşti separat (spui că ai fost crescut de către bunici), înseamnă că mutarea ta într-o altă locuinţă nu-i va afecta psihic, afectiv, ci le va fi indiferentă. Probabil că ceea ce pentru tine constituie o dilemă morală este, din perspectiva părinţilor tăi, un fapt normal: decizia băiatului de a-şi lua viaţa în propriile mâini.
Precizez că mi-am format această opinie exclusiv pe baza relatării tale. Presupun că situaţia din familia ta este mult mai complexă, iar tu n-ai avut cum s-o explici în doar câteva rânduri. De aceea, este posibil ca ideile mele să fie incorecte, chiar dăunătoare pentru tine. Te rog să citeşti şi să analizezi cu simţ critic mesajul meu şi toate celelalte răspunsuri pe care le vei primi pe forum, pentru că niciunul dintre userii de aici nu te cunoaşte personal şi, în plus, este dificil să-ţi dai seama, fără să-i cunoşti pe interlocutori, cât de multă dreaptă socoteală are fiecare. :)

Dumnezeu să fie cu tine! Şi, dacă mai ai examene, mult succes în sesiune!!
Ai toată viaţa în faţă! Nu pierde nicio ocazie de a te dezvolta pe toate planurile existenţei, evident, fără a neglija datoria de a-ţi ajuta material părinţii, atât cât poţi şi tu.

Domnul cu tine!

În prealabil postat de arthur_clennam (Post 453326)

Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea. Referitor la instructia mea si rolul parintilor, pot spune ca insusi tatal meu a recunoscut zilele trecute ca nu stie la ce facultate sunt, desi nu am tinut informatia secreta. E doar un exemplu ilustrativ.
Pe langa toate acestea, trebuie spus ca intentia mea nu e aceea de a-mi abandona familia. Nu sunt nerecunoscator, doar ca nu vreau sa fiu nevoit sa repar o viata traita in greseli. Nici macar nu sunt cununati la biserica(desi eu am sprijinit ideea de a o face in prezent), deci in termeni religiosi nici nu suntem o familie.

În prealabil postat de arthur_clennam (Post 453326)

Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea...

În prealabil postat de arthur_clennam (Post 453408)

Stimate Demetrius, ...depistarea ironiei nu e punctul tau forte...

Sunt prea lucid, responsabil si rational pentru a fi si rebel.